marți, august 9, 2022

Antiintelectualismul la români

– cu referire particulară la revista ”Familia” –

Două istorii

Fie-mi îngăduit să încep cu două istorii cărora le-am fost martor:

Prima se petrece în 1987. Eram elev – pe clasa a IX-a – și fusesem în tabără la mare. Nu mai țin minte din ce rațiuni (probabil decalajul orar al trenurilor), ne-am oprit la București și profesorii ne-au dus să vizităm câteva instituții pe care le considerau reprezentative pentru cultura românească (pe vremea aceea nu erau mall-uri, așa că nu acolo poposeau elevii taberelor). Între altele, Academia. Deși eram în grup, vizita era inopinată, așa că nu am putut intra în clădirile venerabilei instanțe de consacrare și ne-am mărginit să ne plimbăm puțin prin curtea ansamblului de pe Victoriei. La un moment dat, în fața unui corp arhitectural, atenția ne-a fost atrasă de un ARO negru în care urcau și se așezau pe banchetele din spate o mulțime de bătrânei. Când a intrat și ultimul, șoferul – care fuma lângă cabină – și-a aruncat țigara și a venit să închidă ușa batantă a mașinii. Nu știu care va fi fost motivul (eram destul de departe de scenă), fie că ușa avea o problemă, fie că bătrâneii nu se adunaseră cum trebuie, dar omul a început să o lovească zdravăn cu umărul. Nimeni nu ne-a spus nimic, dar am înțeles cu toții totul. Stăteam – un grup de copii – și ne uitam, uimiți și străbătuți de un frison de frică, la șoferul care se opintea voinicește să închidă (în vederea transportului cu care fusese însărcinat) luminile nației într-un ARO negru.

A doua întâmplare are loc exact un deceniu mai târziu. Eram – ieșit pentru prima dată din țară – la Paris și așteptam pe cineva pe Pont des Arts (care nu cunoștea încă bizara modă a lacătelor de fidelitate). Profitam de căldura începutului de vară și, așteptând, mă uitam când spre dreapta, la laterala Luvrului, când spre stânga, la clădirea impozantului Institut de France. La un moment dat, am văzut un bătrânel ce intra pe ușa din stânga edificiului ce adăpostește cupola Academiei. Și, brusc, imaginea mi-a fost întreruptă de un fulger scurt. Au trebuit să treacă clipe bune pentru a înțelege ce se întâmplase: husarul de la intrarea fundației lui Mazarin îl salutase ridicând sabia (ce reflectase soarele) pe bătrânel. În Franța, un academician beneficia de aceleași onoruri ca Președintele Republicii. Și, în lumina blândă a acelui început de vară, am simțit – încă odată – cum mă străbate un frison.

Mai mult decât orice, pentru mine aceasta e deosebirea dintre micul și marele Paris, dintre lumea noastră, aflată mereu în convulsiile modernizării și cealaltă lume, care ne fascinează, tocmai pentru că – orice am face – ne rămâne inaccesibilă.

Nici o coaliție pentruFamilia

Sunt câteva zile de când presa culturală și numeroși scriitori reacționează – mai ales pe paginile de social media – față de hotărârea Consiliului Județean Bihor de a trece revista ”Familia” în subordinea administrativă a Bibliotecii Județene. Cei mai mulți văd în această decizie un act de impietate la adresa unei memorii culturale ce depășește un veac și jumătate, o mentalitate administrativă ce subordonează cultura unor imperative (total inadecvate) ale eficienței și – în primul rând – suprimarea brutală a autonomiei unei instituții culturale. Poate, în alte condiții, această autonomie (ce se leagă, în principal, de personalitatea juridică a revistei) n-ar fi fost obiectul unei asemenea reacții, însă – în situația în care ne aflăm – ea e aproape ultimul semn de independență (și, practic, de existență) a unei publicații cu blazon. Mică, marginală, nesemnificativă în haosul în care rătăcim, ”Familia” e un brand care, în ciuda a tot și a toate, continuă să reziste în aceste vremuri tulburi. Și, atâta timp cât rezistă, mesajul ei e acela că nu totul e pierdut, că – fie și ca lumânare stingheră – torța aprinsă de Iosif Vulcan continuă să lumineze (alături de alte lumânări, la fel de stinghere: ”Orizont”-ul de la Timișoara, ”Arca” de la Arad, ”Poesis”-ul de la Satu Mare) în Vestul tot mai mercantil al României. Faptul de a o plasa în subordinea administrativă a Bibliotecii Județene revine, în fond, la a suprima spiritul propriu, ireductibil și (iluzoria) libertate(a) pe care revista le întruchipează.

Unii au spus că e de dorit să-i vedem pe scriitori petrecând – la fel ca tot restul populației muncitoare – opt ore la birou, intrând și ieșind din noua clădire a Bibliotecii cu un card pe baza căruia să le fie ”pontate” veniturile (și, eventual, computerul la care scriu să le înregistreze și să le contabilizeze ”producția”). Alții s-au plâns că unul sau altul (sau mai mulți) din membrii redacției puteau fi zăriți, ”în orele de program”, pe câte-o terasă a orașului, la o cafea amărâtă de mizantropie, sau la o șuetă cu cunoscuții. De asemenea, li s-a obiectat că nu ștampila – după care suspină acum – i-a împiedicat să facă o revistă vie, atractivă și vandabilă. Într-o lume în care ne înțelegem tot mai puțin pe noi înșine, faptul de a-i înțelege – fie și aproximativ – pe alții nu mai e nici măcar un orizont intențional. Într-una din cărțile sale de interviuri, Corneliu Coposu povestește un episod aparte al cărui protagonist era Iuliu Maniu. În nu-știu-ce controversă a interbelicului, Președintele Partidului Național Țărănesc fusese atacat și ridiculizat de un actor (sau scriitor?) al vremii. De regulă Sfinxul de la Bădăcin răspundea șfichiuitor celor care-l contestau, neezitând să lovească, fără menajamente, în cariere politice sau administrative. De astă dată însă – deși pentru apropiați era evident că i se face o nedreptate – a tăcut mâlc. De aceea câțiva mai tineri (printre care și Coposu) l-au întrebat: ”Domnule Președinte, de ce nu-l puneți la punct pe cel care v-a atacat?” Spre suprinderea lor, Maniu le-a răspuns: ”Dragilor, ăsta e artist. Artiștii sunt altfel decât noi.” Cineva ca Maniu încă înțelegea acest lucru; artiștii – scriitori, actori, creatori de artă plastică, muzicieni, dansatori – sunt altfel decât ceilalți muritori. Ei se mișcă în ritmul vocii lor proprii care-i condamnă fie la o absență apatică, când nu-și găsesc rostul și rătăcesc – fără a-i vedea – printre ceilalți, fie la solitudinea febrilității în care tensiunea gândului se declanșează fulgurant. Sunt – de multe ori – oamenii boemei și boema aceasta e ea însăși o formă de creație și un marker al identității lor. (Bineînțeles că sunt /și/ în rândul lor – și nu puțini – grafomani, veleitari și oameni ce trăiesc din poză.) A le cere ”să ponteze” orele de birou, revine la a nu înțelege nimic din ceea ce înseamnă vocația artistică. Înseamnă a-i condamna să fie, după celebra vorbă a lui Stalin, ”ingineri de suflete”. Adică ingineri: oameni cu program precis, cu sarcini clare și care-și șurubăresc conștiincioși tarlaua de maculatură. Interesant sau nu, în țările în care scriitorul – și artistul, în general – e respectat, există nenumărate sisteme de ”burse de creație” care să-i permită a se dedica vocii lui lăuntrice. Louise Glück, laureata Nobelului de anul acesta (”scriitoare de poezii și esee” – cum ne-o prezintă, textual, o agenție de presă românească), are parte de degrevarea de problemele cotidianului, grație unui program al Universității Yale, unde și predă (deși nu absolvit niciodată cursurile începute la Universitatea Columbia). La noi, scriitorul, dacă vrea să aibă din ce trăi (tirajul cărților de literatură e de câteva sute de exemplare, în majoritatea cazurilor plătite de autor), trebuie să-și construiască o carieră – adesea în mediul universitar – să parctice o meserie (cu toate constrângerile ei), să-și dea doctorate, să publice ISI-uri, să facă administrație și, dacă-l chinuie daimon-ul, să mai și scrie, pentru viitorime, căci pe contemporani nu-i interesează producția lui.

Poate cuvintele care-l numesc cel mai bine pe scriitor sunt cele ale păzitorului cetății din ”Relatarea despre Regele David” a lui Stefan Heym: ”Atunci ce ești tu oare? Nu faci parte din norod, nici al lui DUmnezeu nu ești. Nu te numeri printre stăpânitori și nici nu te află omul printre cei stăpâniți. Ești ca un șarpe care îmbie cu fructul din pomul cunoașterii; și tu știi că șarpele a fost blestemat de DUmnezeu, DOmnul să se târască toată viața pe burtă și să mănânce pulbere, iar omul trebuie să-i strivească oricând capul cu piciorul.” (Citatul, cu majusculele duble, e din ediția cărții de la Univers, din 1978, pp. 414 – 415.) Pentru comuniști, scriitorul era un mag al cuvintelor, a cărui putere trebuia captată și instrumentalizată, dar de care se și temeau. În noua lume, literatul e un self promoter, printre nenumărați alții (venind din varii domenii), a cărui voce se pierde în zgomotul cotidianului. E suficient să știm că Eminescu ”e cel mai mare” (în orice domeniu) și că noi, românii, suntem cei mai vechi, cei mai buni și cei mai geniali (iarăși, în orice domeniu). Și că dacă plecăm din țară, în alte zări, abandonându-ne limba (că de cultură nici nu poate fi vorba), o facem doar pentru că, la noi acasă, nu ne dau pace străinii. Ce e pentru majoritatea compatrioților literatura română? O corvoadă – pe cât de stupidă, pe-atât de inutilă – în anul Bacalaureatului și o grămadă de maculatură pentru care ciudați ce se pretind ”genii de provincie” și nu vor să lucreze, taie pădurile patriei. Cultura ce ne trebuie nouă vine, toată, pe HBO și Netflix; la ce am mai avea nevoie de reviste literare?!

Într-un fel, redactorii ”Familiei” au înțeles bine: azi e mutarea ”administrativă”; mâine li se va spune că – din rațiuni de ”adaptare” – vor scoate revista doar în varianta online; poimâine vor integra în ea – pentru o lustră de ”vizibilitate” – și știri despre ”evenimentele locale” și programul Bibliotecii. Și într-o zi oarecare, fără ca cineva să mai bage de seamă (căci câtă lume intră prin cotloanele site-ului Bibliotecii Județene?) va dispărea cu desăvârșire, după ce – pe ultima sută de metri – va fi alcătuită (”pentru a economisi fonduri cu personalul”) de câțiva funcționari ai Bibliotecii Județene. Să ne înțelegem bine: pentru nimeni nu va fi o pagubă, cu atât mai puțin o tragedie. O ”notă a redacției” dintr-o altă revistă culturală – la fel de necitită și aceea – va constitui necrologul ”Familiei”. În rest?! În Oradea exponatele – de artă și de istorie – ale Muzeului Țării Crișurilor zac de un deceniu în lăzi. Ar putea rămâne acolo pentru totdeauna, căci nimeni nu le duce lipsa. Când am venit eu – în 2000 – în oraș erau șase librării, a mai rămas una singură și, probabil, nici aceea nu o duce prea bine). Pe vremea aceea se putea lua de la chioșc ”Manuscriptum”-ul, astăzi, ”un băiat” (băieții ăștia, interșanșabili, n-au niciodată nume) de la rețeaua Inmedio locală a decis să sisteze livrarea ”României Literare” și a ”Științei și Tehnicii” la Kaufland-ul din zona în care stau. Și gata cu cultura într-un cartier al orașului! Credeți că dacă s-ar desființa toate revistele de cultură, toate bibliotecile și toate muzeele din țara asta ar suferi prea mulți? Vă înșelați! Audiența acestor instituții culturale abia răzbate la o mână de loser-i a căror opinie nu contează și cărora nu le cere nimeni părerea. Despre două din rațiunile acestei stări de lucruri vom vorbi puțin mai departe.

Metoda Bolojan

Nu e nici o ambiguitate la mijloc, decizia acestei comasări îi aparține actualului Președinte al Consiliului Județean Bihor, d-l Ilie Bolojan. Cu puțin timp în urmă, o bună parte a presei lăuda modul rapid și hotărât – care dă o idee despre ceea ce ar trebui să fie ”schimbarea” pe care o invocăm cu toții – în care dânsul ”a tăiat în carne vie”, disponibilizând, fără menajamente, o bună parte a angajaților Consiliului Județean. Cu ani în urmă, când a întreprins aceeași acțiune asupra personalului Primăriei din Oradea, d-l Bolojan putea spune, pe jumătate hâtru: ”Am dat afară o treime din personal și lucrurile nu merg mai prost ca înainte.” Faptul de a proceda în felul acesta a devenit (cum bine a observat presa) o ”marcă personală” a d-lui Bolojan. Dânsul știe, de la bun început, că o instituție în care cvasi-totalitatea fondurilor se duce în salarii e o instituție inertă. Și asta din două rațiuni: prima – și cea mai evidentă – e aceea că nu are fonduri de investiții. Or, nu poți să faci ceva decât dacă ai o anumită autonomie financiară, niște bani ai tăi, care vin fie din alocația bugetară a Guvernului, fie din impozite proprii, fie din ambele și care nu sunt supuși nesiguranței rectificărilor bugetare. A face ceva înseamnă proiecte clare, articulate coerent, cu scadențe previzibile și toate acestea presupun investiții constante și după un program organizat. Prin natura lui, d-l Bolojan nu e omul lui ”să vedem cum o mai fi”; dimpotrivă, e cel pentru care investiția se cumulează și creează efecte de multiplicare. A doua rațiune a shimbărilor în structura organigramelor o constituie faptul că o enormă masă de oameni care-și așteaptă salariul se comportă asemeni pensionarilor cărora statul le garantează venitul lunar: nu au nici o grijă, își fac hârtiile apatic, ”ca să meargă”, nu știu ce responsabilități au (și, de multe ori, acestea se suprapun); pe scurt, sunt un mediu static, cu neputință de dinamizat. D-l Bolojan consideră că o armată mică, dar alcătuită din profesioniști desăvârșiți e preferabilă oricând unei armate de masă, nepricepută și a cărei problemă nu e războiul, ci propria ei organizare și disciplină. Așadar, oriunde se duce, dânsul începe cu datul afară. Această măsură – fără îndoială, traumatică pentru cei vizați – are un triplu avantaj: disponibilizează fonduri de investiții, responsabilizează personalul rămas (sub imperativul unor sarcini clare și precise) și le arată tuturor că există o comandă unică și o direcție de înaintare.

Problema este, evident, cum se poate face o asemenea disponibilizare în masă, în lumea noastră în care fie legăturile personale (de clan – mai mult sau mai puțin rural – sau de partid), fie amenințarea proceselor taie avântul reformatorilor. Aici ne aflăm în aceeași situație ca în cea a lucrărilor de infrstructură: înainte de-a ne apuca de contrucțiile efective, clamăm necesitatea ”studiilor de fezabilitate”, apoi a celor ”de prefezabilitate”, apoi a ”strategiei naționale”, a ”proiectului de țară” și până la urmă – cum nimeni nu știe exact ce ar fi ”proiectul de țară” – ajungem să nu mai facem nimic și să ne încurcăm în acte și ”studii”, împărțind banii între clientelă și lucruri fără nici o întrebuințare. Pentru a nu ajunge într-o asemenea situație, d-l Bolojan a adoptat metoda – brutală, dar eficientă – a armatei romane: decimarea. Responsabilitatea disponibilizărilor e delegată compartimentelor, acestora li se dă target-ul (reducerea cheltuielilor cu 30 %) și li se pune în vedere faptul că, dacă activitatea nu se eficientizează, urmează o nouă reducere. D-l Bolojan funcționează în cea mai liberală logică cu putință: amenințarea cu concedierea la primul nivel, apoi beneficiile muncii efectuate la al doilea, transformă o mulțime inertă într-o armată disciplinată și dedicată cu care se pot obține lucruri ce par incredibile în România. (Dar există și o ambiguitate la mijloc, pentru că nu e deloc clar dacă acest tip de management vede – în descendență keynesiană – statul ca principal actor economic într-o vreme de reconstrucție și de criză, sau consideră – ultraliberal – că statul însuși trebuie să devină o companie economică, la concurență /rămâne de văzut cât de loială/ cu altele, pe piață.) Cam aceasta e – cel puțin în etapa ei incipientă, ”metoda Bolojan” (și eu unul nu pot decât să regret faptul că nici un doctorand în economie sau administrație publică nu s-a gândit să o studieze în profunzime.)

Problema este dacă ea funcționează peste tot cu aceleași beneficii. Dacă l-am întreba, cred că d-l Bolojan ar răspunde: ”Unu: peste tot unde sunt deficite datorate numărului mare de personal, soluția nu poate fi alta. Sau lăsăm lucrurile să băltească la fel ca înainte, sau ne asumăm riscul unei lovituri de trăznet, care nu ne face populari, dar ne dă acea marjă de libertate de la care pornind, putem construi ceva. Doi: dacă facem undeva excepții, va trebui să le explicăm, să le repetăm și – finalmente – să le generalizăm. Adică nu vom mai schimba nimic. Tăierile sunt brutale, afectează în nemijlocit unii oameni; unii dintre ei trebuie să plece înainte de-a fi evaluați, dar tocmai radicalismul acestei măsuri ne arată – celor ce rămânem – că nu ne mai putem opri și, cu atât mai puțin, nu putem da înapoi. Dacă unii oameni plătesc hotărârile noastre, atunci suntem obligați să producem mai mult și mai bine pentru toți.”

De ce mor revistele de cultură?

S-a spus că metoda d-lui Boljan face minuni în administrație, în renconstrucție și în dezvoltarea urbană. Dar în cultură, nu face decât să mărturisească limitele omului. E foarte adevărat faptul că d-l Bolojan are o viziune centralizatoare, în care comasarea spațiilor și ordinile ierarhice (cu responsabilitățile de rigoare) joacă un rol definitoriu. Nimic din structura dânsului (bazată pe autocontrol, rigoare, organizare, muncă peste orice program și verificare a detaliilor) nu-l predispune la înțelegerea boemei și a alternaței de apatie și febrilitate a scriitorului. Iarăși, logica dezvoltării, care – pentru a fi eficientă – trebuie să fie continuă, nu îi îngăduie o priză bună asupra evenimentului artistic ca survenire (necondiționată de nimic) a unui momet de grație ce se exprimă în poezie, în muzică sau în artă. Pe de altă parte – o spun în măsura în care am avut ocazia de a-l cunoaște – d-l Bolojan e un om care citește (multă literatură tehnică dar și) multă istorie și teorie managerială. În egală măsură, pe lângă refacerea condițiilor de activitate a instituțiilor culturale, înțelege să excercite și un mecenat la adresa producției de carte locale. Poate, dacă – în timp – i s-ar fi adresat, scriitorii ar fi putut face mai mult, ar fi putut instituționaliza un anumit tip de relații cu dânsul (care, ca toți oamenii autoritari, are și anumite timidități în domenii pe care nu le stăpânește) și ar fi putut căuta – împreună – căi de deblocare a stagnării culturale a orașului. Problema e aceea că patronii culturii locale – până de curând UDMR și PSD – au avut o anumită larghețe la adresa instituțiilor și, mai ales, a oamenilor de cultură din Bihor. UDMR-ul este reprezentantul fostei burghezii urbane care, după ce a pierdut puterea politică, s-a retras în cultură (și poate fi întâlnită la Filarmonică, la Teatru, la expozițiile de artă). PSD-ul fie a simțit, instinctiv, că preocupările modernizatoare ale d-lui Bolojan lasă liberă nișa spiritualului, fie le-a decontat oamenilor concreți (de la Muzeu, Filarmonică, Bibliotecă, reviste) complexul de a nu fi făcut mai nimic pentru infrastructura instituțiilor lor; cert e că le-a subvenționat cu o generozitate ce contrastează cu austeritatea noului Președinte al Consiliului Județean. Astfel că, în ciuda refacerii Oradiei, d-l Bolojan nu a beneficiat niciodată de simpatia oamenilor de cultură locali. Greu de știut ce-și vor fi dorit aceștia. Merită menționat, de pildă, faptul că spre deosebire de predecesorul său, care a consacrat cu zecile, d-l Bolojan – în trei mandate de primar – a făcut doi (!) Cetățeni de Onoare ai orașului!

Dincolo de această distanță reciprocă (și, mai curând, circumstanțială), cauzele pentru care ”Familia” și, în general, revistele de cultură se zbat la mâna Consiliilor Locale sau Județene, a fondurilor (alocate pe tot soiul de ”liste”) a Ministerului Culturii, a Uniunii Scriitorilor sau a diverșilor ”binevoitori” sunt mai complexe. Mă voi opri, în cele ce urmează, doar la două, care – mie – mi se par esențiale.

Prima ține de școală, în speță de decuplarea învățământului de cultură. Cred că numărul elevilor care știu de existența revistelor culturale (nu care le citesc!) e infim și tinde spre zero. Mi-e greu să-mi închipui – în școala noastră de azi – un profesor citindu-le elevilor ceva din ultimul număr al unei reviste literare. Educația românească, de toate nivelele, nu are ca efect culturalizarea tinerilor, ci obligarea acestora să memoreze scheme șablon, ”metode și tehnici” și formule abstracte, care nu le folosesc la nimic, dar care îi fac să înțeleagă de mici cum trebuie ”să se descurce” în lumea noastră (imitând slugarnic, prin repetiție, șefii și contribuind, cu tributul ”orelor particulare”, la bunăstarea celor care le decid, ”evaluându-i”, viitorul). Puțina literatură – doar română (cea universală a ajuns la fel de zadarnică precum limba latină) – ce se face în ultimii ani de liceu are ca singură finalitate, examenul de Bacalaureat, și e formalizată în ”eseuri” indigeste care, deși nu spun nimic, trebuie învățate și reproduse cuvânt cu cuvânt. Programa de literatură română după care se dau actualmente examenele e exact aceeași după care le-am dat eu, în urmă cu 30 de ani (și, bănuiesc, aproape aceeși cu cea după care au învățat părinții mei în urmă cu 60 de ani), exceptându-l pe Mircea Cărtărescu, în care se investește în așteptarea dividendelor ”Nobelului românesc”. Nu există nimic care le vorbească liceenilor despre lumea și problemele lor, nu au parte de bucuria descoperirii rezonanței cuvântului poetic, nu li se încurajează libertatea imaginației ci, dimpotrivă, sunt supuși corvoadei absurde și fără nici un rost a memorării unor clișee ridicole ce fac de rușine limba română. Cred că 9 din 10 elevi români ies traumatizați pe viață din această experiență sinistră. Între timp, poveștile s-au mutat pe ecran și rari sunt cei care, după 20 de ani, vor mai simți nevoia de a răsfoi o carte. România are cea mai mică piață de carte a Europei, scriitorii cei mai prost retribuiți pentru munca lor și cea mai fragilă rețea de librării și biblioteci. Dintr-o rațiune simplă: pentru că cultura temeinică, cu efortul și cu deschiderea ei, nu fac parte din identitatea românească. Noi pendulăm între șerbia recitării unor lucruri inutile și anarhia inventării, din toate piesele, a unor trecuturi fictive, fără nici o legătură cu ceea ce ține de o istorie cât de cât reală. Singura ”cultură” de masă în lumea românească actuală e cea a divertismentului. E și acesta unul dintre motivele pentru care cei care pleacă se deznaționalizează într-un mod ce poate părea surprinzător. În fapt, mulți dintre ei își găsesc identitatea – odată cu succesul – abia în țările în care se stabilesc. În România n-au lăsat decât mizeria unei lumi incapabile de modernizare și frustrările unei copilării /tinereți în care au fost pedepsiți mereu, fără să știe de ce.

Al doilea motiv ține de dispariția progresivă a contributorilor revistelor culturale și, mai ales, de faptul că tinerii intelectuali evită această formă de capilaritate a vieții publice. Rațiunea e, și aici, destul de simplă: de la începutul anilor 2000 a apărut în România o formă de ”literatură” care a reușit să monopolizeze și atenția, și interesul tinerilor cercetători, literați (ce-și caută o slujbă stabilă în universități sau institute de cercetare) ori cadre didactice în căutarea avansării: journal-urile ”cotate”. ”Cotarea” aceasta se referă la faptul că un tânăr asistent a petrecut câteva nopți pentru a le înscrie în diverse biblioteci virtuale, eventual că – din diverse granturi – se plătește și o taxă anuală pentru menținerea lor acolo. Finalitatea tuturor acestor operațiuni este clară: orice text apărut într-o asemenea publicație (necunoscută de nimeni și necitită de nimeni) adaugă cifre la ”punctaj”, iar ”punctajul” – fiind premisa avansării – se cuantifică direct în cash. La ce bun să scrie un tânăr – sau un specialist matur – un text pentru o revistă culturală care nu e ”indexată” nicăieri? Ce beneficiu are din această muncă? Să-l arate cunoscuților? Ar râde de el! Părinților? L-ar privi cu un aer compătimitor. A scrie pentru un public larg, dar cultivat, cere un efort de formulare și de structurare a gândurilor ce presupune – pe de o parte – medierea unor teme specializate pentru un destinatar care nu e neapărat specialist, pe de altă parte o exigență a limbii de care ne îndepărtăm tot mai mult. O știm cu toții, journal-urile indexate și-au dezvoltat o limbă proprie (dar nu știu ca lingviștii noștri să fi scris despre ea), cu o engleză bolovănoasă, de traducere submediocră, cu formule și grafice (menite a reliefa ”științificitatea” temei abordate), cu ”apud”-urile și citările culese din varii bibliografii, ce corespund – pe plan formal – unui conținut care, cel mai adesea, se ocupă cu disecția ”metodologică” a unor triste platitudini. Partea proastă e faptul că, în ciuda peer review-urilor mult clamate, nimeni nu citește aceste texte, nimeni nu le comentează și nimeni nu le răspunde. Ca atare, cu ele proliferează un tip de incultură arogantă, care ia ”punctajul” drept criteriu al validității culturale. Așa se face că avem oameni incapabili să scrie o recenzie lizibilă de două pagini, însă cu bibliografii proprii de sute de titluri. Ce-am obținut? Prin inflația ”Analelor” și a Festschrift-urilor am dat de pământ și cu revistele de cultură generală, spre care nu s-a mai îndreptat aproape nimeni, și cu cele de cercetare specializată, pe care le-am condamnat la irelevanță. Și am rămas cu ”punctajele” ce se adună astronomic. Însă, onest vorbind, nu asta am căutat de fapt?!

Lipsite de contributori care cred în valoarea cuvântului public și care trăiesc exigența calității lui, lipsite de cititori, arondate te-miri-cui, revistele culturale din România trăiesc o lentă agonie. Dispariția lor, inevitabilă, nu va produce nici o undă de șoc în societatea noastră în ansamblul ei sau măcar în comunitățile locale. Oamenii nu vor decât job-uri bune (care uneori presupun ”punctaje” și avansări), consum de masă, distracție și entertainment. Mă tem că oricum am judeca lucrurile acestea, vremea în care un text (publicat adesea sub pseudonim) al lui Țuțea ori al lui Steinhardt în ”Familia” făcea valuri a trecut de mult. Paradoxul face ca azi, tocmai d-l Bolojan să spere că revista orădeană (mai) poate fi resuscitată, pentru ca numele ei să adune – într-un simbolism comun – multiplele coroane ce alcătuiesc logo-ul orașului. Rămâne, totuși, un fapt: în niciunul din anii trecuți, niciuna din cafenelele Ordadiei nu a găsit de cuviință să facă un abonament – cu costuri simbolice – la ”Familia” pentru a pune revista pe masa clienților…

Înainte de-a ne lua la revedere, s-ar cuveni să le mulțumim celor care – în frunte cu Ioan Moldovan – s-au dovedi a fi adevărați ”poeți în vremuri sărace”, păstrând – fie și acoperit de spuză – jarul unui foc stins, din care altădată s-a aprins o scânteie ce ne luminează încă lunga noastră rătăcire în istorie.

PS. Nu pot încheia fără a spune că eu sunt persoana numită de d-l Bolojan în Consiliul de Administrație al Bibliotecii care se va ocupa inclusiv cu gestiunea revistei ”Familia”. Opțiunea mea personală – aici vorbesc în nume propriu – ar fi fost mai curând aceea a adunării revistei și a Casei Memoriale Iosif Vulcan sub sigla unei ”Fundații Culturale ‘Familia’”.

Distribuie acest articol

48 COMENTARII

    • @PAFI _ „Sa nu va opriti din scris, mai exista cititori!”

      Susțin îndemnul dumneavoastră, pentru că citesc cu interes textele d-lui Mihai Maci.

      Doar că, perspectiva mea asupra antiintelectualismul la români este ușor diferită, determinată de propriile experiențe.

      Cumplita prigoană proletcultistă asupra intelectualilor și-a consumat tragedia în liniște. Majoritatea intelectualilor români s-au conformat cerințelor regimului, după ce au aflat cum, în tăcere, răzvrătiții au fost săltați noaptea din așternuturi.

      Eu am asistat în 1990 la o manifestare de masă a antiintelectualismului, cum nu s-a mai întâmplat în istoria României, ori, după știința mea, în cea a vreunui stat european.

      Mulțimile strigau „Moarte intelectualilor!” și „Noi muncim, nu gândim!”, iar vuietul lor m-a urmărit pe străzile pe care am fugit de frica lor. Apoi, m-a urmărit ani de-a rândul, până astăzi.

      În Oradea, probabil, nu au intrat minerii împreună cu membrii ori reprezentanții FSN pentru a schilodi cu „furtunurile de racord”, având capete metalice, pe studenți și profesori, așa cum s-a întâmplat în Universitatea din București, sau la Institutul de Arhitectură.

      Astăzi, foștii membri și simpatizanți FSN care au susținut ororile antiintelectuale din Bucureștiul ocupat de mineri (astăzi, majoritatea, membri PSD, dar și prin alte partide) ocupă funcții înalte, inclusiv în învățământul universitar, sun intelectuali carevasăzică, iar colegii lor se împacă foarte bine cu situația aceasta….

      …Protestează, însă, pentru că România are prea mulți intelectuali, prea mulți absolvenți de învățământ superior, prea mulți doctori în științe, prea multe universități. Când, de fapt, suntem ultimii din Europa la toate acestea.

      Aștept, așadar, ca dl Mihai Maci să continue să scrie, poate cândva va scrie câte ceva și despre subiectele pe care am îndrăznit să le menționez.

  1. Succes in noua insarcinare. Sunt convis ca sunteti omul potrivit.
    Cred ca situatia nu se schimba in finantarea culturii decat atunci cand intelectualii vor participa mai activ la viata politica. Ne trebuie oameni ca André Malraux la Ministerul Culturii nu ex-realizatori de la OTV.

  2. Articol complicat, pe multe paliere, poate prea multe, cum ar spune un intelectual.
    Se vorbeste de cultura, de administratie, subiecte f largi, de la modul general, la starea concreta din Oradea, care ar putea fi comentate separat pe sute de pagini.

    Ma refer doar la capitolul reoerganizari prin dat oameni afara. In orice institutie apar periodic aceste reorganizari. In concernul german in care am lucrat 20 de ani apareau cam la 4-5 ani odata. Am supravietuit de fiecare data, chiar cind eram in preajma pensiei, tot ma mai tineau. Motivul nu a fost, cum m-as putea lauda, ca as fi fost eu bun, ci mai degraba faptul ca ma ocupam de un domeniu, relativ ingust, in care nu prea erau alti specialisti. Dar de fiecare data cind se „reorganiza”, se dadeau 30% afara, ma rog, nu concediati ca-i greu in Ge, dar aruncati pe undeva astfel incit sa-si dea demisia singuri. De f multe ori erau dati afara cei buni, dar incomozi, anumiti sefi care se simteau amenintati profitau de situatie pt a-si indeparta concurenta. Niciodata in cei 20 de ani nu s-a simtit efectul pozitiv al reorganizariilor masive si brutale. Din contra, o perioada buna ingheta activitatea, anumite relatii de rutina erau distruse, partenerii externi erau zapaciti ca nu mai stiau cu cine sa vorbeasca, frica ii amortea pe salariati, Cei mai indrazneti, care incercau sa faca ceva deosebit, se ascundeau dupa usa. Desigur corectari continui ale organizarii sunt necesare, dar cele bruste sunt mai degraba daunatoare. E precum condusul masinii, volanul trebuie tot timpul sa urmareasca parcursul, dar curve strinse, frine si accelerari bruste ii da pe pasageri cu capu de pereti.

    • Din pacate, ceea ce descrieti e semnul birocratizarii excesive si a firmelor private!
      „Cernutul” echipei trebuie sa fie tot timpul de urmarit pentru manageri. Realitatea insa este cea a complezentei, fiecare manager isi incaseaza bonusurile fara mari batai de cap, la fiecare ciclu economic cineva sesizeaza ca „lucrurile nu merg”, si atunci se face in stil hei-rup o reorganizare. Cu efectele descrise de dumneavoastra, lucrurile desigur nu merg mai bine, ci mai rau in fapt. Angajatii invata ca jobul lor nu depinde de ceea ce fac, ci mai mult de noroc plus o stiinta machiavelica de a supravietui, asa ca fie vor lucra economic cu gandul la viitoarea pozitie ca „oricum nu merita sa te zbati” sau vor investi efortul in „tactici de supravietuire”.

      • Intr-o firma mica patronu nu dadea nicodata afara pe nimeni, nici pe aia lenesi. Cind il intrebam imi zicea, uita-te la Franz, e lenes, stiu ca se ascunde in depozit si fumeaza, stiu si unde arunca chistocurile, stiu si cite a fumat. Daca-l dau afara si vine altul, habar nu am unde fumeaza ala!?

  3. Mult timp m-am ocupat de problema monumentelor istorice si oportunitatile de valorificare economica. Exista mai multe aspecte, si anume: deprofesionalizarea oamenilor din domeniul cultural si muzeal, nivelul salarial foarte scazut, lipsa de creativitate pentru diversificarea produselor culturale, lipsa unei economii de piata mai active si functionale, legea mecenatului si sponsorizarii neadecvata acum cu accent pe domeniul sportului, lipsa unor discipline/ cercuri/ateliere artistice si culturale in scoli si licee pentru a fructifica noi talente, crearea de scoli de arte si meserii, cum este in Franta. Noi avem nevoie de pseudo studenti pentru fabricile de diplome, in rest nimic numai conteaza.

    • excelent raspuns, cred ca ati pus punctul pe i.
      Deprofesionalizarea merge mana in mana si cu salarizarea ridicola. Expresia „you pay peanuts, you will get monkeys” e bineninteles valabila si aici. Dar nu e doar atat, Romania are problema structurala de fuga a talentului si deruta completa a valorilor, legata intim de reflexele nepotiste balcanice, coruptie si lipsa completa a sentimentului apartenentei la ceva mai mare, mai inalt, mai difuz decat nucleul familial/clan.
      Oamenii vor poate o casa, familie, copii, o masina cat de cat ok, concedii, iar cei mai competenti dintre ei vor tinti spre asta si vor obtine tot ce isi doresc. Pasiunea pentru cultura nu tine totusi de foame iar cei mai capabili se vor reorienta, lasand locul liber diverselor pile incompetente si celor pentru care suprema realizare in viata e un post caldut la stat.

  4. Credeti ca o coalitie pentru salvarea revistei Familia ar reusi? Sau ar esua ca si precedenta? Eu cred ca ar esua, si nu din cauza antiintelectualismului, ci tocmai din cauza prostituarii intelectualilor moderni si progresisti! Unde sunt marii intelectuali de pe vremea lui Eminescu? Ca pana si marele Eminescu e contestat si abia a scapat sa nu-i fie doborate statuile! Si nu de prostime cum dragalas ne numiti voi, ci chiar de vajnici luptatori pentru „progres” si nediscriminare! „Intelectuali rasati, progresisti!”

  5. La un PS: inteleg din el ca, in totala neconformitate cu spiritul celor scrise si cu o eventuala optiune personala, prezenta in acel consiliu de administratie se conformeaza unei structuri si unui modus operandi militarizate („teologic” pusa problema, Grigore va avea permanent agheasma in meniul bauturilor).

  6. Fără a trăi nostalgia și regretul autorului în problema revistelor culturale cred că e ceva de observat în spațiul public, din țară și UE, în privința culturii, literaturii și al artelor. Diluarea calității limbajului folosit în spațiul public m-a suprins în mod neplăcut. Ce se întâmplă? De ce?

    …”… Lipsite de contributori care cred în valoarea cuvântului public și care trăiesc exigența calității lui, lipsite de cititori, arondate te-miri-cui, revistele culturale din România trăiesc o lentă agonie….”…..

    Cred că textul autorului e adresat și recepționat în special de cei care sunt preocupați de literatura în limba română și de un aspect deosebit al scenei literare românești: teoria literară, estetizarea. Am întrebat, după 1989, pe un traducător (excelent) al lui Mircea Cărtărescu și al lui Mircea Eliade de ce atâta teorie literară la cei din acest domeniu „literatura română”, reviste literare și culturale? Am mai întrebat pe un alt coleg de la filologie și traducător mai puțin versat același lucru. Am primit răspunsul: așa sunt ei (la București etc). Deci ar fi un fel de nostalgie, melancolie, o privire spre trecut al autorului? Nu știu. Nu sunt de specialitate, nu sunt filolog.
    Citesc mai mult din literatura universală în limba maternă de abia mulți ani după bacalaureat. Cred că e bine descris de autor ce înseamnă literatura română la bacalaureatul de ieri și de azi. Și de mâine? Am avut parte de o profesoară excelentă, tânără, de limba română la un liceu de provincie cu secția în limba maternă (un succes românesc, de fapt un brand românesc). Nu prea a rămas timp cu programa încărcată a disciplinelor (nu numai pentru bacalaureat) de liceu înainte de 1989 pentru altceva decât aspirațiile proprii (cine a vrut să studieze intensiv o disciplină ca elev, de ex. fizica, matematica). Nu prea am citit până la bacalaureat mai nimic „literar” în nici o limbă (erau oricum prea multe la liceu, limba maternă, limba română, franceza și un an latina). Nu am avut nici un fel de contact ca elev și student la Politehnică cu teoria „culturală și literară” așa cum o descrie autorul. Mult mai târziu am început să citesc mai mult și cu plăcere, în limba maternă. Cred că e un răspuns la unele întrebări ale autorului:
    „Unora le place jazul” (filmul, era înainte de 1989)….. preocuparea și plăcerea de a decoperi în literatură, cultură și artă o lume întreagă, aproape o altă planetă …. poate veni mai târziu. Cred că această pasiune descrisă de autor nu trebuie neapărat „trăită” deja ca elev sau student.

    Amintesc de o surpiză („trăită” ), asemănătoare cu unele aspecte din textul autorului. La TV în culori și în numărul mai mare de programe de azi (plus internet) mi s-a părut că scade „migala” și grija cu care se folosesc cuvintele și prezentările. Pentru cei interesați de handbal (și cunosc succesele anilor 1960- 1970 ale handbalului românesc la mondiale): comparati comentările în limba română ale lui Cristian Ţopescu de atunci cu limba română folosită azi. Ce bate la ochi? Unele din cele descrise de autor în cu totul alt domeniu, dar în aceași limbă română, numai cu ca. 55 de ani mai târziu, comparativ cu cea de azi?

    • In Romania, azi, cultura e monopolizata de citiva, prieteni intre ei. Cine vrea sa patrunda, cit de cit, e nevoit sa cinte osanale acestora, sa produca recenzii laudative etc.
      Unde sunt rivalitatile, Mozart-Salieri, Beethoven, Edison-Tesla, acum se perie unu pe altul si cind iese cineva din front e facut praf.

      • De acord. Așa era la „Casa Scriitorilor” din București până 1989. Restaurantul era miezul și scopul pentru mulți care se vedeau scriitori-intelectuali de rang. Am cunoscuți din domeniul redacție (Neue Literatur București, Banater Zeitung Timișoara, Kriterion etc) care au văzut cum se poate publica un text înainte de 1989. Cenzura era un obstacol (Werner Söllner de la Echinox Cluj a căutat înainte de 1987 un post și un apartament la București. Complicitate și colaboraționism cu securiști era metoda cu care s-a cățărat „sus”. A scris informații despre scriitori tineri bănățeni pentru securiști: „Das Leben einer Akte de Johann Lippet, Wunderhorn Verlag Heidelberg, documentează colaborationismul „intelectualilor” în nationalcomunismul ceaușist). Celălalt obstacol era precum scrieti. PCR. Pile relatii cumetrie. Probabil că a ramas așa la „centru”.
        Aici e vorba de o revistă din provincie cu o tradiție îndelungată. Cărțile tipărite, ziarele și revistele azi nu mai țin pasul cu celălalte medii: TV, internet, smartfone. Tinerii de azi nu prea pun mâna pe hârtie, ei sunt mai mult conectați cu cei din generația lor de pe glob (în engleză), mai puțin de cei rămași cu limba „națională” și bani de la budget. E ceva normal, e ruptura între generații. Cei care s-au obișnuit în epoca de piatră naționalcomunista să fie „budgetari” o viață întreagă sunt acum uimiți că nu se mai poate mulge vaca până la pensionare. „Renumerație după budget mică … familie mare” … scria acum 120 de ani IL Caragiale.
        Revistele de cultură au azi o șansă bună în era digitală pin internet. Tinerii de azi care folosesc w.wikipedia și w.google găsesc „cultura, literatura, arta, muzica, filmul” în internet cu un clic, nu numai în limba „națională”. Cred că azoi muzica Rock-Pop e mai mult cautată de tineri decât hârtia și revistele de provincie tipărite în tiraj mic. Smartofone și APP e ritmul de viață al tinerilor de azi din țară. Mai puțin visul de fi „boem” la restaurantul din „Casa Scriitorilor”.
        Idei mai sunt

  7. Da, un articol interesant la care merita meditat.
    Partea intai mi se pare cea mai buna. Autorul ne povesteste cum academicienii romani erau inghesuiti intr-un Aro negru in curtea Academiei Romane de un sofer grabit, in timp ce husarul de la intrarea in Academia Franceza a dat onorul cu sabia unui academician francez care intra pe poarta.
    Aceasta istorisire ne spune mai bine ca orice alt studiu care este diferanta dintre Romania si Franta, dintre Romania si Occident, diferenta care nu poate fi recuperata vreodata. De ce ? E o istorie de secole care ne desparte. Este diferenta dintr-o lume bazata pe valori si respectul acestora si lumea de aici, unde valorile nu au contat niciodata cu adevarat. Sigur Romania are valorile ei, necunoscute in mare parte de ceilalti, si care sunt mult mai cunoscute in Occident decat aici si majoritatea nu sunt membri ai Academiei Romane. Unii scriu pe Contributors din cand in cand ,altii raspund , si ei merita un onor cu sabia in lumina soarelui, gest pe care nimeni nu il va face vreodata in aceasta tara.

    • Academicienii romani s-au descalificat prima data cand l-au ales pe un neica nimeni drept membru in locul lui Caragiale. Ce a urmat in anii 80 a fost urmarea fireasca.

      • A.R s-a descalificat cand Elena Ceausescu , Alex. Barladeanu si alti membri de vaza ai PCR au devenit academicieni.
        Cat de despre Caragiale – e membru post-mortem al Academiei Romane:
        https://acad.ro/membri_ar/armembri_pm.htm
        titlu ceea ce este pur si simplu ridicol . Curat murdar!
        Insa o academie din Romania poarte numele lui Caragiale si care a dat actori si regizori de valoare de-a lungul timpului.

    • Cred ca si unul si celalalt (soferul si paznicul) executau niste ordine. Academia romana era si cred ca in mare masura e si astazi o forma fara fond, ca atatea alte imprumuturi din arhitectura institutionala din Europa vestica. Cel mai bun exemplu e Garda de mediu, cea mai inutila institutie intr-o tara sufocata de gunoaie.

      • Am sa va povestesc o istorie cu Academia Romana traita de mine si care se potriveste cu articolul. Era un congres international acum 4 ani. Aveam o lucrare invitata si ma grabeam sa intru inauntru. Nu apuc bine sa intru ,cand un malac de 2 m inaltime pune mana pe mine si zice stati! cum va numiti? Ma uit la el si ii spun, ba pardon, in ce calitate? Malacu zice mai tare : numele , va rog! Il spun …ma verifica intr-o lista , ma pune sa ii deschid geanta, si ma lasa inauntru, unde aflu ca insusi KWI pres. Romaniei va deschide conferinta –nu era anuntat in program. Apare KWI tine un discurs lung, plictisitor ,tern , asa cum are obiceiul. Niste colegi din Austria erau consternati ca li se ceruse pasaportul la intrare, adica se stia ca nu erau romanasi de-ai nostrii de vita veche si erau cam suspecti. Asta e Academia Romana, desigur, o forma fara fond, de fapt o noua varianta a Academiei Republicii Populare Romane organizata cu institute de cercetare dupa modelul Academiei URSS. A ramas cam la fel, cu multe figuri de politruci patriotarzi din PSD, PRM si PNL trasi pe linie moarta. Si desigur niste domni care au lucrat pentru tara pe la Secu…

  8. Așa cum ne-am obișnuit, un articol pătrunzător și comprehensiv.
    … cîteva gînduri despre Eminescu, geniu absolut și sfînt național. Despre Isus poți să zici ceva, dar despre Eminescu ba, e crimă de lezmajestate, blasfemie la sufletul neamului, reclamat în general ( dar nu numai), de indivizi care nu știu decît începutul la Luceafarul, două-trei versuri cu Mircea, Țepeș-Doamne și codrii de aramă. Dar există și persistente stereotipii culte. Anume, că Eminescu ar fi fost expresia autentică, de aceea ´universală´, a ceva colectiv și misterios numit ´sufletul´ și ´geniul românesc´, și alte fraze găunoase scuipate solemn, tocmai pe la academie. De fapt, Eminescu era un romantic, asemenea altor romantici: Toate-mi sunt deopotrivă, Eu rămân ce-am fost: romantic.
    Umblat și învățat prin Austria și Germania, schopenhaurian, instinctiv wagnerian (ca și tizul lui, Nietzsche), la curent cu mai toate ideile la modă din lumea bună, pe care le-a versificat și folclorizat, ceea ce zicea el ziseseră și Byron sau Shelley ( a nu se confunda cu mult mai celebrul Selly ! ), ziceau și Baudelaire, Mallarme, Rimbaud, etc. La fel și Caragiale, care se inspira din cele mai neașteptate locuri din literatura cultă, și nu ´din viața de zi cu zi´, mioriticul Blaga, care era și cel mai puțin original, stilul și spațiul mioritic fiind de import și marcă germane (și poate tocmai de aceea nu mai poate fi exportat ). Nu înseamnă, desigur, că Eminescu ar fi fost un ´epigon´ (deși alții, mulți, au fost ! ), făcea parte dintr-o constelație de spirite alese, ce vorbeau aceeași ´limbă´ , deci mai întîi vine acest ´universal´ și abia apoi, dacă e cazul, haina locală sau națională, purtată cu grație și nepăsare boemă. Spus mai de-a dreptul, și aici voiam să ajung, mitologia asta ´particularistă´, cultivată de intelectuali conservatori (cu rădăcini bine întinse prin ambianță), e parazitară, reușește să-i bage pe toți, canonic, într-un sac generic pe care scrie cu litere de-o șchioapă ´tradiție´, să-i facă pastă și pulbere, fetiș de agățat la gît. Să nu ne amăgim, Eminescu nu e ´unul de-al nostru´, din popor …

  9. Să ne hotărâm o dată ce vrem. Vrem „progresism” cu renunţarea la propria identitate, istorie şi cultură SAU vrem „conservatorism” cu păstrarea acestora. Fiindcă unii vor să fie „progresişti” europeni în idei, dar „conservatori” în avantaje şi în buzunare….

  10. Asta este asa, un fel de „pupat piata Independentii”, stimabile membru PNL, fost consilier local care ridica mana la vot la comanda lui Bolojan, fara sa va pese ca votul dumevoastra dadea oamenii afara din case in numele unor exproprieri vecine cu nebunia.

  11. Cine sa mai citeasca asemenea reviste daca 90 % dintre potentialii „useri” stau cu ochii pe telefonul mobil ?
    isi pierd timpul pe retele de socializare si a-si fi tare curios cati „follower” cu degetul sus sau jos ar aduna acesta revista undeva pe Facebook.
    Domnul Bolojan e primar si manager, pt el cifrele conteaza si rezultatele vizibile, in urma unei reviste nu se vede nimic.
    Digitalizarea „omoara” cultura intr-o buna masura si care sa fie diferenta intre o revista oarecare si cea sus numita ?
    Printmedia a fost „facuta praf” de noile medii iar tinerii, ma rog cu ceva exceptii, nu dau doi bani pe „Familia”
    Comentariul este „voit brutal” inceracti sa priviti din acest unghi ceace se petrece.

  12. Eminescu a debutat în revista Familia… Și tot aici i-a fost schimbat numele, de către Iosif Vulcan, din Eminovici în Eminescu.

  13. Antintelectualismul la români se manifestă in special in rândul celor ce se cred intelectuali și care nu acceptă sub nicio formă să dezinstituționalizeze intelectualul public. Este un fenomen modern, nu are nimic de-a face cu fibra națiunii, ci mai degrabă cu diferitele forme de etatism experimentate de România începând cu fascismul interbelic, de când scriitorul mediocru a descoperit țâța Statului și, ulterior, in comunism, a Partidului. Acum trântorii, dependenți de un Stat tot mai strâmtorat, încearcă să mai salveze ce poate, dând din coate sau victimizându-se fără rușine. Intelectualul neaoș cu opera lui de 2 parale și 2 cititori nu are nicio jenă in a se compara cu academicienii francezi, pasămite ai noștri anonimi provinciali sunt in aceeași ligă cu giganții de la Paris. Pentru că publicul îi tratează in mod constant cu flit -căci oricât de nătâng ar fi rumânul după o vreme învață să se ferească de șarlatanii culturali- desigur că se simt obligați să acuze ignoranța, zgârcenia și inapetența intelectuală a „prostimii”. Intelectualul frustrat se răzbună pe mușteriul ingrat și reacționar. Și cu cât își insultă mai mult potențialii cititori cu atât li se vând mai prost cărțuliile chinuite. Și, vai, câtă ‘valoare’ se duce pe apa Sâmbetei, adică in bibliotecile Statului care încă le mai cumpără maculatura. Nedoriți, neștiuți, agasanți și plicticoși, geniile se vaită toată ziulica in presă…cât i-o mai găzdui și asta. Pentru că nu ne interesează nici cât negru sub unghie soarta mediocrității cu ștaif fabricat in România comunistă.

  14. Intelectualismul inseamna o atitudine de exclusivism si supraevaluare, o epatare, prin care se desconsidera munca fizica. Aceasta contradictie, degenerata in antagonista, este foarte bine ilustrata prin opozitia ostentativa a „gulerelor albe” fata de „gulerele albastre”, din capitalism. Desigur, nici muncitorismul nu a ramas neexaltat, in comunism. Gheorghe Gheorghiu Dej, exponentul muncitorismului, spunea despre intelectual ca este sovaielnic si ca niciun surub nu stie sa faca. Adevarul e ca o natiune are nevoie atat de „munca cu capul”, cat si de „munca cu bratele”, cum sunt denumite popular cele doua tipuri de munca. Antiintelectualism este o critica intemeiata, cel putin partial. Antiintelectualitate este altceva, la fel ca si antimuncitori, ambele condamnabile.

    Infumurarea scolitului in strainataturi, care, revenit in tara cu o atitudine aroganta, se facea in fata unui om simplu care muncea cu grebla ca nu stie cum se numeste unealta lui agricola, pana cand a calcat pe dintii acesteia si unealta l-a pocnit zdravan cu coada, facandu-i un cucui de toata frumusetea, a exclamat cu naduf : „A dracului grebla!”, e un caz clasic de intelectualism, satirizat in dramaturgia romaneasca. Pana la urma, painea pe masa si curentul din casa le avem toti prin osteneala de zi cu zi a celor care muncesc cu bratele. Ceausescu a fost muncitor, dar nu a ramas toata viata asa, a probat ca si muncitorul poate invata si conduce, si in plus ca nu a uitat de unde a plecat. Vedem zilnic exemple de pregatire si de abilitati diferite, dar intelepciunea e sa nu le spui tot ce gandesti, dar tot ce le spui sa gandesti, potrivit uneia din definitiile aristotelice ale intelepciunii.

  15. Analiza „voit brutală” a domnului Maci, ireproșabilă în datele și logica ei, are o concluzie clară: să ne luăm la revedere și să le mulțumim lui Ioan Moldovan și celorlalți ca el pentru că acest exercițiu cu „Familia” e doar începutul. În această logică, „revistele mor” pentru că nu mai au audiență. Audiența se măsoară în tirajul vîndut.,iar dacă mor, trebuie să fie și îngropate. Dar toate revistele, ca și ziarele, pot fi citite acum pe internet. Și revistele, ca și ziarele apar într-un tiraj de 10% din cel pe care îl aveau în forma exclusiv tipărită. Pe de altă parte, accesările ne arată un număr de cititori de cîteva ori mai mare decît atunci. Evident, în aceste condiții se pune întrebarea oportunității tipăririi lor. Ar trebui, barem 10 exemplare, pentru depozitele legale, național și local, sau ceva mai multe ca să lăsăm urme ale scrisului prin părțile acestea. Am cunoscut și un colecționar care avea revista de la primul număr, cel din 1865, pînă în zilele noastre…,
    Se poate discuta și despre rolul de direcție al unei reviste de cultură, despre rolul ei în provincie, despre rolul instituției redacționale, de centru cultural. Domnul Maci știe foarte bine cîte evenimente a provocat sau a girat redacția „Familiei” chiar în sala Primăriei, dacă a coagulat cultural, dacă a format și susținut scriitori, dacă a promovat artiștii plastici orădeni, teatrul etc..
    Pe adresa unei reviste vin multe oferte, mai ales poetice. Vor veni și pe adresa directorului bibliotecii, așa că atunci cînd va fi în grija a doi-trei bibliotecari, aceștia vor avea ce tehnoredacta. Dar nu va mai fi nimic altceva.

  16. Domnule Maci, putina „viața” trebuie „Familiei”. Aveți deja pagina FB, aveți peste 7k urmăritori, după acest articol poate veți avea 8k (un link că și bibliografie nu ar fi stricat). Și gata cu hârtia. Focusul tb sa fie pe online, pe followeri și pe like-uri. Suntem totuși în 2021 și nimeni nu mai răsfoiește o hârtie pe care posibil sa o fi răsfoit alți 10 înainte. Pandemia ne-a învățat să „nu mai punem mâna”.
    Gata, gândiți global! De ce contează atât de mult dacă e sub tutela cj sau a bibliotecii (care e tot sub cj, cel mai probabil)? Nu „tutela” e importanta ci conținutul și adresabilitatea.
    Sugestiile mele:
    – deschideți revista către scoli și licee. Profesorii de limba și literatura română pot avea o rubrica permanenta in care sa publice. Vorbiți cu inspectoratul școlar și cu directorii, activitatea de publicare se poate cuantifica la evaluări. Bun, nu e „indexată”, dar va adresați umanioarelor. Și, daca inspectorii doresc, pot cuantifica.
    – elevul de clasa a 7-a care are un desen artistic cu zborul către stele poate oricând să vă contacteze. Faceți revista umană, accesibila, primitoare. Chiar și la clasa a 3-a, 4 strofe despre Modul Crăciun pot fi publicate cu drag in „Familie”. (numele va ajuta foarte mult pentru adresabilitate).
    – profesorii de istorie, geografie, biologie, științe, economie, pot avea rubrici dedicate. „Știați că”, „virusurile”, „solstițiu”, „tradițiile”, „bugetul”, „legea” samd. Nu orientați revista strict pe poezie și proză. Adresați cat mai diverse subiecte pentru a atrage public cât mai divers.
    – adresați spatiu Universității și universitarilor. Ei poate au alt standard, mai ridicat, dar studenții pot exersa in Familia, că exercițiu de comunicare online. Imaginati-va ‘jde teme și proiectele, publicate online și adresate atâtor tipuri de urmăritori! O mama a unui student citind cu lacrimi și repostand poezia fiului ei din anul 2. Ce vă doriți mai mult de la revista, și scopul ei?
    – adresați spatiu companiilor orădene. Sunteți totuși o „Familie” orădeană și este loc pentru toată lumea. Cultura nu este doar despre poezii și eseuri. E si despre biele-manivele in pagina dedicata tehnologiei. Atâta lume făcând un exercițiu de comunicare! Și de follow! Inginerul „șablagiu” care ar dori să își publice poeziile, ar folosi confortul „Familiei” și ar căpăta încrederea că este loc și pentru el.
    -adresati revista tuturor instituțiilor cetățenești-administrative din oraș. Cu interviu săptămânal al primarului, cu interviuri ale șefilor de servicii, cu indicații practice ale accesării serviciilor. Sigur primăria are propriul site, dar personalizați prin discuția cu omul din spatele funcției. Subiecte umane.
    – da, până începe „căruță Familiei” sa se miste singura (pentru că veți crea procese și veți delega), deveniți manager pentru 2-3 luni. Gândiți pragmatic și mai puțin filosof. Agresiv pe rețelele de socializare orădene, reclame plătite pentru a fi accesati de orădeni (și apoi follow), tv local. Nu concurați cu ziarele locale, de știri. Adresați umanul, cultura, socialul. Nu „știri” ci „informații”. Nu „noutăți” ci „uman”.
    Succes! Nu uitați ca peste 2-3 luni sa ne povestiți impresiile de manager. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră aceasta expetienta. Cum ați mai redus din filosofie/sociologie și v-ați focusat pe practic și pragmatism. Cum viața reală e diferita de așteptări. Cum e „coborârea din turn” printre oameni
    Și desigur, va trebui sa ne spuneți despre deschiderea și umanul din oamenii pe care îi veți întâlni. Nu șefii întâlniți, ci oamenii mărunți care vor îndrăzni să publice dacă vor simți că „Familia” nu îi ridiculizează sau trădează in sentimentele umane.
    Fain! Succes!

    • Pai e revista LITERARA, nu „magazin”! :O
      Oricum: sunt mai mult decat uimita de faptul ca, printre ATATIA oameni de afaceri bihoreni *judet in care, totusi, afacerile merg bine) nu s-au gasit unii care sa sustina revista, astfel incat ea sa-si poat pastra independenta! Ma gandeam ca bihorenii, totusi, sunt mandri de patrimoniul lor („Familia” ca brand poate fi considerata „patrimoniu”) si ca sunt mai educati decat prin alte judete (nu dam nume aici, ca sa nu fim „incorecti politic” :P )

      • @Codruta, sigur, de aceea am și subliniat accentul pe partea literara. Dar cred că ceea ce contează cu adevărat la o revista,bine anii2020+, este deschiderea către publicul larg. Daca se dorește să fie nisata, și adresată doar celor maxim 50 de oameni din Bihor care „savureaza” literatura, ok. Daca se dorește a fi o revistă a bihorenilor, adresată oricărui om din județ (pentru că este sponsorizată de bani publici, deci și din banii lui moș Cartzan din cătunul x), atunci ar trebui sa se adreseze tuturor, chiar și lui moș Cartzan. As paria că și Cartzan are pe undeva o poezie despre foametea de după război sau despre mândruța de la „colectiv”.
        Nu am nici o problema daca se dorește nisare. Nu am nici o problema relativ la viitorul revistei, oricare ar fi el. Nu mă privește, nu sunt in publicul țintă, nu sunt bihorean. A fost doar un entuziasm de moment, cum aș vedea eu transformarea digitala a unei reviste de literatură adresată tuturor.
        După articol, am intrat imediat pe pagina de FB a revistei și am dar scroll la ultimele 2 luni. Nici gând de „follow”, nu mi-aș inunda „feedul” cu ceva ce nu mă targeteaza. Pentru că nu m-a atras cu nimic, asa cum arata la momentul actual. (Daca as avea opțiunea de „delete”, as da delete și la comentariu. A fost doar un entuziasm de moment. Atât și nimic mai mult).

  17. Info:
    Sorin Lavric, senatorul și ideologul AUR, care a iscat o mulțime de controverse în spațiul public, culminând cu eliminarea din Uniunea Scriitorilor, primește o recenzie pozitivă în revista „Familia” din octombrie.

    • Redacția nu le impune colaboratorilor cu rubrici permanente cărțile și autorii despre care să scrie. Despre Sorin Lavric nu se știa atunci că este„senatorul și ideologul AUR”, dar și așa, cartea își merită comentariile din „Familia”.

    • Media romanesca s-a cam repezit a anunța excluderea lui SL din Uniunea scriitorilor, capcana in care ma cazut si eu. In fapt Uniunea s-a dezis de el si i-a taiat slujba la Romania Literara, dar nu l-a exclus încă si nici nu cred ca o va face. Cred ca pentru a-l exclude nu este suficienta doar decizia domnului Manolescu. In plus ideile din publicistica domnului SL nu sunt de ieri si a-l exclude la ceasul al 12-lea arata ca pana acum Uniunea n-a avut o problema cu aceste poziții.

  18. Articolul este un strigat de alarma. Necesar, dar se duce in prea multe directii, „combate” (nu o spun ironic) prea mult, ceea ce-l face greu de citit.
    Cat priveste consideratiile despre industria peer review, 100% de acord. Acum ceva vreme un mare, urias profesor de „moda veche”, coleg o vreme cu Mircea Eliade in USA ca tanar cercetator (el), imi spunea ca potrivit noilor criterii de selectie academica, el nu ar fi avut nicio sansa sa obtina macar un post de lector, pentru ca nu a functionat niciodata in logica actuala, a „profitului” academic.
    Acestea fiind spuse, moare Kultura, prolifereaza Agricultura! Intensiva….zic si io’ asa, de dragul rimei.

  19. Oamenii vor sa fie progresisti, dar cu bani de la buget. Acum e drept ca mare parte din creatia culturala a fost finantata de state, dar atunci iti asumi rolul de mascarici la curtea regelui nu te plangi pe toate gardurile cand iti ei un sut in dos de la stapan.
    Daca nu vrei asta, pui mana sa vezi cum se face presa (culturala) care se vinde in zilele de astazi. Trebuie conclucrare cu toate canalale media (in caz de presa locala sunt foarte bune studiorile locale de radio, studiouri TV locale daca exista creat continut pentru acestea capatand in acelasi timp expunere si vizibilitate in spatiul public), evident muncit mult pe on-line. Trebuie muncit la continut, majoritatea revistelor culturale sunt scarpinat reciproc pe spate intre gastile de „culturnici”, subiect care nu intereseaza pe mai nimeni, si evident nu poti vinde astfel de continut. Numai ca acestea sunt chestii care necesita munca multa, cu program de opt ore, minim (si as zice ca nici alea opt ore nu sunt de ajuns). Numai ca noi ne credem mai speciali si vrem sa ne luam salariul pe nimic. Se poate face presa culturala de calitate si cu priza la public, numai ca e de munca, iar noi vrem bani facuti fara munca, aici e de fapt problema.

  20. Echilibrul guverneaza universul, iar organizatiile guvernate de echilibru nu pot da gres.
    Nu, statul nu trebuie sa fie o companie privata, in competitie cu adevaratele companii private, dar nici o entitate de plumb, care franeaza totul. Eficienta statului e de dorit, cata vreme e pusa in slujba natiunii.
    Echilibru trebuie sa fie si intre cei ce teoretizeaza si cei ce fac. Inclusiv in politica. Fiecare om are calitatile lui, iar orice organizatie trebuie sa foloseasca ce are mai bun fiecare dintre membrii sai. Omenirea are nevoie si de „oamenii pamantului’ si de „oamenii luminii”, in egala masura.

  21. Apreciez aceasta analiza bogata si lucida pe care am citit-o cu mult interes. Despre reinvierea revistelor de cultura insa, daca ar fi sa ma plasez in randul acelor liberali din ce in ce mai numerosi, care denunta pericolele unui sistem de subventii, cred ca un (tanar?) consultant in marketing digital poate face multe (pentru a palia neajunsurile sistemului de invatamant, pe care atat de bine le-ati surprins).

  22. Cu extreeeeem de putine exceptii (adica persoane cu valoare reala), revistele culturale „locale” sunt un refugiu pentru nenumarati prafuiti, cu talent mediocru spre nul insa foarte pupincuristi fatza de autoritati! Se schimba partidul de la putere – se schimba si gusturile in materie de primit pupaturi :P
    Insa nu pot sa nu ma oripilez de ideile unor cretini spalati pe creier, ca inspiratia ar trebui sa vina FIX intre orele in care se semneaza vreo condica, la venire si la plecare si MUSAI la vreun birou!
    MULTI idioti ofuscati pe lumea asta!

  23. Domnule Mihai Maci, scrieți bine, vă citesc cu satisfacție de un timp. Cu privire la splendida inutilitate a revistelor de cultură, vă îndemn să-l abordați pe dl Ilie Bolojan cu cîteva puncte precise, negociați, insistați, aveți o șansă, vă văd în stare. Doar n-o să ne mutăm toți să ne scălîmbăim pe TikTok! Îmi aduc aminte din literatura nu de tot umoristică poanta cu un activist eficient nevoie mare numit la teatrul de balet, care a introdus plata după nr. de poante/cap de balerină, de cădeau bietele leșinate învîrtindu-se pentru bani mai mulți.

    • Pe de altă parte, deși bătrîn, nu sînt susținătorul continuității on paper. Peste 10-20 de ani ce va mai apărea pe hîrtie? Am mii de cărți pe e-book reader, la ce mi-ar mai trebui pe raft? Și revistele de cultură pot prospera pe suport electronic. Dacă nu, nu – lumea nu stă pe loc.

  24. Intelectualii Romaniei, puternic reprezentati de Partidul National Liberal in parlament si la guvern in urma ultimelor alegeri, adica excelent pozitionati pentru a lua tarul de coarne si a rupe pisica, ar trebui sa profite de ocazie ca sa se organizeze intr-o fundatie culturala nationala, care sa fie gestionata exclusiv de intelectuali si sa fie finantata de romanii ne-intelectuali, dar iubitori de produse intelectuale. Crearea fundatiei ar trebui sa mearga – printr-o miscare fulgeratoare – la pachet cu desfiintarea imediata a Ministerului Culturii + reducerea corespunzatoare a taxarii contribuabililor, deoarece acest minister nu a reusit niciodata, in ultimii 30 de ani, sa finanteze intelectualii la un nivel care sa ii multumeasca.

    Rupeti lanturile, dragi intelectuali! Nu mai stati la mina si la mila unor guvernanti cleptocrati si corupti! Declarati-va independenta! Luati-va soarta in propriile miini si aratati lumii ce puteti cind sinteti liberi si neatirnati!

    P.S. Poate ca nu ar fi rea o lege care sa ii oblige pe cetateni sa se ridice in picioare si sa ia pozitia de drepti atunci cind apare prin zona vreun intelectual. Ar fi, desigur, frumos sa salute si cu o sabie stralucitoare scoasa martial din teaca, insa, din pacate, legea nu le mai permite romanilor sa poarte sabii.

    P.S.2 Am citit ca parlamentul a dat o lege care criminalizeaza anti-tigamismul. Foarte frumos. Dar anti-intelectualismul de ce sa ramina nepedepsit? Legea anti-tiganism ar trebui amendata prin adaugarea altor categorii si grupuri de oameni care sint in mod traditional vizati de bancurile si bascalia romanilor.

  25. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
    Care-ncearcã prin poeme sã devie cumularzi,
    Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
    Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane;
    Iar cãrãrile viertii fiind grele si înguste,
    Ei încearcã sã le treacã prin protectie de fuste,
    Dedicând brosuri la dame a cãror bãrbati ei sperã
    C-ajungând cândva ministri le-a deschide carierã.

  26. Este surprinzătoare, cel puțin pentru mine, afirmația: „Adică ingineri: oameni cu program precis, cu sarcini clare și care-și șurubăresc conștiincioși tarlaua de maculatură”.
    Tocmai cei care șurubăresc conștiincioși tarlaua v-au pus la îndemână instrumente de lucru care v-au ușurat munca: calculatoare, imprimante, scannere etc.
    Ei v-au scăpat de calvarul trecerii prin tipografii, de inhalarea noxelor de plumb, de tone și tone de ciorne și angajați suplimentari. O mare parte din pădurile țării, au fost sacrificate pentru o „tarla de maculatură”, așa-zis culturală. Cele două tarlale nu se compară, domnule Maci, v-o spune un „megieș”, un inginer „hotarnic” .
    Se spune că bavarezii aveau obiceiul ca înaintea tăierii unui copac să facă o rugăciune, un gest de adâncă smerenie la adresa „naturii mamă”. Pioasă recunoștință!
    Pentru această inconștientă și inutilă pagubă adusă codrului, domnule Maci, ar trebui, dacă nu tot timpul, măcar din când în când, „ginta” culturală românească să mai și îngenuncheze…

  27. O simplă căutare „librărie în Oradea” în Google Maps găsește cel puțin 9 rezultate, printre care un Cărturești și Humanitasul unde am găsit în 2018 o carte ce nu cred că se găsea în Bucureștiul meu; îmi place cum sunt scrise articolele dumneavoastră, dar aproape de fiecare dată găsesc în ele inexactități.

  28. Aveam pregatit un raspuns lung dur, critic si argumentat (cel putin dupa standardele mele) la limita jignirii personale.
    Totusi apropierea Craciunului m-a facut sa ma razgandesc.
    Poporul roman nu are i inclinatie nativa impotriva intelectualilor doar ca intelectualii romani exact ca si intelectualii occidentali/americani s-au departat de popor. Intelectualii s-au departat nu doar de popor dar si de adevar, frumos, cinste, normalitate, obiectivitate etc. Intelectualilor romani le pute tot ce e romanesc. Le pute a ceapa si baliga. In schimb tot ce e bruxelez si de stanga e poleit cu aur ca turnulete minoritarilor.
    Hai sa dau un exemplu concret.
    Va plangeti de soarta revistei „Familia”. Mie mi se pare extrem de corect si nu inteleg de ce revista nu dispare cu totul mai repede.
    Am o intrebare? Ce inseamna cuvantul „familia”? Nu definitia depasita, troglodit vetusta din dictionar. Ce inseamna concret azi FAMILIA. Nimic. Aveti o revista despre nimic. Familia nu mai insemna nimic. Nanci Pelosi tocmai a anuntat ca va interzice cuvintele tata, mama, fiu si fica. De cativa ani au aparut buletine/pasapoarte cu Parainte1/Parinte 2/Parinte 2000.
    In Nicaragua parca acum 2 ani s-au casatorit 3 gay. TREI. Poate anul acesta se vor casatori 3000 de persoane: Parinte1…….Parinte3000. Dar de ce nu o familie de 3 milioane de persoane. Asa pentru cartea recordurilor.
    In Corea barbatii se casatoresc cu papusile gonflabile sau cu pernele ortopedice de dormit.
    Deci cum arata o famile de 21 miliarde de persoane – 7 miliarde persoane + pernele lor +dildo-urile lor?! S-au drujbele?
    Ce naiba reprezinta termenul asta Familia? Ce rost are o revista despre un termen care poate reprezenta absolut orice si nimic in acelasi timp.
    Eu ca neintelectual pe cine sa dau vina pentru disolutia familiei? Pe tarani? Pe strungari? Pe fotbalisti? Ca am inteles de la dumneavoastra ca intelectualii nu au nici o vina.
    Am doi copii pe care ii iubesc si nu imi surade ideea ca din cauza dumneavoastra sa fiu numit Parinte 2 sau Bunic 4. Acum dl. Maci scrieti un articol ca mai toti de pe Contributors (de parca e sarcina trasata de la partid) in care sa va dati ochii peste cap minunandu-va ca a aparut un partid ca AUR. Ca doar aveti doctorat dar nu vedeti absolut nici o legatura intre toate astea.
    Oare de ce nu va iubesc si nu va admir dl. Maci?
    Acum la final dl. Maci nu va cunosc personal si postarea mea nu este directionata neaparat impotriva dvs. Dar daca ati postat un articol in care vorbiti in numele intelectualilor romani eu va raspund in numele poporului roman. Printre altele si deoarece majoritatea comentariilor anterioare sunt un fel de small-talk inutil.
    Cum spunea Eminescu : „lustruindu-se pe sine”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro