vineri, septembrie 25, 2020

Amestec de lămuriri și mai ales de enigme

Cartea Mihai Caraman –Un spion român în războiul rece, scrisă de Florian Banu, unul dintre puținii istorici români specializați pe probleme de intelligence, a apărut în vara anului 2019, în colecția Istorie-Autori români, a editurii bucureștene Corint.
Lansarea i-a fost consemnată cu susținut tam-tam de mai multe ziare și televiziuni, în mare cam tot aceleași care au avut cuvinte elogioase la adresa ultimului șef al Securității comuniste, Iulian Vlad, dar și de alții. Motivul? Pare-se că după ce, din rațiuni pe care nici cartea lui Florian Banu, căreia numai absența documentării nu îi poate fi reproșată, nu le lămurește (avem doar un noian de ipoteze), Mihai Caraman a fost îndepărtat, în primăvara anului 1992, de la conducerea SIE, acolo unde fusese numit în ianuarie 1990, acesta a dispărut aproape cu totul din spațiul public. Preferând să își trăiască în tihnă anii pensiei într-o vilă care numai modestă nu este. Revenirea lui, fie și doar în chip de personaj de carte, nu putea să nu stârnească oarece senzație.
Au trecut, așadar, de la lansarea cărții mai bine de 12 luni. Am cumpărat-o de îndată ce a apărut în librării. Din felurite cauze i-am amânat citirea până către sfârșitul lunii iulie a anului 2020. După ce am încheiat lectura, am vrut să aflu de câte cronici, recenzii, analize a beneficiat volumul în chestiune. Căutările mele pe internet nu au dat prea multe rezultate. Cam mare hiatusul dintre publicitatea de la momentul lansării și tăcerea de după. Explicația pentru acest hiatus este, după părerea mea, una cât se poate de la îndemână. Nu e chiar foarte simplu de scris despre o carte, nelipsită de accente hagiografice, chiar de intenții, dar și de infuzii literaturizante (de aici și marea de citate), dedicată uneia dintre cele mai controversate personalități din istoria României postbelice. Un spion sau un “securist” cumsecade. Un “patriot”. Un om care, serios vorbind, a trăit periculos și, ne place, nu ne place, poate oricând spune că și-a riscat libertatea și, poate chiar viața, pentru țara lui.
La o adică, Mihai Caraman reprezintă o personalitate mult mai complexă și mai greu de plasat în context istoric decât atât de des citatul și invocatul Ion Mihai Pacepa. Foarte adesea menționat, în contexte nu tocmai favorabile, în carte. Precum Pacepa, Mihai Caraman, provenit și el dintr-o familie modestă, a intrat în Securitate, și-a construit prin mijloace proprii (inteligență, memorie, capacitate adaptativă, farmec personal) o miraculoasă carieră. Consumată îndeosebi în intervalul 1959-1969, atunci când, aflat în misiune la Paris, a reușit să penetreze sistemul de securitate NATO, să-l fisureze, să recruteze o serie întreagă de agenți, să pună la punct ceea ce s-a numit rețeaua Caraman care, până la defectarea lui Iacobescu, a pus la dispoziția autorităților comuniste de la București și, implicit, aliaților acestora din Pactul de la Varșovia o bună parte dintre secretele NATO. Fapt care nu avea cum să nu stârnească invidia feluriților alți amploaiați de rang înalt ai DIE care, între 1969 și 1979, au avut grijă să își marginalizeze colegul. Pentru ca, mai apoi, să îi aplice lovitura de grație și în 1979 să îi pregătească trimiterea la pensie. Dublată de o supraveghere atentă determinată de bănuiala că acesta ar fi intrat în serviciul Moscovei.
Sigur, cel mai simplu ar fi de spus că Mihai Caraman și-a făcut cu vârf și îndesat datoria. Că, spre deosebire de Pacepa, a respectat jurământul militar, că și-a servit țara. Indiferent de ce regim politic a avut parte aceasta. Câtă vreme România a fost controlată de comuniști și interesele acestora au fost anti-occidentale, Mihai Caraman și-a pus toate capacitățile în sprijinul destructurării organismelor militare ale Occidentului, fapt firesc în condițiile dure ale Războiului Rece. Un Occident căruia Mihai Caraman a știut să îi surâdă atunci când ordinele șefilor de la București i-au cerut asta ( a se vedea detaliile vizitei în România a președintelui Charles de Gaulle), pentru ca, pe urmă iar să-l socotească dușman și, în fine, între 1990 și 1992, să schimbe din nou foaia. S-ar mai putea argumenta și că nu criteriile morale contribuie la judecarea acțiunilor celor ce lucrează în serviciile de intelligence. Sau că unicul criteriu moral e acela de a nu face joc dublu. Că izbânda prin orice mijloace contează și că Mihai Caraman a fost arhitectul și semnatarul unei serii întregi de reușite pentru care, chiar și atunci când adversarii le-au cunoscut anvergura, esența și efectele în daună proprie, ofițerul român a fost bine privit pe mai departe în Capitala Franței și nu numai. De altminteri, cartea lui Florian Banu aduce nenumărate argumente în acest sens. Tot cartea lui Florian Banu se dă de ceasul morții în vederea acreditării ideii că Occidentul nu ar fi fost chiar foarte șocat în clipa în care, după decembrie 1989, România a optat pentru democrație, în fruntea SIE a fost numit nimeni altul decât ofițerul care a dobândit o anume celebritate în lupta anti-NATO. La urma urmei, subliniază autorul cărții, între 1990 și 1992, lucrurile au fost pe mai departe cum nu se poate mai tulburi. Încă din seara zilei de 22 decembrie 1989 România a jucat la două capete, nu s-a dezis nici de Moscova, nici de Tratatul de la Varșovia. Iar dacă premierul Petre Roman făcea vizite la Cartierul general NATO, unde era bine primit de secretarul general al Alianței, Manfred Wörner, Ion Iliescu și cei din imediata lui apropiere se arătau consecvenți principiului un pas înainte, doi pași înapoi. Autorul cărții depune eforturi vădite spre a nega ideea în conformitate cu care trimiterea definitivă la pensie a lui Caraman ar fi fost urmarea cererilor explicite ale aceluiași Manfred Wörner. Așa să fie oare?
Am închis cartea lui Florian Banu cu sentimente amestecate. Determinate de faptul că ea lămurește ori simulează că ar lămuri destule, generând, în schimb, multe, încă și mai multe enigme.
Florian Banu- MIHAI CARAMAN- UN SPION ROMÂN ÎN RĂZBOIUL RECE, Editura Corint, București, 2019

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. dle Mircea Morariu,
    am o nelamurire: daca tot il proboziti pe Mihai Pacepa (laudind securistul credincios), dece nu ii proboziti si pe Goma, Tepeneag ori Dorin Tudoran? si pe alti transfugi…
    „Soldat” credincios ai PCR-ului au fost si Merce ori Iulian Vlad. Merita stima noastra pentru ca nu au tradat ca Pacepa?
    Da, Caraman a fost un spion de suucces, dar ca urmare nu a cazut NATO, ci beneficiarii informatiilor aduse de Caraman.

    • Iata o idee asupra careia ar trebui sa se aplece dl BOIA ca sa nu-i mai reproseze lumea
      ca se ocupa exclusiv de dinamitarea lui Mihai Viteazu si a celorlalte statui nationale.
      Ar trebui sa scrie o carte in care sa il tamâieze ca ”nou model etic” pe …nu-i asa ….Pacepa – Omul.
      Nu de altceva dar si din articol transpare un anumit dezgust față de respectivul tradator ”corect politic”
      Trebuioe sa intelegem – deci cineva sa ne explice – ca respăectiva sila nu este una fireasca , resimtibila fata de orice demnitar si mai ales fata de militarul aflat sub juramant care isi tradeaza tabara , ci este
      doar consecinta impregnarii noastre cu ”national-comunism-ceausist”
      bine , in ceea ce ma priveste eu sunt foarte imbibat …nu am fost de pilda de acord cu reprimirea la echipa Nationala a lui Belodedici dupa revenirea in 1990 din exilul sarbesc unde daduse interviuri despre oprimarea ceausista a minoritatii sarbe din Banat care lupta pentru libertate ….if you know what i mean…
      Chestia este ca ma dezgusta la fel de mult reclamele cu ciobanu Ghita care acum lauda telefonia
      oferita de Firma B care este ”mult mai ieftina decat ce dadeau //CEILALTI// . ceilalti fiind Frma A pentru care Ghita facea reclame acum niste ani . In acesta ultima parabola comunistii-ceausisti fiind Vodaphone.

  2. Cartea realizată de istoricul Florian Banu este importantă din mai multe puncte de vedere.
    În primul rând, volumul este un unicat. Nimeni nu a reuşit să obţină până în prezent un interviu pentru o carte de la domnul Mihai (Mihail, conform certificatului de naştere) Caraman, cu excepţia istoricului Florian Banu.
    În al doilea rând, declaraţiile unui actor principal şi martor ocular al unor evenimente desfăşurate în spatele uşilor închise şi, mai mult decât atât, în cadrul unui serviciu de informaţii în timpul Războiului Rece sunt foarte importante. Ulterior, acestea pot fi comparate şi evaluate cu informaţiile existente în arhive. Volumul respectiv are o perspectivă de analiză mai îndelungată şi sper ca, într-o bună zi, informaţiile respective să devină utile pentru analiştii şi istoricii care nu s-au născut încă.

    Exemplu:
    Într-un ciclu de interviuri, Ştefan Andrei a declarat astfel: „Dacă eu mor mâine-poimâine, trebuie ştiut că informaţiile de la Caraman au avut un rol foarte mare în definirea politicii sovietice. Când Hruşciov a aflat care e situaţia reală a armamentului NATO, a venit cu ideea coexistenţei paşnice”.
    Din păcate, prin declaraţia sa, fostul ministru al Afacerilor Externe a făcut o răsturnare cronologică, pentru a spune ceea ce credea despre un eveniment – fără să cunoască ce anume s-a întâmplat, de fapt. În realitate, principiul coexistenţei paşnice provine de la Vladimir Ilici Lenin şi a fost reevaluat, după cea de-a doua conflagraţie mondială, de liderii politici sovietici. De exemplu, la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. (Moscova, 5-14 octombrie 1952), Gheorghi Malenkov l-a lăudat pe Iosif Stalin deoarece liderul suprem al U.R.S.S. ar fi contribuit la dezvoltarea acelui concept politic.
    După aproape doi ani, participanţii la Conferinţa de la Bandung a ţărilor din Asia şi Africa (Indonezia, 18-24 aprilie 1955) au semnat un comunicat, în care s-a amintit despre „coexistenţa paşnică şi cooperarea prietenească dintre ţări”.
    La rândul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej a folosit, în diferite forme, expresia privind „coexistenţa paşnică între state, indiferent de regimul social”, în timpul reuniunii din 19 mai 1955 a Comitetului Central al P.M.R.
    Mihai Caraman a ajuns la postul său de la Paris trei ani mai târziu (11 octombrie 1958) şi documentele importante pe care le-a obţinut de la cartierul general al NATO, aflat atunci în capitala Franţei, nu aveau cum să îl convingă pe Nikita Hruşciov să vină „cu ideea coexistenţei paşnice”, aşa cum a afirmat – în mod greşit, după părerea noastră – fostul ministru român al Afacerilor Externe. Acel concept politic s-a utilizat în mediile internaţionale cel puţin din anul 1952, când locotenentul Mihai Caraman era la Bucureşti şi lucra în Direcţia a IV-a Contrainformaţii în Armată.

    Această analiză personală nu ar fi apărut dacă nu aş fi citit cu atenţie volumul realizat de Florian. Detaliile din biografia generalului Mihai Caraman, publicate în carte, m-au ajutat să descopăr o problemă în declaraţia lui Ştefan Andrei.
    Am citit foarte atent volumul realizat de Florian deoarece, în afară de prietenia care ne leagă, ştiu că este serios şi a realizat volume foarte interesante, bazate pe documente din arhive şi diferite mărturii. De asemenea, nu ascund faptul că, la Facultatea de Istorie de la Iaşi, noi (împreună cu un alt istoric şi prieten, domnul Liviu Ţăranu) am avut acelaşi mentor şi conducător de doctorat, pe domnul profesor Ion Agrigoroaiei.
    Este evident faptul că un asemenea volum nu poate oferi răspunsuri la toate întrebările şi nici nu rezolvă misterul din jurul unor evenimente. Cercetarea în acest caz este departe de a se finaliza, însă punctul de vedere al istoricului Florian Banu trebuie analizat cu atenţie în cadrul cercetărilor viitoare, atunci când vom avea la dispoziţie şi alte documente din arhivele româneşti.

    Îi mulţumesc pe această cale domnului Mircea Morariu pentru recenzia sa. Într-adevăr, poate că ar fi trebuit să spun mai devreme opinia mea despre cartea lui Florian şi, eventual, să public o recenzie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

România înapoiată: reflecții la început de toamnă electorală

Locuiesc într-un sat situat la mai puțin de 10 km de Sibiu, practic într-o fundătură mărginită de dealuri...

Marele Laser și frauda științifică

Dacă noi vom tăcea, vor striga pietrele. Luca (19, 38-40) *1. Preambul

Vreți mai multe judecătoare? Așteptați revoluția

Respectarea egalității între sexe este un subiect de actualitate politică. În mediul politic, de pildă, această egalitate...

Opțiunile geopolitice ale Europei în relația cu America și China

In caricatura care însoțește un articol apărut în Wall Street Journal, sub semnătura lui Andrew Michta, decanul College of International and Security...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.