vineri, martie 29, 2024

Amenință schimbările din politica internațională securitatea României?

Frumoasa expunere a domnului Naumescu pornind de la Școala Engleză a relațiilor internaționale legat de starea ordinii globale m-a îndemnat să trec prin filtrul propriu situația globală și să evaluez opțiunile României în acest context. Școala Engleză oferă, așa cum am menționat și în articolele din anii trecuți, o bază teoretică solidă pentru explicarea unora dintre schimbările prezente ori potențiale din sistemul politic mondial cu consecințe inclusiv asupra Europei de Est.

Ordinea iliberală mondială pe care o doresc puterile revizioniste Rusia și China este de fapt versiunea de secol XIX și prima jumătate a secolului al XX-lea a societății statelor (păstrez aici terminilogia Școlii Engleze), unde, pe lângă instituțiile fundamentale (statul național, suveranitatea statală, teritorialitatea și dreptul internațional), dominau câteva cu potențial conflictual înalt pe termen lung precum balanța de putere (alianțe și înarmare competitivă), războiul de expansiune, războiul agresiune (pentru rezolvarea unor conflicte de interese neteritoriale), colonialismul și sferele de influență.

Ordinea liberală construită întâi în Vest și apoi extinsă global de către SUA asistate de puterile aliate a atenuat instituțiile cu potențial conflictual amintite întărind în schimb o serie instituții cooperative precum comerțul internațional, diplomația, dreptul internațional și războiul limitat (misiuni sub egida ONU în principal cu rol explicit umanitar ori de aplanare a conflictelor prin zone tampon militarizate).

Desigur acestea sunt construcții teoretice ce nu reflectă derapaje de la ordinea liberală comise de către superputerea americană în epoca de după al doilea război mondial, dar în mare măsură această ordine a funcționat pe coordonatele menționate permițând reconstrucția Europei de Vest, Japoniei și Coreii de Sud, integrarea altor economii emergente în sistem pe toate continentele, coordonarea dintre state (chiar dacă deficitară) prin intermediul organizațiilor internaționale (ONU, FMI, BM, OMC etc.) și al regimurilor multilaterale, precum  și o pace mondială de șapte decenii între marile puteri.

Este important de înțeles că aceste realizări au fost posibile prin schimbarea graduală a logicii relațiilor dintre state: substituția jocului de sumă nulă cu jocul de sumă pozitivă. În politica mondială relațiile interstatale sunt marcate concomitent de competiție și de cooperare.

În ordinea mondială iliberală din epoca modernă, care se încearcă a fi revitalizată azi de unele puteri emergente în frunte cu China și Rusia, problematic este faptul că instituțiile desuete precum sferele de influență și balanța de putere aduc factorii de decizie guvernamentali să gândească din nou în termeni de joc de sumă nulă, reduc cooperarea la calcule de putere în termeni de câștig relativ versus câștig absolut, degradează multilateralismul în favoarea naționalismului găunos cu tente protecționiste și prioritizează competiția în dauna cooperării internaționale. Pe scurt, revirimentul ordinii globale de secolul al XIX-lea ar aduce cu sine echilibre mondiale de putere precare și un nivel al competiției dintre puteri care se va termina cu un război mondial pentru eliberarea tensiunilor acumulate în sistem.

În contrast, versiunea postmodernă liberală a ordinii mondiale pune accent mai mare pe cooperare în rezolvarea divergențelor interstatale, pe multilateralism și elemente de guvernare globală fără afectarea suveranității statale, pe reducerea militarizării politicii externe, pe comerțul liber și pe valori liberale precum democrația și drepturile omului.

Devine clar așadar care este ordinea mondială favorabilă României. Evident, statele mici și mijlocii alături de marile puteri în declin relativ au un interes intrinsec în ordinea liberală actuală, să-i spunem societatea statelor 2.0, întrucât o zguduire a statu-quo-ului este în detrimentul lor. În schimb, statele în ascensiune spre statutul de mari puteri împreună cu câteva state mici teritorial-revizioniste sunt interesate la revenirea la ordinea internațională anterioară pentru 1. (re)stabilirea unor privilegii mai vechi: hegemonie regională, sfere de influență, regimuri comerciale asimetrice, 2. realizarea unor pretenții teritoriale istorice prin rapturi și eventual război de expansiune, 3. spargerea ordinii internaționale de securitate occidentale dominate de Statele Unite ale Americii în zonele de influență râvnite cu excluderea puterilor vestice din ele și 4. subminarea universalismului democrației, societății liberale deschise și a Drepturilor Omului, adică a unui nexus ideologic deosebit de nociv pentru regimurile autoritare naționaliste ori religios-conservatoare (Iran, Arabia Saudită, Turcia).

Prin această prismă devin inteligibile acțiunile și discursul antioccidental al unor țări precum Rusia și China. Ungaria, de exemplu, caută în momentul de față să se poziționeze în așa fel în relațiile cu Rusia încât să profite la maxim în cazul anticipat al unei destrămări a ordinii liberale (instituționalizate sub forma Uniunii Europene și a NATO în Europa) și al revenirii la multipolaritate în accepțiunea ei de acum două secole.

Este însă cazul să ne temem de declinul Occidentului și revenirea la lumea periculoasă dinaintea celor două conflagrații mondiale?

România are toate motivele din perspectivă strategică securitară dar și de dezvoltare economică să rămână adânc ancorată în structurile euro-atlantice. Elitele care vorbesc despre Romexit, practică un discurs pretins patriotic antioccidental, clamează suveranitatea absolută și nutresc dorința străvezie de a scoate într-o zi România din Uniunea Europeană și NATO, mizând totodată că o apropiere necondiționată de Rusia lui Putin se poate face în condiții avantajoase pentru țară (eventual și pentru ei) comit o eroare gravă de judecată și supun statul român unor riscuri de securitate fenomenale pe termen lung.

Nu trebuie să uităm că numai într-un stat democratic susținut de o ordine internațională liberală este posibilă exprimarea în liberă a voinței populare, inclusiv în stradă, urmată de corectarea politicilor guvernamentale discutabile, cum s-a întâmplat în orașele noastre în ultima lună, precum și funcționarea efectivă a unor autorități judiciare de genul DNA-ului, capabile să aducă după gratii corupți din tot spectrul politic și de pe toate palierele puterii.

Cele două tipuri de societate internațională descrise aici se află la capetele unui continuum, iar în absența unui nou război mondial (sau al unuia regional major) ori a unor greșeli de politică externă și economică majore, forța Occidentului deși aflată în declin relativ va rămâne preeminentă, mai ales în zonele sale tradiționale, respectiv Europa și continentul American.

Cel mai probabil ordinea globală va fi un hibrid între cele două extreme. Lumea occidentală se află într-o criză cu cauze multiple între care se numără ignorarea de către elitele politice a creșterii inegalităților sociale, a insecurității locului de muncă, a crizei demografice și gestionarea defectuoasă a migrației externe. Elitele liberale au obligația de a găsi soluții, altfel criza de încredere în valorile democratice se va adânci chiar în inima Occidentului.

Statele emergente precum China, Brazilia și India nu pot vira la rândul lor complet în direcția unei lumi iliberale pentru că viitorul creșterii lor economice depinde de vitalitatea comerțului mondial liber, a stabilității financiare și investiționale globale, de menținerea păcii între state, a securității rutelor de transport planetare ș.a.m.d. Or ordinea globală 1.0 extrem de concurențială este incompatibilă cu toate acestea și ar duce la atât la subminarea forței economice, cât și prin ricoșeu la reducerea puterii politice și militare chiar a marilor puteri ascendente.

Mai mult, toate statele lumii se confruntă cu o serie de fenomene globale care nu pot fi rezolvate de guvernele naționale individual: schimbările climatice rapide cauzate în mare parte de activitatea umană, terorismul islamic transfrontalier, traficul de arme și de droguri, criminalitatea organizată, catastrofe umanitare și migrație globală tot mai pronunțată, scăderea resurselor de apă potabilă, defrișarea razantă a pădurilor etc. Există atât de multe probleme care se acutizează de decenii, iar gestionarea lor va forța statele naționale mari și mici să caute soluții de cooperare multilaterală, prin intermediul unor instituții internaționale.

În ceea ce privește Rusia, conducerea de la Kremlin a ales să suporte costuri economice masive în efortul de a aduce armata tehnologic la paritate cu puterile europene și de a-și restabili sfera de influență, dacă nu chiar hegemonia, în spațiul fost sovietic. Rezultatele expansionismului militar și politic rusesc sunt mixte, mai degrabă măsurate, dat fiind că Ucraina nu a putut fi redusă la starea de vasalitate, oportunitatea economică Uniunii Euroasiatice a început să fie pusă sub semnul întrebării de către Kazahstan și Belarus, iar economia Rusiei se luptă cu recesiunea sub greutatea sancțiunilor occidentale, a scăderii prețului hidrocarburilor și a corupției masive generalizate interne. Regula în politica internațională spune că indicatorii economici dau mai devreme sau mai târziu măsura capabilitățiilor militare și a influenței politice unui stat. Rusia a fentat pentru un timp această lege nescrisă profitând de o bulă istorică favorabilă a prețurilor ridicate la petrol și gaze încheiată acum un an și jumătate, utilizând cu dexteritate un aparat diplomatic experimentat și  făcând cheltuieli militare nesustenabile în dauna economiei naționale. Costul supradimensionării militare artificiale este însă exorbitant: condamnarea la subdezvoltare economică și socială a națiunii pentru următorii cincizeci de ani.

Politica de putere a Rusiei și-a atins limitele, iar singura șansă de augmentare a ei pe viitor este fragmentarea Europei prin revenirea la state antiliberale naționaliste, prăbușirea Uniunii Europene și retragerea garanției de securitate colective date de SUA via NATO. Occidentul are în mână toate cărțile să păstreze statu-quo-ul european regional. Numai dacă Vestul joacă extrem de prost poate pierde această partidă impusă de vecinul de la Răsărit.

Rusia nu poate zgudui din temelii de una singură societatea internațională 2.0 în inima ei europeană ci are nevoie de ceea ce în limbajul anglo-saxon se numește furtuna perfectă. O combinație de eșec al elitelor liberale de a gestiona provocările societăților pe care le guvernează cu o acțiune confruntațională totală și coordonată a restului statelor emergente numite și BRICS (Brazilia, Rusia, India și Africa de Sud)  ar îndeplini condițiile unui asemenea seism, dar acest lucru este improbabil din mai multe motive. Pe lângă faptul că noile mari puteri sunt direct interesate în menținerea măcar parțială a sistemului economic liberal Bretton Woods, Beijing-ul încă nu are (pentru cel puțin 25 de ani) capacitatea de a confrunta militar Washington-ul și dispune doar într-o formă incipentă de infrastructura instituțională (fie și numai la nivel regiiunii Asiei de Sud-Est) necesară pentru a contesta ordinea occidentală, Brazilia se confruntă din nou cu o criză economică și politică paralizantă, iar Africa de Sud, deși cea mai dezvoltată economie a Africii are asemeni Indiei de recuperat decalaje substanțiale.

Rolul Statelor Unite ale Americii se va diminua și într-un fel sau altul. Migrarea centrului economic mondial dinspre țărmurile euro-atlantice spre Asia de Est și de Sud-Est a creat noi poli de putere economică. Ei caută în mod natural să instituționalizeze la nivel internațional influența politică derivată din dimensiunea economică și să obțină recunoașterea noului lor statut între țările lumii. În principal China și India se găsesc în această situație. Ele vor să participe alături de Occident la setarea agendei politicii internaționale, conform greutății lor în ecuația de putere. Vor să fie printre cei care fac regulile, nu doar cei obligați să le accepte la pachet cu interesele exclusive ale Occidentului grupat în OECD.

Critică va fi reformarea organizațiilor internaționale încă dominate autoritar de SUA și aliații ei, pentru a face loc noilor veniți. Țările BRICS se simt mult subreprezentate în organizațiile internaționale de guvernanță globală, care reflectă echilibrul de putere de acum șapte decenii, nicidecum shimbările survenite de atunci.

Întrebarea cheie este cum vor gestiona guvernele cu greutate, mă refer în primul rând la SUA, China, India și Uniunea Europeană adaptarea sistemului internațional la trecerea de la unipolaritate la multipolaritate. Administrațiile de la Washington indiferent de culoarea politică au încercat să prelungească cât mai mult momentul lor de unipolaritate globală de după încheierea Războiului Rece. Esențial este că un asemenea vid de putere a fost un accident al istoriei, iar de acum înainte leadership-ul global trebuie împărțit. Așa a fost concepută societatea statelor westfalice de la 1648 încoace. De asemenea, China și India trebuie să renunțe la politicile protecționiste care deformează comerțul global în defavoarea tuturor celorlalte națiuni, creând printre altele supraîndatorarea Europei și a Americii.

Viitorul societății statelor lumii depinde de disponibilitatea marilor puteri spre multilateralism, cooperare și compromis, în opoziție cu naționalismul extremist, politicile protecționiste și competiția geopolitică exacerbată. Un indicator al stării de fapt îl va reprezenta reforma forurilor internaționale precum Consiliul de securitate al ONU, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional. În cazul continuării blocării reformei sistemului de management global de către puterile interesate de menținerea statu-quo-ului (este vorba de țările industrializate îndeosebi: SUA, statele Europei de Vest, Canada, Japonia, Australia etc.) puterile emergente își crează opțiuni punând bazele unor organizații multilaterale concurente pe de o parte, și blochează activitatea organizațiilor consacrate ale Bretton Woods ori de câte ori este posibil (vezi runda de negocieri de la Doha aparținând Organizației Mondiale a Comerțului care trenează de 10 ani).

O revenire la statu-quo-ante, adică la ordinea antiliberală de la 1815-1914 nu cred că va fi pe agenda puterilor emergente, cu excepția Rusiei, decât într-o formulă parțială de compromis cu ordinea de tip liberal, din cauze profunde structurale. Cu cât se găsește mai repede un modus vivendi între vechii decidenți și noii veniți la masa puterii mondiale, cu atât sistemul politic mondial va fi pe linia continuă imaginată de mine mai aproape de societatea internațională liberală 2.0. Cu cât liniile conflictuale se prelungesc în timp, cu atât ordinea mondială va fi mai îndepărtată pe această linie spre societatea 1.0.

Prin urmare, nu Rusia ține cheia viitorului și a stabilității sistemului mondial. Ea pune probleme de securitate pe flancul estic al NATO și al Uniunii Europene și subminează prin tehnici de război hibrid, propagandă și dezinformare democrațiile liberale din Europa. E o țară care trebuie luată în serios la Bruxelles și Washington.

Factorii decizionali de la București nu trebuie însă să-și piardă cumpătul în fața posturii agresive a Moscovei față de tot estul Europei, iar noi ne putem concentra pe problemele interne legate de lupta anticorupție, echitate socială și dezvoltare economică. Atâta timp cât fundamentul NATO stă în picioare, iar Uniunea Europeană se menține în echilibru nu se pot produce schimbări tectonice în situația geopolitică din jurul granițelor României.

Desigur, în Europa pericolele la adresa democrației liberale sunt reale, dar o democrație, la fel ca ordinea internațională liberală, este un șantier aflat permanent în lucru. Trebuie să veghem zi și noapte, o viață întreagă, la apărarea acestora.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. „Ordinea iliberală mondială pe care o doresc puterile revizioniste Rusia și China este de fapt versiunea de secol XIX și prima jumătate a secolului al XX-lea a societății statelor” – trebuie să fim atenţi la terminologie. Asta nu înseamnă revizionism. Lucrurile au stat întotdeauna aşa. Rusia şi China au susţinut constant că ele doresc un sistem multipolar.
    Ceea ce şi autorul pare să înţeleagă, atunci când spune: „Administrațiile de la Washington indiferent de culoarea politică au încercat să prelungească cât mai mult momentul lor de unipolaritate globală de după încheierea Războiului Rece. Esențial este că un asemenea vid de putere a fost un accident al istoriei, iar de acum înainte leadership-ul global trebuie împărțit. Așa a fost concepută societatea statelor westfalice de la 1648 încoace.”

    Occidentul a dorit să schimbe această stare de fapt şi să instaureze o ordine mondială având America drept singura superputere – ordine aşa – zis bazată pe drept. O fază a proiectului era extinderea NATO până la graniţele Rusiei, prin includerea Ucrainei şi Georgiei.
    Acest proiect a eşuat. Motivul de fond e acela că America – doar 4% din populaţia lumii – nu are resursele necesare pentru a fi singura superputere. Eşecul a devenit evident atunci când Rusia a recurs la forţă pentru a bloca aderarea Ucrainei la NATO.
    Asta a fost tot. Sigur, pentru a masca eşecul proiectului, occidentalii au lansat diversiunea „Rusia revizionistă – o ameninţare pentru Occident.” Praf în ochi.
    În plus, Rusia nu e o putere în ascensiune, ci în declin. Rusia şi-ar fi dorit foarte mult ca lucrurile să fi rămas aşa cum erau ele în 2013, înainte de revoluţia Maidanului. Adică nu e putere revizionistă, ci a acţionat pentru menţinerea statu-quo-ului, blocând intrarea Ucrainei în NATO. Intervenţia militară în Ucraina nu a fost expresia unor ambiţii geopolitice, ci o acţiune de dammage control.

    Politica anti-Rusia e profund nocivă pentru Occident, şi contribuie la declinul Americii ca putere mondială dominantă. E „”the wrong war, at the wrong place, at the wrong time, and with the wrong enemy”, din moment ce puterea în ascensiune e China, nu Rusia.
    Ca urmare, începe să se contureze un nou sistem mondial, cu China ca şi centru de gravitaţie. Presată de Occident, Rusia e obligată să se apropie de China, fiind pe cale să devină pentru China ceea ce e Canada pentru SUA.
    India, deoarece nu se mai poate baza pe Rusia împotriva Chinei, e obligată să intre şi ea în combinaţie – va adera anul acesta Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Tot atunci va adera şi Pakistanul, şi în curând, evident, Iranul.
    După eşecul TPP, China propune o zonă de liber-schimb (RCEP) din care să facă parte India, Ţările ASEAN, Japonia, Australia etc. Pentru a obţine adeziunea acestor ţări, China va renunţa probabil să insiste pe cedarea teritoriilor în litigiu (poziţia de putere mondială dominantă e mult mai importantă decât nişte insuliţe sau teritorii în Himalaya).
    Politica anti-Rusia duce de fapt la (auto)izolarea Americii.
    China câştigă, şi partea frumoasă e că n-a trebuit să facă mare lucru pentru asta.

    • @ DanT Câteva observații:

      SUA a devenit unica superputere nu în urma unui plan, ci cu puțin noroc: Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991 din cauze interne. Fără să tragă un foc de armă americanii s-au trezit superputerea rămasă în picioare, acesta a fost marele lor merit. Nimeni nu a prevăzut, nici în blocul comunist nici în cel vestic, că URSS avea să dispară peste noapte. În mediul academic șocul a rezultat în blamarea tuturor teoriilor relațiilor internaționale pentru incapacitatea de a anticipa evenimentul.

      Occidentul nu este un monolit. Intervențiile SUA în Irak și Afganistan au fost criticate de Franța și Germania, dar și de alte state europene, ceea ce a condus la o criză în relațiile diplomatice dintre cele două tabere occidentale. De asemenea există divergențe în alte domenii de politică externă (politica comercială de exemplu). Realitatea este că nimeni în Europa, Japonia, Canada, Australia sau Coreea de Sud nu are resursele de a intra în competiție directă cu SUA. Mai mult, nu trebuie uitat că majoritatea acestor state depinde de garanțiile de securitate americane, iar prețul implicit este acceptarea Americii în rolul de lider mondial. Privitor la politicile din sfera finanțelor și comerțului toate aceste țări sunt economii dezvoltate cu structuri similare și de aceea împărtășesc multe interese comune cu SUA, ceea ce le face să voteze în bloc în organizațiile internaționale de profil.

      Extinderea NATO și UE în Europa de Est nu a fost un proiect. La sfârșitul anilor 1990 diplomația unora dintre statele Europei de Est, în special cea poloneză, a tatonat perspectiva integrării în cele două organizații forțând puțin lucrurile pe baza unor declarații ale unor oficiali europeni care încercau să determine oportunitatea continuării extinderii europene. Uniunea Europeană trecuse prin mai multe valuri de extindere. Estul Europei a fost cel care a făcut presiuni prentur extindere, temându-se de o revitalizare a imperialismului rus după acel moment de colaps. România și Bulgaria, e drept, nu au fost printre inițiatoarele acestui proces de extindere ci doar sau cuplat la vagonul statelor vecine. A fost vorba în primul rând despre dorința națiunilor din regiune de a beneficia de umbrela de securitate americană și de accesul la piața unică europeană și la fondurile europene pentru dezvoltare economică. În plus, calitatea de superputere a Americii nu a depins de Europa de Est. În literatura recentă se consideră de atlfel că lumea a devenit multipolară de prin 2010, după retragerea americană din Irak și după criza economică din 2008 care a lovit puternic legitimitatea și capabilitățile leadershipului global american.

      Despre Rusia nu cred că ar fi vrut să rămână la situația dinainte de revolta populară din Kiev din 2014. Rusia a fost convinsă încă de prin secolul al XVI-lea, de când a devenit mare putere, că este a treia Romă, că are un destin mesianic. Această credință a supraviețuit schimbării de regim politic la 1917 și a fost preluată de Vladimir Putin la sosirea s-a la putere în 2000. Misiunea lui a fost să refacă grandoarea Rusiei. Rusia a început un program de modernizare a armatei imediat după al doilea război cecen, adică înainte de extinderea NATO și UE spre est. Limbajul antioccidental din discursul public din Rusia era deja virulent de prin 2005. Aceste lucruri indică faptul că Rusia dorea să-și restabilească sferele de influență cu mult înaintea Maidanului ucrainean. O mică corectură, Rusia a încercat în 2013 și 2014 să blocheze acordul de asociere al Ucrainei la UE, în fapt o racordare la piața economică europeană prin eliminarea tarifelor vamale, nu o integrare în UE – și nu aderarea la NATO.

      Dumneavoastră ați afirmat că ”Intervenţia militară în Ucraina nu a fost expresia unor ambiţii geopolitice, ci o acţiune de damage control”. Rusia are ambiții geopolitice foarte mari. Moscova încercat să aducă gradual în stare de vasalitate mai toate statele desprinse din defuncta URSS înființând Uniunea economică Euroasiatică, plasând baze militare în aceste state și înțesând structurile lor de securitate cu personal FSB. Un detaliu interesant este că în Duma de Stat au apărut voci, în timpul intervenției ruse în Crimeea și estul Ucrainei, că de fapt Kazahstan și Belarus nu ar fi de fapt state… Ambele state au avut atunci reacții diplomatice avertizând asupra unui astfel de limbaj periculos. Când a început invazia Rusească în regiunea Donbass, au existat provocări ale serviciilor secrete rusești în tot sudul Ucrainei până la Odessa prin care se încerca incitarea la separatism la vorbitorilor de limba rusă, iar concomitent se discuta în Rusia despre Noua Rusie (Novorossia), ca stat independent până la Transnistria și gurile Dunării sau ca anexare ca regiune la Rusia. Așadar Rusia a avut planuri mult mai ambițioase, însă armata ucrineană a fost mult mai eficientă decât s-a anticipat după episodul Crimeea, Occidentul a devenit mai activ amenințând cu sancțiuni substanțiale, iar Ucrainenii rusofili din sud nu s-au ridicat în masă împotriva autorităților de la Kiev. Dacă Rusia nu avea ambiții geopolitice majore, nu intervenea militar în Siria.

      Nu există o politică anti-Rusia, cel puțin nu în Europa. În toate țările Europei de Vest există un lobby puternic al mediului de afaceri pro-Rusia. Problema este că temerile de securitate au prioritate. Temerile unei agresiuni fulger asupra țărilor baltice sunt reale, iar acumularea masivă de armament de înaltă tehnologie în Kaliningrad, la granițele Belarusului cu Polonia șl în Crimeea precum și încălcările repetate ale spațiului aerian ale tuturor statelor din zona baltică sunt semne clare ale unei posturi amenințătoare. Nu știm dacă Putin intenționează cu adevărat să invadeze vreo țară membră UE și NATO, dar capabilitățile pentru o astfel de acțiune sunt prezente și astaconstituie o amenințare ce nu poate fi amenințată.

      În acest context depinde în mare măsură de Rusia să detensioneze situația. Chiar dacă luăm în considerare ultimele deplasări de trupe occidentale în Europa de Est ele, raportul de forțe rămâne complet în defavoarea NATO. De aici se vede cine pe cine amenință.

      Despre Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS): ea este o organizație de cooperare militară nu o alianță explicită de apărare precum NATO, dar are și aspecte economice. Un rol important este detensionarea tensiunilor de la granițele dintre mebri. Dacă Pakistanul și India doresc să intre ar fi de fapt o veste bună din două motive. India, Pakistanul și China au diferende teritoriale cu potențial conflictual semnificativ și toate trei dețin arme nucleare. O detensionare a conflictelor teritoriale are fi binevenită pentru toată lumea. În al doilea rând India nu are niciun motiv să provoace militar SUA și nici ambiții geopolitice antioccidentale. Dimpotrivă mă aștept ca India să tempereze caracterul antioccidental al organizației. India se opune dominației vestice în organizațiile internaționale globale cu caracter economic pentru că vrea acces la mai multe piețe. E o altă discuție. Dacă India se teme de vreo putere, atunci aceea e China. Uneori e mai înțelept să-ți ții dușmanul aproape.

      RCEP este mult mai puțin ambițios decât TTP. Într-adevăr, respingerea TTP de către Trump este o mare eroare strategică. E de așteptat că Beijingul va căuta rapid să umple acest vid creat de degringolada politicii externe americane. China se află într-o mare dilemă. Nu poate renunța la pretențiile teritoriale (exagerate) din Marea Chinei de Sud deoarece în ultimele două decenii și jumătate Partidul Comunist și-a construit legitimitatea internă pe naționalism, dat fiind că politica economică capitalistă a creat inegalități sociale incompatibile cu susținerea ideologică pe care se bazează un regim comunist (de egalitate socială). Orice compromis făcut de guvernul comunist pe linie teritorială va fi văzut de către populație ca înaltă trădare a țării. Elitele de la Beijing s-au împins singure într-un colț din care nu mai au marjă de manevră fără să plătească un preț politic ridicat acasă. Situația a devenit și mai acută odată cu încetinirea economiei dragonului asiatic și cu adâncirea în continuare a inegalităților sociale.

      • „Intervențiile SUA în Irak și Afganistan au fost criticate de Franța și Germania, dar și de alte state europene, ceea ce a condus la o criză în relațiile diplomatice dintre cele două tabere occidentale.” – valabil doar pentru Iraq.
        Franţa (portavionul Charles de Gaulle) şi Germania au participat la războiul din Afghanistan:
        http://www.lefigaro.fr/debats/2007/04/25/01005-20070425ARTWWW90313-charles_de_gaulle_s_difficult_afghan_mission.php
        http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/1854187.stm

        „Extinderea NATO și UE în Europa de Est nu a fost un proiect. …Estul Europei a fost cel care a făcut presiuni prentur extindere, temându-se de o revitalizare a imperialismului rus după acel moment de colaps.” – e foarte bine că Polonia, România, Ţările Baltice au intrat în NATO.
        Problema e că există o limită. Includerea Ucrainei şi Georgiei în NATO (decisă în 2008 la summitul de la Bucureşti) nu mai înseamnă extinderea spaţiului de securitate şi stabilitate, ci înseamnă război – deoarece Rusia a transmis în mod repetat semnale că se va opune prin forţă.
        Faptul că cele două ţări doreau să intre în NATO e irelevant. Oficialii Alianţei trebuiau să analizeze situaţia, să evalueze riscurile unei astfel de politici şi să se opună. În loc de asta, am avut summitul de la Bucureşti.

        „Despre Rusia nu cred că ar fi vrut să rămână la situația dinainte de revolta populară din Kiev din 2014. Rusia a fost convinsă încă de prin secolul al XVI-lea, de când a devenit mare putere, că este a treia Romă, că are un destin mesianic.” – fiecare popor se crede buricul Pământului. Şi dacă o să cauţi cu lumânarea, sigur că o să găseşti că „în Duma de Stat au apărut voci, în timpul intervenției ruse în Crimeea și estul Ucrainei, că de fapt Kazahstan și Belarus nu ar fi de fapt state”
        Dar aici vorbim de politici concrete, nu de retorică naţionalistă.

        „Dacă Rusia nu avea ambiții geopolitice majore, nu intervenea militar în Siria.” – intervenţia în Siria a fost, şi ea, tot o acţiune de dammage control. Poziţia lui Assad, aliatul Rusiei, era ameninţată de insurecţia susţinută der Occident.

        „Temerile unei agresiuni fulger asupra țărilor baltice sunt reale, iar acumularea masivă de armament de înaltă tehnologie în Kaliningrad, la granițele Belarusului cu Polonia șl în Crimeea precum și încălcările repetate ale spațiului aerian ale tuturor statelor din zona baltică…”
        Putin n-a ocupat Ţările Baltice în 2000-2004, atunci când NU erau în NATO. Mai mult, le-a lăsat să intre, deşi i-ar fi fost foarte uşor să le ocupe total sau parţial, pentru a le bloca aderarea, aşa cum a procedat în Ucraina. Nu le-a ocupat nici după 2004, când, în NATO fiind, nu aveau trupe oocidentale pe teritoriul lor. Şi atunci ce valoare are retorica inflamantă „Ţările baltice sunt în pericol”?
        Instalarea de armament în Kaliningrad are scop defensiv. Kaliningrad e înconjurată de ţări NATO. În plus, instalaţiile de acolo trebuie să blocheze trimiterea de întăriri în Ţările Baltice, în caz că NATO ar declanşa pornind de acolo un atac împotriva Rusiei.

        „Chiar dacă luăm în considerare ultimele deplasări de trupe occidentale în Europa de Est ele, raportul de forțe rămâne complet în defavoarea NATO. De aici se vede cine pe cine amenință.” – glumiţi? – comparaţi forţele ruseşti aflate pe propriul lor teritoriu cu forţele trimise de NATO în Ţările Baltice, la 100 de km. de Sankt Petersburg? Cum ar reacţiona America dacă Rusia sau China ar încheia alianţe cu Mexicul şi Cuba şi ar trimite trupe la graniţele Americii?

        Vă recomand să citiţi ce zic exponenţii realismului politic, Henry Kissinger şi Stephen Walt:
        „Kissinger: One has to ask one’s self this question: Putin spent tens of billions of dollars on the Winter Olympics in Sochi. The theme of the Olympics was that Russia is a progressive state tied to the West through its culture and, therefore, it presumably wants to be part of it. So it doesn’t make any sense that a week after the close of the Olympics, Putin would take Crimea and start a war over Ukraine. So one has to ask one’s self why did it happen?
        SPIEGEL: What you’re saying is that the West has at least a kind of responsibility for the escalation?
        Kissinger: Yes, I am saying that. Europe and America did not understand the impact of these events, starting with the negotiations about Ukraine’s economic relations with the European Union and culminating in the demonstrations in Kiev. All these, and their impact, should have been the subject of a dialogue with Russia.
        ……
        SPIEGEL: But we cannot tell the Ukrainians that they are not free to decide their own future.
        Kissinger: Why not?”
        http://www.spiegel.de/international/world/interview-with-henry-kissinger-on-state-of-global-politics-a-1002073.html

        „Russia is not an ambitious rising power like Nazi Germany or contemporary China; it is an aging, depopulating, and declining great power trying to cling to whatever international influence it still possesses and preserve a modest sphere of influence near its borders, so that stronger states — and especially the United States — cannot take advantage of its growing vulnerabilities. Putin & Co. are also genuinely worried about America’s efforts to promote “regime change” around the world — including Ukraine — a policy that could eventually threaten their own positions. It is lingering fear, rather than relentless ambition, that underpins Russia’s response in Ukraine.
        Moreover, the Ukraine crisis did not begin with a bold Russian move or even a series of illegitimate Russian demands; it began when the United States and European Union tried to move Ukraine out of Russia’s orbit and into the West’s sphere of influence. That objective may be desirable in the abstract, but Moscow made it abundantly clear it would fight this process tooth and nail. U.S. leaders blithely ignored these warnings — which clearly stemmed from Russian insecurity rather than territorial greed — and not surprisingly they have been blindsided by Moscow’s reaction. The failure of U.S. diplomats to anticipate Putin’s heavy-handed response was an act of remarkable diplomatic incompetence, and one can only wonder why the individuals who helped produce this train wreck still have their jobs.”
        http://foreignpolicy.com/2015/02/09/how-not-to-save-ukraine-arming-kiev-is-a-bad-idea/

        • „“Chiar dacă luăm în considerare ultimele deplasări de trupe occidentale în Europa de Est ele, raportul de forțe rămâne complet în defavoarea NATO. De aici se vede cine pe cine amenință.” – glumiţi? – comparaţi forţele ruseşti aflate pe propriul lor teritoriu cu forţele trimise de NATO în Ţările Baltice, la 100 de km. de Sankt Petersburg?”

          Nu văd niciun motiv de glumă. SUA au trimis luna aceasta 3.500 de militari în Polonia și 500 în România la care se adaugă câteva sute de soldați germani în țările Baltice. La acestea se adaugă câteva zeci de tancuri și o forță aeriană a altor state NATO din nordul Europei care survolează spațiul aerian al țărilor Baltice pentru că ele sunt prea mici ca să își permită o forță aeriană. Vi se pare că NATO se află în poziția de a declanșa vreo ofensivă? Chiar și aceste desfășurări modeste de trupe au avut loc pentru că În toamna lui 2016 Rusia a instalat rachete nucleare în Kaliningrad. În comparație, în 2014 Rusia staționa 225.000 de cadre militare (probabil că numărul soldaților reprezintă vreo 70%), iar țările nordice au observat în ultimii trei ani creșteri repetate ale numărului de soldați. Adăugați la asta concentrările de trupe rusești în zona Sankt Petersburg, de partea cealaltă a graniței țărilor Baltice. Ca să nu mai vorbim de raportul asimetric de artilerie grea tancuri și aviație. Studiile NATO recente (unele sunt publice) relevă că în cazul unui atac rusesc asupra statelor Baltice și Poloniei primele trei ar fi ocupate în maximum o săptămână, iar în două săptămâni jumătate din teritoriul polonez ar ajunge sub controlul Moscovei. Sau vi se pare că România cu scutul antirachetă, forțele navale de proveniență sovietică și cei 500 de soldați americani staționați la Develușu plănuiește să elibereze Crimeea și Donbas?

          Ca să revenim la americani, SUA are 35.000 de soldați în Germania de Vest, pe aliniamentele din Războiul Rece, deci la o distanță apreciabilă de potențiala linie a frontului.

          Cât despre Putin, nu sunt convins că Rusia iși vede situația atât de critic precum o prezentați dumneavoastră. Ei privesc la echilibrul relativ de putere și zic.Se uită la nemți, francezii și italieni și văd de asemenea declin demografic, pe alocuri chiar mai pronunțat decât la ei. Rusia întărește dependența energetică a Europei (vezi Nord Stream 1 și 2) și o consideră o armă geopolitică însemnată pe care la nevoie a și folosit-o (ca repetiție împotriva ucrainenilor). Își întăresc arsenalul nuclear și caută să grăbească sfârșitul preponderenței americane și europene în lume pentru a putea juca rolul de mare putere în noua lume multipolară. Se aliază cu China în celași spirit. Intervin în regiuni precum Orientul Mijlociu pentru a arăta că sunt indispensabili. Militarizează Polul Nord pentru a pune mâna pe resurse naturale enorme, ceea ce ar putea face pe viitor Occidentul și statele asiatice aliate lui în continuare dependente de robinetul rusesc. Și exemplele pot continua, Declinul Rusiei menționat de dumneavoastră este real, dar Kremlinul
          exploatează toate celelalte atuuri pe care le are pentru a rămâne relevant. Nu e bine să vedem Rusia drept vecinul aflat în cădere liberă, însă nici nu trebuie să-i supraestimăm capabilitățile.

          În 2004, armata rusă era încă foarte înapoiată, lucru vizibil în invazia Georgiei din august 2008, și mai era ocupată cu pacificarea Ceceniei. Putin încă nu avea curajul să pornească o confruntare cu NATO. Asta nu înseamnă că a acceptat intrarea Estoniei, Lituaniei și Letoniei în NATO și UE.

          Dat fiind dezechilibrul de forțe pe toată linia de demarcației NATO/Rusia nu înțeleg cum se poate simți Rusia amenințată. În cele din urmă, și statele din Europa de Est au dreptul la forțe de apărare, aceasta nefiind un drept care îi revine doar Rusiei. Vi se pare normal ca NATO să lase granițele estice complet neapărate, cum s-a întâmplat până în 2016? Ce valoare are atunci Alianța, în condițiile înarmării masive a Rusiei la granițele europene?

          Într-un punct aveți departe. Americanii și Europenii nu au sesizat cât de importantă este Ucraina pentru ruși, atât în plan de securitate cât și emoțional. Promisiunea de acceptare a Ucrainei în NATO nu a fost o decizie înțeleaptă. În Europa, după succesul extinderii Uniunii în Est, s-a crezut că Ucraina și Rusia însăși vor semna în cele din urmă parteneriate de asociere la piața unică a UE, ceea ce ar fi dus la o integrare economică a Rusiei și Ucrainei cu UE. Rusia dorea însă cu totul altceva. A activat Uniunea Euroasiatică și a înțesat cu baze militare toate statele fost sovietice cu intenția refacerii progresive a imperiului rus. Statele vizate urmau să-și piardă independența încetul cu încetul, Belarusul fiind cel mai avansat pe această cale.

          • „Vi se pare că NATO se află în poziția de a declanșa vreo ofensivă? Chiar și aceste desfășurări modeste de trupe au avut loc pentru că În toamna lui 2016 Rusia a instalat rachete nucleare în Kaliningrad.” – aţi încurcat cronologia. Decizia de a trimite trupe NATO în Ţările Baltice a fost luată în februarie 2016. Trimiterea rachetelor ruseşti (nu au încărcături nucleare) în Kaliningrad a avut loc în octombrie 2016, şi a fost un răspuns la decizia NATO din februarie.
            http://www.mediafax.ro/externe/nato-aproba-crearea-unei-noi-structuri-militare-pentru-europa-de-est-inclusiv-pentru-romania-15063715
            https://www.theguardian.com/world/2016/oct/07/russia-moving-nuclear-capable-missiles-into-kaliningrad-says-estonia
            Sigur că deocamdată trupele NATO sunt insuficiente pentru o ofensivă. Dar ce garanţii pot avea ruşii că nu vor fi trimise şi alte trupe? Vă reamintesc că prin Actul Fondator NATO-Rusia din 1997 exista angajamentul că nu vor fi staţionate trupe occidentale în Europa de Est. Act pe care acum Occidentul îl interpretează creator prin principiul „rotaţiei forţelor”!

            ” Își întăresc arsenalul nuclear și caută să grăbească sfârșitul preponderenței americane și europene în lume pentru a putea juca rolul de mare putere în noua lume multipolară. Se aliază cu China în celași spirit. Intervin în regiuni precum Orientul Mijlociu pentru a arăta că sunt indispensabili. Militarizează Polul Nord pentru a pune mâna pe resurse naturale enorme” – vorba lui Caragiale, „simt enorm şi văd monstruos” :)
            Evident că Rusia vrea să joace un rol de mare putere, şi că vrea o lume multipolară. Nu e nimic nou în asta.
            Dar cu China se aliază tocmai din cauza presiunilor Occidentului. Rusia se teme şi ea de ascensiunea Chinei. O politică inteligentă din partea Occidentului ar fi să coopereze cu Rusia pentru a contrabalansa ascensiunea Chinei.
            Rusia intervine în Orientul Mijlociu pentru că are interese acolo. Assad e un vechi aliat al Rusiei şi Rusia nu-l va abandona.
            Chestia cu Polul Nord e tare. Rusia nu-şi poate valorifica integral nici resursele de pe teritoriul său.

            „În 2004, armata rusă era încă foarte înapoiată, lucru vizibil în invazia Georgiei din august 2008, și mai era ocupată cu pacificarea Ceceniei. Putin încă nu avea curajul să pornească o confruntare cu NATO. Asta nu înseamnă că a acceptat intrarea Estoniei, Lituaniei și Letoniei în NATO și UE.” – nu ar fi fost o confruntare cu NATO, deoarece Ţările baltice încă nu erau în NATO. Indiferent cum ar fi arătat armata rusă, putea să ocupe Ţările Baltice doar cu cofetarii.
            E facil să căutăm tot felul de explicaţii. Adevărul e însă că Putin i-a lăsat pe baltici să intre în NATO deoarece a respectat ataşamentul lor faţă de Occident şi al Occidentului faţă de ei. Nu i-a considerat niciodată în sfera lui de influenţă. Plus că dorea relaţii bune cu Occidentul, şi a crezut că extinderea NATO din 2004 va fi ultima. Că există o limită. A fost naiv.

            „Rusia întărește dependența energetică a Europei (vezi Nord Stream 1 și 2) și o consideră o armă geopolitică însemnată pe care la nevoie a și folosit-o (ca repetiție împotriva ucrainenilor).” – Rusia are interesul să-şi vândă gazul. Nu are prea multe surse de venit! Chestia asta nu se poate face folosind gazul ca armă geopolitică, deoarece ar speria cumpărătorii, care s-ar orienta spre alţi furnizori.
            Cu Ucraina uite ce s-a întâmplat: „La 1 ianuarie 2009, Rusia opreste din nou livrările de gaze către Ucraina pentru neplata datoriilor si intrerupe, la 7 ianuarie, toate livrările către Europa prin teritoriul ucrainean. Kievul, acuzat de Moscova că „fură” gaz, refuză, de asemenea, un pret de 250 de dolari propus de Gazprom.”
            http://www.mediafax.ro/externe/crizele-pe-tema-gazelor-dintre-ucraina-si-rusia-12769516
            Unde vedeţi gazul folosit ca armă? Tocmai Ucraina se folosea de poziţia ei de ţară de tranzit pentru gazul rusesc. Şi tocmai de-aia Rusia vrea conducte care să ocolească ţările ostile Rusiei (Polonia, Ucraina).

            „Promisiunea de acceptare a Ucrainei în NATO nu a fost o decizie înțeleaptă.” – evident. Dar nu e un lucru minor. De acolo a început totul. Atâta timp cât Ucraina şi NATO şi-au văzut de treabă, Rusia a respectat integritatea Ucrainei.

  2. Inteleg ca oricum puterea Vestului si mai ales a Americii este in declin relativ!Alte puteri iliberale se ridica si va fi o lume probabil multipolara.In aceasta lume multipolara va exista totusi o tara,entitate suprastatala ce va fi „Vioara intai”Care credeti ca va fi aceasta?Mie mi se pare ca doar China va fi primus inter pares sau chiar puterea dominanta.

    • Domnule Corin, o entitate suprastatală este foarte îndepărtată, dincolo de orizontul de timp observabil. Deocamdată toate organizațiile internaționale care asigură elemente de guvernare globală au caracter interguvernamental (cu excepția unor tribunale internaționale, deși și acelea depind de bunăvoința statelor naționale). Statele rămân, așa cum spunea Andrew Moravcsik în dezbaterea despre integrarea europeană, stăpânele tratatelor. Adică, actele constitutive ale organizațiilor internaționale sunt tratate internaționale multilaterale semnate de guverne suverane, iar ogranizațiile internaționale nu au atribute de suveranitate. Ele au rolul de a coordona politicile comune decise de state, de a veghea dacă se respectă obligațiile sumate de participanți, eventual de a oferi consiliere și de a concilia prin proceduri alambicate statele intrate în conflict de interese. Singura entitate suprastatală, cu identitate de sine stătătoare este Uniunea Europeană cu cele două organisme autonome: Parlamentul European și Comisia Europeană. Însă chiar și aici statele naționale au creat o serie de pârghii instituționale care fac forurile europene dependente de voința guvernelor.

      În momentul de față singura soluție viabilă este cooperarea dintre state, în special dintre marile puteri, prin intermediul instituțiilor multilaterale. Negocierile sunt dure, complexe și greoaie, blocajele sunt un risc constant, dar e mai bine să miști lucrurile cumva înspre o direcție pozitivă (vezi Acordul Climatic de la Paris din noiembrie 2016) decât să ne închidem în blocuri economico-militare pe poziții de neîncredere și confruntare, în timp ce crizele internaționale se agravează.

      Pentru o structură supranațională este nevoie de o schimbare de paradigmă globală. Atâta timp cât ideologiile globalizate ale statului național și suveranității statale absolute ocupă spațiul central în sistemul de idei și credințe al omenirii, statele nu vor ceda puterea asupra politicii mondiale, chiar dacă sistemul internațional a devenit de mult disfuncțional.

      Nu sunt sigur că China va deveni primus inter pares. Ratele de creștere economică ale țării asiatice au intrat deja în declin, anunțând creșteri similare cu cele ale statelor industrializate occidentale peste un deceniu. Paritatea militară cu SUA va fi atinsă de Beijing peste vreo două sau trei decenii. Între timp procesul îmbătrânirii demografice se va fi instalat accelerat și la chinezi.
      Deși China va depăși economic SUA în următorii câțiva ani, în unele privințe ea rămâne o țară în curs de dezvoltare, sute de milioane de chinezi trăind în continuare sub limita sărăciei. În concluzie nu cred că această țară va ajunge să aibă un rol atât de mare în afacerile internaționale precum America în primii 25 de ani de după Războiul Rece. Pentru a înțelege cât de adânci sunt fundațiile puterii Occidentului, mai ales ale SUA, în sistemul politic mondial, vă recomand cartea ”Post-Western World. How Emerging Powers Are Remaking Global Order” de Oliver Stuenkel (ed. Polity Press, 2016).

      În fine China va trebui să țină cont de interesele puterilor din jur, inclusiv de statele vecine (India, Rusia, Japonia, Coreea de Sud, Australia) având de ales între a asigura o formulă de leadership comună cu ele și cu Vestul bazată pe multilateralism pe de o parte și o poziție agresivă militarizată de hegemon regional care îi va aduce ca răspuns o politică de îngrădire de către toți vecinii care contează, cu principalul beneficiar SUA (și eventual Rusia). Sper că Beijingul se va dovedi pragmatic și se va elibera de discursul naționalist expansionist și economic-protecționist care îl caracterizează acum, punându-i în pericol cooperarea economică și politică cu tot restul Asiei de Est și de Sud-Est.

  3. … // as dori sa stiu ce ati vrut sa spuneti cu aceasta fraza:

    „Desigur acestea sunt construcții teoretice ce nu reflectă derapaje de la ordinea liberală comise de către superputerea americană în epoca de după al doilea război mondial…”

    • Mă refer la cazurile în care SUA prin intermediul NATO au acționat militar unilateral, în absența unor rezoluții de aprobare din partea Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite împotriva unor alte state. Este vorba despre bombardamentele asupra Serbiei în 1999 pentru a opri atrocitățile comise de regimul Milosevic și despre a doua intervenție militară în Irak din 2003.

      Aceste două episoade de acțiune unilaterală au dăunat foarte mult relațiilor Occidentului cu China și Rusia până azi, iar multilateralismul ca alternativă la acțiuni unilaterale și relații politice și economice bilaterale asimetrice a avut de suferit.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Valan
Andrei Valan
A fost redactor pe politică externă la Agerpres, iar în prezent e masterand la Universitatea din Hamburg, Germania. Domeniile de interes: procesul de integrare europeană, politica externă a Uniunii Europene și pe spațiul est-european, inclusiv Rusia.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro