Greu de crezut, dar au trecut cinci ani de la plecarea dintre noi a celui care a fost constiinta vie a spiritului democratic romanesc, ilustrul intelectual critic Virgil Ierunca. Ganditor de superba tinuta morala, Ierunca a fost un spirit tinar si liber, care a refuzat sa-si abjure ideile de dragul diverselor avantaje conformiste. Alaturi de Malraux si Koestler, unul dintre scriitori favoriti ai lui Ierunca a fost Camus. La ce bun presupusa puritate a scopurilor daca atingerea lor implica abdicari etice, tradari, calcarea in picioare a tuturor principiilor presupus sacre, s-a intrebat el si ne-a invatat si pe noi sa ne intrebam. Abia dupa suprimarea Primaverii de la Praga, un Jean-Paul Sartre ajungea la o concluzie similara scriind ca “scopul nu este altceva decit recapitularea miloacelor utilizate pentru realizarea lui”. Virgil Ierunca a stiut acest lucru inca de la sfirsitul anilor 40, cind atitia intelectuali, militanti comunisti ori „tovarasi de drum”, cintau osanale lui Stalin si justificau procesele spectacol comuniste. Virgil Ierunca i-a dispretuit pe drept motiv pe cei pe care Lenin i-a numit cindva „idiotii utili”. Una din cartile sale preferate a ramas, pana la sfirsitul vietii, „Gandirea captiva” de Czeslaw Milosz, o radiografie a seductiei exercitate de „Noua Credinta”, deci de comunism, asupra atator intelectuali. „Le Temps du mépris” este titlul unui roman de Malraux. Opera Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca demonstreaza capacitatea spiritului critic de a ramane vertical intr-un asemenea vitreg timp.
Chestiunea relatiei dintre ideologie si teroare este cat se poate de actuala, iar in ce priveste destinul Romaniei in secolului douazeci, mai cu seama dupa 1945, este inca departe de a fi fost scrutata cum s-ar cuveni. Cei care se proclama azi adversarii „neo-interbelicului” nu au in vedere doar radicalismul mistic al unui Nae Ionescu, ci, mai ales, lovinescianismul, spiritul deopotriva antifascist si anticomunist, acea directie intruchipata de E. Lovinescu, inradacinata in mostenirea maioresciana, cu care au inteles sa se identifice, in vremuri disperate, membrii Cercului Literar de la Sibiu. Pentru mine, actiunea intelectuala purtata timp de decenii de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, cel mai onest si demn cuplu al culturii romanesti dintotdeauna, tine tocmai de primatul eticului si de repudierea cinismelor oportuniste . Pentru multi din generatia mea, emisiunile lui Virgil Ierunca despre monstruosul experiment de la Pitesti au fost catalizatorul despartirii de orice iluzii privind natura sistemului in care traiam.
Cred ca trebuie accentuat faptul ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au fost membri ai Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Ne-au pus la dispozitie intreaga lor opera, ne-au dat permisiunea sa folosim orice text al lor pentru Raport, au dovedit o solidaritate indefectibila cu demersul Comisiei. Legatura cu ei a fost tinuta permanent prin Mihnea Berindei si Nicolae Manolescu. Virgil Ierunca nu a mai apucat momentul 18 decembrie 2006, dar Monica Lovinescu l-a prins. Am vorbit la telefon, mi-a spus: „Indiferent de agresiunile vadimiste, indiferent de obstructiile pesediste, indiferent de revarsarile urii, minciunii si calomniei, noi am invins”. Din pacate, vremea dispretului nu s-a incheiat atunci, cum ne-a fost dat sa constatam in acesti ultimi ani.
Virgil Ierunca a fost aparatorul unor valori care au fost si sint nu o data ignorate, persiflate si agresate. A fost un intelectual de un mare rafinament metafizic, un spirit fundamental dubitativ indatorat lui Husserl si apropiat de Levinas. Detesta imprecatiile profetice, retorica hiperbolica. Somnambulii ideologici il exasperau, dar a stiut sa-i examineze cu pasiunea istoricului mentalitatilor si ideilor. Mai putin clement a fost Ierunca cu lacheii puterii totalitare. Paginile “Antologiei rusinii”, transmise vreme de decenii la „Europa Libera”, fac parte dintr-un efort intr-adevar eroic de a salva sensul demnitatii in timpuri sumbre. Asemeni Monicai Lovinescu, Ierunca s-a dedicat apararii memoriei impotriva amneziilor atat de avantajoase pentru calaii totalitari si urmasii lor. Impreuna, cei doi mari intelectuali au fondat o etica a neuitarii menita sa dainuie. Sustinerea rectitudinii etice a fost unul din marile sale scopuri creatoare. A reusit cu admirabil succes. Daca este nevoie de vreo proba, este suficient sa ne reamintim nesfirsitele valuri de calomnii impotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvintarea (sau din ordinul) politiei politice comuniste.
Ar fi multe de spus despre gindirea lui Virgil Ierunca, in care tragismul viziunii metafizice se intilneste cu o incredere neabatuta in sansele ratiunii. Ca liberal convins a pariat pe proiectul societatii deschise, desi stia cat de multi sunt cei care urasc individualismul civic. Opus fascismului si al comunismului, frati gemeni intru demonism nihilist, Virgil Ierunca a trasat in opera sa liniile de forta ale unui democratism romanesc temperat, tolerant si precaut in raport cu cantecele de sirena ale utopiilor revolutionare. Gratie eseurilor sale, am inteles sensul adinc al afirmatiei: „Marx a murit”. Cu eleganta, dar fara inutila timiditate, Virgil Ierunca a spus adevaruri esentiale pentru onoarea culturii romanesti. Acum, cand auzim noi elogii iresponsabile la adresa „proiectului comunist”, cand unii ne anunta ca statul de drept este o fictiune burgheza, ca si parlamentarismul (nu denunta Lenin „cretinismul parlamentar?), ca piata libera genereaza mizerie, ca neoliberalismul este un pericol mai mare pentru civilizatie decat terorismul, ca ar trebui sa-i mai dam o sansa lui Lenin, sa-l „repunem in scena”, este necesara scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stanga anti-comunista pentru a ajunge, prin fascinante exercitii spirituale, la limanul unui liberalism in care se intalneau Raymond Aron, Leszek Kolakowski, Camus, Orwell, Koestler, Steinhardt si Soljenitin. Tot asa cum avem nevoie de biografia Monicai Lovinescu. Lectiile lor etice si estetice raman de o ardenta actualitate.
Textul de mai sus este versiunea largita a articolului meu dedicat amintirii lui Virgil Ierunca aparut in „Evenimentul Zilei”, miercuri 28 septembrie 2011, la cinci ani de la stingerea din viata a acestei personalitati exemplare a culturii romanesti.
Doar atat despre ideologii:
-Omul sfinteste locul-
sau, daca vreti o alternativa:
-Dumnezeu te ajuta dar nu-ti vara in traista-
Consemnind reactiile “cititorilor cu valoare adaugata” la precedentul articol al autorului si la cel de fata (24 de ore dupa afisarile lor respective) ce se poate constata, oarecum previzibil, nu e flatant pentru corpusul de lectori: relatarea de bestiar politic comunist conduce detasat in fata gestului comemorativ vizindu-l pe unul dintre vrednicii statatori in preaslab onoratul panteon al demnitatii si rectitudinii morale ale acestui trist norod la ceas de urgie cauzata tocmai de “locuitorii” bestiarului pomenit: de patru ori mai multe vizualizari pentru Copilaria lui Nikolai Nikolaevici , iar in ce priveste interesul reflectat in numarul de comentarii la al doilea articol… no comments .
Personal, am oarescari rezerve in ce priveste afixarea unei cocarde liberal idolatre pe memoria lui Ierunca; el a fost un spirit critic si l-am auzit de multe ori luind distanta fata de ceea ce se transforma, in guvernamintul de tip liberal supus probei practice la macazul societal, in fantosa ideilor liberale de doctrina. In ce priveste ajungerea lui Soljenitsin “au rendez-vous des amis” pe un liman liberal cred ca ori ne intrebam in ce calitate a ajuns el acolo, ori ne punem cartile (citite) pe masa.
Articolul meu reia si dezvolta lucruri scrise cand traia Virguil Ierunca, teme pe care le-am discutat atat cu el cat si cu Monica Lovinescu. Nu este vorba de Soljenitin ca ganditor liberal, ci de efectul operei lui Soljenitin asupra redefinirii gandirii franceze liberale dupa 1970. Chiar daca nu abunda comentariile, voturile spun totusi ceva. Sunt mult mai numeroase cele de la articolul despre Virgil Ierunca decat la acela despre copilaria lui Nicu C. In plus, tacerea poate fi si o expresie a pietatii…
Cind Virgil ierunca si Monica Lovinescu erau torte vii ale ale demnitatii ce parea sa aiba doar apus la noi in tara, era „nerecomandabil” sa-ti arati atasamentul ori sprijinul pentru ei: prefer un carismatism „exaltat” de genul Go tell it on the mountain/ over the hils and everywhere… reculegerii „trapiste” a unei pietati despre care ma indoiesc ca se manifesta , altminterea, ca la monahi, prin ruga reculeasa. Mi-as dori ca indoielile sa-mi fie desarte.
D-le Tismaneanu, regret mult ca nu ati putut ajunge in Romania in seara aceasta la TVR 1 (29 sept.) la o emisiune a d-lui Stefanescu avandu-i ca invitati principali pe domnii Liiceanu si Plesu cu subiectul „Adevărata faţă a comunismului” ( 22:45 ora Romaniei) …oricum, astept cu nerabdare urmatoarea dumneavoastra prezenta in studiourile televiziunii nationale..
Ma alatur rugamintii lui Andru, de a va vedea mai des la TVR. Eventual, interventii prin telefon, cand nu sunteti in tara.
Sartre sajunge intrun final la concluzia ca “scopul nu este altceva decit recapitularea miloacelor utilizate pentru realizarea lui”.
In opinia mea de vreo 30 de ani a prins radacini ideea ca replica la Machiaveli ar trebui sa fie acelasi slogan cu o mica dar mare modificare si anume:
scopul nu scuza orice mijloc
Mi-as fi dorit sa ascult o inregistrare din care sa razbata vocea dl. Virgil Ierunca… Cred putea sa apara mai aproape de noi, acum, in acest fel.Banuiesc ca sunt disponibile inregistrarile cu Virgil Ierunca si Monica Lovinescu. Am retinut prea putine amintiri din acele vremuri si totusi…
Toate cele bune!.