joi, martie 28, 2024

Amestecul străin în afacerile interne ale subdezvoltării durabile

Evocând zorii României moderne, marele Ion Ghica povesteşte cum, de prin anii ’30 ai veacului nouăsprezece, aprige discuţii politice se purtau prin saloanele caselor boiereşti. Tinerimea, adăpată la isvorul luminelor franţuzeşti, visa cu voce tare la un stat românesc neatârnat, în timp ce boierii cei bătrâni îşi clătinau bărbile cu skepsis. Ţara, spuneau ei, e slabă şi neîntemeiată, locuitorii, ticăloşiţi, boierimea, vicleană. Nu avem mijloacele neatârnării, mai bine lăsăm trebile, ca şi pân-acum, sub oblăduirea padişahului.

Subdezvoltare durabilă

După mai mult de 150 de ani, totul confirmă că „plus ça change, plus c’est la même chose“. Statul născut din visul paşoptist a ajuns ca o vită nebună şi muribundă, sprijinindu-se pe picioarele scheletice ale unei economii neproductive şi vlăguite, cu sângele infectat de corupţie, cu burta enormă plină de viermii bugetari, ai clientelei politice şi contractelor devalizante, cu creierul găurit de o elită impostoare, hrăpăreaţă şi autoreferenţială.

Structurile slabe şi efemere, lipsa de întemeiere şi tradiţii, bălăceala în imediatul unor soluţii improvizate, moravurile proaste – de la lipsa de igienă la cea de cuviinţă, educaţia deficitară – de la cea generală la cea profesională, contrastul şocant între opulenţa individuală şi mizeria publică, toate arată o înrădăcinare în lumea a treia, a subdezvoltării autoreproduse.

Explicaţia acestei stări nu trebuie căutată neapărat în arhetipul „luptei dintre bine şi rău“, acolo unde o clică malefică şi predatoare suge sângele unui popor blând, harnic şi răbdător. În realitate, poporul-victimă nu constituie decât un uriaş rezervor de cadre pentru tagma jefuitorilor, bună parte a împilaţilor de azi nevisând alta decât a se putea căţăra acolo, de unde îi pot spolia pe cei rămaşi jos.

Subdezvoltarea se naşte mai curând pe fondul repertoriului de comportamente cu care majoritatea populaţiei ştie să răspundă provocărilor vieţii, dominat de viziunea unei lumi incontrolabile şi imprevizibile, de lipsa de răspundere, de improvizaţie, ostentaţie, plasarea pe axa dominaţie – supunere, rezolvarea problemelor prin conflict, şi nu în ultimul rând, munca proastă şi fără rânduială. Atunci când este statistic majoritar şi stilistic preponderent, adică atunci când românii sunt lăsaţi ei între ei, acest repertoriu comportamental rudimentar şi contraproductiv generează şi reproduce sărăcie şi înapoiere în circuit perpetuu.

Când însă aceiaşi compatrioţi se paraşutează în alte culturi, majoritatea reuşeşte să compenseze handicapurile originare prin trudă şi renunţări, o bună parte ajungând chiar să se integreze competitiv în societatea gazdă, semn că atunci când i se impun reguli bune, românul le poate face faţă.

Amestecul străin

De altfel, cam aceasta a fost şi soluţia atunci când, în puseuri istorice, s-a încercat modernizarea societăţii româneşti: importul de reguli străine. Se observă cum în istoria noastră recentă, orice modernizare s-a putut realiza doar prin impunerea unor principii şi structuri străine, fie că că a fost vorba de Regulamentul Organic, de crearea francmasonică a Principatelor Unite, de construcţia statală şi instituţională din timpul domniei lui Carol I-ul, sau chiar de „modernizarea prin distrugere“ impusă de sovietici după 1945.

La fel ca în urmă cu 150 de ani, când urmările războiului Crimeei au oferit provinciilor române o şansă unică de propulsare în istorie şi intrare în civilizaţie, şi acum, urmările disoluţiei sovietice şi ale războiului iugoslav ne-au oferit ocazia istorică a revenirii într-o civilizaţie pe care se părea că am părăsit-o fără speranţă, chiar înainte de a fi apucat s-o integrăm. În ultimii şapte ani, nefăcând ceva care s-o îndreptăţească la aceasta şi din raţiuni ce o depăşesc, România a fost totuşi preluată în NATO şi EU, alăturându-se celor mai dezvoltate ţări ale lumii, cu care cultural şi civilizaţional are însă prea puţin de-a face.

Este nu doar o şansă pe cât de nemeritată, pe atât de formidabilă, dar şi un moment istoric de răscruce, în care se alege între drumul către civilizaţia de tip occidental şi rămânerea în stepa subdezvoltării răsăritene. De altfel frământările politice acerbe din ultimele două decenii pot fi interpretate şi ca simptom al încleştării pe sol românesc a două culturi: coliba şi canalizarea.

Şocul cultural creat de preluarea în Uniunea Europeană rămâne atât de mare, încât, pe fondul indiferenţei şi lipsei de înţelegere a poporului, majoritatea puternicilor autohtoni priveşte către regulile europene cu oroarea şi ura gândacilor pentru DDT, iar sentimentul românesc al Europei încă se mişcă între speranţa tocită a cerşetorului, supuşenia unsuroasă a slugii ciocoieşti şi viclenia obraznică a hoţului neprins.

În condiţiile lipsei de compatibilitate cu cultura şi valorilor Uniunii Europene, ce speranţe există că vom putea totuşi părăsi izba cu iz de mujici şi oligarhi în care orbecăim de azi pe mâine, în aşteptare de împrumuturi şi pachete cu ajutoare ?

O palidă nădejde suplimentară oferă tocmai criză financiară mondială, care creează şansa unor clarificări, redirecţionări şi redemaraje în arhitectura sistemului financiar internaţional, deja schiţate în plan european. Pentru România, trăitoare pe veresie şi peste posibilităţi, instaurarea unor sisteme de control european al cheltuielilor naţionale ar fi o binecuvântare. Astfel tutelat, statul român ar sfârşi poate prin însuşirea unor bune practici administrative şi bugetare, care s-ar răsfrânge eventual şi asupra administrării bugetelor locale.

Afacerile interne

Desigur, rezistenţele faţă de raţionalizarea cheltuielilor publice sunt uriaşe, iar Fondul Monetar Internaţional, care direcţionează guvernarea impunând impopulare măsuri de austeritate, modificări structurale şi legislative, stârneşte ura conducătorilor şi conduşilor deopotrivă. Motivele sunt diferite: în timp ce populaţia de bază este sugrumată de micşorări de venituri pe fond de inflaţie, clicile transpartinice sunt cuprinse de furie şi oroare doar la auzul unor expresii ca “atribuire transparentă a contractelor”, “desecretizarea clauzelor contractuale”, “standarde de cost”, ce exprimă măsuri apte să gripeze mecanismul infracţional prin care s-au constituit şi menţinut toate marile averi.

Dincolo de lezarea intereselor predatoare ale kleptocraţiei locale, împotrivirea la presiunea instituţională şi politic-administrativă a Uniunii Europene şi  Fondului Monetar Internaţional mai are însă şi alte explicaţii, de natură culturală şi ideologică.

În ultimii ani a ajuns la maturitate şi în posturi cheie ultima generaţie de securişti şi activişti UTC/PCR, formată în anii ’80, ai fazei de acută isterie naţional-comunistă: aceşti oameni, prin natura “profesiei”, dresaţi în ură şi suspiciune faţă de străinătate, formaţi pe deasupra şi într-o epocă a delirului autohtonist-patriotic, se văd acum în situaţia de a asimila şi gestiona europenitatea şi atlantismul. Doar foarte puţini reuşesc să se reconstruiască în acest sens, cei mai mulţi nefăcând decât să mimeze, stângaci şi penibil, virtuţile unei civilizaţii cu care n-au nimic de a face, oricât s-ar strădui să acopere cu sclipiciul fals şi ridicol al stagiilor, burselor şi diplomelor occidentale, trecute patetic în CV-uri, jegul gros şi fondator al şcolii de securitate şi academiei de partid.

Din perspectiva patriotismului naţional-comunist, elitele reşapate nu sunt însă nici singure, nici izolate. În spatele lor stă acea populaţie care a crescut scandând versuri despre Conducător prin şcoli şi grădiniţe sau s-a format în vibranta lirică a barzilor cu iubire de ţară şi partid, admirând alaiurile în care Burebista îi răcnea versuri de recunoştinţă lui Ceauşescu.

Masele largi muncitoare care în ianuarie 1990 scandau “noi muncim, nu gândim” şi “nu ne vindem ţara”, sunt tot acolo, fără să fi învăţat ceva, doar mai uzate de mega-tunurile şi ţepele primite la foc automat şi mai dezamăgite de kapitalismul românesc, dar la fel de vigilente, când e vorba la o adică să apere avuţia întregului popor.

Probabil cel mai relevant exemplu al sindromului caprei râioase cu coada pe sus îl reprezintă modul de raportare la firmele de stat: în bună tradiţie naţional-comunistă, gândirea şi practica multor decidenţi şi “experţi” autohtoni găseşte şi acum că expresia economică a independenţei şi suveranităţii naţionale rezidă în numărul şi patrimoniul firmelor de stat.

Deşi este bine-cunoscut că marile firme de stat sunt exsanguinate până la ultimul strop, înghiţind sume uriaşe din banii publici în folosul prădătorilor români, care-şi ascund miliardele prin conturi străine, “patrioţii” consideră că marile firme de stat trebuiesc totuşi menţinute. Pentru “patrioţi” prea puţin contează că acestea aduc imense pagube publice, în timp ce capitalul privat aduce importante venituri bugetare, face investiţii şi creează locuri de muncă: păguboase cum or fi, firmele de stat încă reprezintă pentru ei avuţia poporului, sursă de legitimă mândrie şi … veşnică sărăcie.

Lipsa de încredere şi suspiciunea faţă de străinătate, oricum cultivate obsesiv sub naţional-comunism şi deja prezente în conştiinţa colectivă sub forma unui complex de iubire-ură, şi-au găsit noi surse în ultimele două decenii.

Deschisă brusc unei pieţe globalizate dominată de crâncenă concurenţă, România a devenit  terenul de vânătoare al unui capital internaţional supus doar legii maximizării profitului. În condiţiile în care singurele structuri autohtone intacte erau cele securistice, eficiente la terorizat populaţia civilă, dar total inapte de cea mai măruntă analiză şi acţiune de salvgardare a intereselor naţionale şi preocupate exclusiv de acapararea statului şi resurselor, desigur că economia românească a sucombat tratamentului dur al pieţelor internaţionale, care pot adopta şi stiluri cu parfum neo-colonial, atunci când găsesc terenul economic şi politic favorabil. Or, România condusă de structurile securiste, care au instaurat jaful public şi corupţia, a fost un ideal câmp de acţiune pentru capitaluri de cele mai diverse anverguri, onorabilităţi şi fiabilităţi. Iar atunci când regimul Iliescu, trebuind să renunţe la dependenţa explicită de spaţiul sovieto-rus, n-a ştiut şi n-a vrut altceva decât să se  abandoneze unui kapitalism sălbatic, capitalul internaţional a ştiut şi el să se folosească de acest mediu, deşi nu-l agreează la el acasă.

În faţa situaţiei în care atât predatorii autohtoni cât şi capitalul străin nu ofereau alternative la îndatorarea populaţiei, pe fondul distrugerii tradiţiei capitaliste autohtone, al ignoranţei şi izolării culturale, nu a fost posibilă apariţia unei gândiri mature şi articulate despre intrarea României în circuitul pieţelor internaţionale, opinia publică fiind acaparată ori de maimuţărirea unui turbo-capitalism învăţat pe dinafară pe la burse şi specializări, ori de răbufniri ignare, prosteşti şi resentimentare faţă de capitalism în general şi de cel străin în special.

Din nefericire mai este nevoie de mult timp, probabil chiar de o nouă generaţie, pentru a crea o replică competentă, echilibrată şi pertinentă la situaţia complexă a României într-o economie globalizată.

Uniunea Europeană

Dincolo de reminiscenţele naţional-comuniste şi de resentimentele legate de o rea aşezare în economia globalizată, rămâne şansa istorică a unei modernizări prin influenţa şi presiunea Uniunii Europene. O astfel de presiune continuă nu poate să nu modifice în timp apucăturile de spoliere a banilor publici, de proastă administrare, de nepăsare publică şi imoralitate privată.

Învaţămintele crizei vor determina Uniunea Europeană să urmărească mai atent treburile interne ale statelor membre, pentru a evita derapaje şi decalaje de tipul celor care au dus la prăbuşirea bonităţii unor economii europene. Pentru ţările din spaţiul Euro sunt preconizate măsuri de control mai strâns a disciplinei bugetare, prevăzute cu sancţiuni. La fel, crearea unui organism european de supraveghere şi sancţionare a corupţiei la nivel naţional va întări Europa, economic, dar mai ales politic. În general, orice formă de supraveghere, control şi sancţiune eficientă venită dinspre Europa este benefică pentru România, care are imperioasă nevoie de o tutelă civilizatorie.

În condiţiile scurgerii dramatice de capital uman românesc, una din puţinele speranţe de civilizare ce ne mai rămâne este amestecul Europei în treburile noastre interne. Să dăm ţării cât mai multă Europă !

Ar trebui poate reamintit că în afara terorii în masă, unul din pilonii sovietizării a fost instituţia „consilierilor sovietici“: timp de mai bine de zece ani, în spatele fiecărui decident român de rang înalt şi mediu s-a aflat câte un consilier sovietic, abilitat cu decizia finală şi veghind la instaurarea practică a spiritului sovietic în toate instituţiile statului şi ungherele societăţii româneşti. Cine poate crede că re-civilizarea României se poate face mai uşor decât s-a făcut sovietizarea?

Dacă un Protektorat în sens instituţional, cu consilieri britanici, nemţi şi scandinavi în spatele fiecărui Vanghelie, Videanu, Piedone sau Pinalti este din nefericire irealizabil, o integrare europeană adâncită, cu reguli europene, controale şi sancţiuni, este posibilă. În acest sens, condiţionarea admiterii în spaţiul Schengen de existenţa unor supraveghetori francezi, britanici sau germani la frontierele româneşti, aceste porturi libere ale corupţiei instituţionalizate, este o măsură binevenită.

Este simptomatic cât de inexistentă este tematica Uniunii Europene în toate partidele politice româneşti. Lipsa totală de preocupare pentru UE a clasei politice nu măsoară doar imensa distanţă culturală şi de civilizaţie care ne desparte de Occident, ci şi lipsa voinţei de a participa sau măcar de a ne apropia de acest proiect. În afara reacţiei de a-i fenta şi a le lua banii, după sfântul principiu balcanic „zi ca el şi fă ca tine“, nu există nici o dorinţă de apropiere sau măcar de înţelegere a europenilor, dacă exceptăm desigur ocazionalele izbucniri de ţâfnă şi parapon patriotic, atunci când dispreţul acelora iese prea tare la suprafaţă.

Când reflectăm la ceea ce am dori să fie o politică de modernizare, dimensiunea europeană, angajată pe linia unei construcţii instituţionale europene şi a unei integrări cât mai profunde în UE, ar trebui să constituie una din liniile cardinale ale politicii româneşti.

Distribuie acest articol

43 COMENTARII

  1. observatie: capitalul privat, roman sau strain, este benefic doar daca lucreaza sub controlul feroce al unor institutii DE STAT care sa impiedice jaful! ca fura mafiotii de partid prin firme capusa la marile combinate sau ca fura alde E-on sau Petrom prin majorari continue de preturi si dispret la adresa clientilor, care e castigul meu, consumatorul? nu traiesc ca sa sustin capitalismul in sine, ci vreau ca acest capitalism sa promoveze meritocratia si echitatea! daca n-o face, inseamna ca statul e doar o anexa a mafiilor, romanesti sau straine, si toata teoria matale e fix pix! promoveaza nevoia unui stat puternic si necrutator, care sa stopeze orice sansa de imbogatire necinstita, la orice nivel, si te voi crede, altfel, a da vina pe prostime si pe proprietatea de stat, cand doar exemplele de capitalism veros abunda, e semn de mercenariat.

    • @Murphy

      Spre dezamagirea ta te anunt ca onor capitalismul (ce tinde sa se transforme teribil de repede intr-un copitalism condus de niste copitati) NU VA PROMOVA NICIODATA MERITOCRATIA (o utopie in sine dealtfel) CI PLUTOCRATIA. PLUTOCRATIA ESTE FUNDAMENTUL CAPITALISMULUI, EA SE VA PROMOVA PE SINE!

      Alaturi de plutocratie, sclavia moderna este baza constituita din capitalul uman (extrem de ieftin si destul de bine pregatit) iar profitul a fost, este si va ramane esenta acestui capitalism.

      Cat despre meritocratie, ramane cum am stabilit. Ca si despre democratie dealtfel, un mit in conceptia reputatului istoric roman Lucian BOIA (vezi cartea „Mitul democratiei”). Inclin sa-i dau dreptate….

      @Rasvan LALU

      Excelent articol! Ce ar mai fi de adaugat?
      QED!

    • @Murphy

      „ … promoveaza nevoia unui stat puternic si necrutator … “

      exact asta şi fac atunci când pledez pentru practici europene în gestionarea averii publice

  2. Subscriu celor scrise de dl. Rasvan Lalu, ce cu certitundine nu va deveni politician in ro., in actualele circumstante. Dar este loc ptr. amendanente si nuantarii. Pare autorul la fel de necajit, priviind situatia romanici, ca si mine, si aceasta a condus la un grad de rigidizare, rigidizare care pe fond este optiunea buna la ,,flexibilizarea,, indigena. Nu de putine ori, politicile comunitati eu., au reprezentat interese de grup sau nationale, oficiali, factori decidenti, au fost folositi activ, direct, sau/si in orb. Eu avand cu mult peste 60 anii, cred/sper ca varful de lance la schimbariile in bine, sa fie generat si dezvoltat de cei tinerii sau relativ tineri, onesti, competenti. Sincer cred ca sunt suficienti cantitativ si calitativ, tot ce le lipseste este orgnizarea, includ si pe cea politica, o inhibitie creata pe buna dreptate, nu numai de ultimele 2 decenii + comunism, ce are puternice radacini in vremea cand caragiale si eminescu erau f. tineri. Doresc sa va atentionez ca implementarea/transplantarea reala a unui mod de actiune, gandire, mentalitate, samd, importat sau impus, genereaza conflicte ce conduc la esecul pe termen scurt/mediu Cosecintele pozitive, si nu putine sunt palpabile, constantabile exclusiv din perspectiva timpului. Este loc ptr. nesfarsite discutii, importanta este actiunea, cu consideratie, cornel.

  3. aveti dreptate, domnule lalu. chiar daca asta nu ajuta la nimic.
    boborul asteapta pomenile electorale (1 kil de zahar si unul de ulei = 1 vot), asa cum asteptau, inainte, ceva cremvursti si bere, la 1 mai si 23 august.
    cat despre ceilalti… astia au si mana lunga, si nerusinarea infinita, dar si „viziune strategica”: isi transfera banii cat mai departe si, cand o fi… la o adica… fug si dumnealor dupa ei, lasand rromania in urma… plina de rromi, chinezi, gagauzi si alte neamuri purtatoare de corectitudine politica.

  4. Dumnule Lalu, mă uimiţi, în sens pozitiv. M-am certat recent cu cineva căruia încercam să-i explic, în alţi termeni, că „poporul-victimă nu constituie decât un uriaş rezervor de cadre pentru tagma jefuitorilor, bună parte a împilaţilor de azi nevisând alta decât a se putea căţăra acolo, de unde îi pot spolia pe cei rămaşi jos”. Era genul care înjura clasa politică, de parcă această ar fi un soi de grup de extratereştri aterizat pentru a suge sângele blândului popor român. Mă regăsesc în multe din cele scrise de Dumneavoastră, cu excepţia anumitor aserţiuni pe teme economice, la care găsesc că vă lipseşte nuanţa – nu întotdeauna generalizările, utile pentru a crea un efect, sunt realiste. Aşa cum nu sunt de acord cu contextul în care folosiţi expresia „modernizarea prin distrugere“ impusă de sovietici după 1945 – o simplă comparaţie cu ţări mai sărace decât România în 1940 arată cât de lipsită de temei este teoria unei reale modernizări. În termeni relativi, atât timp cât state mai slab dezvoltate s-au modernizat mai rapid, iar distanţa faţă de statele dezvoltate a crescut între 1945 şi 1989, nu se poate vorbi de un progres. Însă materialul, per ansamblu, este încântător, vă felicit!

    Cu stimă,
    Franck

    • @Franck

      “cu excepţia anumitor aserţiuni pe teme economice, la care găsesc că vă lipseşte nuanţa – nu întotdeauna generalizările, utile pentru a crea un efect, sunt realiste.”

      Faceţi o critică justă. Aspectele economice aduse-n discuţie, raportul dintre stat şi privat în economie, sau dintre stat şi capitalul străin sunt mai complexe decât le-am putut caracteriza într-un text centrat pe raportul dintre EU şi România.

      “Aşa cum nu sunt de acord cu contextul în care folosiţi expresia „modernizarea prin distrugere“ impusă de sovietici după 1945”

      Într-adevăr, termenul propus nu este cel mai fericit, lăsând eventual să se înţeleagă că a existat o modernizare, chiar dacă prin distrugere, ceea ce, evident, n-a fost cazul

      “o simplă comparaţie cu ţări mai sărace decât România în 1940 arată cât de lipsită de temei este teoria unei reale modernizări. În termeni relativi, atât timp cât state mai slab dezvoltate s-au modernizat mai rapid, iar distanţa faţă de statele dezvoltate a crescut între 1945 şi 1989, nu se poate vorbi de un progres.”

      Am scris despre asta aici: http://www.contributors.ro/fara-categorie/de-unde-venim-si-unde-am-ramas/

  5. Mare placere mi-a facut sa citesc acest articol.

    Imi pun intrebarea insa cati vor recunoaste deschis punctele prezentate si ramanerea mereu in urma a educatiei/a pregatirii resursei umane, sau mai exact gradul redus de competitivitate al acesteia?

    • ” Imi pun intrebarea insa cati vor recunoaste deschis punctele prezentate si ramanerea mereu in urma a educatiei/a pregatirii resursei umane, sau mai exact gradul redus de competitivitate al acesteia? ”

      Exact cati vor sa vada. Pe de alta parte, ” resursa umana ” e un concept specific jargonului rudimentar din institutiile de stat , care aminteste de limbajul de lemn de alta data si acum ne face sa zambim . Cu ceva timp in urma , termenul avea o nuanta usor diferita ( ” resurse umane ” ), si nu era nimic altceva decat o eticheta aplicata pe fostele ” birouri de personal” de la stat ( care se stie ca in trecut aveau o legatura directa cu „organele” …) pentru a le mentine posturile si a le mari salariile. In ceea ce priveste competitivitatea, pisica se arunca mereu intre sefi si subalterni. Deocamdata ( adica de vreo 20 de ani ) miliardele de euro aduse in tara de catre romanii plecati , se pare provin de la fostii subalterni de aici ( acestia, nu se stie de ce , devin competitivi in afara tarii dar nu si in interiorul ei… ) si nu de la sefii lor care se pare ca uneori fac exact invers ( cazul Necolaiciuc,etc.).

  6. Domnule Lalu,

    Aţi observat cum ne încăpăîânăm păgubos să cultivăm retorica portretului neaoş, a diferenţei specifice ori de câte ori ni se sugerează o amplă reformă naţională? “Cine vom mai fi şi cum ne vom distinge de ceilalţi europeni într-o Europă omogenizată administrativ şi sufleteşte?”, se întreabă, patriotard, câte un demagog sumbru ori te miri ce flaşnetar de partid, pus pe tămâiat obrazul ţării. Or, transformând chestiunea identităţii naţionale în marotă, într-un slogan fudul menit a legitima sterile ori anapoda experimente politice locale vom ajunge un soi de paragină exotică a continentului. Cu alte cuvinte, vom sfârşi prin a afişa, melancolici, o “glorioasă” specificitate vidă.

    Cred că problema nu e să imiţi smintit orice modă birocratică occidentală, să preiei euforic tot ce secretă, pe linie comunitară, Vestul. Europeni nu vom deveni prin împrumut mecanic şi pantomimă. Cu atât mai mult, români de calitate nu vom rămâne evacuând răzgâiat ajutorul occidental. E limpede că în materie de ingeniozitate instituţională, civism rentabil, plauzibilitate şi funcţionalitate ale mecanismelor democratice, structuri de reglaj social ş.a.m.d., Uniunea ar trebui să fie un reper suprem, un pedagog indispensabil. Pe de altă parte, consider că fără o reconsiderare lucidă şi necomplezentă a românităţii noastre, nu vom fi copţi niciodată pentru asimilarea veritabilă a paradigmelor salutare. Ar trebui să renunţăm la autohtonismul de paradă, la măsluirea consolatoare a trecutului, la hibernarea în idiomatic. Ar fi bine să înlocuim oratoria (egolatră sau prăpăstioasă) cu fapte, idei, conduite care să ne impună ca parteneri verosimili în tabloul european. Vom deveni, în mod paradoxal, români de ispravă abia când exigenţa calităţii umane şi imperativul performanţei profesionale vor încolţi în mintea cât mai multor conaţionali, făcându-i, astfel, permeabili la „sentimentul european al convieţuirii”.

    • @Vali

      “problema nu e să imiţi smintit orice modă birocratică occidentală, să preiei euforic tot ce secretă, pe linie comunitară, Vestul. Europeni nu vom deveni prin împrumut mecanic şi pantomimă. (…)
      Pe de altă parte, consider că fără o reconsiderare lucidă şi necomplezentă a românităţii noastre, nu vom fi copţi niciodată pentru asimilarea veritabilă a paradigmelor”

      Construiti o addenda necesară şi indispensabilă la pledoaria mea pentru Europa.
      Cred că sunt în asentimenul Dvs. dacă afirm că între cele două, europenizare şi reconsiderare identitară nu există confilict, ci complementaritate şi sinergie.

      Observ de decenii, cum, împotriva unor aparenţe şi critici grăbite, cadrele instituţionale ale EU permit, dacă nu chiar stimulează consolidarea şi rafinarea identităţilor naţionale.

  7. Cred ca acest articol pune punctele pe toate i-urile. Am doar 20 de ani, dar abia astept sa il citesc nepotilor si sa le spun: „Asa a fost o data…”

  8. Excelenta analiza, o demistificare care nu aluneca sub nici o forma in patetism auto-compatimitor, Dimpotriva, Rasvan Lalu arata clar ca unicul drum viabil si valabil, daca romanii vor sa iasa dintr-un provincialism autarhic care incurajeaza si perpetueaza coruptia endemica, este tocma integrarea in UE, asumarea de catre partide a sfidarilor reale, ajustarea discursurilor politice si a strategiilor de politici publice la acest tempo istoric european si global. Obsesia lui Ceausescu privind plata datoriei extrerne s-a convertit, dupa execuarea dictatorului si ruptura formala de comunism in retorica iliescana de genul „Noi nu vindem tara”. Dl Lalu se afla in consonanta cu analiza profesorului Ken Jowitt care spunea ca unica veste buna pentru Romania si pentru Europa de Est in ultimii 500 de ani este tocmai integrarea in UE („adoptarea” de catre UE). Nu idealizez aceasta structura politica, economica si civilizationala, dar este unica apta sa deschida, nu sa inchida drumul modernizarii reale. Cat priveste „modernizarea prin distrugere”, cred ca tot Jowit spunea ca este vorba nu de dezvoltare, ci de mis-development. Numai viziunea auto-centrata si etnicista a unei nomenklaturi analfabete din punct de vedere economic poate socoti colosii industiriali de tip stalinist drept achizitii economice robuste.

    • Aşa cum îi scriam mai sus şi lui @Franck, “modernizarea prin distrugere” este o creaţie conceptuală cam nefericită, pripită şi care intrigă.

      Juxtapunând dogmei leniniste a modernizării, furia distrugătoare a “luptei dintre vechi şi nou”, am produs o expresie care uita să specifice tocmai rezultatul monstruoas al acestei împreunări absurde: golirea de conţinut a modernizării, transformarea acesteia într-o butaforie, un ersatz toxic şi dezastruos ale căui rezultate ne urmăresc până azi: România continuă să trăiască pe ruinele kitsch ale pseudo-modernizării comuniste, care constituie şi azi cadre de viaţă pentru majoritatea populaţiei.

      Blocul, viaţa la bloc, cartierul de blocuri, complexul, combinatul, casa poporului, sunt câteva din moştenirile fioroasei pseudo-modernizări comuniste, care nu subzistă doar fizic, ci constituie cadre modelatoare pentru gândirea şi sensibilitatea a milioane de tineri, care, istoric vorbind, ar fi trebuit să scape de aceste moşteniri.

      Iată o temă: cum îşi supravieţuieşte cultural regimul comunist prin amprenta fizică lăsată în teren.

  9. „În ultimii ani a ajuns la maturitate şi în posturi cheie ultima generaţie de securişti şi activişti UTC/PCR, formată în anii ’80, ai fazei de acută isterie naţional-comunistă: aceşti oameni, prin natura “profesiei”, dresaţi în ură şi suspiciune faţă de străinătate, formaţi pe deasupra şi într-o epocă a delirului autohtonist-patriotic, se văd acum în situaţia de a asimila şi gestiona europenitatea şi atlantismul. Doar foarte puţini reuşesc să se reconstruiască în acest sens, cei mai mulţi nefăcând decât să mimeze, stângaci şi penibil, virtuţile unei civilizaţii cu care n-au nimic de a face, oricât s-ar strădui să acopere cu sclipiciul fals şi ridicol al stagiilor, burselor şi diplomelor occidentale, trecute patetic în CV-uri, jegul gros şi fondator al şcolii de securitate şi academiei de partid.”

    Ati pus punctul pe i. Si ar mai trebui spus ca de doua decenii (teama mi-e ca vom bifa si pe-al treilea) asistam la un proces nesimtit in care suntem cobaii acestei generatii cu pretentii de a dicta si copiilor nostri noul „viitor de aur”.

  10. Un articol sincer si indraznet, felicitari.
    Din pacate structurile europene nu par insa capabile (sau macar doritoare) sa exercite suficienta presiune incat sa produca modernizarea reala a Romaniei.

  11. „Statul născut din visul paşoptist a ajuns ca o vită nebună şi muribundă, sprijinindu-se pe picioarele scheletice ale unei economii neproductive şi vlăguite, cu sângele infectat de corupţie, cu burta enormă plină de viermii bugetari, ai clientelei politice şi contractelor devalizante, cu creierul găurit de o elită impostoare, hrăpăreaţă şi autoreferenţială.”

    Ati descris excelent entitatea europeana in care vreti sa ne mai tineti oleaca, precum boierii de sec 19. Numai ca statul -UE- nu este inca un stat, a ramas in stadiul de vis pasoptist [1948, desigur], si in loc sa se consolideze ca o federatie de sine-statatoare, cu personalitate juridica bine definita, cu politica externa si de aparare unica, aluneca inspre mai vechiul model utopic al uniunii unor soviete. In loc de executiv european care sa practice o guvernare responsabila si transparenta, avem un Comisariat Suprem in care deciyiile se iau cu usile inchise, sint marcate de provizorat si se balacesc in imediata solutionare ‘miraculoasa’ a unor probleme structurale grave. Supravegherea, controlul, preventia nu au caracterizat pana in prezent pseudo-guverrnamantul european, iar economiile nationale, in pofida unor indicii si informatii clare asupra iminentului dezastru, au fost lasate sa se zbata intr-o subdezvoltare maladiva, in care paraziti institutionali, unii dintre ei creati pe model european, au deturnat sistematic bugetele si au taiat din fondurile ce ar fi putut fi destinate dezvoltarii reale, de pilda a infrastructurii rutiere. In locul unor masuri preventive si a unor sanctiuni severe, Comisariatul a preferat sa mangaie bland guvernele corupte care se dadeau in barci in anii de crestere economica marind inconstient deficitele si implicit datoriile nationale. Iar noi, prostimea, ar trebui sa ne incredem iarasi in guvernamantul luminat de la bruxelles, caci, chiar daca nu’s legitimati democratic, ceva ce depaseste capacitatea noastra de intelegere ii indrituieste sa conduca destinele a 500 de milioane de oameni, pe considerentul unic al ‘specializarii’.
    pasamite, armata celor 30000 de specialisti ai Centralei eurosovietice o sa lupte cu mafiile si securitatile nationale si o sa ne izbaveasca pe noi, norodul ingrat, ducandu’ne pe noi culmi ale dezvoltarii multilaterale si superdurabile. Multzam de oferta, dar o zic pas de data asta.

    • Împărtăşesc fără rezerve critica ce o aduceţi Uniunii Europene, ba aş mai putea adăuga şi eu.
      Cu toate astea, pledez în favoarea integrării reale şi profunde a României în această instituţie.

      La Piaţa Comună, Comunitatea şi mai târziu Uniunea Europeană s-a muncit din greu timp de aproape 50 de ani, construindu-se pas cu pas, cu eforturi imense şi perseverenţă neclintită o instituţie suprastatală integrativă al cărei ţel a fost şi este progresul pacific în Europa. Succesul a fost formidabil, calitatea vieţii în ţările membre s-a îmbunătăţit spectaculos, s-a realizat o armonizare civilizaţională fără precedent.

      Desigur, o asemenea uriaşă operă de dezvoltare integrată în condiţiile unor specificităţi naţionale atât de puternice nu s-a putu face decât prin strategia celui mai mic numitor comun – calea sigură şi clasică a oricărui compromis viabil. Tocmai această strategie modestă a dus la crearea de standarde care au permis saltul spectaculos al ţărilor mai sărace şi progresul sănătos al celor mai avansate.

      L asfârşitul mileniului s-a luat hotărârea geo-politică de a integra estul european în Comunitate. Dintr-o dată, datorită decalajului epocal dintre vest şi est, standardele care în vechea Comunitate occidentală se situau la nivelul numitorului minim comun, au devenit standarde maxime pentru ţările estice, iar pentru România, de neatins.

      Aşa se face că dacă pentru vechile ţări EU, funcţionarea acesteia este din multe privinţe criticabilă, pentru noile ţări din est, ea rămâne încă un obiectiv foarte pozitiv, de atins. Dacă, spre exemplu, pentru Olanda, o ţară prosperă, civilizată, cu adânci tradiţii de autoguvernare democratică, cu un foarte dezvoltat ethos al muncii şi o organizare funcţională cu vechi rădăcini, standardele şi funcţionarea UE pot fi resimţite ca disfuncţionale şi constrângătoare, pentru o ţară mizerabilă, înapoiată şi dezorganizată ca a noastră, exact aceleaşi standarde şi proceduri EU constituie un enorm progres, un ţel luminos, o speranţă de ameliorare şi progres.

      Cel târziu de la preluarea ţărilor estice, UE a încetat să mai fie o instituţie funcţională şi integrată, devenind un conglomerat în care membrii evoluează pe traiectorii şi cu viteze diverse. Din această cauză, critica UE este legitimă în ţările avansate, acolo unde UE pare să-şi fi epuizat potenţialul de progres, nu şi în ţările din est, pentru care UE reprezintă încă un mare model de urmat.

      Cât priveşte criticarea UE de către români, ea este simptomul unui mimetism neocolonial. La fel cum în casbah-lele maghrebine se dezbăteau aprins problemele dinastice … franceze, iar africanii colonizaţi se împopoţonau cu peruci şi belşug de pudră, tot aşa tineretul românesc aculturat în sunetul euroscepticismului preia, inadecvat şi ridicol, teme anti-EU, cu care n-are nimic de a face.

  12. Violent articol. Si exasperant! Mai este oare vreo „buba nationala” nescoasa la lumina? Aproape ca taie orice sansa de viitor onorabil pentru Romania. Insa radiografia este exacta. Si adevarata. Te intristezi cind citesti si te intrebi incotro s-o iei sau ce trebuie sa faci, sa facem. Sa lasam tot greul pe spatele Europei? Sigur, raspunsul este nu! Dar mai departe…

  13. Felicitări pentru acest articol muncit, corect şi aproape complet.
    După ce mi-am pierdut nădejdea în reacţia populară, iată, a mai rămas doar o speranţă pentru renaşterea ţării: reacţia vehementă a structurilor euroatlantice!
    Iar în ceea ce priveşte structurile nomenclaturiste care au astăzi puterea în România, cred că aceştia nu sunt singuri: îi secondează cu brio cealaltă componentă a contrarevoluţiei române, urmaşii slugilor fanarioţilor, despre care amintiţi doar în treacăt.
    Mulţumesc pentru această lectură interesantă!

  14. Superb articol.

    Dupa ce ajunsesem cu lectura pe la sfert, incepusem sa ma simt vinovat – cum de mi-au scapat pana acum articolele semnate Rasvan Lalu??? De-abia atunci m-am uitat pe, hmm, sa-i zicem caseta biografica si chiar daca n-am aflat mare lucru, macar am inteles de ce numele nu-mi era (pana acum) cunoscut.

    Un singur comentariu am de facut. Desi indemnul „sa dam tarii cat mai multa Europa” este singura solutie realista, ma tem ca e deja prea tarziu. Schimbarile iau mult timp, nu toate sunt reversibile, iar parerea mea este ca noi, ca stat, am depasit (in jos) punctul dincolo de care nu mai exista intoarcere de pe drumul catre un failed state.

    Probabil ca – mai devreme decat mai tarziu – Uniunea va crea niste mecanisme de reactie rapida fata de membrii recalcitranti, inclusiv unul de excludere, caz in care s-ar prea putea sa devenim primul fost membru UE.

  15. „Cine poate crede că re-civilizarea României se poate face mai uşor decât s-a făcut sovietizarea?”

    Autorul uită două lucruri:

    1. E foarte posibil ca această civilizare să nu fie de dorit de către cei aflaţi „sus”, dar aproape sigur nu e dorită de cei „de jos”;
    2. „Ultima generaţie de securişti şi activişti UTC/PCR” nu a apărut din neant şi nu s-a urcat în funcţiile pe care le are azi paraşutată de undeva din elicopter. Existenţa ei a fost dorită atunci, susţinută acum şi criticată în viitor fiindcă nu au fost suficient de „Vlad Ţepeş” pentru poporul care a cerut pâine, circ şi corupţi în ţepe.

    Un profesor pe nume Raffaele Simone, inamic politic al lui Berlusconi, a scris cu puţină vreme în urmă „Le Monstre Doux” (publicată şi populară, în mod interesant, în Franţa…) – caracterizarea unui sistem politic populist, dar eficient. Productiv. Fiindcă, după cum vedem, nici PIBul statelor, nici avuţiile clasei dominante, nici măcar standardele de viaţă ale poporului n-au scăzut sub domnia „Monstrului Prietenos”, dimpotrivă, au crescut în ciuda tuturor crizelor.

    Mai multe detalii aici:

    http://www.lemonde.fr/politique/article/2010/09/12/pourquoi-l-europe-s-enracine-a-droite_1409667_823448.html

    Cu tot populismul politicienilor, furtişagurile escrocilor, pernele de 1300 de euro ale lui Necolaiciuc, FNIul lui Popa şi Vântu, dezvoltarea economică în viitorul apropiat este posibilă şi probabilă.

    Însă, aşa cum am afirmat drept răspuns la un alt articol, eficientizarea Statului şi a mediului de afaceri are un preţ.

    Un preţ pe care Ceauşescu a refuzat să-l plătească.

    Un preţ pe care Iliescu a amânat să-l plătească până când n-a mai fost acolo.

    Un preţ de care alde Trăienel se preface a nu şti.

    Modernizarea relaţiilor sociale şi familiale tradiţionale.

    Este preţul care le-a fost arătat şi guvernanţilor Regatului după aşa-zisa victorie 100% nemeritată de la finalul Primului Război Mondial. Au preferat să răspundă, precum un evreu legendar, că preţul depăşeşte posibilităţile lor şi va continua să le depăşească oricare ar fi ele. Au reorganizat parţial Statul cvasi-destrămat la nivelul anului 1920, au potolit marea grevă generală, agitaţia bolşevică, atentatele cu bombă, au reformat sistemul de administraţie şi taxe moştenit de la 2 imperii… şi aici s-au oprit. S-au refugiat într-un ortodoxism-tradiţionalism furios, obsesiv, înveninat, aşternut ca o pânză de păianjen peste toate, sufocând inovaţia, culminând prin a sufoca şi viaţa politică şi socială în mizerabila caricatură de dictatură a Regelui Carol al II-lea. Marin Preda spunea despre această perioadă că „timpul avea răbdare cu oamenii”, dar răbdarea semăna mai mult a letargie alcoolică.

    Din letargie nu ne-am mai trezit decenii întregi. În ciuda ocupaţiei sovietice, canalelor, puşcăriilor, şi altora asemenea. Singurele două ocazii în care părea că lucrurile s-au pus pe roate au fost primii 2 ani de război sub conducerea Mareşalului Antonescu …şi primii 10-15 ani ai domniei lui Ceaşcă. Atunci inovaţia, ambiţia de a construi, de a produce au funcţionat. Prima dată eşecul a venit prin înfrângerea pe câmpul de luptă. A doua oară a venit din motive mai greu de explicat. Fiindcă dictatorul care s-a crezut în prima parte a domniei sale şeful unui Stat modern, cu uzine, canale, porturi moderne, căi ferate şi autostrăzi, computere, sau măcar ce brumă dintre ele obţinuse până atunci, a degenerat. S-a transformat în altceva, nu în fiorosul tiran pe care îl descria presa imediat după doborârea şi împuşcarea sa, ci în ceva mai dezgustător. Într-un ţăran modern cu pământ sub unghiile cu care îşi ţinea stiloul ornamentat. Într-un cocalar. Un gherţoi.

    Şi acest mare cocalar „cu bască, familie şi 3 copii” a fost susţinut de unii asemenea lui. De generaţia care acum încearcă să ascundă, iar atunci şi expunea cu mândrie, „jegul gros şi fondator al şcolii de securitate şi academiei de partid”. De cei care, proaspăt reciclaţi în oameni de afaceri, profesori universitari şi jurnalişti, în anii ’90, au spus deschis: „cine, ce e occidentul? drogaţii ăia, perverşii, şi toţi homosexualii şi derbedeii şi negrii lor?”

    Evident, dacă „ei” îl protejau de drogaţi, homosexuali, negri şi alte fiinţe nedemne să respire acelaşi aer poluat cu el, „omul muncii” nu putea decât să-i susţină. La urma urmei, o fi avut el salariu de 3 parale, inflaţia galopantă a epocilor Văcăroiu şi Ciorbea, 100 de dolari în casă pe care îi schimba când ajungea în foame… dar „ei” îi apărau onorabilitatea de om al muncii. (Cam aşa cum, în epoca romantică, se luptau în dueluri pentru onoarea domnişoarelor. Probabil „omul muncii” era vreo delicată virgină, care avea nevoie de astfel de cavaleri :D )

    Aici e dilema noastră.

    Avem de ales între modelul occidental, care, după cum spunea autorul „Monstrului Prietenos”, a virat spre dreapta, a lăsat deoparte regulile societăţii tradiţionaliste şi religioase, a produs, a câştigat, a investit, a dat bonusuri şi salarii, a trecut peste crize, şi în care valorezi exact atât cât produci. Şi modelul nostru, deosebit chiar şi de cel al Rusiei şi de al altor state foste comuniste, al poporului votant cu micii şi găleţile, lătratului la corupţi în presă, “nu ne vindem sarea şi Poşta”, ţigănismului scandalurilor dintre putere şi opoziţie, şi piatra comunismului legată de gât, care nu ne duce decât la stagnarea epocii Iliescu.

    Niciunul din cele 2 modele nu convine electoratului cu mici şi găleţi.

    În al doilea caz, sunt conştienţi de toate defectele societăţii, de corupţie, de scandaluri, de autostrăzi care nu se fac, de impozitele mari şi de urcarea pe scara socială a unor „ciobani” în toate sensurile cuvântului.

    Dar ştiu că, în primul caz, nu ei sunt cei care vor profita. Fiindcă electoratul micului şi al găleţii nu are diplomele şi calificarea necesară pentru a accede la slujbe bine plătite, nu are nici ambiţia de a face o afacere proprie, nici lăcomia de a câştiga bani şi dorinţa de confort, nu are spiritul „japonez” al muncii până la epuizare… dar care aduce recompense măsurate în Toyote, Nissani GT-R, laptopuri, Vertu-uri şi poşete Louis Vuitton, cele 5 lucruri care pentru japonezul de carieră sunt la fel de naturale ca aerul.

    În primul caz, electoratul micului şi al găleţii trebuie să se mulţumească doar cu firimiturile. Să vadă cum succesul în afaceri va fi răspândit şi în rândul „altora” decât corupţii din al doilea caz, care domină acum… dar cum acei „alţii” îşi ridică vile cu panouri solare lângă vila cu coloane de marmură a coruptului. Cum acei „alţii” îşi scot ostentativ Vertu-ul sau BlackBerry-ul din buzunar. Cum în ciuda înjurăturilor suculente la adresa Simonei Sensual, ea va fi tot cu „un altul” decât un votant cu mici şi găleţi. Un „altul” care le râde în nas din Porsche Cayman, aranjându-şi cravata de la Bigotti. (Încă nu are posibilităţile corupţilor de azi, Giorgio Armani şi D&G mai pot aştepta.)

    Astfel încât, din punctul lui de vedere, corupţii, ciobanii, vânturile şi necolaiciucii „sunt mai puţin răi decât perverşii, drogaţii şi homosexualii ăia…”

    Mai e de mirare cine şi de ce se tot alege, de vreo 20 de ani încoace, spre ciuda Bruxellesului, Frankfurtului, Washingtonului şi altora care se miră ce societate de troglodiţi avem?

    ~Nautilus

    • @ Nautilus

      Cunoscându-vă comentariile de la alte postări, nu m-a surprins analiza Dvs., creativă, originală şi profundă. Merită un comentariu detaliat, pe care din raţiuni … tehnice, nu-l pot face deocamdată. Azi, doar atât: sunteţi încă şi mai pesimist decât mine, care măcar îmi agăţ speranţa de UE …

      …………………………………

      Legat de marea majoritate a cometariilor: chiar dacă nu am putu răspunde tuturor, este o onoare pentru mine să pot citi analize şi observaţii de o asemenea calitate.

      • Rasvan Lalu: „sunteţi încă şi mai pesimist decât mine, care măcar îmi agăţ speranţa de UE …”

        1. Mulţumesc.

        2. Eu nu am motive să îmi leg speranţa de o „Românie europeană”, pentru că aşa ceva există în acele sectoare ale economiei legate direct de piaţa europeană, şi nu altundeva.

        Da fapt, dacă e să credem ceea ce ne spune presa despre „băieţii veseli de peste Ocean” şi să ne uităm la ce avem în jur, există o „Românie modernizată”. Sau mai bine zis există acea parte a României care l-a abandonat pe Gherţoiul Carpaţilor, Cocalar între cocalarii Neamului, în groapa sa de la Ghencea. Există o Românie în care s-a aplicat deja modelul occidental, al „Monstrului Prietenos”, spre ciuda electoratului cu mici şi găleţi. Dar aceea nu este europeană.

        Este o parodie, o caricatură bizară a Americii.

        De-a lungul anilor ’90, spre finalul cărora care mi-am căpătat eu dreptul de vot, se aplica sârguincios al doilea model de care vorbeam, al stagnării Iliescu. Cu toate figurile lui pitoreşti, corupţii, ciobanii, premierul beţiv, zaherii, maherii şi taherii, ţapii, vânturile şi necolaiciucii. Cu aceia care aveau grijă să arunce în mod virtual cu ouă şi roşii, în ei, Pruteanu, Vadim, ziarele Adevărul şi Academia Caţavencu.

        În acea societate de necolaiciuci, singura fereastră spre lumea civilizată erau posturile TV private puse la un loc, Pro TV, Antena 1, Prima TV… dar noi nu puteam interpreta ceea ce vedeam prin această fereastră. Ne uitam la „Beverly Hills 90210” sau la „Melrose Place” ca la un fel de SFuri, ceva ce se întâmpla pe o altă planetă, unde trăia altă specie bipedă. Că nu aveam banii şi vilele lor era de înţeles, există pe lume ţări bogate şi ţări sărace. Dar nu vorbeam ca ei, nu mâncam aceleaşi lucruri, mergeam la McDonalds Unirea (o vreme, singurul) ca la muzeu, nu arătam ca ei, nu ne îmbrăcam şi aranjam ca ei, nici măcar cât o făceau „pseudo-rockerii cu blugi de contrabandă” în anii ’80. Nu puteam crede că astfel de oameni şi astfel de situaţii există în realitate, îi credeam fantezia unui regizor mai şiret.

        Până prin 2004 (când a rulat şi „Mean Girls” la noi, şi faptul are ceva importanţă), noi am fost prizonierii stagnării Iliescu, condimentată cu ceva Ciorbea, Radu Vasile, şi poleită ca să se adapteze vremurilor moderne de Adrian Năstase. Am fost o societate închisă, o populaţie cu ochelari de cal.

        De atunci au început să se mai schimbe lucrurile, mai repede decât ar fi trebuit. Şi în ciuda propagandei USL, nu are de-a face cu cota unică, Băsescu, Tăriceanu, Şereş, Becali, Voiculescu & Co, s-ar fi întâmplat oricum chiar dacă ei nu ar fi existat niciodată. S-a rupt zăgazul neputinţei, au căzut ochelarii de cal, am spus şi noi ca Barack-Vodă cel Negru „yes, we can.” Am văzut cum vin investitorii, cum apar joburi, bune sau proaste, cum banii noştri încep să aibă valoare, cum proprietăţile cumpărate pe nasturi în anii ’90 deveniseră o bogăţie la fel de neaşteptată ca descoperirea unei comori de piraţi.

        Atmosfera de „Beverly Hills 90210” sau de „Mean Girls” există. Mai pe ici, pe colo, mai are câteva pete de jeg comunist, un vag damf de mici, dar mai dăm cu nişte detergent şi ceva spray odorizant şi ne adaptăm. Cel puţin acolo unde sunt bani. Măcar în Bucureşti, Timişoara sau Constanţa, dacă altundeva nu sunt. Într-o paralelă ciudată cu „Mean Girls”, chiar există piţipoance care se duc la liceu sau facultate cu Lexus SC430. Puţine la număr, dar există :)

        Şi cam în această perioadă a apărut şi insulta „ţăran”. Traducere ciudat de exactă a lui „redneck”.

        Tot în această perioadă s-a schimbat şi moda feminină, devenită brusc piţiponcească de lux… şi moda masculină, devenită peste noapte metrosexuală.

        Şi tot în această perioadă casele bătrâneşti au căzut sub pickhammerul constructorilor… înlocuite brusc de viluţe care, la fel de ciudat, au „peluză şi intrare din stradă în garaj”. (Deşi gardul solid, de cetate, specific delimitării proprietăţilor noastre, n-a dispărut, ci s-a perfecţionat.)

        Şi tot în această perioadă postacii de cocalari.com se exprimă în stilul „să-i lăsăm fără bemveu pe cocalarii îmbogăţiţi şi prinţesele lor”… citat aproape exact dintr-un episod al mai sus-numitului serial cu „prinţesele de B.H. cărora ar trebui să le facă cineva praf BMWurile”.

        Şi tot în această perioadă cele mai vânate joburi sunt cele cu cravată şi servietă… iar „corporatişti împuţiţi” e o traducere ciudat de exactă a lui „yuppie scum”.

        Şi tot în această perioadă…

        Cum spunea bătrânul Sherlock Holmes, prea multe coincidenţe dau de gândit.

        Dar această „Românie modernizată” nu are acel ceva pe care mâncătorii de McDonalds îl au, aşa cum şi vest-europenii lui Tanti Angela şi conu Nicolas îl au, sub diversele forme ale lui. Auto-cenzura, responsabilitatea socială, etica egalităţii sociale sub domnia bunei-cuviinţe, respectul faţă de tradiţie, presiunea ideologică.

        Nu l-am avut nici în epoca Regatului, lipsa lui se numără printre motivele care au făcut clasele superioare de atunci să se refugieze într-un ortodoxism-tradiţionalism furios, obsesiv, sufocant.

        Cu atât mai puţin l-am avut atunci când Primul Ţăran al Ţării, Tovarăşu’, în prima parte a domniei lui, se credea şeful unui Stat modern. Dimpotrivă, atunci setea de parvenire era maximă, se luptau câte 20-30 pe un loc să intre la Medicină, la Drept, la Politehnică, să aibă un job bun, „cu repartiţie în Bucureşti”, leafă mare, Fiat 850 sau Renault 8 (nu intrase încă Dacia în producţie), vacanţă „la mare” şi „perfecţionare la Moscova” (sau, pentru o perioadă liberală scurtă, în Vest).

        Pentru un sociolog ar fi interesant de aflat în ce perioadă a fost inventat bancul comunist cu cele 3 piţipoance care îşi povestesc aventurile din seara trecută, prima cu un inginer la teatru şi apoi la el acasă, a doua cu un doctor la restaurant la o şampanie şi apoi la hotel, şi a treia cu un student la el la cămin în frig… ceva mă face să cred că deşi comunist e surprinzător de adaptat vremurilor noastre… :) :D

        Cât timp ne-a fost vârâtă în cap ideea că trebuie să ai diplome, job de birou, bani, prestigiul funcţiei etc nu mai există niciun fel de alternativă. Poate în Vest a funcţionat ideea radicalismului social, a rebeliunii, a abandonării visurilor de carieră în favoarea unui „alternative lifestyle”, la ei puteai să fii comunist, socialist, pro-sovietic, ecologist fanatic şi totuşi să fii considerat om de onoare. Ei mai cred în ideea unei alternative care să oblige la auto-cenzură a sistemului aşa zis democratic-capitalist.

        Aici nu. Fie eşti cu „jegul gros şi fondator al şcolii de securitate şi academiei de partid” şi ai făcut carieră aşa cum au făcut în ultimii 20 de ani comuniştii reciclaţi. Sau faci parte dintre „ceilalţi” crezi, ca Brucan, că au trecut „cei 20 de ani”, s-au schimbat lucrurile, şi devii mai american decât McCain (simpatizant al României!), mai capitalist decât Berlusconi şi mai monetarist decât Bernanke, fără niciun fel de oprelişti.

        Ori, dacă acei „ceilalţi” din mica „Românie modernizată” nu au capacitatea de a arăta niciun fel de consideraţie sau responsabilitate socială faţă de marea „Românie a micului şi a găleţii”, e de înţeles ca românul cu mici şi găleţi să-i urască cel puţin la fel de mult şi poate mai mult pe „perverşii, drogaţii şi homosexualii ăia” decât îi urăşte redneckul cu tricou decolorat pe Yuppies, Valley Girls, Rich Jewish Princesses şi alte figuri din folclorul lor.

        ~Nautilus

        • Aveţi o vână sociologică autentică şi viguroasă.
          Mi-aţi oferit câteva insight-uri şi premise de analiză pe care ma gândesc să le folosesc într-un text publicabil aci, pe contributors, desigur, citându-vă.
          Nu mă angajez acum într-un dialog pe ce aţi scris, pentru că, pur şi simplu, n-am ce adăuga.
          Sper să duc la bun sfârşit acest proiect, al cărui autor moral sunteţi.
          Ideea proiectului dă târcoale întrebării: „Ce tip de modernitate construim ?”
          Mulţumesc.

  16. Un articol cu adevarat incitant care propune o viziune complexa asupra societatii romanesti si atinge teme extrem de sensibile :

    – „ În realitate, poporul-victimă nu constituie decât un uriaş rezervor de cadre pentru tagma jefuitorilor, bună parte a împilaţilor de azi nevisând alta decât a se putea căţăra acolo, de unde îi pot spolia pe cei rămaşi jos (s.n.). ” Intrebarea lasata fara raspuns este de unde provine acest sabotaj social generalizat si cum poate fi stopat.

    – „ Subdezvoltarea se naşte mai curând pe fondul repertoriului de comportamente cu care majoritatea populaţiei ştie să răspundă provocărilor vieţii, dominat de viziunea unei lumi incontrolabile şi imprevizibile, de lipsa de răspundere, de improvizaţie, ostentaţie, plasarea pe axa dominaţie – supunere, rezolvarea problemelor prin conflict, şi nu în ultimul rând, munca proastă şi fără rânduială (s.n.).” Absolut corect, dar cine , sau ce anume , creaza aceasta lume incontrolabila ?

    – „ Când însă aceiaşi compatrioţi se paraşutează în alte culturi, majoritatea reuşeşte să compenseze handicapurile originare prin trudă şi renunţări, o bună parte ajungând chiar să se integreze competitiv în societatea gazdă, semn că atunci când i se impun reguli bune, românul le poate face faţă.” (s.n.) . De fapt , aici sunt incluse simultan un diagnostic , o solutie si o doza sanatoasa de optimism.

    – „ Şocul cultural creat de preluarea în Uniunea Europeană rămâne atât de mare ( corect, dar nu ni se spune al cui este socul – s.n ) încât, pe fondul indiferenţei şi lipsei de înţelegere a poporului, ( sincer, aceasta sintagma generalizatoare este absolut surprinzatoare si nedreapta ) majoritatea puternicilor autohtoni priveşte către regulile europene cu oroarea şi ura gândacilor pentru DDT, ( in sfarsit, ne apropiem de realitate…) iar sentimentul românesc al Europei încă se mişcă între speranţa tocită a cerşetorului, supuşenia unsuroasă a slugii ciocoieşti şi viclenia obraznică a hoţului neprins. „ ( din nou, generalizari foarte riscante ) .

    – „ În ultimii ani a ajuns la maturitate şi în posturi cheie ultima generaţie de securişti şi activişti UTC/PCR, formată în anii ’80, ai fazei de acută isterie naţional-comunistă: aceşti oameni, prin natura “profesiei”, dresaţi în ură şi suspiciune faţă de străinătate, formaţi pe deasupra şi într-o epocă a delirului autohtonist-patriotic, se văd acum în situaţia de a asimila şi gestiona europenitatea şi atlantismul.” Enunt riscant, dar adevarat . Adevarata drama a Romaniei este aceea ca a iesit din comunism , si a intrat in Europa , condusa nu de eroii , ci de calaii ei.

    – „ La fel, crearea unui organism european de supraveghere şi sancţionare a corupţiei la nivel naţional va întări Europa, economic, dar mai ales politic. În general, orice formă de supraveghere, control şi sancţiune eficientă venită dinspre Europa este benefică pentru România, care are imperioasă nevoie de o tutelă civilizatorie( s.n.).” Opinia mea este ca si acesta este un enunt riscant deoarece nu putem confunda Bucurestiul cu Vanghelie, poporul cu clasa politica , si pe aceasta din urma cu toti oamenii educati sau civilizati care , dupa unele opinii, mai exista inca in aceasta tara. Pe ceilalti, nu-i va putea educa Uniunea Europeana.

    – „ Ar trebui poate reamintit că în afara terorii în masă, unul din pilonii sovietizării a fost instituţia „consilierilor sovietici“: timp de mai bine de zece ani, în spatele fiecărui decident român de rang înalt şi mediu s-a aflat câte un consilier sovietic, abilitat cu decizia finală şi veghind la instaurarea practică a spiritului sovietic în toate instituţiile statului şi ungherele societăţii româneşti. Cine poate crede că re-civilizarea României se poate face mai uşor decât s-a făcut sovietizarea? (s.n.) ”. Aici avem cu adevarat o problema. A echivala consilierii sovietici din anii `50 , cu expertii europeni si civilizati de acum , echivaleaza cu a pune semnul egal intre Rusia lui Stalin si actuala Uniune Europeana , ceea ce cred ca este inacceptabil pentru o constiinta democrata si europeana. Mai mult decat atat, chiar dvs ati remarcat in articol ca „re-civilizarea” ( ! ) romanilor se poate face rapid ( „ atunci când i se impun reguli bune, românul le poate face faţă.” ) . Conluzia este de domeniul evidentei.

    In sfarsit , cred ca articolul a facut o excelenta prezentare a actorilor si comportamentelor din spatiul social romanesc dar nu a analizat suficient nici institutiile noastre , nici sistemul lor real de valori mai exact raportul dintre institutii si cetateni. Despre aceste lucruri am scris in 2005 (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Integrarea%20Romaniei%20in%20UE%20de%20SS.htm
    ) dar lucrurile au ramas exact in acelasi stadiu. Dupa logica lui Aristotel unde silogismul valid este caramida fundamentala, nu poti intra in Europa cu institutii nereformate din anii …`50 , dar stim foarte bine ca la noi deciziile politice nu le ia Aristotel. In spiritul adevarului , trebuie spus ca romanii au trait mai mult de o jumatate de secol intr-o societate bazata pe control social si pe excludere in care „ toti erau egali , dar unii erau mai egali decat altii ”. Acum si-au castigat , in sfarsit, dreptul fundamental de a adera ca societate si ca indivizi la un sistem de valori normal adica acela de a trai intr-o lume normala . Europa l-a oferit deja romanilor . Romania se mai gandeste inca.

      • Va multumesc si eu pentru fair-play si amabilitate cu speranta ca opiniile exprimate asupra temei in discutie nu au fost preluate in sens negativ. Articolul dvs este atat de incitant tocmai pentru ca demonteaza clisee, tabu-uri si prejudecati si face radiografia exacta a unei intregi mentalitati . Asa ceva ar trebui sa invete acum studentii in facultatile romanesti ( nu stiu daca o fac , dar stiu cam ce invatau altadata profesorii lor de acum… ).

  17. este de departe cel mai bun si mai pertinent articolul citit despre Romania de azi si de ieri. din pacate adevarat si trist in ceea ce priveste viitorul. sper ca acesta sa nu ma prinda in tara asta niciodata de peste 1 an incolo. nici pe mine nici pe copii mei.

    • Procedeu foarte răspândit, dar absurd. Nu văd de ce s-ar arăta impresionată „tagma jefuitorilor” că emigrezi, dacă atâta vreme cât ai fost aici nu i-ai influenţat cu nimic.

      ~Nautilus

      • Sunt doua aspecte: 1. raspunsul la intrebarea propriu-zisa, le pasa pentru ca au tot mai putini pe care sa-i jefuiasca si 2. exodul este cam singura reactie care a ramas la indemana poporului.

  18. Un text foarte bine scris. Felicitări domnului Lalu!

    Aş avea doar o mică observaţie. Presiune, nu numai de sus în jos, ci şi invers. Plutocraţia profesionistă ştie să-şi facă buncăre în mentalul popular. Va trebui ca întraga cohortă de intelectuali să identifice bucărele şi să le inunde. În cele mai nesemnificative iniţiative legislative şi ordonanţe ministeriale se pot găsi tîrnăcoapele xenofobiei, autismului şi autarhiei. Ca un mic exemplu (proaspăt) dau iniţiativa Socaciu de subminare a scrisului prin oral, la traducerea operelor AV. Veţi greşi dacă o veţi crede nerelevantă în ecuaţia de reproducere economică a sistemului. Este unul din buncăre. Tulumba pe el!

    Ceea ce vreau să spun este că am constatat în presă prea multe idei generale şi prea puţină aplecare asupra detaliilor cu skepsis. Doar eu am identificat cel puţin o duzină de detalii ce contribuie prin ricoşeu la subdezvoltarea planificată. Vi le-aş putea descrie în toate resorturile şi pîrghiile lor, cu cinematică cu tot, însă deja am umplut un blog.

    • Hmm ! Iniţiativa electorală a dlui Socaciu este de o înspăimântătoare relevanţă, este un epitom ce concentrează în sine toată obtuzitatea, ignoranţa, înapoierea, frustrările, provincialismul şi ridicolul naţional-comunismului ceauşist !
      Rar reuşeşte cineva ca, în mod involuntar, să comunice atât de multe cu un gest atât de mărunt.

      Cine n-a trăit epoca de aur, citească propunerea d-lui Socaciu şi-o va pricepe.

      „o duzină de detalii ce contribuie prin ricoşeu la subdezvoltarea planificată” – mai veniti cu contributii pe platformele „de dreapta”

  19. Felicitari! Este o discutie care ar trebui sa continue. E prea importanta ca sa lasam sa fie acoperita de bruiajul de fond produs de mass-media dominante

    • Exact !

      Există de fapt doar un mănunchi de teme importante, printre acestea, îndrăznesc să cred, şi tema destinului nostru european şi atlantic. (“destin” care, evident, se construieşte, nu pică-n poală)

      Poate că o agendă mai restrânsă, dar mai esenţială, a comentariilor publice ar fi preferabilă. De contingentul diurn al mişculaţiilor dâmboviţene, are, slavă Domnului, cine să se ocupe.

      Cato, acel maniac bătrân care nu ştia decât să repete chestia cu distrugerea Cartaginei, avea o perfectă reprezentare a “prioritizării” discursului public.

      Sunt lucruri care trebuiesc, pur şi simplu, repetate.

  20. ˝Structurile slabe şi efemere, lipsa de întemeiere şi tradiţii˝

    Ba, s-avem pardon.In ceva mai mult de 150 de ani, din visul pasoptistilor s-au creeat niste structuri si niste traditii.S-au creeat cel putin o scoala de matematica si o scoala de fizica.Ati auzit vreodata ceva despre urmatorii?
    Niste unii care au intemeiat , au construit caramida cu caramida sau pur si simplu au confirmat o traditie si o intemeiere:

    Emanoil Bacaloglu, Theodor V. Ionescu ,Dragomir Hurmuzescu, Alexandru Proca, Stefan Procopiu, Serban Titeica, Henri Coanda, Gogu Constantinescu, Constantin Miculescu, Nicolae Vasilescu-Karpen, Dimitrie Negreanu, Florentina Mosora, Alex Adalbert Marin,
    Adrian Bejan, Gabriel Dan Cacuci, Traian Lalescu, Grigore C. Moisil, Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Titeica, Dan Barbilian, Mihai Botez, Solomon Marcus,Octav Onicescu.

    Cei de mai sus, alaturi de multi anonimi si apostolici dascali de matematica si de fizica au intemeiat o traditie.Poate e cazul si in alte discipline, dar si daca ar fi doar matematica si fizica ar fi suficient ca pasoptistii sa fie multumiti.

    Dar despre multi altii care au urmat aceeasi traditie iar in prezent lucreaza sau predau in universitati in lumea larga? Ati auzit ?
    Va place sau nu, traim in visul pasoptistilor.Exista intemeieri, exista traditii.Restul e gargara.
    Matematica rulz, fizica rulz.

  21. ˝Structurile slabe şi efemere, lipsa de întemeiere şi tradiţii˝

    Gazeta matematica apare incepand din anul 1895 si continua sa apara si in prezent.Ce este asta daca nu traditie si intemeiere? Cate gazete au aceeasi continuitate?
    Generatii dupa generatii de elevi s-au muncit cu mintea sa obtina blazonul de Rezolvitor la Gazeta Matematica.Timpurile si regimurile s-au schimbat de mai multe ori, un Rezolvitor va ramane intotdeauna un Rezolvitor.
    Vreti traditie? Este in mai multe locuri.Cine cauta, gaseste.
    Adevarat ca astazi Gazeta inseamna mult pentru din ce in ce mai putini.
    Adevarat ca nici un gazetar si nici un politruc din orice regim nu s-a revendicat de la traditia Gazetei Matematice.
    Adevarat ca e mai usor sa te plangi ca n-ai traditii.E mai usor decat sa le duci mai departe.
    Adevarat ca e intotdeauna mai usor si mai profitabil propagandist decat Rezolvitor.
    Traditia rulz.Restul e gargara.

  22. Excelent articol!!!
    Problema e ca rezoneaza cu prea putini dintre noi. Pentru ca pensionarii cu „pensii de mizerie” stau la coada sa cumpere Libertatea, Click si CanCan. Nici nu vreau sa ma gandesc la cati dintre nepotii lor se propaga prostul gust, delasarea si lipsa de orice rusine/responsabilitate.
    Poate cineva mai priceput si cu capacitate de analiza ar putea incerca sa identifice sursele raului propagat curent in societate. Pana la urma faptele sunt rezultatul unor idei, iar ideile vin in urma acumularilor venite din societate in mare parte (scoala, TV, presa, carti etc).
    Articolul vine cu o doza de optimism chiar si pentru faptul ca vine cu posibile explicatii la o problema veche.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Rasvan Lalu
Rasvan Lalu
sociolog, cercet. st.(München), dr.(Kassel) doc.(Jena)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro