„Altfel despre Părintele Arsenie Boca” – note de lectură

Recent a apărut cartea „Altfel despre Părintele Arsenie Boca” în care sub coordonarea domnului Marius Vasileanu personalităţi din diferite domenii, de la cel teologic la cele artistice şi ştiinţifice răspund unui număr de întrebări (detalii aici).

Ideea unei cărţi care să reflecte o abordare interdisciplinară în această privinţă este foarte bună, deoarece se vede pe viu în ce măsură poate fi obţinut pe această cale ceva relevant în privinţa eventualei canonizări a Părintelui Arsenie.

În mod cert cartea susţine faptul sfinţeniei, fiecare dintre invervievaţi fiind şi un mărturisitor în acest sens.

În ce priveşte utilitatea unei eventuale comisii interdisciplinare în opinia mea din parcurgerea textelor din carte rezultă că o astfel de comisie nu ar aduce nimic relevant în plus. Ba chiar, în anumite privinţe, ar risca să ducă discuţia spre probleme de mică importanţă.

Intelectuali umanişti, oameni de artă şi medici punctează cu discernământ faptul că, fără a fi lipsite de orice relevanţă, nu dimensiunile culturală, artistică şi ştiinţifică sunt cele care susţin statutul duhovnicesc excepţional al Părintelui Arsenie. Toate aceste elemente din biografia sa reflectă preocupările mundane ale unei persoane inteligente şi talentate formate în interbelic, dar care ar fi putut foarte bine să existe şi indiferent de influenţa duhovnicească enormă a părintelui.

Aceste aspecte ale biografiei sale au un caracter contingent în raport cu influenţa spirituală directă asupra oamenilor în calitate de duhovnic. Există însă din altă perspectivă o semnificaţie spirituală a preocupările multiple ale Părintelui Arsenie, şi anume aceea de a ne arăta către ce profiluri existenţiale unice şi surprinzătoare poate veni cu atâta intensitate harul.

Altfel spus, mesajul pe care îl putem citi este că nu există un tipar unic al manifestărilor oamenilor cu viaţă sfântă, identificabil de mintea noastră, pe baza căruia să stabilim cine merită canonizat şi cine nu, uneori sfinţenia fiind evidentă şi la persoane care manifestă în anumite privinţe o destul de puternică originalitate.

Astfel, dimensiunea instituţională a unui sfânt apare şi în acest caz, la fel ca în altele, ca fiind în mod esenţial post-factum, de constatare a fenomenului mărturisit deja în masă de credincioşi, şi nu un rezultat efectiv al comparării unor fapte cu nişte criterii în mod detaliat stabilite. Imaginea noastră însăşi asupra criteriilor şi nuanţelor lor poate varia în timp, ceea ce e perfect compatibil cu viziunea creştină asupra unicităţii fiecărui om.

Chestiunea caracterului eminamente post-factum al sfinţeniei are legătură şi cu eventualul rol al oamenilor de ştiinţă într-o comisie de canonizare. Niciun credincios nu are nevoie de explicaţii obiective cu privire la faptele reţinute după selecţia cuvenită din cele care circulă cu privire la viaţa unui om sfânt pentru a-i accepta sau nu sfinţenia. El sau ea are întotdeauna o experienţă personală, ca şi persoanele intervievate în carte, pe baza căreia crede ceea ce crede.

Încercarea de a oferi explicaţii ştiinţifice minunilor, sau anumitor tipuri de minuni, bine intenţionată, poate fi un serviciu doar dacă rămâne în plan secund, întrucât cuplajul direct dintre zona de competenţă a ştiinţei şi cea a teologiei nu poate rezista la o analiză serioasă. Adus în spaţiul public high profile asociat unei comisii de canonizare un discurs de a acest tip va fi cu uşurinţă deconstruit atât din perspectiva oamenilor de ştiinţă suficient de riguroşi, cât şi a filosofilor ştiinţei.

Utilitatea eforturilor de cuplare directă dintre ştiinţă şi teologie ţine în primul rând de menţinerea unor punţi de dialog deschise între domeniile respective. Este o utilitate din perspectiva funcţionării comunităţilor respective. Un dialog care să producă rezultate de cunoaşte teoretică în sens propriu, singura cu valoare strategică pentru Biserică, presupune şi implicarea cunoaşterii filosofice ca mediatoare între cele două tipuri de discursuri. Îndrăznesc să exprim opinia că unitatea dintre ştiinţă şi credinţă pe care o caută oamenii de ştiinţă credincioşi nu poate fi asigurată în termeni discursivi fără contribuţia filosofiei, deşi existenţial fireşte că ea există într-un mod tacit, cel puţin la cei care nu supralicitează puterea ştiinţei.

În al doilea rând utilitatea eforturilor de cuplare directă dintre ştiinţă şi teologie ţine de faptul că oamenii neiniţiaţi în ştiinţă văd în mod clar eforturile unor cercetători de a construi punţi de comunicare, chiar dacă nu înţeleg conţinutul sau limitele produselor culturale respective. Indiferent de consistenţa rezultatului, însuşi efortul de a-l produce este un indiciu că poziţia antireligioasă a oamenilor de ştiinţă nu este monolitică, ceea ce reduce influenţa discursurilor ateiste venind din această zonă.

Nici una dintre cele două utilităţi ale implicării ştiinţei menţionate mai sus nu poate avea relevanţă pentru o eventuală canonizare, chiar şi completată cu o prezenţă a filosofiei, deoarece, pe de o parte, sfinţenia părintelui Boca nu s-a manifestat prin produse intelectuale teoretice de anvergură şi, pe de altă parte, abordarea explicativă a minunilor nu adaugă nimic la credinţa în existenţa lor celor care deja cred, creând simultan oportunităţi pentru discuţii publice care riscă în climatul secular existent să distragă atenţia de la ceea ce este cu adevărat important: recunoaşterea masivă a sfinţeniei de către credincioşi.

În concluzie, colecţia de interviuri „Altfel despre Părintele Arsenie Boca” este de mare folos.