luni, iunie 17, 2024

Alte trei filme de Krzystof Kieslowśki

1.Eșecul autocondamnării

La foarte puțină vreme după stabilirea lui în Franța, petrecută îndată după căderea comunismului în Europa, regizorul polonez Krzystof Kieslowśki a realizat ciclul intitulat Trei culori. Confirmând astfel o înclinație manifestată odată cu celebrul Decalog. Înclinație devenită vocație. Aceea a seriilor. Cele trei filme ce îi dau substanță au ca subtitluri cuvintele Albastru, Alb, Roșu. Care fac referire la culorile naționale ale drapelului francez. Filmul însemnând deopotrivă un omagiu adus patriei de adopție târzie ca și valorilor etice ale națiunii franceze.  Valori conținute în deviza Libertate, Egalitate, Fraternitate!.

Ieșită pe marile ecrane în 1993, recompensată cu două importante distincții la Festivalul de la Veneția (Leul de aur și premiul pentru interpretare feminină acordat lui Juliette Binoche, trei nominalizări la Globurile de aur (pentru interpretare feminină- Juliette Binoche, pentru cea mai bună coloană sonoră – Zbigniew Preisner, și pentru cel mai bun film),  pelicula a fost, de asemenea, modul specific în care regizorul a salutat demersurile ce au condus la încheierea Tratatului de la Maastricht.  O compoziție rămasă neterminată a soțului lui Julie, compoziție mereu citată în gramatica filmului, indiciu clar al importanței raportului dintre sunet și imagine (povestea  Cântecului pentru Europa reprezentând unul dintre principalele fire narative ale peliculei) ar fi urmat să fie cântată în premieră în seria de sărbătoriri menite să marcheze evenimentul în chestiune.

Așadar, Julie își pierde într-un accident de mașină soțul și fiica. După care face ea însăși o tentativă nereușită de încheiere a socotelilor  cu viața. Mai apoi, se autocondamnă  la aonimat. Își pregătește minuțios moarte civilă. Își înstrăinează proprietățile, are grijă doar de soarta servitorilor și a mamei bolnave de Alzheimer (Emmanuelle Riva) se mută la o adresă necunoscută, optează pentru o viață modestă consumată într-un bloc oarecare,  distruge ceea ce crede a fi copia unică a compoziției neterminate a soțului, refuză orice discuție și orice intervenție indiscretă a ziariștilor. Vrea să anuleze astfel orice intervenție a memoriei. Însă toate aceste demersuri se soldează cu eșecuri. Filmul fiind, între altele, și unul despre memorie și imposibilitatea omului de a o domina. De a o exclude din existența lui zilnică. Fragmente din compozițiile soțului îi invadează pe neașteptate lui Julie urechile, un amărât cântăreț stradal cântă ceva ce seamănă perfect cu pasaje din muzica artistului defunct.

Periodic, Kieslowśki îi induce spectatorului impresia că pelicula s-ar rupe, așa cum se întâmpla odată în cinematografele de cartier, spre a face astfel loc intruziunii amintirilor. Ori a muzicilor funebre. În viața lui Julie se insinuează modestul compozitor Olivier, înainte de orice un om cinstit și bun la suflet. Femeia însărcinată cu transcrierea manuscrisului a realizat o copie suplimentară a compoziției, conștientă de valoarea acesteia ca și de impulsurile distructive post-traumatice ale lui Julie. E vorba despre compoziția pe care ar urma să o termine Olivier și pe care o va încheia în cele din urmă Julie. Care, în plus, mai are de suportat și șocul dezvăluirilor legate de viața dublă a soțului.

Trei culori. Albastru este, la urma urmei, o poveste și tristă, și optimistă deopotrivă a unei salvări. A unei renașteri. Renașterea  omului bun care este Julie. Aceasta își regăsește seninătatea. Redescoperă supremația vieții. Cu ajutorul celor din jurul ei care foarte adesea par a se metamorfoza în receptacolul durerilor protagonistei. De aici, pesemne, și generozitatea lui Julie față de bătrânii ce au servit-o, de aici și  gestul față de copilul ce se va naște. Încă un semn al supremației vieții.  De aici și simbolistica din titlu, de aici și nenumăratele inserturi de albastru. Albastrul din decoruri, din lumini, din piscină, din obiectele de mici dimensiuni. Kieslowski și cei trei directori de imagine (Edward Klosiński, Slawomir Idziak, Piotr  Sobociński) semnând o veritabilă lecție despre inteligenta folosire a filtrelor.

Aparent, nimic nu pare să o miște pe Julie. Nici o durere nu lasă impresia că ar mai putea să o doboare. Chipul lui Juliette Binoche, interpreta excepțională a lui Julie, lasă impresia a fi la fel de indiferent și de inflexibil și la aflarea știrilor despre infidelitățile soțului, și atunci când o vecină îi cere să semneze o cerere de evacuare a unei femei bănuită a fi de moravuri ușoare. Binoche lasă impresia că, după ce a constatat că este incapabilă să se sinucidă, Julie ar fi devenit un om de marmură. O frumusețe rece, albă. Absența ei de reacție se află în relație contrastivă cu seninătatea din mimica și conduita lui Olivier (Benoît Régent).

Doar în ultima secvență a filmului, Julie surâde. Semn că renașterea este posibilă. Renaștere a ființei și, simbolic, într-un sens mai larg, a Europei și a Lumii.

Meritul reducerii în actualitate a filmului, ca și a celorltor două părți ale trilogiei, revine TVR Cultural și  directorului acestuia, Ruxandra Țuchel.

Canal +, MK2 Productions, France 3 Cinéma, Tor Film Studio,

TREI CULORI. ALBASTRU

Regia: Krzystof Kieslowśki

Scenariul: Krzystof KieslowśkiKrzystof Piesiewicz

Directori de imagine:  Edward Klosiński, Slawomir Idziak, Piotr  Sobociński

Muzica: Zbigniew Preisner

Cu: Juliette Binoche (Julie), Julie Delpy (Dominique),  Benoît Régent (Olivier), Florence Pernel (Sandrine), Florence Vignon (Copista), Emamnuelle Riva (Mama), Philippe Volter (Agentul imobiliar), Irène Jacob (Valentine) Jean-Louis Trintignant (Judecătorul)

2.Printre lacrimi

O valiză imensă, veche, uzată, pe banda de bagaje dintr-un aeroport.  Fie el din Polonia sau din Franța. Pesemne e bagajul cu care a ajuns în a sa terre d’asile, un azil de data asta economic și nu politic polonezul Karol Karol. Personajul masculin principal al filmului Trei culori. Alb al lui Krzystof Kieslowśki. Țara natală suportase greu reformele economice dure implementate de Tadeusz Maszowieczki, premierul Solidarității, așa că pentru mai toată lumea emigrarea devenise unica soluție. Polonezii deveniseră turiștii Europei. Situația nu se îmbunătățise prea mult nici în 1993-1994. Așa că regizorul avea suficiente motive de nemulțumire. Nici Franța nu era chiar la Terre promise.

Aparent, Karol are o situație specială. Se îndrăgostise de el Dominique, o franțuzoaică blondă, subțirică, tânără, frumoasă. Care l-a luat cu ea în Franța, cu acte de căsătorie în regulă.  Numai că ceva începuse să scârțâie în mariaj, ceva de natură intimă, așa că Dominique cere categoric, nemilos, cinic divorțul.

Scena de la tribunal deține o pondere aparte în economia filmului Trei culori. Alb, Kieslowśki dovedind, de altfel, în mai toate producțiile sale o aplecare pentru poveștile cu avocați. Karol își poate pleda cu mari dificultăți cauza. Nu știe limba franceză. Are nevoie de interpret. Acesta este și nu este ascultat de instanță. Așa că pârâtul explodează în fața președintelui completului de judecată, denunțând faptul că nu ar avea parte de condiții egale de judecată. Toate astea întâmplându-se exact în țara în a cărei deviză identitară  egalitatea figurează la loc de frunte.

Așa începe Alb, cea de-a doua parte a seriei Trei culori, integral realizată în Franța de Krzysztof Kieslowśki. Serie inspirată de deviza Libertate, egalitate, fraternitate. Egalitatea e tema principală a acestei părți a seriei.

Valiza în cauză va mai apărea încă de câteva ori (cea mai puternică fiind secvența în care ea e așteptată, însă lipsește de pe banda de bagaje) deoarece ea va fi aceea pe care cu concursul unei cunoștințe întâmplătoare pe nume Mikolaj o va folosi Karol spre a se întoarce și clandestin, și cu nenumărate peripeții în patria natală. Fijndcă fosta soție l-a lăsat și fără acte, și fără bani unica soluție e plecarea. Ce găsește Karol odată întors în patrie? Sărăcie, corupție, un grad ridicat de infracționalitate, un organism politic și social putred funcționând după deviza astăzi cu bani poți cumpăra orice.  Adică un pistol sau oameni. Vii sau morți. Puțin contează. Totul a devenit marfă. Un alt fel de egalitate.

Ce e atunci alb în toată povestea asta cu nenumărate, poate chiar prea multe și poate chiar din cale afară de incredibile răsturnări de situație? Poveste în care, de la un moment dat, încolo Karol se îmbogățește peste noapte din banii dați de Mikolaj și devine un ciudat, un louche om de afaceri. Rochia de mireasă a lui Dominique ce apare astfel înveșmântată în ultimele secvențe ale filmului? Povestea de dragoste dintre Karol și Dominique? Și ea cum nu se poate mai bizară căci ceea ce se întâmplă cu Karol după evadarea lui din Franța poate fi perceput și ca o teribilă răzbunare a polonezului. Odată ajuns om de afaceri acesta întocmește un nou testament prin care îi lasă întreaga avere fostei lui soții din Franța. Testamentele și notarii fiind la, rându-le, frecvent parte din filmele lui Kieslowśki. Karol își înscenează moartea, asistă ascuns la serviciul funerar, e impresionat de lacrimile lui Dominique, o privește, vorba lui Cehov, printre lacrimi.  Karol o așteaptă în camera ei de hotel pe Dominique, își ia revanșa sexuală și apoi dispare. Locul fiindu-i luat de polițiști polonezi ce o înștiințează pe Dominique că e suspectă de crimă. De moartea soțului de odinioară.

Criticii i-au reproșat regizorului un exces de incongruențe. Unele soluții calificate ca fiind ilogice. Dar ce e strict logic în iubire? Ea însăși o relație bazată pe inegalitate.

Trei culori. Alb a avut parte de un succes moderat. A contat probabil și faptul că rolurile principale nu au fost încredințate unor vedete. Zbigniew Zamachowski e bun, e bună și Julie Delpily. Insă Juliette Binoche, cea care a fost copleșitoare în Albastru deține aici doar un micuț, neînsemnat rol episodic. Filmul a avut totuși parte și de nominalizări, și de premii. Iar muzica lui Zbigniew Preisner, chiar dacă mai economicos folosit decât în Albastru, este superbă.     

 MK2 PRODUCTIONS Paris, FRANCE 3 Cinéma, CANAL +

TREI CULORI. ALB

Regia: Krzystof Kieślowski

Scenariul: Krzystof Kieślowski și Krzystof Piesiewicz

Producător: Marin Karmiz

Director de imagine: Edward Klosinski

Montaj: Urszula Lesiak

Muzica: Zbigniew Preisner

Cu: Julie Delpy (Dominique), Zbigniew Zamachowski (Karol Karol), Janusz Gajus (Mikolaj), Jerzy Trela (Jurek), Juliette Binoche (Julie Vignon)

3.Trintignant

Roșu, cel de-al treilea și ultimul film din seria Trei culori realizată de Krzystof Kieslowski după stabilirea definitivă în Franța, a fost catalogat drept un mister romantic.

Definiția nu e nicidecum nejustificată. Întâlnirii intâmplătoare, provocată de un banal accident de circulație, dintre studenta Valentine Dussault, model de top înzestrată și cu un iubit gelos și fostul judecător Joseph Kern în a cărui ființă par că s-ar fi concentrat toate relele din lume (omul e singur, e ursuz, e aparent total desprins de societate, nu vrea să vadă absolut pe nimeni și, în plus, mai are și obiceiul louche de a-și supraveghea electronic vecinii) îi este asociată mai vechea temă a existenței unor personaje al căror parcurs este cvasi-identic. Temă dezvoltată mai înainte în filmul Viața dublă a Veronicăi.

Fascinația ciudată pentru cel care în mod normal ar fi trebuit să îi provoace  numai dezgust, răbdarea, încăpățânarea frumoasei, delicatei, sensibilei Valentine reușește să ducă la căderea măștilor. De aici una dintre temele principale ale filmului. Relativitatea vinovățiilor. Relativitatea adevărului. Kern, tânărul judecător de odinioară a fost părăsit pe neașteptate de femeia iubită, după care nu a mai avut nici o legătură sentmentală. S-a refugiat în meserie, a pronunțat verdicte, a condamnat sau a achitat justițiabili, uneori justificat, alteori greșind. La un moment dat, l-a identficat în boxă pe cel care i-a răpit iubita, însă întâmplarea a făcut ca vinovăția acestuia să fie în afara oricărui dubiu. Iar acum, la câțiva zeci de ani distanță, ceva asemănător i se întâmplă foarte tânărului magistrat Auguste. Și nu e singura coincidență. Kieslowśki fiind și aici maestrul detaliilor.

Nu e vorba doar despre momentele în care pe peliculă apar nuanțe de roșu. Nu e vorba numai despre imagine sau despre formă. Ci mai ales despre detalii faptice. De la telefoanele care sună în gol la cartea care cade întâmplător pe stradă și se deschide exact la pagina unde este tratat subiectul ce va primit de cei doi la examenul de intrare în profesie. De  la stiloul care nu scrie din lipsă de cerneală atunci când Kern vrea să pună pe hîrtie auto-denunțul influențat de întâlnirea cu Valentine la Mont Blanc-ul primit cadou cu care bate în fereastra cafenelei Auguste spre a-i atrage pentru ultima oară atenția femeii care l-a părăsit. Semnând astfel la modul simbolic prima sentință a propriei existențe. De la ploaia puternică ce duce la căderea imensului panou-reclamă în care apare Valentine la furtuna căreia îi cade victimă feribotul cu care doreau să ajungă în Marea Britanie Valentine și Auguste. Ei și personajele principale ale celorlaltor două părți ale seriei numărându-se printre persoanele salvate. Ocazie pentru noi de a le revedea pe Juliette Binoche, protagonista din Albastru, și pe Julie Delpy, personajul principal feminin din Alb. Ocazie pentru regizorul Kiesloswśski de a sublinia infenios unitatea seriei.

După părerea mea nu întâmplările care mie mi-au amintit pe alocuri de romanele lui Julien Green- mai ales de Si jétais vous- reprezintă punctul forte al filmului. Ci extraordinarele secvențe în care Valentine dialoghează cu judecătorul Kern. Frumoasa studentă elvețiană, excelent jucată de Irène Jacob, actrița pe care am remarcat-o în Viața dublă a Veronicăi, îl readuce la viață, îl face să redescopere emoția, umanitatea pe atât de ușor condamnabilul moral ex-judecător Kern. Personaj în care are o evoluție excepțională Jean-Louis Trintignant.

Marea vedetă a filmului francez din peliculele lui Christian Jaque, Vadim (Și Dumnezeu a creat femeia), Costa Gavras (Compartimentul ucigașilor), Claude Lelouch (Un bărbat și o femeie). Eric Rohmer (Noaptea mea cu Maud), Truffaut (De-ar veni odată duminica) a mai avut roluri episodice în alte filme ale lui Kieslowśki. Unele atât de mici încât actorul putea să treacă neobservabil. De data aceasta, Trintignant deține partea leului. Și strălucește. Nu doar personajul încredințat lui întinerește. Ci actorul însuși. Una dintre marile însușiri ale actorilor bătrăni, a adevăraților histrioni de cursă lungă despre care ne-a lăsat pagini memorabile neuitatul, veșnic prezentul George Banu.

Odată cu Trei culori.Roșu ciclul Kieslowśki găzduit de TVR Cultural pare că se încheie. Pentru difuzarea lui conducerea postului, Ruxandra Țuchel, merită prețuirea noastră. Și –cine știe?- poate că la toamnă fi programat și Decalogul.

FRANCE 3 Cinéma, CANAL +

TREI CULORI.ROȘU

Regia: Krzystof Kieslowśki

Scenariul: Krzystof Kieslowśki, Krzystof Piesiewicz, Agnieszka Holland

Producător: Marin Karmitz

Imaginea: Piotr Sobcinski

Decoruri: Pierre Agoston, Paola Andreani, Marc Babel, Jean-Pierre Balsiger ș.a.

Costume: Corinne Jorie

Montaj: Jacques Witta

Cu: Irène Jacob (Valentine Dussault), Jean-Louis Trintignant (Joseph Kern), Jean –Pierre Lorit (Auguste Brunet), Juliette Delpie (Dominique), Frédérique Féder (Karine)

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Foarte frumos ca sunt prezentate la TVR Cultural!
    De exemplu „Sunt o baba comunista” a lui Stere Gulea a fost prezentat?
    Sau alte filme romanesti, ca doar nu lipsesc regizori foarte buni si premiati international?
    Daca nu, de ce nu?
    Pe mana carui urmas al lui Stelian Tanase (secu „cu clopotei”) a ajuns TVR?
    Rotativa? Malaxor USL-ist?
    Se(cu)vine (!;) tacere?

  2. Am vazut si eu un film, cu ala, cum il cheama, unu nu prea inalt, care a jucat si-n alte filme, cum il cheama domne, ceva cu M, sau V. Da si ea mi-a placut, la inceput era blonda, dar in alt film era roscata, una cu buze mari, si ochi… Raul era gras, da fara burta, doar asa mai corpolent.
    F. frumos, si regizorul, unu de care nu am auzit. Muzica asa si asa, era un pic prea tare.
    N-am vazut sfirsitul ca am adormit.

  3. Cronicile dumneavoastră mi-au adus aminte de ce imi place atît de mult Kieslowski, și vă mulțumesc pentru asta. Mi-am adus aminte de 1990, cînd am văzut pentru prima dată Decalogul.

    O mică observație, de formă : Julie Delpy. Nu Delpie.

    PS Legat de filmele românești, multe zeci de filme artistice românești sunt disponibile de mult timp pe Netflix. Mi s-a părut surprinzător, in sensul bun, așa că semnalez asta.

  4. am vazut tot ce-a regizat kieslowski da sigur ca nu am pretentia ca ma pricep la critica de film. apreciez foarte mult filmele lui politice din anii 80 si unele episoade din dekalog. cred ca seria trois couleurs a inceput bine cu bleu (ce-i drept si binoche face un rol mare) dar a scăzut sensibil cu blanc si-a sucombat cu rouge. dupa parerea mea rouge e doar ridicat dar nu salvat de imagine si de jacob si trintignant. nu mi-e clar ce-a vrut de fapt sa transmită kieslowski cu aceasta serie dar cert este ca esecul intelegerii lui rouge l-a determinat sa numai regizeze nimic

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro