Biografiile comisarilor ideologici ai regimurilor comuniste sunt, de cele mai multe ori, nespectaculoase, lipsindu-le elemente de distinctie reala. In Europa de Est si Centrala, discipolii lui Jdanov, cerberii dogmei marxist-leniniste, au fost deobicei recrutati din randurile fractiunilor moscovite ale partidelor comuniste din tarile respective. Obsesia puritatii doctrinei oficiale era contrapartea simbolica a epurarilor in masa. Teocratiiile comuniste intrasera in transa. Se denuntau in chip isteric orice presupuse „devieri”, se proclama necesitatea intaririi permanente a vigilentei revolutionare, violenta sociala era sanctificata. Samanismul ideologic se substituise oricarei dezbateri rationale.
In Ungaria, József Révai, care initial a fost unul dintre cei mai promitatori discipoli ai lui György Lukács, s-a transfigurat dupa 1945 in „flagelul” intelectualitatii maghiare. Révai a fost membru al delegatiei ungare la intalnirile succesive ale Cominformului in perioada 1947-8, fiind unul dintre cei mai entuziasti doctrinari ai anti-cosmopolitismului si exclusivismului jdanovist. In Romania, tandemul Iosif Chisinevschi – Leonte Răutu au adus cultura nationala intr-un impas aproape mortal. Acesti militanti erau specialisti in ceea ce poetul polonez Alexander Wat a numit „distrugerea omului interior”.
Similare campanii de subminare si negare a traditiilor locale si un ethos internationalist apocrif au fost promovate cu inversunare de catre liderii birocratiilor propagandistice din fosta Cehoslovacie (de catre Vilem Kopecky ), Polonia (de catre Jakub Berman si Roman Werfel) si in Germania de Est (de catre Albert Norden si Kurt Hager ). Ofensivele declansate de acesti corifei ai ortodoxiei staliniste s-au concentrat asupra a doua „pacate” cardinale: ‚nationalismul burghez’ si ‘cosmopolitismul fara radacini’ . In acelasi timp, ‚patriotismul socialist’ prospera, bazandu-se pe o proliferare paroxistica a ritualurilor cultului personalitatii.
Lipsiti de o identitate distincta de ideologie, sacerdotii dogmei investeau fara vreun scrupul in ‚superpersonalitatea’ lui Stalin. Dupa disolutia terorista a ego-ului era normal pentru aparatcici sa se auto-proiecteze in mitul Stalin, ca superego institutionalizat. Numai in cazul lui Tito a existat un nivel semnificativ de ambivalenta. Pe de o parte, el a sustinut entuziast noua orientare internationala a lui Stalin codificata de Jdanov (teoria privind cele doua „lagare”—cel socialist si cel capitalist), dar pe de alta parte, a considerat aceasta schimbare de linie drept momentul favorabil pentru ca el sa-si avanseze propria-i politica hegemonica in Europa de Sud-Est (Balcani). Sa numim acest sindrom strategic hegemonism paralel.
Ironia situatiei a constat in faptul ca ruptura dintre cei doi lideri s-a produs exact in perioada in care conceptia sovietica si iugoslava asupra luptei de clasa pe plan mondial se aflau in perfect acord. In 1947-8, Tito a subestimat monopolizarea absoluta a puterii de catre tiranul de la Kremlin si si-a imaginat ca poate beneficia de o marja (relativa) de autonomie. Istoricul Ivo Banac preciza in 1988: „dramaticul deznodamant din 1948 a fost direct legat de temerile lui Stalin ca Iugoslavia incepuse sa-si asume rolul de centru comunist regional si implicit potentialele sfidari la adresa Occidentului implicate de o asemenea noua responsabilitate” . Intr-adevar, liderul Ligii Comunistilor din Iugoslavia (pana in 1952 purta numele de Partidul Comunist din Iugoslavia) a initiat neabatut planurile de realizare a unei confederatii comuniste danubiene (care ar fi inclus Iugoslavia, Bulgaria si Romania) in paralel cu accentuarea asimilarii Partidului Comunist Albanez (al carui nume in 1948 a fost schimbat in Partidul Albanez al Muncii). Despre rolul lui Tito in Razboiul Civil Grec ma voi ocupa cu alt prilej.
Conflictul cu Iugoslavia si excomunicarea lui Tito din Cominform, in iunie 1948, a fost semnalul pentru demararea unor dramatice epurari in partidele est europene. Dar, in acelasi timp, aceasta prima criza a blocului sovietic a scos in evidenta imposibilitatea suprimarii tendintelor locale in regiune de catre Moscova, chiar si in cazul unor fractiuni extrem de fidele URSS. Severitatea reactiei lui Stalin in acest caz poate fi explicat prin re-activarea, de catre conducerea PCUS, a principiului “incercuirii capitaliste”. In acceasta acceptiune, sfarsitul celui de al doilea razboi mondial provocase o noua ofensiva imperialista impotriva comunismului, si, mai ales, impotriva “tinerelor democratii populare”, care, conform lui Stalin, anunta o iminenta noua conflagratie totala. In aceste circumstante, tentatia experimentului national comunist trebuia anihilata. Astfel, cei care au primit eticheta de nationalisti sau titoisti au fost acuzati de cele mai neverosimile crime. ‚Devierea’ provoca automat totala delegitimare a acestora, pozitia lor fiind fundamentata numai pe atasamentul absolut fata de Uniunea Sovietica, pe aplicarea fara sovaire a directivelor Liderul Suprem. In consecinta, in variile tari din regiune, liderilor de partid le era permisa o adulare limitata de catre subordonati, dar asemenea exercitii de glorificare erau doar simple ecouri ale monoteismului originar: neclintita dragoste pentru Stalin. Wladyslaw Gomulka a oferit un excelent diagnostic pentru cultul acelor lideri locali, care “poate fi vazut ca stralucire refractata, o simpla sclipire imprumutata. Era lumina, dar precum aceea a Lunii”.
Logica stalinismului a exclus indoiala si interogarea de sine; a paralizat ratiunea critica si inteligenta, si a instituit marxismul de tip sovietic drept regimul adevarului absolut. In consonanta cu idolatrizarea lui Stalin, liderii est europeni au instrumentat campanii similare, prin intermediul carora Partidul a fost identificat cu Conducatorul, care la randul sau isi obtinea nimbul carismatic ca emisar al intelepciunii leninismului stalinizat. Asadar, atunci cand a avut loc in miscarea comunista prima schisma post-1945, logica demonizanta a epurarii permanente a fost aplicata, incepand cu 1949, in relatie cu elitele comuniste din regiune.
Militantii stalinisti au avut ocazia de a simti pe propria piele efectele angrenajului terorii pe care ei insisi il creasera. Leszek Kolakowski considera ca institutia epurarii are functia de a integra, contribuind la distrugerea ultimelor vestigii ale autonomiei subiectului, producand un climat social care inhiba total alternativa critica: “obiectivul sistemului totalitar este de a distruge toate formele existentei colective care nu sunt impuse de catre stat sau nu sunt controlate atent de acesta. Astfel, indivizii sunt izolati unul de celalalt si devin simple instrumente la dispozitia statului. Cetateanul ii apartine si ii este interzisa orice loialitate, in afara de cea fata de ideologia oficiala.”
Victimele comunismului apartin categoriei inventata de Stalin, aceea a “dusmanului obiectiv”. Cu alte cuvinte, aceia care la un moment dat in viata si-au exprimat rezerva fata de validitatea politicilor sovietice, sau, caz mult mai grav, cei care le-au criticat deschis. Stalinismul a fiintat pe baza unei strategii represive exhaustive cu ambitii „pedagogice” si care a pretins a reprezenta triumful spiritului etic si al colectivismului egalitar. In aceeasi ordine de idei, Nicolas Werth emitea urmatorul diagnostic: „Pe parcursul sfertului de veac cuprins de dictatura lui Stalin, fenomenele represive au variat, evoluat si au capatat varii forme si dimensiuni. Ele au reflectat transfigurarile regimului insusi intr-o lume in schimbare. Aceasta violenta adaptabila a fost caracterizata de multiple nivele de intensitate, de continue mutatii, de obiective in permanenta miscare, de numeroase episoade surprinzatoare, si, in final, de excese care au estompat linia dintre legalitate si extra-legalitate.” Epurarea maniacala care a mers pana la autodevorare a fost deopotriva esenta practica si ‚legitimarea’ teoretica a sistemului exterminist-totalitar. Spre a relua titlul unei celebre carti din epoca: Asa s-a calit otelul…
Update: Discursul urii atinge cote paroxistice pe „Antena 3” si pe forumurile ex-cotidianului (cititi cascada de antisemitism purulent ca reactie de sustinere la interviul presedintelui executiv al IICCMER, militantul PNL Andrei Muraru, in care sunt acuzat de toate pacatele lumiii (cupiditate, venalitate, nepotism, coruptie etc). Mentalitatea exclusivista proprie totalitarismului, instigarea la „starpirea dusmanului”, intoleranta convertita in suprema virute, reducerea celuilalt la conditia de vermina, dezumanizarea categoriilor desemnate/denuntate drept eliminabile, toate aceste patologii rabufnesc toxic in declaratii precum aceea a lui Mircea Badea: „E, atat de rau ii urasc pe astia. Si nu stiu cum e viata asta, ca, vezi tu, e complicata rau, pana la varsta respectabila pe care am atins-o mi-am dat seama ca e impredictibila viata. Prietene, daca o sa am vreodata ocazia in aceasta viata sa le fac rau astora, o sa le fac. Deci n-am nici cea mai mica opreliste. Romanisme d-alea de genul „Sa-i lasam in plata Domnului”, d-alea, stii? Nu cred in plata Domnului. Deci daca vreodata in aceasta viata voi avea ocazia sa le fac rau, o sa le fac rau. Meticulos, incet si determinat.”
Merita accentuat faptul ca sintagma „suflete de sclavi”, utilizata pentru stigmatizarea unor intelectuali precum Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, Andrei Cornea sau subsemnatul, a fost introdusa in discursul public de catre fostul presedinte Emil Constantinescu. Lansata in chip vindicativ de cel care s-a pretins candva un intelectual democrat, ea a devenit moneda curenta in asaltul „Antenelor” impotriva unor jurnalisti precum Dan Tapalaga, Robert Turcescu, Andreea Pora, Mircea Marian, Ion Cristoiu, Dan Turturica, Cristian Campeanu etc Din nefericire, atacurile intelofobe au fost sustinute chiar in zone in care asemenea actiuni ar fi trebuit sa fie demistificate drept neo-barbare.
Cine crede ca asemenea instigari la ura nu au efecte se inseala. Retorica totalitara zamisleste monstri. Nu ma refer doar la experientele cumplite ale anilor 30. Mult mai aproape de vremurile noastre, lectiile fostei Iugoslavii sunt mai mult decat instructive la acest capitol.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Domnule Tismaneanu,
Pe cand un articol de despre “Ultima Republica”?
Un mic ( sau mare daca se poate ) eseu despre teoriile lui Suvorov si Mark Solonin ?
Multumim.
Practica angrenajului stalinist si faptele acestora sunt comfirmate si in perioada de dupa ’89 si sunt intarite sub alte justificari.
Observam o simetrie intre parctica de atunci si cea de azi.
Un exemplu ar putea fi inchiderea treptata a magazinelor micilor negustori.
Atit uniunea Sovietia in anul 1948 cit si rationamentele superioare de azi inventariaza averile si posesiunile mobile ale oamenilor le impoziteaza si impun pierderea acestora.
Dupa inventarea averilor, imobilele au fost nationalizate.
Dupa 1989 imobilele furat au fost vindute case si terenuri la pret de bicleta sau motocileta si in multe rate deci degeaba.
Retrocedarea terenurilor agricole au fost retrocedate pe sprinceana si in scirba discriminatore iar de mult eori acelasi suprafata a fost data pe bucati si cu suprapunere mai multor oameni.
Daca dupa 45 padurile au fost taiate si date rusilor azi sunt taiate si furate ca in codru si banii ajung sa fie spalati.
Cit priveste drepturile omului sa nu mai amintin nimic.
Hotia a fost in floare incepind cu ’45 cind s-au furat averi, bunurile din casele oamenilor si azi totul se fura, se folosesc metode asa zis legale de acordare de contracte si chiar fondul proprietatea este loz care a fost cistigat cu dedicatie.
Iată și „prelațiiˮ templului Antena, în plin elan stercoral :
Sacerdoțiu băsescid la Antena3
Domnule Profesor,
Teoria mea este ca de citiva ani singurul partid din Romania care produce ideologie este Antena 3. O stiti prea bine: este o ideologie revolutionara si nihilista, leninisto-fascista, fondata exclusiv pe reprezentari diabolizante, pe cultul resentimentului si al urii de clasa. Mijloacele retorice ale acestui partid, cu avatarurile sale contemporane (Cotidianul, Realitatile etc.), depasesc mult mi se pare pina si Scinteia din anii 50. Din pacate, o buna parte a clasei politice de la putere este captiva acestui ethos. Dincolo de constatarea ca este o captivitate voluntara, pe termen lung situatia mi se pare tragica. Ce se va intimpla dupa ce Basescu nu va mai fi presedinte? Poti guverna numai cu reprezentari negative? Se vede cit bine numai daca ne uitam la straniile experimente de la ICR si IICMER. Dar, din cite vad, nici la Educatie nu este mai grozav, chiar daca acolo scandalul n-a izbicnit inca. Ma tem ca vom ajunge in situatia sa devenim partizanii lui Ponta, care pare singurul dispus sa emita unele sunete de emancipare…
Un gind de bine!
Multumesc pentru comentariu. Poate il repostati la noul articol. Cred ca ar merita sa fie citit de cat mai multa lume. Ganduri bune.