marți, martie 19, 2024

Antropologicale

Vară târzie. M-așez și eu la una din mesele total absurde, criminale, înțepate chiar în trotuarele Căii Victoriei. Super-absurde, garantat cancerigene, măsuțele, căci tre să fii exclusiv suicidar să stai pe scaun, la masă, cu gura și nasul în miile de țevi de eșapament ce-ți otrăvesc suflul vital bombardându-te nonstop de la 0,50 metri distanță. Dar treacă-meargă, ca să-i înțelegi pe respectivii semeni măcar o dată-n viață merită să te gazezi voit. Afară de detaliul acesta, ce rămâne spectaculos de văzut din respectiva postare și postură este spectacolul îngustului Mare Bulevard. Alias războiul dintre șoferii auto, pietoni, trotinetiști, bicicliști. Mașini care ori o taie cu 80-100 la oră, ori doar se fâțâie, se târăsc, se bagă, se vâră, se-nfig și stau, iar se bagă-vâră-nfig cu disperare agresivă, mereu câștigând sau pierzând câte-o juma de metru pe-asfalt, așteptând 1-2 secunde sau 1-2 minute, în vacarm terorist și nebunie abia stăpânită. Blocându-se în bloc, bruscându-se fiecare, iritându-se maximal, pulverizând nu doar trombe de zgomot, fumuri, smog, gaze, ci și de nervi, țipete, vorbe, uri.

La o intersecție cuplul a doi străini traversează, pe verde, cu ochii țintuiți for ever în telefon. Mă rog, în cine știe ce aplicație care îi mână-nspre oriunde/orice. Mai puțin spre supraviețuire. În viteză-viteză, un biciclist taie perpendicular calea bărbatului, totodată încercând să tragă fulgerător o pălmuță peste ciocul mascat al respectivului, fără însă a reuși. Neobservând deloc intenția și gestul, extraterestrul turist își vede de drum, ciclistul autohton și pedagog principial continuându-și goana direcției de înaintare și a sensului vieții proprii. Scena ratată n-a fost remarcată de nimeni altcineva, dar ce păcat… Căci era acolo o nespus de altruistă și instructivă faptă, țâșnită spontan, din chiar instinctul de spirit civic al reprezentantului națiunii noastre, care i-ar fi dat astfel străinului o lecție de neuitat toată viața, obligându-l la mai multă atenție și responsabilitate de principiu, nu numai la nevisare-n timp de traversat strada. Cum adică să-și permită cineva, oricine-ar fi, să creadă că în București ești în altă capitală europeană, că te poți comporta ca aiurea, că dacă-i verde e verde și nicidecum semiverde, cvasigalben, demiroz, presque-roșu? Cum poate fi un străin atât de idiot încât să nu știe că-n țara asta dialectica, lejeritatea și relativitatea sunt lege? Că prioritatea, în regulile circulației, și toleranța, din sânul bunului simț popular, nu înseamnă nicidecum că putem pierde garda, putem abuza expectând a fi respectat, trecând strada – „Vodă prin lobodă” – fără maximă atenție, fără să sucim tot timpul capul stânga-dreapta-stânga-dreapta, fără să eziți, să te-oprești chiar?… Au nu orice este posibil? Au nu tre să trăim cu toții? Nu toți avem dreptul la mișcare pluridirecționară, la deplasare, la avansare liberă prin spațiu?… Oricum, așadar, repet scurt: păcat! Ce interacțiune bruscă și minunată (român biciclist având treabă versus zănatec turist plimbăreț/pierde vară), ce contact bogat în adrenalină și înțelepciune, în șoc nervos și învățătură de minte, în revelație sau frustă introducere în spiritul autohton ar fi putut avea loc în milisecunda aceea a plezniturii locale peste străinul bot… Românul pe două roți a rămas nedefulat, prof ratat, turistul distrat tot ducându-se în prostia, visarea și individualismul banal al eului și umbletului său călăuzit digital. Păcat.

De la josimea scăunelului, măsuței și țevilor de eșapament mai văd și gardul + una din porțile MNARului. Muzeu mare (deh, ex-palat regal), galerii onorabile, pline de lucrărele, schițuci, lucrări mari, opere de artă majoră, capodopere-capodopere, toate mai mult sau mai puțin unice. Originale cu ghiotura. Unicități și rarități valorând cât nu multe altele pe plan mondial. Majoritatea, mulțumită și slavă consilierilor și agenților de achiziție ale primei Case Regale, multe grație unor colecționari de excepție, mari, bogați, generoși. (Desigur, mă refer mai degrabă la averile galeriilor internaționale, cele naționale putându-se lăuda și cu achiziții de Stat sau instituție.) Printre toate operele de artă, unele parcă variante, versiuni, replici sau reproduceri de geniu. Dintre care câteva bineștiute, documentate exact ca atare, declarate, inclusiv comparate prin poze sau informații subliniind evoluția sau diferențele față de alte originale și variante, de-aiurea. Altele ceva mai obscure. Autori anonimi. „Din școala…” (lui cutare, din orașul ori țara cutare), din „atelierul lui…” (poate, cutare), „după…” (nuștiucine). Semănări și nu necesarmente răsăriri. Iar altele prezumptibile, pentru cei mai educați ori cunoscători lăsând loc vreunor indicibile mefieri, vreunor infinitezimale dubii. Pe scurt, o vizită la MNAR poate fi incomparabilă, eteroclitul de-aici jucându-și himerele de-atu la nenumărate niveluri. Dacă în orice muzeu te poți întreba ceva gen Dintre sute de uleiuri ce sparg licitațiile/ câte oare le reneagă expertiza, testele…; ori versiunea Dintre mii de capodoperi trezind admirație/ câte oare-s copiate cu șmecheră grație… apoi aici, în muzeele românești, îți poți localiza belșug de atari nebunii. Pe scurt: înafara carnavalului de bogăție și experiență pur estetică, cu cât revii mai des poți intui, observa, broda și mai ales aprofunda foarte posibile spectacole intelectuale, critice, beletristice.

Din mărețul muzeul central nu prea iese nimeni, gândindu-te că fie s-a intrat în grupuri ce vor întârzia ori vor ieși cine știe prin ce alte hude sau hrube tainice, ori în solitudini ultime, cutremurătoare, fără de-ntoarcere. Ori, pur și simplu, că n-a intrat nimeni. (Ah, pe-unde mai e vreo Agathă Christie, sau măcar vreun Haralamb Zincă, un serial HBO, History, să ne mai tragă o serie cu Crimele – sau măcar misterele – din muzeu?…) Adevărul-adevărat fiind că în MNARul bucureștean intră foarte puțină lume. Uneori, când se intră, se intră la greu. Grupuri consistente, chiar masive, deversate și adunate ciorchin din nu doar un singur autocar gigant, ci chiar din mai multe. Străini, așadar. Căci vai, ce puțini români dau pe-aici, ce infim de puțini știu că există și câte o zi pe lună, gratis. Intrare gratis la muzee? Ce vorbești, bre Mitică? MNARul refuză să publice opțiunea asta de vreo 10 ani. (Adică de când o are.) Nici măcar pe frumoasele poze de pe garduri, darmite pe situl său de internet n-ar scrie, cât de nanominuscul, așa ceva, lăsând doar autocarele cu străini (de-alde tot cei bogați!) să profite, să facă economie. Căci străinii știu de miercurea respectivă încă de-acasă, din ghidurile sau blogurile străine, ori cel puțin au grijă agențiile sau ghizii să fi pus deja în program o asemenea vizită, scurtă și ieftină. De mai multe ori m-am gândit de ce nu pot afla și grosul românilor detaliul respectiv. Pentru că ideea de gratis, când nevoia de bani e imensă, le repugnă gazdelor? Pentru a nu-și murdări sau zgâria parchetul cu noroiul specific al unui oraș conceput pentru trăsuri/căruțe și tramvaie cu cai? Pentru a nu-și stresa prostplătitul și preablazatul personal de pază din fiece sală?

Apropo de staful respectiv, doamne ferește să i te adresezi! Ferească sfântul să-l întrebi ceva, mai ales ceva ce-ar putea ține mai degrabă de demnitatea ghizilor, care pentru un pumn de povești și prostii fac/capătă bani. Invidia deprimă și întărâtă. (Dar oare cine s-ar putea abține, auzind din gura vreunei ghidușe, zilnic, poate de mai multe ori, povești precum aceea că cei trei chiparoși din peisajul frumoasei Suzana atacată de boșorogi reprezintă chiar Sfânta Treime, că turla antico-italiană din fundal e chiar de lăcaș ortodox, că nudul cel hipersenzual e chiar virtuoasa Biserică?)

În occident, paznicii de muzeu te pândesc extrem de discret. Iar de ești vreunul din cei ieșiți din comun, care întârzie contemplativ sau revin și iau notițe în dreptul vreunor lucrări, îți acordă o atenție maxim decentă, distantă, relaxându-se. Dacă se plictisesc și nu-i multă lume prin preajmă, câte unul chiar se apropie și te-ntreabă, delicat, dacă ai observat nu știu ce detaliu mai curios, picant ori mai rar de pe vreo pânză, ori dacă n-ai ratat cumva galeria X/Y. O fac cu sinceră plăcere, dar și din pretext, evaluându-te. După doar o vorbă-două își dau seama dacă ești ins calm și serios, de încredere, nu cumva unul dubios, cu gânduri ascunse, demne de griji și alarme. Căci camerele de luat vederi sunt doar de descurajare a vulgului sau a prostului, doar dovadă post-factum. Tot intervențiile iuți, manus humanum, sunt sfinte. Spre radicală deosebire, până nu demult paznicii tuturor muzeelor și galeriilor de artă din România aveau datoria sfântă de a urla după oricine-ar fi îndrăznit să pozeze ceva. În majoritatea muzeelor din țară o au și acum și musai mare e să o presteze. Bravo MNARului că a renunțat la tâmpenia respectivă. Atât doar că până și astăzi aici s-a rămas să se urle ca nu cumva să te-apropii la 50 de centimetri de un tablou, cu obrăznicia de a evita lucirile și umbrele obturatoare ori pentru a observa pensulația. Paznicii având persistentă grijă nucarecumva să deambulezi în sens invers față de acela indicat de tradiție și săgeți, speriindu-se dacă te-ntorci pe lângă ce-ai trecut ca să revezi chestii pe sărite, panicându-se dacă nu urmezi instrucțiunile rutinei de vizitare, încercând să te domesticească nervos. Ori, alternativ, să-și bage picioarele-n oricine și-orice, stând cu ochii lipiți de ecranul telefonului personal cât e ziulica de plicticoasă și lungă. Antropologia marasmului în muzeele românești conferă o panoramă amplă, bogată, complexă. Contemplabilă. Demnă de analizat. Chiar de n-ai fi analizant ori analizand, cum păsărește spun și scriu psihologii zilei, „analist” nemaipărându-li-se onorant. Dar orice-ai fi, panoplia aceea umană trebuie abordată și comentată compasional.

În timpul studenției, dintr-un zurliu impuls și pariu că „se poate”, am onorat/dezonorat jobul unui portar de noapte. Inspirat însă extenuat, după vreo patru luni am demisionat jurând că voi scrie un roman dedicat psihologiei gotico-existențialiste a paznicului nocturn. Proiectul a rămas defunct. Să fabulezi peste pățaniile reale și năzăririle spectralității nocturne are tradiție, gen, nefiind prea dificil. Să vezi în însăși lumina zilei rogvaivurile mult mai baroce ale întunericimilor subconștiente e mult mai provocator. Chiar de aceea, după decenii, în timpul numeroaselor mele vizite la MNAR mi-a apărut drept mult mai teribilă o nuvelă închinată paznicului diurn. O voi scrie, probabil, postum.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Masutele puse in gura esapamentelor, trecere pe oranj, sau pe rosu, e specific tuturor tarilor latine, incepind cu luminatul Paris si continuind cu orice catun italian.
    Are si un anumit farmec sa privesti lumea care trece la o cafea, mai ales in perioadele in care trec si femei frumoase. Din pacate numarul femeilor frumoase, pietoane, a scazut dramatic, ori sunt in Spania sau Italia ori se dau cu BMWurile. Chiar si-n preajma unviversitatilor sunt tot mai putine bunaciuni, ca ajungi sa crezi ca doar uritele studiaza.
    De aceea se poate vizita MNAR.

    • Aveti dreptate.
      Uratele si zbanghii sunt mai predispusi sa invete. :)))
      Asa o sa poata sa aiba o sansa sa ajunga ceva in viata. Nu cu frumusete trecatoare sau muschi greu de intretinut ca in tinerete.
      … Dupa ce am fost repartizat la terminarea facultatii, visul meu era (auto-citat!) – „Vreau miros de gaze de esapament de Bucuresti”. ;)
      Asta e, neam de orasean. … Pana la varsta de 8-9 ani aveam dificultati sa deosebesc repede o rata mare de o gasca mai mica! ;)

      • Asistam la un paradox: „fumoasele” precum botoxatele avutie nationala sunt de fapt destul de uratele, si nu-si aminteste nimeni sa le fi vazut prin facultati, biblioteci, ma rog, alte locuri decat lounge-uri si cluburi.
        Referitor la mirosul de Bucuresti: prima vizita in capitala – pentru viza de iesire, imi amintesc si acum mirosul din tren, din gara, din metrou. Mirosea a esapament, a motorina, a tot ce vrei numai a Dubai nu. Curios lucru acest Dubai, banii sunt facuti (printre altele) din petrol, insa prea putin miros de petrol.
        Sa fim centrul lumii ? N-as paria pe contrar.

  2. ..apropo de capitală europeană, precum și de paznicii de la muzeu..
    Am boală pe reclame, în general, dar sunt și câteva haioase. M-a distrat la nebunie, de pildă, faza în care Moroșanu (ghid cică..) explică cum că „A l’epoque, Bucharest etait le petit Paris”, arătând sugestiv cu degetele lui butucănoase, cam cât era de mititel..

    Pentru paznicii de noapte, mai vechi sau mai noi, două versuri geniale :
    „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
    Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci” (Scrisoarea I)

  3. Si eu cand eram la facultate imi venise ideea sa abandonez si sa ma fac taximetrist.
    Mama si tata m-au convins sa nu fac asta.
    Dpdv financiar inca nu sunt sigur ca a fost alegerea corecta.

  4. Postum(oare cine ne va scrie epitaful )sau in costum trecuta-au ani si ani de-atunci cind linistiti ,nevoie mare ,ascultam la Athene Palace , in surdina momentului artistic , vioara lui Dinicu sau cind beam la gradina restaurantului cu acelasi nume , vinul , cel sec, stropit cu un dram de sifon atita cit sa nu ii schimbe gustul .Meniul „ a la carte ” nu ne facea nici o problema si gustarile aduse „an avant„abia ce ne deschideau apetitul .Plecam de acasa ,o data cu lasarea serii , inobilati de cravata si sacoul, obligatoriu de purtat , atunci cind doream a petrece o seara minunata impreuna cu iubita (uneori si ea de ocazie ) la celebrul restaurant al acelor vremuri trecute si ajungeam ,tirziu, spre dimineata, inapoi in atit de linistitele nostre odai ce inca nu cunosteau farmecul televizoarelor color sau zumzetul firesc al clapelor de tastatura .Totul a ramas in urma si acum ne multumim cu distractia ,la zi, fie ea si intr-un bar aflat la marginea atit de populatei si pietonalei, cindva, Calea Victoriei .Linistea noptii , nu ne mai este tulburata de tropotul copitelor cailor inhamati la trasurile vremurilor si nici de scirtiitul , la vreo cotitura ,al vreunui tramvai ce isi retragea vagoanele la Depou .O tempora, o mores!ca un intreg, ne aduc in fata nostalgiile „unei lumi ce nu mai exista ” o lume in care usile de la intrarea in casele nostre nu se inchideau niciodata , acolo unde salutul unui necunoscut cu care puteai interactiona pe strada sau oriunde aiurea , era obligatoriu , acolo unde exceptionalitatea fiecaruia dintre noi era respectata , acolo unde modelul de urmat era ,mai degraba , cel al lui Petronius ”( elegantiae arbiter) cu al sau Satyricon. Cartea era carte , a invata era regula si a te distra era frumusetea vietii fiecaruia dintre noi . Cu totii , cei ce am trait si inca ne aducem aminte de acele vremuri ale Bucurestilor de alta data ,am dorit sa fim cumva fie Ligia , daca eram o fata , (frumoasa din povestea de dragoste cu Vinicius din Quovadis al lui Sienkiewicz) sau poate , de ce nu , Paris din tot atit de cunoscuta poveste a razboiului Troian .Totul a tinut putina vreme si ceea ce a urmat stie o intreaga omenire . Acum suntem martorii unei alte lumi , o lume ce inca isi cauta intelepciunea si unde noi toti cautam , la rindul nostru, sa ne exprimam , liber si nestingheriti de nimeni ,parerile , fie ele mai bune ,pentru unii sau poate chiar rele , pentru altii .O alta forma a frumusetii(cu toate micile ei perioade de uriciune ) ni se arata ,acum, in paralel cu ceea ce noi toti numim : singura viata ce ne-a fost data sa o traim pe planeta Terra .

  5. Victoriei pe linga mesele cu pricina, la fel ca Magheru in dreptul fostei Eva, sint adevaratele autostrazi A3 si A4 ale României. Vijjj, vijjj! Biciclistii circula in viteza bezmetica ca sportivii cu bob-ul pe pistele lor gaoace. Faptul ca nimeni nu se ciocneste cu nimeni se datoreaza probabil ca toti participantii traiesc in spatii paralele.

    • ..spații paralele sau protecții (care nu se intersectează decât „accidental”) ale unei realități altfel inaccesibile la modul exhaustiv, dacă acceptați ideea. Asta deși teoria universurilor paralele pare să fie mai populară.

      Altfel, chiar și contondența eventualelor ciocniri cu mesele, scaunele sau vremelnicii lor ocupanți, pare să fie tot o iluzie regizată (genial..) de creier. Ca și visul că Bucureștiul ar putea fi mai mult decât micul Paris..

  6. Aveti dreptate.
    Uratele si zbanghii sunt mai predispusi sa invete. :)))
    Asa o sa poata sa aiba o sansa sa ajunga ceva in viata. Nu cu frumusete trecatoare sau muschi greu de intretinut ca in tinerete.
    … Dupa ce am fost repartizat la terminarea facultatii, visul meu era (auto-citat!) – „Vreau miros de gaze de esapament de Bucuresti”. ;)
    Asta e, neam de orasean. … Pana la varsta de 8-9 ani aveam dificultati sa deosebesc repede o rata mare de o gasca mai mica! ;)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro