Trecând deunăzi dimineață printr-unul din parcurile ultracentrale, observ la marginea de dedesupt a unui gard viu o sulă. Ce să caute o sulă-ntr-un parc?
(Pentru cine poate nu știe – căci de, multe nu se mai cunosc într-o societate supertehnologizată, jună și ultramodernă –, sula este o sculă de pantofărie/cizmărie/curelărie, obiect ascuțit pentru dat găuri ghintuibile ori lăsabile nude, sau doar de-nțepat materii dure înainte de a fi cusute cu sfori/ațe/ițe.) De bună seamă, fusese aruncată acolo fie decuseară, fie-n toiul nopții, fie în zori. Poate de unul din tinerii cheflii purtători de arme albe, ținută cu sfințenie în ascunzișurile textile ce-i stau la îndemâna mâinii atacatoare sau defensive. Poate de unul dintre afumații care pur și simplu a aflat-o în propriul buzunar când a-nceput să se trezească mahmur, n-a știut ce-i și cum va fi ajuns acolo, poate preluată sau furată în glumă de la alt coleg care doar se lăuda cu dânsa aseară, poate chiar o armă folosită drept scuză profesională, nicidecum cuțit amendabil ușor de către orice poliție, de către un violator ocazional sau stilat. Vorbesc aproape prăpăstios de grav nicidecum frizând absurdul, deoarece tre să se știe că sula stă alături de toate meșteșugurile vechi cât Evul Mediu și Antichitatea laolaltă, nu prea mai sunt cunoscute la oraș și era era cât pe ce să fie amenințate cu dispariția. Vechile instrumente de lucru, banale cândva, azi au cam devenit rare („sula-n coaste” fiind pentru mulți contemporani doar o metaforă, cu preapuțină imagistică/vizionare realist-concretă).
Noroc cu sărăcia, care obligă România socială și statistică să nu-și mai abandoneze încălțările sau curelele vechi (cum tocmai apucase în anii 90 și 2000), revenind la tradiționalele pingeliri, plachieri, retalpări, relipiri și recoaseri artizanal-manuale. Și noroc cu cineștiece rețele neo- sau cripto-sindicale, care-au făcut ca-n toate colțurile sau gangurile cu deschidere spre spații urbane strategice să reapară, printre ori pe lângă legiunile de cafenele ultramoderne cam scumpuțe (plantate adesea doar la câte 3-7 metri distanță), câte-o vitrină, magazie, debara, nișă, garsonieră sau chicinetă parterală cu Reparații Încălțăminte, Pantofărie, Cizmărie sau Ceasornicărie. Ateliere, veritabile mini-laboratoare meșteșugărești, pe care inițial te mirai mult că există, revin, se-nmulțesc, făcându-te să te-ntrebi și de unde și cum se racolează atâția (și numai) bărbați relativ tineri (probabil pensionarii prematuri ai fostelor ori actualelor agenturi militare). Căci în cam toate se lucrează de zor – la papucării/cizmării poți vedea lume sau cozi, în ceasornicării poți mai greu trage cu ochiul, fiind mai umbrite. (Totuși, totuși… cine-și mai repară azi pendule peste pendule, ceasuri demne de anticariat, Rolexuri noi și Pobede din 1950-60? Situații din astea n-au cum să nu-ți reamintească de-atâtea cărți și filme în care naziști ascunși sunt identificați tocmai după pasiunea de-a repara orologii, orgi, bijuterii, scule, mașini, mecanisme).
Oricum, de fapt tot ce zic aici e că sula încă mai e un instrument aparte, vechi, rar, și dacă tot ești intelectual, sau doar ins de cultură și mai ales pensionar (dar neobsedat doar de grijile casei și propria burtă, soție bolnavă și copii/nepoți ce tot cer și iar cer), merită să te-ntrebi ce poa’ să caute într-un parc, azvârlită. Mai ales că, scoasă din propriul mediu și context profesional, trece totuși la categoria arme albe. Sau dacă ești dintre cei care sporovăie-n stânga și-n dreapta și mereu critică, măcar să te-ntrebi dacă e cazul s-o iei (mulți nu se pot abține să nu adune, să colecționeze, să duc-acasă, să strângă), ba poate chiar s-o predai unui jandarm sau paznic (însă lași pe ea propriile amprente, deci nu se merită), ori să chemi poliția (deranjând pentru așa un fleac, de parcă vrei dinadins să faci mișto de uniformă și să te-alegi cu-o amendă)…
În rest, face bine măcar reflecției asociativ-cioclopedice, căci dacă te gândești cât de ușuratic folosesc românii expresia „sula și prefectura” (cu sau fără întrebare, oricum subînțelegând că între cele două elemente de ecuație/fracție nu este, n-a fost, nu va fi, căci n-are cum, nicio legătură), îți dai seama cât de aproape e omul simplu de eroare sau fals. Fiindcă, dincontră, între sulă și Prefectură chiar e mare și foarte mare legătură, de cauzalitate rectiliniar-directă. Simbolic, în primul rând, e mai mult decât limpede că-n cazul dotării cu un caracter tip Dinu Păturică (arhetipul săracului arivist), poți ajunge oricât de sus îți țintesc fumurile și ambițiile chiar și fără nicio educație/cultură. În rândul secund, la modul propriu al cuvântului indicând parvenirea de la nul la maxim, vezi exemplul cârpaciului cizmar și manipulantului suler Nae Ce (ăl de ne-a ajuns ditamai președinte pentr-un sfert de secol numai și numai „de aur”). Și mai vezi cât de statornică a ajuns sula sinonim sau perfect substitut pentru exprimarea fixației falocrate a românului de la origini până-n aparent vecideveci. Sau cum legiuni peste legiuni de Bulă (nume propriu provenind automat de la substantivul comun și eufemismul aferat sulă) ajung generație după generație pe toate scaunele de conducere administrativă, publică și politică de pe întegralele teritorii ale patrioticei patrii. Și mai vezi și fostele contracte-angajament făcute de nenumărați concetățeni cu Securitatea Statului (redenumite „sule-n coastă”), prin care mulți reprezentanți ai fostelor partidelor istorice, mulți fost-persecutați sau deținuți politici, în toată supraviețuirea lor post-89 au fost șantajați și determinați să cedeze informații și posturi academice ori politice urmașilor celor cu care colaboraseră în ticăloasă taină sub ceaușism. Ori care au fost dați în vileag drept turnători de duzină imediat ce n-au mai răspuns la ordine sau n-au mai fost de folos vechilor securiști. Instrument de mare parvenire sociopolitică, metaforica sulă a ajuns și armă de detronare respectiv întronizare definitivă. Și de-ar fi fost să fie vreodată onestitate reprezentațională printre comuniști și securiști, sula (nu secerea, nici ciocanul) ar fi trebuit să fie adevăratul simbol de identificare prin insignă, stemă, drapel.
Cu scuzele de rigoare, mărturisesc că toate cele 1, 2, 3, 4 paragrafe de mai sus constituie doar o scuză. Ori introducere. În realitate, conform primei părți a titlului, voiam să mă adresez celor tot mai mulți colegi care se chinuie astăzi să fie, să devină sau să se recomande ba drept antropologi, ba drept sociologi urbani. Și care habar n-au de ce să se mai lege, ce să mai abordeze, studieze, descopere, descrie savant. Și fie întreabă de profi „să le dea” un subiect sau o temă (studiu curent și neoriginal, licență, doctorat), fie deja au trecut de orice faze, au job universitar sau de cercetare la stat, înfigându-se tot mai mult, repetat, la granturi, proiecte și sponsorizări pe subiecțele ce ori arată ca trase la indigoul numit copipeist, ori seamănă multpreamult între ele, de parcă schimbând nume, date și locații rămâne să poată fi spus exact aceleași idei, fraze, concluzii pentru sute și mii de alte (similare) ocazii, articole, subiectuțe, teme. Plus deplasări în toată țara și-n toate străinătățile, de parcă nu multe și mărunte s-ar putea spune despre oamenii din cam toate locurile, de-aici și de pretutindeni, de parcă „specificuri” și „identități” trase de păr mitologic și patriotard n-ar hălădui „chiar și-n șanț” curent, nu doar la nivele clasificate deja, rigid și simplist, de secoli.
Deci, stimați colegi, mai mergeți de munciți și unde nu vă costă nimic, unde-i comod la culme, precum e spațiul așazis verde și banal numit simplu parc. Mai mergeți pe-acolo nu doar pentru a vă duce copilașii-n țarcul cu nisip și jucării plastice, ori câinii în ocolișul de amușinare, montă și defecare, nici numai pentru a-l traversa în pasalé, înspre job, ofis, șoping, institut, faculté, ori pentru a vă trage suflul în vreme ce flecăriți pe android ori comunicați sarcini și întâlniri indispensabilamente de servici. Mai mergeți și degeaba, doar pentru a sta. Parcul e-o mină orizontală, la suprafață, în plin soare, aer, ploi, bori. Iar „subiectul cercetării”, „informatorul”, „agentul culturii urbane/stradale” e deja chiar acolo. Ori stați cuminte, că apare singur.
Parcul e locul în care unii, pe bănci/scaune, se destind. Nu toți se zgâiesc pierduți în telefonul propriu. Cei care mai uită de el pot fi foarte sociabili, deschiși. Cei în duo sau grup se dau singuri/lejer „pe față”. Trageți cu urechea, ori băgați-vă-n vorbă, ori lăsați-vă agrăit. Mulți plimbăreți și mai ales șezători, fie părinți cu copii fie seniori/senioare, sunt „de-ai/de-ale locului”. Aleile cu bănci sunt clubul lor. Al domnilor ce se zgâiesc la femei și le comentează; al doamnelor care se plâng, laudă ori schimbă rețete. Cum dă soarele sau vremea bună, băncile se umplu de riverani, vecini de bloc și amici de cartier, care fac glume și repovestesc evenimentele politicii sau ale zilei banale în duh de snoavă ancestrală. Și se laudă toți, mai ales cu tinerețile și marile fapte sau fudulii personale. Bărbați ce n-au nimic de-a face cu locul, momentul și atmosfera (precum șahiștii puși doar pe jucat competitiv), se întâlnesc doar să bârfească varii chestii (guvern, stat, partide, pensii). Grupuri familiale, așadar mixte, care se ciondănesc prietenește, râzând mereu, încrucișând săgeți de glume. Între unii v-ați putea băga (spectacol în spectacol), între alții ba.
Și priviți cum se uită, trec pe lângă ori comentează concetățenii noștrii (adică virtualii noștri părinți, rude, surori și frați) fie cu privire la cerșetori, fie privitor la cuplurile mixte ale iehoviștilor ori la cele jun-masculine de misionari mormoni. Așa vă puteți face păreri interesante referitoare la evoluția gradului de toleranță, peste decenii, printre români. Nu doar zâmbiți la șoul vizual și zglobiu-fotogenic al hrănirii de porumbei, la jocurile copilașilor care zburătăcesc păsările, lăsând asta pe seama oricui altcuiva. Voi observați și analizați binefacerea prin îngrășarea excesivă cu pâine și seminți a bietelor păsări, act derivat nu numai din sensibilitate sinceră și umanism curat, ci și dintr-o fixație mentală de numit când sentimentalism juvenil, când milă creștină, când habotnicism etic, când mizantropie propriuzisă, psihotică și atee. Merită și să încercați a vorbi cu acești reprezentanți sau agenți ai milei aparent atopice, universaliste.
De regulă, ascultați ce zic oamenii. (Ăsta e unul din cele mai dificile lucruri de făcut, tocmai fiindcă-i de făcut prin uitare de sine sau autoreținere.) Reclasificați/recaracterizați trecătorii și vorbitorii, ori mai degrabă uitați de orice clase și categorii. Remodelați-vă observațiile pe care de regulă le luați pripit și de-a gata din cercul colegilor, amicilor, rudelor, cărților. Comparați-vă bunicii, părinții, copii și socri reali, ba chiar și pe voi înșivă cu cei pe care-i vedeți (sigur că există legături între mersul trupului și boli sau tare ascunse, există mare deosebire între trupul grăbit de preocupare cotidiană și cel alungat de anxietate temperamentală). Comparați-vă cu ce auziți spunându-și sedentarii parcului, cu ce și-n ce fel comunică, comentează, bârfesc. Unii se așează singuri lângă tine și au chef de vorbă, de socializare, de sporovăire. Ce-ar fi să vă încercați spontan aptitudinile de sondori mentali, anchetatori, interviatori, poate chiar chestionarele (adaptate adhoc), așa încât să mai aflați și altceva decât știați ori v-ați obișnui a tot căuta? Cum funcționează mintea, sensibilitatea sau conștiința omului spontan și sincer, să observați procesele sau actele de senilizare, de răsucire sau camuflare a faptelor după vorbe, ori ale relevării, voite sau involuntare, trucate sau pe șleau, de mărunte adevăruri proprii… Toate asemenea detalii pot constitui materii prime interesante, adagii confirmante/infirmante pentru multe alte – deși în primul rând intrinseci – teme, subiecte, situații. Încurajați preopinentul să spună tot ce-ar avea de spus, sprijiniți-l prin reveniri pe drumul reamintirii, asocierii, dezinhibării și sincerității. Exersați-vă arguția formulării și reformulării de întrebări, a aprofundării, a extracției de ceva mult mai intersant și important, ce-adesea multora le scapă. Vedeți ce-ar vrea oamenii să nu spună, ce-au uitat și mai ales de ce rămân fixați și sunt greu de scos din varii formule, modele, clișee, obsesii, depresii. Profesați maieutica. Uitați de egofilia de-a spune negreșit ceva, de-a informa/infirma, comunica sau modifica pe bune. Cu bătrânii și doamnele educați-vă răbdarea. De fapt cam toate efectele profesionalismului nonegocentric, tenace și neemotiv vă vor folosi și-n viața proprie. În fond și la urma urmei, cunoașterea omului e artă aparte și îmbogățire de sine.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ei as badie !? Carevasazica ca nu exista .Doar stiut este cum romanul ii „brinza buna in burduf de cine ”.Cindva mai bateam si noi cafenelele vremurilor sa mai schimbam vreo ocheada cu fetiscanele , liceene fiind ,cele de isi scurtau fusta pina deasupra „ genunchelui” imparturind restul in jurul curelusei cea de la care nu prea ne puteam desprinde privirea .Apoi incepeam , de buna seama ,spre a impresiona dulceata de adolescenta ,a depana ,fie din „Cum va place sau ce doriti ”fie din Raskolnikov cel dus si el cu forta prin marginimile Siberiei sau mai ne leganam privirile recitind din Maria Rilke sau din poeziile de dragoste ale lui Eminescu .Si uite asa de fiesce data „fata cea frumoasa ”pleca, undeva tirziu spre noapte, agale ,cu baietul cel plin de intelepciunea versurilor si de purtatul pantalonilor evazati asa cum ne cereau timpurile .Acum am uitat, cu totii, amuzamentul vorbelor sau cit de importanta este cunosterea capatata prin cititul cartilor si chiar daca totul ne este la un clic distanta vedem cum de fiecsce data interlocutorilor nostri (unora dintre ei ), mai tineri fiind ,le este greu in a intelege ceea ce batrinul spune sau mai degraba la ce face trimitere atunci cind acesta strecoara ,subtil , vreo referire oarecare .Cit despre fixatiile fiecaruia ne este tot mai evident cum ne impotmolim de fiesce data sau tot de atitea ori de cite ori dorim sa contrazicem ,cu argumente , interlocutorul .Minunate cuvinte ce ne spuneau cum „unora le intra pe o ureche si totul le iese pe cealalta „fara a avea nici cel mai mic impact , este si azi la moda zilei .Pina la urma „Arta Conversatiei” tine de posibilitatea individului de a creea in jurul lui noi abordari noi culoare ale adevarului la care interlocutorii sai nici nu s-au putut gindi vreodata .Cel ce stapineste o conversatie stapineste nu numai adevarul dar stapineste si gindurile oamenilor .A schimba ,mereu si mereu , gindurile cuiva este formula magica a „binelui absolut ” bine ce are marele merit de creea noi orizonturi fara de care umanitatea nu ar fi ajuns niciodata acolo unde este acum .Conversarti , conversati si iar conversati este modul prin care puteti intelege lumea asa cum este si nu asa cum va inchipuiti voi ca este .Uitati ceea ce credeti ca stiti si asimiliati ceea ce evident nu stiti atunci cind sunteti pusi fata in fata cu interlocutorii vostri .
In mintea mea:
a. parc + sula = citate/referiri la Iliescu
b. Cizmar si unelte de cizmarie = aluzii la Ceausescu
c. mentionarea, cred prematura cu 2 luni a cizmarului-carmaci m-a facut sa rememorez toata perioada aia groaznica.
d. sa nu uitam ca in romana referintele la genitale masculine au o conotatii negativ-bascalioase si la cele feminine conotatii pozitiv-admirative. Observatia este in domeniul publicului datorita unuia din patriarhii stand-up-ului romanesc – Teo
e. Fostii sectoristi isi mentin obiceiurile si acum la pensie cand stau in parcuri?
f. Se solicita clasei intelectualilor:
– sa se reaseze la locurile lor sin societate in liniste
– sa isi cumpere urgent locuri de veci si sicrie la preturi neafectate de inflatie
– sa consume mamaliga usor de mestecat
– sa isi creasca nepotii si sa isi ajute copii
– sa nu mai cleveteasca si sa urmareasca doar posturile de TV pro-guvenamentale ?
Arma albă are o definiție, trebuie să aibă 15 cm lungime, tăiș dublu, gardă la mâner etc. Un cuțit obișnuit de bucătărie nu e armă albă, iar o sulă cu-atât mai puțin.
Infracțiuni se pot comite cu orice, dar portul de arme albe e o infracțiune în sine. Portul unei șurubelnițe nu e infracțiune în sine.
: zau ? „Arma albă are o definiție, trebuie să aibă 15 cm lungime, tăiș dublu”
Ia de vezi https://fr.wikipedia.org/wiki/Puukko .. sub numele de finka era arma de predilectie a interlopilor sovietici in aii 30-50. Sauiade vezi cam caum arata un „stiletto” si ce lungime are (cutit italian „cu buton” ce apre in atatea si atatea filme. Sau butterflyul .. nu o fi arma ?
Si da, unii prefera sula .. Ca riscul de a da o lovitura mortala cu sula este minim… si nici „vatamarea” nu impune ingrijire prea mare.. adica daca te condamna ca l=ai intepat pe unu .. e la minim.
si confuzia cu op unealta … putini prefera … surubelnita!
A da.. urmarile neasteptate ale serviciului miliitar obligatoriu .. cand am avut colegi de armata .. cutitari (6 luni la 2 ani)
@Ghita Bizonu’ – scrie undeva „armă albă” în articolul tău de pe Wikipedia franceză?
În legislația românească de pe vremea lui Ceaușescu exista definiția pentru armă albă, de asta oamenii folosesc și azi sintagma.
Si io stiam ca sula e o chestie mica, bunicul meu era șuster, la el in atelier am vazut prima si ultima sula adevarata, sula ca scula, nu prostiile la care va ganditi :P…am cautat pe net, poate or fi mai mari astazi, auzi, arma alba!!! si, na, cine n-a vazut cum arata o sula poa` sa vada aici
https://accesorii-design.ro/products/sula-pentru-piele-cu-maner-ergonmic?variant=37725297541277¤cy=RON&utm_medium=product_sync&utm_source=google&utm_content=sag_organic&utm_campaign=sag_organic&utm_campaign=gs-2020-11-13&utm_source=google&utm_medium=smart_campaign&gclid=EAIaIQobChMI08LWnMPR-wIVzQeLCh2JxQM5EAQYAiABEgJVNPD_BwE
Nu-i nici mare, nu-i nici alba…da` e ergonomica
Si uite legatura, un link enorm pentru o chestie atat de mica!
La parcuri domnesti nu ma pricep, ca la tara nu-s…noi avem izlazuri prântu pascut vacile, givanul e la clup, pră socacul din fata cășii, numa ne boldîniem și nu dă nima de mâncare la ciurci sau ce hoară or mai umbla bitanga pră socac. Așa că nu mă bag…o fi cum ziceți!
@MirceaM – ”un link enorm pentru o chestie atat de mica”
V-a păcălit Google când v-a oferit link-ul cu toate atributele adăugate de ei.
Pe site-ul original, link-ul e într-o formă mult mai pământeană și funcționează la fel. Începând de la primul semn de întrebare din link, tot restul trebuie și poate fi șters, că nu ne interesează pe noi cine a plătit publicitatea către Google:
https://accesorii-design.ro/products/sula-pentru-piele-cu-maner-ergonmic
Nici cel care administrează acel site n-a reușit să scrie corect ”ergonomic”, dar pe el Google n-a avut cum să-l corecteze, că nu mai găsea nimeni link-ul 😀