duminică, aprilie 18, 2021

Amăgiri și crunte dezvrăjiri în teatrul și critica teatrală din intervalul 1965-1977

La aproximativ un an de la apariția primului tom al unui vast proiect de cercetare, tom consacrat examinării perioadei 1956-1964, socotită a fi aceea a unui fluctuant dezgheț, Miruna Runcan publică la editura bucureșteană Tracus Arte cel de-al doilea volum al analizei sale intitulate Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.

Pe parcursul a aproape 600 de pagini, în marea lor majoritate dense, interesante, informate,  autoarea, critic de teatru, cercetător și profesor universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Universitatea Babeș-Bolyai, surprinde o consistentă parte din ceea ce s-a întâmplat în teatrul românesc în intervalul 1965-1977 socotit a fi acela al unei amăgitoare primăveri.

Nu, cartea nu este o istorie a teatrului, nici măcar una dedicată explorării dinamicii ideilor teatrale din ceea ce este îndeobște socotit a fi cea mai bună sau măcar cea mai calmă etapă a atât de agitatului regim comunism din România. Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale. Amăgitoarea primăvară 1965-1977 (Editura Tracus Arte, București, 2020) se concentrează asupra dinamicii, volutelor,  diacroniei momentelor de curaj, dar și asupra cedărilor și a demisiilor morale din cronica și din critica teatrală, așa cum au fost ele exersate în România din sus-menționata perioadă. În modul și în măsura în care pot fi ele reconstituite ca urmare a cercetării în principal a colecției revistei Teatrul ( acesta e numele corect al publicației, nu Teatru­, așa cum prea adesea este ea greșit numită în carte), unica publicație de specialitate din țara noastră în care. Un loc în care, într-un fel sau altul, și-au găsit loc de exprimare principalele condeie din domeniu. În principal, critici și eseiști, dar și practicieni ai domeniului, creatori cu aplecare spre teoretizare. E drept, nu au lipsit nici ideologii, cenzorii, satrapii care au fost găzduiți din înalt ordin sau din prudență ori lașitate în revistă. Foarte interesant de observat e faptul că, deși respectivul mensual de cultură teatrală a fost condus în perioada examinată de gazetari bine verificați, intim legați de ierarhia și de ideologia de partid, aparținând aripii conservatoare a criticii-  e vorba despre Traian Șelmaru și Radu Popescu- între copertele revistei Teatrul  și-au găsit spațiu de exprimare și condeie mai puțin angajate. Indiferent că ele aparțineau membrilor redacției, așa cum au fost cele ale Anei-Maria Narti, Ilenei Popovici, Mirei Iosif, lui Virgil Munteanu sau  pe nedrept uitatului  aziMihai Nadin (cu toții buni profesioniști ai domeniului),  ori erau din afara acesteia. În feluritele numere ale revistei Teatrul au fost găzduite și polemici, adesea pe teme sensibile, deloc pe placul șefilor publicației, contraziși pe față de preopinenți cu totul redutabili. În perioada supusă cercetării, revista a pus la dispoziția cititorilor și dezbateri în care s-au emis opinii reformatoare (care au scăpat, ca prin miracol, necenzurate), și modalități stilistice novatoare, neconforme rețetarului după care trebuia îndeobște elabora un articol socotit comme il faut. Adică neconfuz ideologic.

 E adevărat, forma preponderentă de exprimare a fost aceea a cronicii, critica cu aspirațiile ei de reflecție și teoretizare a rămas în evidentă minoritate ori s-a limitat la ceea ce numim critică de întâmpinare, numai că asta tot cronică înseamnă, mai fiecare atitudine curajoasă a fost prompt plătită cu o alta retractilă, dacă nu cumva chiar dictată pe față de autoritate. Care, cum spuneam,  și-a găsit și ea o generoasă tribună de exprimare în paginile revistei. Fie în editoriale înflăcărate, în majoritatea cazurilor nesemnate, fie în intervenții asumate de conducători ideologici, precum Dumitru Ghișe sau Mihnea Gheorghiu, fie, din păcate, în articole de circumstanță semnate (e mai greu de spus dacă și scrise aievea) de nume cu răsunet în arta Thaliei.

Întreg acest peisaj în continuă schimbare (în intervalul 1965-1977 este evidentă în mai fiecare domeniu de activitate punerea în practică a zicerii un pas înainte, doi pași înapoi) este convingător creionat în cuprinsul celor opt capitole ale cărții sale de Miruna Runcan. Autoarea surprinde cu un acut simț de observație oscilațiile criticii de teatru între aparatul de partid și apărarea lucrurilor novatoare ce se petreceau în multe instituții de spectacole. Miruna Runcan pune sub lupă tentativele mai mult sau mai puțin reale de modernizare a pedagogiei teatrale. Cercetătoarea evidențiază rolul revistelor culturale (perioada a fost aceea a unei diversificări a publicațiilor), dar și cel al criticilor care au funcționat acolo nu doar în reflectarea, ci și în dinamizarea vieții teatrale . Miruna Runcan omite, din păcate, să sublinieze faptul că nou (re)apărutele reviste au deținut rolul de co-organizatoare ale festivalurilor  de teatru.

Se relevă cu acuratețe și cu detalii interesante capricioasa dinamică a turneelor în și din străinătate, de la un moment dat încolo din ce în ce mai rare. Se evaluează cu un bine cumpănit spirit critic ponderea cercetării teatrale. Un capitol aparte îi este rezervat lui Pavel Câmpeanu care, prin cărțile sale, a realizat conjuncția dintre reflecția teatrală și sociologie. În fine, într-un capitol pe care eu l-aș fi dorit și mai amplu, și mai aplicat se analizează conținutul, stilistica și retorica unor cronici a căror scriere e sărită din tiparele consacrate, până atunci considerate sacrosancte.

Mi se pare mai mult decât firesc ca acest al doilea tom al cercetării să își fixeze un prim punct de reper temporal în anul 1965. Anul preluării puterii de către Nicolae Ceaușescu care, la doar câteva luni de la decesul predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, își pecetluiește alegerea, cu ocazia Congresului al IX lea. Cu același prilej, loc de memorie, cum ar fi spus și scris Pierre Nora, Ceaușescu schimbă numele țării, al partidului, al funcției sale,  începe o vastă operațiune de schimbare de personal. Operațiunea  va ajunge la apogeu în 1968, atunci când, sub pretextul dezvăluirii unor grave abuzuri și al reabilitării unor nevinovați, sunt înlăturați o bună parte din așa-numiții baroni ai lui Dej.

Interesat de consolidarea puterii personale, dar și de elaborarea păcălitoarei sale imagini de conducător comunist cu viziuni mai liberale, neconforme sau numai aparent neconforme ordinelor Kremlinului, Ceaușescu este mai puțin preocupat de dictatul ideologic. Însă la numai câteva luni după înșelătorul triumf din timpul discursului din Piața Comitetului Central, din august 1968, Ceaușescu își va da încet-încet arama pe față. În decembrie 1968 au loc proteste studențești (mulți protestatari s-au recrutat  din rândul studenților de la I.A. T.C.), proteste drastic sancționate. Decembrie 1968 a fost momentul-semnal al începutului strângerii șurubului, moment bine relevat în cartea ei de Miruna Runcan.  În iulie 1971, cu ocazia unei celebre Plenare a C.C., s-a consemnat momentul în care iluziile au început să nu mai fie permise. Miruna Runcan evaluează corect momentul, numai că- ce să vezi?, se încăpățânează să vorbească despre tezele din aprilie. Gravă, impardonabilă eroare, mai ales din partea cuiva care este conducător de doctorat. Un prim semn că cercetătoare nu se simte chiar foarte confortabil în relație cu istoria perioadei.

Cert e că după respectivele teze toate repertoriile sunt revizuite (prețioasă în acest sens mărturia lui Vlad Mugur din cartea Floricăi Ichim, mărturie inexplicabil ignorată), aproape instantaneu  se intensifica cenzura, apar brutalele operațiuni de interzicere a unor spectacole. După punerea sub obroc a spectacolului cu Gluga pe ochi (cam nebăgată în seamă de cercetătoare) vine  interzicerea, în lumina acelorași Teze din iulie, cum spuneam deja  arbitrar mutate de pixul nărăvaș al Mirunei Runcan în aprilie, Revizorului . E vorba nu despre un accident, nu despre o criză de autoritate, ci despre un fapt simptomatic. Și e foarte bine că el are parte de o foarte bună evaluare.

Din păcate, după greșeala cu tezele devansate în aprile,  în carte  urmează alte și alte greșeli și confuzii. Se afirmă în mod complet eronat că învățământul științelor sociale s-ar fi aflat la o răscruce în 1976 (nu, desființarea secțiilor de psihologie, sociologie și pedagogie ca și întreaga dramă a umanioarelor în România s-a petrecut în iulie 1977, în contextul reevaluării cu substrat apăsat politic al învățământului superior),  Teatrul Matei Millo din Timișoara devine Național în 1970, când va împlini o sută de ani de existență, nu la jumătatea deceniului anterior, cum greșit susține cercetătoarea. Aș putea întocmi o întreagă listă de nume citate greșit, aș putea vorbi despre operațiunea de inventare din pix a importanței profesionale a unor critici, aș putea glosa asupra idiosincraziei evidente a autoarei față de Valentin Silvestru, aș putea cita destule fraze șchioape, începute și neterminate.  Or, toate aceste greșeli nu dau bine când sunt comise de cineva care conduce doctorate.

Miruna Runcan nu ne spune în virtutea căror motive cel de-al doilea reper temporal al cercetării sale este anul 1977. Mie personal mult mai semnificativ mi se pare totuși anul 1976, atunci când are loc prima ediție a Festivalului Național Cântarea României. Un festival cu efecte nocive și asupra activității Teatrelor, și asupra publicațiilor, și asupra criticii teatrale, ca și asupra învățământului teatral din România. Iată,  în 1976 apare primejdioasa idee că s-ar cam cuveni șterse frontierele dintre teatrul de amatori și teatrul profesionist din România. În ultimul deceniu comunist această idee va face ravagii.

Dincolo de aceste detalii, cartea Mirunei Runcan este, indubitabil, una importantă. Lectura ei este mai mult decât profitabilă. O recomand cu căldură.

Miruna Runcan- TEATRU ÎN DIORAME. DISCURSUL CRITICII TEATRALE ÎN COMUNISM. AMĂGITOAREA PRIMĂVARĂ 1965-1977, Editura Tracus Arte, București, 2020    

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Cine pierde în urma actualei crize de orgolii?

Alianța USR-PLUS a comis greșeala ca de-a lungul celor aproape 5 luni de când e parte la o așa-numită coaliție de guvernare,...

Fostul deţinut politic Petre Pandrea îi scrie premierului Ion Gheorghe Maurer (august 1965)

Primul gând care ne-a trecut prin minte, după ce am descoperit şi citit scrisoarea inedită de mai jos, a fost despre „sindromul...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro