luni, decembrie 6, 2021

America în vâltoarea alegerilor şi cei doi elefanţi din colţul camerei

Iranul şi bugetul unui Pentagon în criză ar putea schimba decisiv geometria actualei competiţii electorale din SUA.

Săptămâna trecută, înaintea primei dez­ba­teri oficiale dintre Obama şi Romney, în New York, pe scena Naţiunilor Unite, pre­mierul Israelului şi preşedintele SUA au avut, din nou, o con­frun­ta­re simbolică. O lectură aten­tă a fiecărui discurs arată, încă o dată, cât de diferite sunt priorităţile celor doi pro­tagonişti.

Pentru Netanyahu, urgenţa existenţială rămâne pre­ve­nirea unei bombe nucleare iraniene. Prin toate mij­loa­cele necesare. „Pentru a în­ţelege cum va arăta lumea cu un Iran nuclear, imaginaţi-vă doar o Al-Qaeda cu o bombă nucleară.“ Mai mult, el a respins argumentele celor care cred că un Iran nuclear poate fi descurajat prin acelaşi mecanism de tipul „distrugerii reciproce asigurate“, care a funcţionat în timpul Războiului Rece, împotriva re­gi­mului sovietic. „Militanţii jihadişti se com­portă foarte diferit de marxiştii tra­diţionali. Nu au existat atentatori sinu­cigaşi sovietici. Dimpotrivă, Iranul îi pro­duce cu hoardele. Descurajarea a func­ţi­onat împotriva sovieticilor, pentru că, de fiecare dată când au avut de ales în­tre ideologie şi propria supravieţuire, ei au ales a doua variantă.“ În esenţă, nu poţi să descurajezi un regim fanatic, pare să spună premierul israelian. Totodată, i-a ridiculizat pe cei care cred că un Iran nu­clear ar încuraja o balanţă stabilă în re­giune. „Da, sigur. E ca şi cum ai spune că o Al-Qaeda înarmată nuclear ar inau­gura o eră a păcii universale.

De cealaltă parte, deşi ave­r­ti­zează Teheranul să nu treacă Rubiconul, Obama este esenţial preocupat de cum să evite şi mai mult destabilizarea Ori­en­tului Mijlociu. El pare să spună că un nou război purtat în inima lumii musulmane nu poate să fie răspunsul de care avem nevoie astăzi. Deşi nu este o poziţie ar­ti­culată public, cu subiect şi predicat, me­sajele sale sugerează că un atac militar asupra Iranului nu doar că ar deturna ale­gerile americane, dar ar arunca întreaga re­giune în mijlocul tornadei perfecte. Un­da de şoc va lovi în plin legitimitatea şi spe­ranţele Primăverii Arabe. În cele din urmă, de câştigat vor avea numai radicalii, iar moderaţii vor fi marii perdanţi. Obama şi-a construit întregul discurs, cu abi­li­ta­te, în jurul imaginii lui Chris Stevens, am­basadorul căzut recent la datorie, în Libia. Era simbolul unui mod neconvenţional de a face diplomaţie (departe de spiritul „am­basadelor fortăreţe“ izolate de co­mu­ni­tă­ţile pe care vor să le influenţeze): „era ves­tit pentru plimbările pe care le făcea pe străzile oraşelor în care lucra – gus­tând din bucătăria locului, inter­acţio­nând cu cât mai mulţi oameni, dialogând în arabă şi ascultând întotdeuna cu un zâmbet larg. Chris Stevens întruchipa tot ce avea America mai bun. A construit po­duri peste oceane şi culturi şi a crezut me­reu că indivizii trebuie să fie liberi să-şi determine propriul destin şi să trăiască în libertate, demnitate şi jus­tiţie“. Mesajul lui Obama este că, în cele din urmă, ambasadorul Chris Stevens a fost victima unei bătălii care se dă astăzi în mijlocul lumii arabe, între moderaţi şi radicali. În vremuri tulburi, clivajele (din­tre creştini şi musulmani, dintre suniţi şi şiiţi) re­de­vin repere identitare opor­tune pentru consumul şi mobilizarea mulţimilor im­pulsive. În această at­mos­feră, ura faţă de America, faţă de Occident şi Israel se transformă într-o armă politică ideală. „Trebuie să ne asigurăm că viitorul nostru va fi determinat de oameni precum Chris Stevens, şi nu de ucigaşii săi“, a concluzionat Obama, de la tribuna Naţiunilor Unite.

Ceea ce s-a întâmplat cu câteva săptămâni în urmă pe străzile din Cairo şi Benghazi, prin asaltul mulţimilor asupra unor sim­boluri americane, nu este nici pe departe un accident, un protest ad-hoc. Totul in­dică o regie atent calculată, unde antia­me­ricanismul amplificat de filmul care de­făima Islamul a jucat rolul unui catalizator la îndemână. În esenţă, asistăm la o luptă pentru putere, între salafiştii conservatori şi musulmanii moderaţi. După criteriile salafiştilor, până şi Frăţia din Egipt este, esenţialmente, mult prea conciliantă şi prea moderată. Tot ce a urmat a avut rolul de a justifica o „propagandă a faptelor“, gândită special pentru a atrage atenţia asupra agendei şi cauzei salafiste. Filmul a fost doar scânteia care a aprins un mediu deja dominat de ură şi sete de răzbunare. Era nevoie doar de o ţintă. Iar am­ba­sa­dorul american în Libia era victima per­fectă. Prin popularitatea astfel căpătată (prin pedepsirea păcătosului, în numele Is­lamului) se putea miza acum pe im­por­tante surse de finanţare, pe noi „recruţi“ şi, desigur, pe o nestăvilită promovare mediatică. Un sigur gest adusese o gru­pare de 100 de oameni în prim-planul conştiinţei globale, electrizând întreaga lume musulmană. Deveniseră, peste noap­te, apărătorii Islamului. Până atunci, Pri­măvara Arabă fusese doar o poveste de suc­ces, cu lumina reflectorului îndreptată exclusiv spre elementele moderate. Cel pu­ţin în Libia, mesajul radical fusese decisiv marginalizat, după alegeri, prin triumful partidelor seculare. Islamul radical de ori­entare salafistă părea că pierduse com­petiţia. Cumva trebuia să revină.

Prin mesajul discursului său, Obama încearcă, de fapt, să pre­vină, să întârzie şi, totodată, să atragă atenţia asupra con­se­cin­ţelor nefaste pe care un atac is­raelian asupra Iranului le-ar putea avea asupra balanţei de putere dintre moderaţii şi radicalii lumii musulmane. Reputaţia şi puterea soft a Americii ar fi decisiv com­promise într-un moment în care impactul său strategic este mai necesar ca ni­cio­dată. Guvernele din Libia şi Egipt ar avea mâinile pe deplin legate. O colaborare cu Vestul ar deveni pentru acestea un risc im­posibil de asumat. „Orice şansă de a ajun­ge la o înţelegere în problema palesti­ni­ană va fi compromisă. Haosul va pune stăpânire pe străzile arabe. Oare mai poţi să fii preşedintele musulman al Egiptului şi, în acelaşi timp, proa­me­ri­can? Imposibil. Oare mai vrei să fii re­gele Iordaniei sau al Arabiei Saudite şi, totodată, să fii perceput ca fiind alături de Statele Unite? Foarte probabil că nu“, crede John Hulsman.

Pe de altă parte, însă, nu totul depinde de Israel. America preşedintelui Obama mai poate să facă ceva pentru a evita, în vi­itorul apropiat, o confruntare între Israel şi Iran. Totul depinde de credibilitatea ga­ranţiilor de securitate pe care SUA le oferă Israelului. Dar oare câtă încredere are Is­raelul în garanţiile americane? Ce vede Is­raelul când priveşte spre America? O mul­ţime de angajamente globale în contextul unei datorii uriaşe – 16.000 de miliarde de dolari; o dezangajare treptată din Eu­ropa, din Orientul Mijlociu şi rebalansarea spre Asia. În plus, se vorbeşte de restruc­turarea masivă a bugetului Pentagonului, deşi s-au programat deja tăieri de 900 de miliarde de dolari, eşalonate pe următorii 10 ani. Însă, ceea ce, foarte probabil, îi pu­ne şi mai mult pe gânduri pe israelieni es­te anunţata „sechestrare bugetară“, care ar urma să devină activă la începutul anu­lui viitor. Şi nici Administraţia Obama, nici Congresul nu au reuşit să rezolve această problemă. În plus, niciunul dintre candidaţii la preşedinţie nu pare să ofere o soluţie. Dacă lucrurile vor continua ne­tulburate, bugetul Pentagonului va fi tăiat cu încă 600 de miliarde de dolari. Re­zultatul? „Ar crea o armată americană foarte asemănătoare unui tigru de hârtie căreia îi va fi imposibil să facă faţă po­tenţialilor adversari. În fapt, este o in­vi­taţie la agresiune“, a declarat însuşi se­cretarul Apărării, Leon Panetta. Şi toate aceste semnale rezonează profund la Te­heran, la Tel-Aviv, în Europa, dar şi în Ex­tremul Orient. În discursul său de la ONU, Netanyahu cerea enunţarea unui „ter­men limită“ credibil pentru a opri Ira­nul. Două au fost exemplele sale favorite: Tratatul NATO (prin articolul 5, al mus­chetarilor) şi criza rachetelor. Succesul lor a depins nu doar de voinţa de a folosi pu­terea militară americană, ci şi de cre­di­bi­litatea acesteia în faţa adversarului. As­tăzi, criza bugetară a Pentagonului ridică numai semne de întrebare.

Mai mult, structural, sistemul politic american de astăzi nu este deloc favorabil în­cu­rajării unui compromis. Ba, dimpotrivă. Polarizarea şi izo­larea în ghetouri ideologice este regula zilei. În Washington, bipartizanatul a de­venit o specie pe cale de dispariţie, o re­licvă istorică: „Reconstituirea centrului mo­derat, bipartizan, internaţionalist, alt­fel fundamentul politicii externe ame­ri­cane de la Roosvelt la Clinton, pare im­posibilă. Acest centru politic este acum mort“, constata, recent, profesorul Charles Kupchan, de la Universitatea George­town. Exact acelaşi lucru îl preocupa şi pe Robert Gates, poate cel mai de succes ma­nager al Departamentului Apărării: „Ne-am pierdut capacitatea de a executa până şi cele mai elementare res­pon­sa­bilităţi guvernamentale. Centrul mo­de­rat, fundaţia sistemului nostru politic, nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echi­valentă cu lipsa principiilor. Com­pro­mi­sul înseamnă a te vinde. Exact când ţara are nevoie de mai multă predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în di­recţia opusă“, observa Gates, în urmă cu două săptămâni.

Aşadar, ce va face Israelul? Va aştepta rezultatul alegerilor din noiembrie?

Articol aparut in Revista 22

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Octavian Manea
Octavian Manea este redactor la Revista 22. A fost Junior Fulbright Scholar (2012/2013) la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs (Syracuse University), unde a primit un M.A. în Relații Internaționale și un Certificate of Advanced Study in Security Studies. Este colaborator la Small Wars Journal și Foreign Policy Romania.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Dimensiunile teritoriale ale depopulării țării în anul 2020

Populația rezidentă a țării era la începutul anului 2021 de aproape 19,2 milioane locuitori. Declinul din anul 2020 a fost deosebit de...

Egalitatea și economia de piață

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin...

Neamțu’ Țiganu’ citește Coranu’

Hafsa, Akif, Azra, Suleymen, Neyla, Dzina, Aisha... și multe alte nume. Eu nu știu cine sunt acești copilași, nu-i recunosc după fețe,...

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

Noi, chinezii

            Cu mulți ani în urmă am fost surprins să aflu că, în limba română (ba chiar în cea veche) există un...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro