Am primit saptamana trecuta un mesaj de la Ana-Maria Onisei care ma invita sa scriu in „Adevarul” un scurt articol legat de aniversarea a doua decenii de aparitie a excelentei reviste „Dilema”. Primul gand care mi-a venit a fost legat de doua prietene apropiate, doua adevarate doamne ale literelor romanesti, cu care am avut marele noroc sa fiu, la randul meu, bun prieten: Tita Chiper-Ivasiuc si Magdalena (Lena) Boiangiu. Sunt fericit ca am putut spune cat de mult le datorez acestor intelectuale veritabile, fiinte de mare delicatete si admirabila integritate. De la Tita si Lena am inteles ca la prietenie te raportezi ca la o stea polara existentiala.
Pentru mine, „Dilema” inseamna, in mare masura, amintirea celor care au fost Tita Chiper si Lena Boiangiu. Doua doamne in sensul cel mai pur si nobil al cuvantului: self-effacing, delicate, dar ferme in opinii, intotdeauna deschise spre dialog, refuzand sa dea verdicte irevocabile si sa judece inchizitorial, chiar si atunci cand multe lucruri li se pareau ciudate ori chiar mai rau. Pe Tita am cunoscut-o la 2 Mai, in 1973, gratie Marianei Ioan cu care eram coleg la sociologie si bun prieten. Era acolo impreuna cu Roxana Pana, pe atunci Gabrea. Am devenit prieteni din prima clipa. M-a invitat acasa, m-a prezentat sotului ei, romancierul Alexandru Ivasiuc, pentru care nutream un fel de cult. Din acel moment am inceput sa practic un ritual care avea sa dureze pana la plecarea mea din tara, in 1981. In fiecare sambata seara mergeam la Tita si Alec, apoi, dupa cutremurul din 1977, doar la Tita, pe strada Pictor Iscovescu 44, ne uitam la televizor, conversam liber despre politica, muzica, literatura. Imprumutam carti de la ei, ascultam infrigurat povestirile ei despre Scoala de Literatura si despre Bicaz, despre Petre Iosif si Leonte Rautu, despre Labis si altii din generatia lor, ca si pe cele ale lui despre Facultatea de Filosofie in anii 50, despre inchisori si cate altele. De cateva ori m-au invitat sa merg cu ei la doamna Candrea, adica la restaurantul Casei Scriitorilor. Prin Tita am devenit prieten cu Catinca Ralea.
Dupa plecarea mea, Tita a continuat sa le viziteze pe mama mea si pe sora ei, Cristina Luca-Boico. Sosea seara tarziu, neanuntata, nu telefona inainte pentru a nu-i alerta pe securisti. Am revazut-o dupa caderea regimului, in februarie 1990, s-a imprietenit cu sotia mea Mary. Ne vedeam de fiecare data cand ajungeam in tara, ascultam cu nesat istoriile ei, am pus intodeauna mare pret pe judecatile ei despre oameni. Avea un simt al realitatii nepereche. Nu mai vorbesc de umorul ei formidabil, de capacitatea incredibila de a traversa momente cumplite din viata cu un optimism ce mi se parea de-a dreptul supraomenesc. Am facut un interviu, a aparut in volumul publicat la Curtea Veche. Am admirat politetea ei ca reporter, faptul ca nu avea nici cea mai mica inclinatie de a-si tintui ori stingheri interlocutorul. Nu doar cu mine, ci cu toti cei care au fost invitatii ei, Tita a dovedit gentilete si onestitate. Interviurile ei vor ramane modele ale genului si ar trebui studiate in facultatile de jurnalism.
Pe Lena am cunoscut-o prin Tita, dar imi vorbisera despre ea mai multi prieteni. Aveam un background comun: mediul ilegalistilor intelectuali evrei, interesul pentru cultura politica a stangii, fascinatia pentru Aron, Camus, Koestler, Malraux, Orwell. In apartamentul despre Stada Episcopiei am purtat nenumarate discutii cu Lena, cu sotul ei, regizorul Alexandru Boiangiu, un om de o mare disretie, de cateva ori cu Radu Cosasu. Lena nu admonesta, daca era in dezacord cu cineva o facea subtil, fara imprecatii ori insinuari. Lua oamenii asa cum sunt ei, nu le cerea sa fie perfecti. Mi-a cerut de mai multe ori colaborarea la acele numere speciale ale „Dilemei” pe care le-a coordonat si care vor ramane, nu ma indoiesc, in istoria revistei si a presei democratice romanesti. Intre aceste, unul despre mai ’68 si altul desapre binomul stanga-dreapta.
Critic de teatru de mare rafinament, Lena era in egala masura jurnalist politic si intelectual public. Imi amintesc cum am intors impreuna, pe toate partile, pana azi atat de incalcita afacere a jafului bancar din 1959: a fost inscenare, a fost aventura, ce a fost de fapt? Cand pregateam cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, in 2003, i-am vorbit Lenei despre acel proiect. S-a uitat lung la mine si m-a intrebat: „Iti dai seama ce va urma?” Eram naiv, nu prea imi dadeam seama. Lena avea intuitii exceptionale. Mi-a sugerat o intrebare care apare in volum: de ce a condamnat Iliescu actiunea militara NATO in Serbia si a aprobat invazia din Irak? Gandeste un om politic diferit cand este in opozitie? In rest, avertismentul ei era cat se poate de justificat. Critic constant al fondatorului FSN, eu crezusem ca Iliescu invatase cu timpul, mai ales dupa alternanta din 1996, nu doar limbajul democratic, dar si anumite reguli ale democratiei liberale. Am constatat ulterior ca ma inselasem.
Am invatat de la Tita si Lena sa nu ma avant in judecati pripite, sa evit orice fel de monism dogmatic, sa incerc sa descifrez psihologia celor cu care stau de vorba, sa respect chiar si opiniile care nu-mi convin, cata vreme sunt formulate decent si cu buna credinta. Acesta a fost spiritul lor, acesta este spiritul „Dilemei”.
Washington, DC
27 ianuarie 2013
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„jaful bancar din 1959″….ar fi interesant de stiut ce spunea Dna Boiangiu despre asta :)
Domnule Tismaneanu mi-a facut o placere deosebita sa citesc despre Lena si Sandu Boiangiu. Am cunsocut-o pe Lena pe cand lucra impreuna cu Felix la Student Club, am fost intr-o excursie studenteasca prin tara cand Lena a venit sa faca interviuri cu noi. De la aceea data Lena a devenit pentru mine un mentor cultural, am vizitat-o de multe ori acasa pe Episcopiei sau la Bulandra in Gradina Icoanei. A fost o femeie de o cultura extraordinara si de un umor subtil. Imi aduc amninte de o istorie povestita de Lena la ea acasa. Mama lui Lena ii spunea intotdeauna lui Lena si Sandu ca Sandu este un om extraordinar dar are o problema, „nu ar bate un cui in casa”. Dupa o discutie pe aceasta tema, ziua urmatoare cand Lena a venit acasa, mama ei arata foarte suparata, i-a spus lui Lena sa vina cu ea intr-o alta camera sa ii arate ceva. Sandu era in coltul camerei si batea cuie in parchet, unul langa altul spunandu-le ca si-a data seama ca are aceasta problema asa ca vrea sa o remedieze pe loc.
Sa presupunem ca vorbim despre o persoana pe care o cunoastem si eu si dumneavoastra.
Eu,personal respect libertatatea acelui om,chiar daca ce gandeste acela despre o problema comuna si implicit despre mine ,nu corespunde cu ceea ce gandesc eu despre aceeasi proble-
ma si imlicit ce gandesc si simt pentru el.
Ii respect decizia pe care o ia,tocmai pentru ca ma gandesc la binele lui si ii inteleg psihologia.
Cat despre mine,numai eu sant vinovata ca sant asa cum sant.
Revin in acest fel la articolul dumneavoastra despre prietenie.Este adevarat ca prietenia presupune o relatie curata intre doua fiinte ,care o aleg pentru ca tin cont de Dumnezeu si de cei din jurul lor,dar iubirea care poate fi la fel de imaculata, o simti fara sa stii de unde vine si nu stii ce o sustine,indiferent de cine este si cum se raporteaza la tine celalalt.La un prieten te gandesti din cand in cand,dar la fiinta pe care o iubesti,te gandesti tot timpul.Pritenia ti-o alegi tu,iubirea te alege ea pe tine.
Cat despre dumneavoastra,va port un deosebit respect ,nici prin gand nu-mi trece sa fiu nepoliticoasa in ceea ce va priveste.
Buna ziua . Desi inca va sint dator cu un raspuns (sper ca azi) , indraznesc 2 intrebari , poate aveti macar o idee de raspuns :
1) din cite imi amintesc , Tita Chiper (iar mai tarziu si sotul ei A. Ivasiuc) au fost functionari ai ambasadei SUA la Bucuresti (ambasada adevarata , cu tot ce era inauntru, nu Biblioteca Americana). V-a vorbit despre asta ? Nu e curios (to say the least ) ca Ivasiuc , proaspat iesit de la bulau , sa fie incadrat la o ambasada straina (si inca ce ambasada) ? Nu implic nimic , intreb doar with genuine curiosity.
2) scrieti ca , dupa plecarea dvs. (mai corect nerevenirea) nu telefona niciodata inainte de a veni la mama dvs. in vizita , „…pentru a nu-i alerta pe securisti.” Bun, si daca telefona, ce s-ar fi intamplat ? In ce sens intrezariti „alerta” securistilor ? nu stiu daca ati stiut, dar sub apartamentul ei locuia Aristotel , seful DIE , iar imobilul ca atare era supravegheat , more or less, mai mult pt. el. Nu insinuez nimic, dar poate venea ca surpriza pt. mama dvs. (cu tot ce implica o surpriza) , nu ca sa-i „traduca” pe securisti.
Cred ca sint chestiuni care va vor fi framantat si pe dvs. in trecut . Daca credeti ca e subiect sensibil, va rog sa il neglijati. Multumesc.
1. Tita nu a lucrat acolo, Alec da. De acord, este curios si nu am un raspuns. Am, fireste, ipoteze.
2. Stiu ca Aristotel Stamatoiu locuia acolo. Mai stateau si alte somitati securiste, cu sau fara uniforma. Pe acelasi palier, tot intr-o somptuoasa garsoniera dubla, statea Tamara Muresan, fosta sotie a lui Ladislau Ady. De ce nu telefona? Poate ca era una din bizareriile ei. Nu sunteti departe, in planul ipotezei, de unele ganduri ale Cristinei (sora mamei), care se cam pricepea la subiect :)
Eu am amintit faptul, restul e interpretare…