Amestec de lămuriri și mai ales de enigme

Cartea Mihai Caraman –Un spion român în războiul rece, scrisă de Florian Banu, unul dintre puținii istorici români specializați pe probleme de intelligence, a apărut în vara anului 2019, în colecția Istorie-Autori români, a editurii bucureștene Corint.
Lansarea i-a fost consemnată cu susținut tam-tam de mai multe ziare și televiziuni, în mare cam tot aceleași care au avut cuvinte elogioase la adresa ultimului șef al Securității comuniste, Iulian Vlad, dar și de alții. Motivul? Pare-se că după ce, din rațiuni pe care nici cartea lui Florian Banu, căreia numai absența documentării nu îi poate fi reproșată, nu le lămurește (avem doar un noian de ipoteze), Mihai Caraman a fost îndepărtat, în primăvara anului 1992, de la conducerea SIE, acolo unde fusese numit în ianuarie 1990, acesta a dispărut aproape cu totul din spațiul public. Preferând să își trăiască în tihnă anii pensiei într-o vilă care numai modestă nu este. Revenirea lui, fie și doar în chip de personaj de carte, nu putea să nu stârnească oarece senzație.
Au trecut, așadar, de la lansarea cărții mai bine de 12 luni. Am cumpărat-o de îndată ce a apărut în librării. Din felurite cauze i-am amânat citirea până către sfârșitul lunii iulie a anului 2020. După ce am încheiat lectura, am vrut să aflu de câte cronici, recenzii, analize a beneficiat volumul în chestiune. Căutările mele pe internet nu au dat prea multe rezultate. Cam mare hiatusul dintre publicitatea de la momentul lansării și tăcerea de după. Explicația pentru acest hiatus este, după părerea mea, una cât se poate de la îndemână. Nu e chiar foarte simplu de scris despre o carte, nelipsită de accente hagiografice, chiar de intenții, dar și de infuzii literaturizante (de aici și marea de citate), dedicată uneia dintre cele mai controversate personalități din istoria României postbelice. Un spion sau un “securist” cumsecade. Un “patriot”. Un om care, serios vorbind, a trăit periculos și, ne place, nu ne place, poate oricând spune că și-a riscat libertatea și, poate chiar viața, pentru țara lui.
La o adică, Mihai Caraman reprezintă o personalitate mult mai complexă și mai greu de plasat în context istoric decât atât de des citatul și invocatul Ion Mihai Pacepa. Foarte adesea menționat, în contexte nu tocmai favorabile, în carte. Precum Pacepa, Mihai Caraman, provenit și el dintr-o familie modestă, a intrat în Securitate, și-a construit prin mijloace proprii (inteligență, memorie, capacitate adaptativă, farmec personal) o miraculoasă carieră. Consumată îndeosebi în intervalul 1959-1969, atunci când, aflat în misiune la Paris, a reușit să penetreze sistemul de securitate NATO, să-l fisureze, să recruteze o serie întreagă de agenți, să pună la punct ceea ce s-a numit rețeaua Caraman care, până la defectarea lui Iacobescu, a pus la dispoziția autorităților comuniste de la București și, implicit, aliaților acestora din Pactul de la Varșovia o bună parte dintre secretele NATO. Fapt care nu avea cum să nu stârnească invidia feluriților alți amploaiați de rang înalt ai DIE care, între 1969 și 1979, au avut grijă să își marginalizeze colegul. Pentru ca, mai apoi, să îi aplice lovitura de grație și în 1979 să îi pregătească trimiterea la pensie. Dublată de o supraveghere atentă determinată de bănuiala că acesta ar fi intrat în serviciul Moscovei.
Sigur, cel mai simplu ar fi de spus că Mihai Caraman și-a făcut cu vârf și îndesat datoria. Că, spre deosebire de Pacepa, a respectat jurământul militar, că și-a servit țara. Indiferent de ce regim politic a avut parte aceasta. Câtă vreme România a fost controlată de comuniști și interesele acestora au fost anti-occidentale, Mihai Caraman și-a pus toate capacitățile în sprijinul destructurării organismelor militare ale Occidentului, fapt firesc în condițiile dure ale Războiului Rece. Un Occident căruia Mihai Caraman a știut să îi surâdă atunci când ordinele șefilor de la București i-au cerut asta ( a se vedea detaliile vizitei în România a președintelui Charles de Gaulle), pentru ca, pe urmă iar să-l socotească dușman și, în fine, între 1990 și 1992, să schimbe din nou foaia. S-ar mai putea argumenta și că nu criteriile morale contribuie la judecarea acțiunilor celor ce lucrează în serviciile de intelligence. Sau că unicul criteriu moral e acela de a nu face joc dublu. Că izbânda prin orice mijloace contează și că Mihai Caraman a fost arhitectul și semnatarul unei serii întregi de reușite pentru care, chiar și atunci când adversarii le-au cunoscut anvergura, esența și efectele în daună proprie, ofițerul român a fost bine privit pe mai departe în Capitala Franței și nu numai. De altminteri, cartea lui Florian Banu aduce nenumărate argumente în acest sens. Tot cartea lui Florian Banu se dă de ceasul morții în vederea acreditării ideii că Occidentul nu ar fi fost chiar foarte șocat în clipa în care, după decembrie 1989, România a optat pentru democrație, în fruntea SIE a fost numit nimeni altul decât ofițerul care a dobândit o anume celebritate în lupta anti-NATO. La urma urmei, subliniază autorul cărții, între 1990 și 1992, lucrurile au fost pe mai departe cum nu se poate mai tulburi. Încă din seara zilei de 22 decembrie 1989 România a jucat la două capete, nu s-a dezis nici de Moscova, nici de Tratatul de la Varșovia. Iar dacă premierul Petre Roman făcea vizite la Cartierul general NATO, unde era bine primit de secretarul general al Alianței, Manfred Wörner, Ion Iliescu și cei din imediata lui apropiere se arătau consecvenți principiului un pas înainte, doi pași înapoi. Autorul cărții depune eforturi vădite spre a nega ideea în conformitate cu care trimiterea definitivă la pensie a lui Caraman ar fi fost urmarea cererilor explicite ale aceluiași Manfred Wörner. Așa să fie oare?
Am închis cartea lui Florian Banu cu sentimente amestecate. Determinate de faptul că ea lămurește ori simulează că ar lămuri destule, generând, în schimb, multe, încă și mai multe enigme.
Florian Banu- MIHAI CARAMAN- UN SPION ROMÂN ÎN RĂZBOIUL RECE, Editura Corint, București, 2019