In dialogul din 2003, am putut constata relatia cel putin problematica a lui Ion Iliescu cu adevarul istoric. La capitolul mineriadelor din iunie 1990 si septembrie 1991, lucrul era cel mai flagrant. Chiar si asa, am reusit sa obtin de la el un raspuns pe care multi l-au ignorat, dar care mie mi se pare esential. A admis ca venirea minerilor a insemnat recursul la metode extra-legale. Nu stiu sa fi recunoscut acest lucru cu alta ocazie. N-a spus adevarul nici in ceea ce priveste represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960, dar intrebarile mele sunt destul de clare si nu lasa loc pentru echivoc. Cred ca m-a mintit si la capitolul deciziilor legate de soarta cuplului Ceausescu. Ion Iliescu era garantul si simbolul noii puteri, nu este de inchipuit ca nu a fost cel care a decis asupra destinului dictatorului si al sotiei acestuia. A mintit si in ce priveste „Scrisoarea celor 6” din martie 1989. Sustine ca nu s-a pus problema sa o semneze, ca n-a fost contactat. Am informatii precise, de o acuratete ireprosabila, ca lucrurile nu au stat astfel. Iliescu nu a semnat de frica. Prefera sa se mentina, neatins nici cu o floare, „in rezerva republicii”. Este un maestru al supravieturii, in orice timp si cu orice pret.
Cristian Patrasconiu: De ce ai publicat aceasta carte atunci? De ce nu cu un an mai devreme sau cu un an mai tirziu? Intreb asta pentru ca, inclusiv din zona amicilor tai, a aparut acest repros ca volumul a aparut atunci cind a aparut si nu altcindva?
VT: Ti-am mai spus, daca nu s-ar fi tergiversat dialogul, mai ales pentru ca eu nu puteam sta in tara cateva saptamani cand s-a pus problema, in 2002, cartea ar fi aparut in 2003. Nu era absolut nimic planificat in directia sustinerii PDSR in campania electorala. Volumul plasmuit in acest sens se intitula „De la Karl Marx la Coca Cola” si era un dialog intre ministrul cancelar Alin Teodorescu si seful sau la guvern, premierul Adrian Nastase. Eu n-am fost niciodata subordonatul lui Ion Iliescu, al lui Emil Constantinescu ori al lui Traian Basescu. Nu-l judec pe Alin, vorbesc despre mine. Ma consider un intelectual critic, un filosof al politicului si un specialist in analiza totalitarismelor veacului trecut (dar si ale celui prezent). In aceasta calitate am stat de vorba cu un veteran al comunismului, un personaj care, ne place sau nu, are multe lucruri de spus despre ce a fost comunismul romanesc, cel sovietic etc. Un Adam Michnik, de pilda, considera cartea de dialoguri cu Iliescu drept foarte utila. La fel, numerosi ziaristi vestici. Nu cred ca va obtine cineva mai mult de la acest om ca marturisiri despre propria sa biografie. Nimeni nu va putea face bilantul vietii lui Ion Iliescu fara a folosi acea carte. Dar, poate iti amintesti, dupa momentul 18 decembrie 2006, in primul numar pe 2007 din revista „22” am publicat un text in care spuneam ca m-am inselat crezand ca Iliescu a interiorizat substanta si logica democratiei.
CP: Pui niste nuante, a propos de Iliescu II (cel de dupa 2001) si Iliescu I. Sint chiar asa de diferiti? A regretat ceva esential din raul facut or protejat inainte de 2001? A protejat, cu adevarat, valoarea sau doar lichelismul, oportunismul, docilitatea si mediocritatea? E drept ca, dupa 2001, nu a mai chemat minerii din Valea Jiului, dar a facut, in continuare, casa buna cu neo-minerii din presa, de pilda?
VT: Am publicat in 2001, in revista „East European Constitutional Review” condusa de profesorul Stephen Holmes, un studiu scris impreuna cu prietena mea Gail Kligman, profesoara de sociologie la Los Angeles. Argumentul era in directia despre care vorbesti: Iliescu II nu mai avea nevoie sa creeze instabilitate, insecuritate si teama, ajunsese la un fel de calm politic, nu mai era atat de anxios precum in primele doua mandate (1990-1992 si 1993-1996). Iliescu nu este omul care sa faca penitenta, nu stie ce inseamna regretele. De fapt, se considera infailibil, lucru incurajat de multi dintre adulatorii sai. Problema relatiei lui Iliescu cu valorile spiritului si cu intelectualii este extrem de interesanta. Inainte de 1990, in anii ’80, Iliescu frecventa sporadic lumea intelectuala, se intalnea, de pilda, la „Casa Scanteii”, cu un Zigu Ornea. Ii placea si ii convenea sa fie socotit un comunist luminat. In interviul pe care i l-a luat N. Manolescu dupa mineriada din iunie ’90, Iliescu facea dovada ca nu poate tolera criticile din partea celor pe care candva pretindea ca-i respecta. Si-a construit o proprie curte de intelectuali, i-a cultivat pe cei care au aprobat politica sa: Eugen Simion, Eugen Mihaescu, Augustin Buzura, Razvan Theodorescu si altii. Este amuzant ca nimeni n-a scris un studiu despre „intelectualii lui Iliescu”. Mihai Botez a fost un caz oarecum diferit. Desi numit ambasador la ONU, apoi la Washington, de catre Iliescu, Mihai Botez nu a devenit un apologet al sistemului fesenist. In fine, nu putem descurca acum toate firele acestui paienjenis de raporturi vizibile si invizibile. Daca privesc lucrurile cu ceea ce se cheama in engleza the benefit of hindsight, deci stiind tot ce stiu acum, cred ca Iliescu II a ramas prizonierul acelei forma mentis de sorginte leninista care imparte lumea in amici si inamici si priveste politicul in termeni de „care pe care”.
CP: Ce nu ai povestit niciodata din culisele intilnirilor tale cu Iliescu atunci cind ati facut acea carte si crezi ca ar fi semnificativ sa spui?
VT: Eram la Neptun pe terasa vilei unde am locuit, ne aflam in plina inregistrare, a sunat telefonul celular, Iliescu a raspuns. Era Mircea Geoana, aflat la Washington, informandu-l pe Iliescu despre reactiile ultragiate (pe drept cuvant, adaug eu) ale cercurilor evreiesti americane in legatura cu formularile cel putin nefericite despre Holocaust din interviul acordat de Iliescu ziarului israelian „Haaretz”. Geoana i-a sugerat atunci ca trebuie facut ceva, ca trebuie revenit asupra pozitiei socante formulate de seful statului roman. I-am spus lui Iliescu ca putem include cateva pagini de dialog pe acel subiect. S-a gandit cateva clipe, apoi a schimbat subiectul. Cred ca a realizat ca era nevoie de o reactie prompta, nu peste cateva luni, cand ar fi aparut cartea. Banuiesc ca atunci s-a gandit prima oara la infiintarea Comisiei Internationale pentru Analiza Holocaustului in Romania (Comisia condusa de Elie Wiesel). Poate ar merita sa spun ca prima editie americana din „Marele soc” a fost lansata la Chicago, in toamna anului 2004. Am mers acolo, l-am revazut pe Iliescu, dar eram extrem de racit, n-am apucat sa vorbim ceva serios. Oricum, eu eram destul de enervat ca aceasta editie a aparut intr-o seria numita „East European Monographs”, coordonata de profesorul Stephen Fischer-Galati. Nu stiu daca s-a platit, dar eu insistasem intr-o discutie cu consilierul prezidential Victor Opaschi ca volumul sa apara la o editura academica respectata, trecand, cum este normal aici, in lumea anglo-saxona, prin referate externe anonime (peer reviews). Cat priveste editia franceza, la Editions du Rocher, am aflat de ea din presa, n-am primit nici pana astazi macar un exemplar. .
CP: Unde era Ion Iliescu sau, cum imi place mie sa ii spun, Iliescu Ion! la condamnarea comunismului in Parlamentul Romaniei? V-ati incrucisat atunci privirile? Atunci sau putin inainte ori putin dupa?
VT: Congresul PSD a condamnat condamnarea cu doua saptamani inainte de sedinta Parlamentului. Cativa membri marcanti, delegati la acel congres, mi-au povestit ca totul a fost un aranjament intre Mircea Geoana si Ion Iliescu. In schimbul acestei recuzari unanime a unui document inca nepublicat si inaccesibil, deci a unui gest politic fara un temei stiintific real, Iliescu i-a oferit lui Geoana sprijin la alegerea presedintelui PSD contra lui Sorin Oprescu. As simple as that. Un troc in care principiile nu fac doi bani. Iliescu n-a participat la sedinta Parlamentului. Nici Geoana care imi promisese nu numai ca vine, dar ca-i aduce si pe invitatii de la conferinta Institutului Aspen care se tinea atunci la Bucuresti (eu aveam o lucrare pregatita pentru acea conferinta, dar nu s-a mai pus problema sa o prezint dupa circul din Parlament). Cred ca era acolo Adrian Severin, in mod cert Alin Teodorescu. In seara de 28 decembrie am participat, prin telefon, la o emisiune a lui Robert Turcescu. Tin minte ca am fost extrem de dur cu Cristian Diaconescu. I-am spus ca este o rusine ca un partid ce-si zice social-democrat a boicotat un eveniment solemn in care a fost omagiata memoria martirolor social-democrati ucisi, alaturi de liberali si taranisti, in temnitele comuniste. Cred ca dl Diaconescu mi-a dat dreptate, a tacut politicos.
CP: Dupa carte si Neptun, la Bucuresti ati mai vorbit? Intins sau macar protocolar?
VT: L-am revazut in august, cred, 2004, cand a venit la Washington la inmormantarea lui Ronald Reagan. I-am daruit atunci cartea lui Aleksandr Iakovlev „A Century of Violence in Soviet Russia”. Iakovlev a fost un comunist, un perestroikist, un reformist care a rupt radical cu sistemul si a devenit un anticomunist veritabil. Nu stiu ce-a inteles Ion Iliescu din acea carte devastatoare. Cum iti spuneam, ultima oara l-am vazut la Chicago, dar n-am mai avut nimic a ne spune. Am stat in schimb atunci mult de vorba cu Elena Stefoi. Iliescu ar fi vrut sa particip la Columbia University, la New York, la lansarea cartii „The Great Shock”, dar n-am mers. Eram racit ingrozitor, imi pierdusem complet vocea. Cred ca Ion Iliescu nu va putea intelege niciodata ca intre noi doi a existat intotdeauna un abis in planul valorilor politice. Faptul ca am purtat un dialog cu el nu insemna ca i-as fi adoptat pozitiile. Am fost, sunt si voi ramane un critic al sistemului Iliescu. Nu neg ca exista diferente semnificative intre anii ’90 si perioada 2001-2004. Dar, in ansamblu, mostenirea iliesciana este una negativa.
[Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, „Cartea presedintilor”, Humanitas, 2013:
http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor]
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dle V.Tismaneanu,referitor la ceea ce-am citit pana acum din „Cartea Presedintilor”, „je reste sur ma faim…”,fara insa a fi tentata sa insist,curiozitatea mea nu este pusa la incercare,si asta din cauza calitatii intrebarilor care va sunt puse!
Sunt convinsa de interesul pe care viziunea dvs asupra isoriei Ro in general si a perioadei post-decembriste in particular,il reprezinta,regret insa ca nu ati ales o alta forma de prezentare,sau un alt interlocutor…pentru simplul motiv ca intrebarile conditioneaza raspunsurile!?
Nu este un scoop faptul ca Iliescu a mintit si in 1990,si in 2001,si mai mereu(!),si nu vad interesul simplei re-listari a unor minciuni deja arhi-cunoscute!
M-ar fi pasionat sa aflu ceea ce-ati simtit in prezenta acestui remarcabil Om de Stat,ce se degaja din prezenta si chiar din tacerile lui…o analiza subtila a „fenomenului Iliescu”,de ex,asta asteptam!Doar ca,un interlocutor ca CP,care in acest interviu se lasa condus de propriile resentimente,fie ele absolut legitime,nu are cum sa exprime altceva,decat…intrebari simpliste,banale,previzibile,care nu cer decat un anumit tip de raspunsuri…Orice interpretare a istoriei are propiii sai adepti,de aceea afirmatii de genul „Iliescu a mintit” nu sunt de natura decat sa iste polemici fara sfarsit,dar si fara valoare constructiva pentru viitor!
Un adevar istoric absolut este ca I.Iliescu a fost presedintele Ro ales democratic de popor,si nu doar o data!Acest fapt este de analizat,cred eu…Ce a determinat majoritatea romanilor sa-l plebisciteze…?Ce calitati deosebite are un asemenea om carismatic,care si-a exercitat fara intrerupere o forta de manipulare neegalata…inca?
La asemenea tip de intrebari ma asteptam…cred ca raspunsurile ar fi fost demne de o capodopera,sau macar de un best-seller!
Nu multi intelectuali au avut sansa sa se afle la un moment dat in cercul restrans al Presedintilor Romaniei,regret ca ati ratat o ocazie sa ne impartasiti analiza dvs intr-un mod inedit,sa ne surprindeti!
de aici vine exceptzionalitatea romanicai !
@ Ela
Recunosc acum ca de multe ori n-am fost de acord cu diverse comentarii pe care le-ati postat aici, dar de data asta sunt intrutotul de acord cu dumneavoastra. Felicitari !
Intr-o tara cu 4 milioane de membrii PCR, este o utopie sa credem ca se putea dilua repede spiritul comunist. Nici macar astazi n-am scapat de acest spirit. Iliescu a fost omul momentului in 1989. A fost cea mai buna si singura optiune in acel moment. Alte optiuni nu existau practic. Politica democratica abia se nascuse in Romania post-comunism, iar lumea era neinformata.
Observ de asemenea perpetuarea subiectivitatii despre mineriade. Se uita cum si de ce a initiat Iliescu prima mineriada. Avea el alta optiune, mai putin violenta?! P
As propune sa facem distinctia intre cei care aveau carnete de partid si cei care imbratisau ideologia comunista. Primii erau milioane. Cealalalta categorie era extrem de restransa. Intre autorii Proclamatiei de la Timosra se gaseau si fosti membri ai PCR. La fel, in perioada legala a sindicatului liber „Solidaritatea” (august 1980-decembrie 1981), peste un milion de membri ai PMUP (Partidul Comunist din Polonia) au aderat la acea miscare sociala anti-totalitara (aproximativ o treime, daca nu ma insel, din numarul membrilor acelui partid).
Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost o actiune ilegala, ostila statului de drept, nascuta din panica nomenclaturii de rang doi a vechiului regim. Scopul era intimidarea si neutralizarea partidelor democratice, in primul rand a PNT-CD, a societatii civile si a presei libere. Regimul Iliescu nu se multumea cu controlul spatiului parlamentar, dorea sa controleze complet intreg universul social si, nu mai putin, pe cel simbolic. Cred ca va amintiti de emisiunile toxice ale Televiziunii „Libere” condusa de Razvan Theodorescu.
neindoios;4milioane si jumatate de membri angajatzi trup si suflet conducatorului iubit era utopic atunci,dar daca trebuie ”sa facem distinctia intre cei care aveau carnete de partid si cei care imbratisau ideologia comunista. ”nu putem inchide chiar asha ochii la urmarile pe care le au lasat informarile politice saptaminale la care cei din urma au participat.unii dintre ei declarau si atunci ca fac opozitzie constructiva si din interior.erau si sint convinshi ca asta e democratzie.poate de aceea pcr ul s a despartzit in atitea ramurele in 90.
iliescu o fi salvat o tara,dar a impins o la subdezvoltare.
nu erau altzii ptr ca acolo nu era nici Polonia sau Ungaria si dizidentza adevarata insemna moarte.
Trebuie sa va contrazic cu naivitatea mea din acea vreme domnule profesor. Eram student, am participat cu toata inima la revolutie desi mi-era teama c-am sa mor. Totusi, pe-atunci nu banuiam perversitatea comunismului, ci doar intelegeam perversitatea regimului Ceausescu si-atit.
Nu eram membru PCR, chiar am reusit sa scap foarte elegant de intrarea in partid, in pofida insistentelor familiei. Dar repet: nu eram impotriva doctrinei comuniste, Mi se parea utopica si inofensiva. Evident am avut timp sa-mi revizuiesc opiniile. De aceea cred ca subestimati persistenta spiritului comunist, In Europa de Est, acest spirit e o boala cronica care se va lecui odata cu disparitia citorva generatii.
Cit priveste mineriadele, explicatia dumneavoastra nu se potriveste momentului 1990. Iliescu avea simpatia majoritatii electorale, puterea sa era in crestere in acel moment. Ulterior, Iliescu ne-a dovedit ca stie sa piarda puterea in mod democratic, si a pierdut-o de doua ori. Ne intoarcem la ceea ce banuiesc ca ati neglijat: Piata Universitatii si violenta ultimelor ei zile. De aceea a chemat Iliescu minerii, intrucit armata si politia erau inofensive in acele vremuri. De altfel sediul IGP fusese devastat.
Nu-i iau apararea lui Iliescu, dar sint consecvent adevarului. Daca prima mineriada a fost initiata de Iliescu si stapinita cu greu, despre urmatoarele mineriade nu mai putem distinge nici initiativa si nicidecum controlul asupra acestora. In finalul numeroaselor mineriade, multi ani mai tirziu, minerii in frunte cu liderul Cozma, au mai putut fi infrinti numai de armata. Cam astea sint faptele.
Cit priveste „emisiunile toxice ale Televiziunii “Libere” condusa de Razvan Theodorescu.”, nu mi-aduc aminte de ele, dar va cred pe cuvint. In primii ani dupa revolutie nu eram capabil sa decelez toxicitatea spiritului comunist. Am o scuza: tineretea. Dar cu voia dumneavoastra, asta e inca un prilej sa constat persistenta spiritului communist. Generatiile mai in virsta n-au nici o sansa sa se elibereze mental vreodata.
” In Europa de Est, acest spirit e o boala cronica care se va lecui odata cu disparitia citorva generatii.”
Si ce credeti ca in Vest, daca nu s-a trait in regimul comunist, nu sunt destul de multi care nu sunt lecuiti de comunism nici acum ?
Ipoteza mea ar fi ceva mai fantezista, dar nu lipsita de pragmatism: atunci cand esticii, dupa trecerea catorva generatii se vor fi lecuit de comunism, cum spuneti, vesticii vor vrea sa instaureze regimul comunist (implementat „cum trebuie” – cred si spun ei, nu eronat, cum s-a intamplat in Est). Sa stiti ca nu odata mi s-a spus in Vest sa-mi temperez si nuantez anti-comunismul. Daca am evocat regimul comunist in care am trait si relele lui, mi s-a spus ca a fost o greseala, datorata unor lideri autoritaristi si ca adevaratul comunism e cu totul altceva. Am putut astfel sa constat nu odata cat de putin sunt dispusi oamenii sa invete din experienta altora.
Toate astea pentru a va spune ca eu cred ca avem nevoie de o altfel de raportare la comunism decat aceea ca la o „boala cronica” care va disparea cu generatiile care au cunoscut comunismul.
Stiu ca suna oarecum ca un destin … implacabil, si fara sa-i minimalizez cu nimic din vina pe care o poarta Ion Iliescu pentru postura in care suntem astazi, dar va rog sa meditati la o idee care ma framanta de mai multa vreme: in contextul anului ’89, am convingerea ca daca nu era Ion Iliescu, era altul, cu acelasi „chip” si (eventual) cu alt nume…. Iar noi, astazi, tot in aceeasi postura eram…..
Iliasu Ion este un cistigator iar oamenii sunt acei care pierd.
El este precursorul aplicarii in Rmania a tenditei curentului de saracire a populatiei si aparare a oligarhiei.
Prin aceasta se aproprie de actualii lideri ai Europei saracitoare.
Paradoxal, poate, dar eu cred ca Ion Iliescu ar fi fost un lider bun …acum 30 sau 40 de ani. Apoi a fost singurul pe care il puteam avea.
Dupa ’47 Romania si-a distrus elitele din toate domeniile. Pentru ca Partidul Comunist n-avea viata doctrinara proprie – erau doar o mana de lunateci sau de lumpeni aserviti cu totul Moscovei. Oamenii astia n-ar fi fost in stare sa conduca nici o comuna macar. Doi sefi de stat cu patru clase fiecare, e tot ce-a produs acest sistem. Ion Iliescu, in acest context, era stratosferic – era imposibil sa fie mai rau ca Dej si Ceausescu.
Dupa ’89 nu putea fi decat el – in istorie etapele nu se ard. Dupa stalinism nu poate veni direct democratie de tip anglo-saxon, cum ne spunea dl Ratiu [ un singur lucru i-as reprosa domniei sale – faptul ca ne invata democratia stand intr-o casa de protocol pt care platea o chirie ridicola! ] Trebuia sa trecem prin perestroika – sa ne cunoastem, sa ne vedem la fata. Democratie fara cetateni nu exista nicaieri. Iar singura garnitura de schimb pt vechiul regim era tot dinlauntrul sistemului. Dizidenta romaneasca, cu mici exceptii sublime, dar lipsite de consistenta doctrinara, nu avea o platforma comuna.
Ion Iliescu nu putea sa nu aiba acele derapaje criminale. A adera la comunism e sinonim cu botezul Diavolului. Sigaliov a spus-o demult, in dimineata aceea aurorala din gradina lui Stavroghin
da,asta este:”Trebuia sa trecem prin perestroika – sa ne cunoastem, sa ne vedem la fata.”
iar acum ca ne cunoashtem ar trebui sa ne numaram onest si nu sa ne amagim ca noi vrem da ceausescu nu shtie sau iliescu nu vrea
Chiar daca nu ne place sa o spunem, cu siguranta se putea si mai rau decat Iliescu in ’89. Este totusi o realizare ca am ajuns in final la democratie tinand cont ca in acele clipe tulburi nici nu stiam ce este aceea. As fi curios sa stiu cine i-a impins in aceasta directie, ma indoiesc ca poporul roman. Pasul decisiv si ireversibil a fost facut in ’96-2000 de CDR si Constantinescu, pe care in mod paradoxal lumea inca il injura mai mult decat pe Iliescu.
Domnule profesor, revin cu rugamintea de a scrie ceva si despre procedeul folosit de comunisti in timpul ilegalitatii pentru a atrage noi adepti. V-am mai spus-o: am avut ocazia de a adresa aceasta intrebare unor fosti ilegalisti (Gheorghe Vasilichi, sotii Sencovici etc.), dar au evitat sa se antreneze in asemenea discutii cu mine.
Daca minciuna ar fii condamnata cu cu pedeapsa maxima,(pe viata) in rindul politicienilor, am avea o viata fericita si indestulata.