Antinostalgia

Se numea strada Izbânda nr 1. Așa se numea atunci când m-a dus mama, pentru prima dată, în apartamentul proaspăt terminat în care urma să ne mutăm după ce aveam să fi plecat din casa în care mă născusem, casa boierească pe care bunicul meu o cumpărase pentru cei doi fii ai lui și care a rămas singura lui proprietate după naționalizare, casa în care am stat înghesuite trei familii în primii ani ai copilăriei mele, casa care avea încălzire la sobă cu lemne și iarna, în fiecare dimineață, mă trezeam înțepenită de frig și mama ducea lupte să tragă plapuma de pe mine, să mă îmbrace și să mă trimită la școală, și totuși, casa căreia i-am dus dorul cel mai tare, casa din Temișana 53. Pentru că, atunci când am ajuns în apartamentul din Izbânda nr 1, primul lucru care m-a izbit a fost diferența violentă de ordin de mărime. Mă strângeau camerele mult mai mici și, mai ales, aveam senzația că mă sufocă tavanul coborât atât de aproape, încât mai că l-aș fi putut atinge cu vârful degetelor, treabă care, în Temișana, nu s-ar fi întâmplat decât în bucătărie și dependințe care aveau cu mai bine de un metru mai puțin decât corpul principal al casei. Desigur, asta ar putea să pară doar o toană, o fiță de adolescentă crescută într-o casă cu camere de palat, dar ăsta a fost doar începutul.

Mama era încântată sau încerca să fie (pentru că oare cât de încântat poți să fii când viața ta se fracturează și o bucată din ea se prăbușește și te lasă pe marginea unei prăpastii, cu un copil de 15 ani de mână, un copil la cea mai tâmpită vârstă cu putință, un copil care tratează trauma despărțirii și a abandonului propriei copilării ca pe o aventură, cu spirit de frondă și jemanfișism ostentativ afișat), așadar mama îmi spunea încântată „uite, ce frumos, stăm în Izbânda nr 1, ăsta e un semn că o să fie totul bine”. Cinci ani mai târziu a murit dintr-o prostie medicală, după ce ea de-abia împlinise 42 de ani, iar eu 20. A murit pe 31 august 1989, cu aproximativ 4 luni înainte de Revoluție, astfel că atunci când a venit Revoluția, la început n-am prea înțeles ce se întâmplă, pentru că părea de necuprins cu mintea să scăpăm vreodată de Ceaușescu și de regimul lui, pe care astăzi, unii, din naivitate sau amnezie, îl regretă, părea de nesperat să mai existe și altceva în afara întunericului rece și la început nu mi-a venit să cred, apoi am petrecut zilele dintre 21 și 25 decembrie în certuri cu bunică-mea care se mutase cu mine și care plângea și se punea de-a curmezișul ușii când voiam să ies în stradă, pentru ca pe 25 decembrie când a fost prima zi în care am ieșit ca să mergem la biserică, să nu mai poată să mă târască înapoi de la gura de metrou Izvor unde se făcuse un filtru, așa cum se făcuseră și pe la altele, în căutarea teroriștilor despre care nu ne-am lămurit nici până în ziua de azi cine și ce au fost, așadar, bunică-mea s-a întors plângând în apartamentul din Izbânda nr 1, în timp ce eu am rămas cu încă o prietenă – două acolo, prea puțin și prea târziu, între o lume care murise pentru mine și alta care se năștea. N-a fost niciun eroism din partea mea, a fost disperare și furie și revoltă și poate, pe undeva, sentimentul că mai moartă decât eram nici n-aș fi putut să fiu. Dar n-am fost în niciun pericol și m-am simțit copleșită de rușine și durere atunci când a fost oprit un camion cu prelată, iar bărbatul care s-a dus să verifice ce este înăuntru s-a întors livid și cu mâna la ochi, pentru că era plin cu cadavre. Eu eram încă vie și mă simțeam rușinată pentru asta, pentru că supraviețuisem atâtor morți fără să am niciun merit. Mai întâi îi supraviețuisem mamei și mi s-a părut de neînțeles cum poți supraviețui unei mari iubiri, cum poți supraviețui unei mari suferințe, cum poți să plimbi mai departe în lume un corp din care sufletul a plecat, dar care rămâne totuși funcțional, un mort care umblă, mai degrabă decât un om viu. Și apoi supraviețuisem celor care ieșiseră încă din 21 decembrie în stradă, în timp ce eu nu avusesem curajul nici măcar să mă lupt cu bunică-mea, cu lacrimile ei, s-o dau la o parte din ușă și să ies alături de toți cei care au avut curaj și au înfruntat tot ce a fost nevoie să înfrunte, inclusiv moartea.

Dar, până atunci, până la toate morțile lui 89, din prima zi a lui 84 în care mama sperase într-o izbândă în apartamentul din blocul de pe strada cu același nume, în toți acei 5 ani, am privit apartamentul și blocul ăla ca pe un blestem. L-am detestat și l-am afurisit în fiecare zi. L-am detestat și l-am afurisit în fiecare zi și după 89, încă 9 ani, până am plecat de tot de acolo. Pentru că apartamentul din Izbânda nr 1 numai o izbândă nu era. După ce m-a strâns și m-a sufocat, a început să se dezintegreze și să se fărâmițeze sub ochii noștri. Ușa de la balcon era prost încadrată, astfel că acoperea pe jumătate zidul de la bucătărie, ceea ce transforma ieșirea pe balconul și așa minuscul într-un soi de probă de îndemânare. Iarna, balconul era oricum plin de zăpadă și aproape imposibil de folosit. Vara se încingea și din curtea interioară (pentru că blocul alcătuia împreună cu alte trei un soi de careu) urcau tot felul de miesme și duhori de la gunoaiele care nu se eliminau niciodată cum trebuie. Bașca era o atmosferă de Napoli din perioada războiului, cu oameni care se zgâiau la tine din celelalte balcoane, printre rufele întinse la uscat, șiruri de chiloți și ciorapi spânzurând în văzul tuturor, o lipsă de intimitate pe care blocul comunist a ridicat-o la rang de artă.

Blocul era din beton, iar apartamentul era compartimentat la interior cu prefabricate, plăci de bca care au plesnit la primul cutremur, astfel că din holul lung, pe care se înșirau camerele, puteai să vezi până în curtea interioară, trecând prin dormitorul transformat în cameră de rezonanță. Rețeaua electrică era subdimensionată. După prima iarnă, ceva mai blândă și în care s-a mai dat o brumă de căldură, pentru că blocul era nou și pereții trebuiau să se usuce, au urmat iernile siberiene ale patriei, în care caloriferele erau bocnă, iar gaze erau mai mult noaptea, de cele mai multe ori doar cât să pâlpâie o flacără anemică. Făcusem rost de un calorifer electric și în prima iarnă friguroasă l-am băgat în priză în dormitorul care se transformase în cameră bună la toate, pentru că nu puteam încălzi decât o singură cameră odată și ideal era să fie cea în care și dormeam. Așadar, eram singură acasă, am băgat caloriferul în priză și m-am dus în bucătărie. Când am ieșit înapoi pe hol, ca să mă întorc în dormitor, din peretele plesnit al acestuia ieșea fum, pentru că rețeaua nu ducea puterea electrică a caloriferului. L-am scos speriată din priză și am dârdâit vitejește în următoarele zile, până când mama a găsit pe cineva care a făcut un soi de improvizație direct de la tabloul electric unde se puteau branșa aparatele electrice cu consum energetic mare.

Ar mai fi multe de povestit. Despre ghena dintre cele două lifturi care se înfunda periodic și făcea călătoria cu liftul irespirabilă, despre gândacii roșii care năvăleau pe toate suprafețele din bucătărie noaptea, când aprindeai lumina, despre șobolanii care se plimbau pe la ghenă și pe țevi, riscând să intre în casă (îmi amintesc un episod prin 96, când încă nu reușise nimeni să facă îmbunătățiri la blocul ăla, pentru că încă nu existau nici bani, nici firme specializate pentru asta, când, într-o noapte, speriată de zgrepțănatul ghearelor șobolănești din spatele oglinzii din hol care masca țevile de apă, m-am închis în sufragerie cu canișul Bobiță, în timp ce-l așteptam pe tata, pe care-l implorasem plângând la telefon să vină), îmi amintesc toate astea și încă altele. Îmi amintesc, plutind peste toate, ca un abur toxic, imaginea cenușie a întregului cartier, cu blocurile gri și amorfe, greu de distins între ele, cu balcoanele cu grilaje metalice, unele dintre ele închise cu tot felul de improvizații din sticlă și metal ruginit, cele mai multe inestetice, căscându-se într-o victorie deplină a urâtului în pereții cenușii. O lume în care „domnii cenușii”, după ce ne furaseră timpul, ne-au închis în blocuri cenușii și ne-au furat și spațiul. Mai mult decât în povestea lui Michael Ende, eram într-o închisoare permanentă a gândurilor, a timpului, a locuirii, a tot ceea ce înseamnă coordonatele vieții unui om.

De când fiica mea s-a mutat în blocul din stația Flămânda, aflat la cam 2 străzi de Izbânda nr 1 (din fericire, un bloc din anii 70, din cărămidă, cu camere spațioase, cu un balcon cât o terasă, cu parchet pe jos și infinit mai atent făcut decât cele din Crângașiul anilor 80), am tot vrut să ajung cu ea în Izbânda nr 1. Am vrut să-i arăt trecutul meu, să știe cum arăta, să înțeleagă ce noroc are pentru acest prezent, așa imperfect cum este. Am tot amânat din varii motive. Sincer, chiar și mie îmi era teamă de ce voi simți când voi reveni acolo, când toate morțile și toate ruinele se vor năpusti din nou asupra mea și mă vor sufoca așa cum au făcut-o camerele apartamentului de acum fix 40 de ani. Întâmplarea a făcut să ajungem chiar acum, când se împlinesc și 35 de ani de la Revoluție. Am mers pe fosta Flămânda, acum George Vâlsan, am făcut stânga pe strada care continuă să se numească George Vâlsan, deși este perpendiculară pe cea care vine din Calea Giulești, strada pe care era unul din blocurile latură a careului despre care vorbeam. De o parte și alta a străzii, blocurile aduceau vag cu ceea ce-mi aminteam. Apoi am văzut colțul blocului „meu” și am fost puțin nedumerită. Oricum, nici în jur nu mai era nimic de recunoscut. Am făcut dreapta cu emoție și m-am trezit complet străină în fața unei lumi complet necunoscute. Blocul a fost anvelopat și renovat în totalitate. Scara de la intrare are rampă pentru persoanele cu dizabilități. N-am putut intra, pentru că ușa care rămânea pe vremuri vraiște tot timpul, în timp ce în față era permanent o grămadă de indivizi dornici de bullying, așadar ușa era închisă, cu o plăcuță de interfon la stânga ei. În față nici țipenie de om. Ne-am dus în spate, în curtea interioară, unde a sosit un domn cu un Mercedes, care a intrat în bloc. Mi-a fost rușine să mă strecor pe lângă el. În schimb, m-am uitat la întreaga porțiune din spate a blocului, îmbrăcat acum, în totalitate, într-o cromatică veselă, o combinație de bej cu un roz somon. Am numărat 5 etaje și m-am uitat la geamurile apartamentului meu și la balcon. Nu-mi era nimic cunoscut. Toate balcoanele erau închise cu același tip de termopan ca și geamurile.

Prin geamul de la cele două uși, am apucat să văd puțin din scara blocului. Curată, așa cum eu n-am apucat-o niciodată, plină de flori. Niciun iz de ghenă când domnul cu Mercedes a deschis ușa. E drept că celelalte blocuri ale careului nu arătau la fel de bine, dar probabil că vor urma și ele la anvelopare. Pe bulevardul Ceahlău, vizavi de bloc, o altă lamă de blocuri era în șantier. Pe colțul dintre Izbânda și Ceahlău, acolo unde era magazinul de pâine de la care luam o franzelă jumate, parcă, pe rație și unde rafturile stăteau mai mult goale, e o farmacie dr Max. În continuarea ei, după fostul aprozar care a rămas magazin de legume și fructe, acolo unde era mezelăria la care era să fiu strivită la o coadă din spatele magazinului pentru tacâmuri sau așa ceva, acum este un Mega Image.

Mă așteptam să simt tot timpul ăla venind înapoi asupra mea, rostogolindu-se peste mine. Am constatat că eram într-o lume complet necunoscută și că mi-era tot mai greu să-mi amintesc și că lucrurile alea se îndepărtau tot mai tare de mine. Totuși, nu mi le-aș dori niciodată înapoi. Mi-am amintit de șoferul Bolt cu care ne-am certat în toamnă, pentru că făcea apologia comunismului. L-aș lua de mână să vadă ce înseamnă aceste vremuri imperfecte și, ce-i drept, haotice de două-trei săptămâni încoace. Dar știu că n-ar ajuta la nimic. Pentru că cenușiul de atunci nu mai există decât în amintirea mea. Iar cenușa acestor vremi, cu tot gustul ei ars, este altfel decât cea de atunci. Să vrei s-o învii pe aceea sau, și mai și, pe cea și mai veche, a unui interbelic în care crima nici măcar nu era mascată, e o inconștiență totală.

Și toate astea se întâmplă acum, când se împlinesc 35 ani de când niște oameni au murit pentru ca noi, cei care le-am supraviețuit, din întâmplare sau din lașitate, să putem trăi fără frig, întuneric și frică.