Anul 2018 și dubla lui semnificație pentru Cehia și Slovacia

2018 nu este numai pentru noi, românii, unul al aniversărilor. Al unui Centenar, al Unirii istorice pe care nu știu zău cum le vom marca având în vedere starea de dezbinare profundă în care ne-am despărțit de 2017. De sărbătorit, sau, mai bine spus de comemorat/de aniversat (alegeți dumneavoatră verbul) vor avea și locuitorii fostei Cehoslovacii. Stat federal multietnic născut la sfârșitul Primului Război Mondial.
Pe 1 ianuarie s-au împlinit 25 de ani de la scindare, iar în ultima decadă a lui august se vor împlini 50 de ani de la înăbușirea în sânge de către Statele Pactului de la Varșovia, mai puțin România, a Primăverii de la Praga. Se va scrie, probabil, mult în cursul anului acestuia despre Primăvara de la Praga, se vor da, poate, publicității noi documente, va deveni, în fine, poate mai clar și pentru noi, românii, care au fost resorturile reale ale neparticipării României la invazie. Nu prea cred că ar avea dreptate Stelian Tănase care, într-o postare de pe blogul său, postare din data de 26 decembrie 2017, scria că Nicolae Ceaușescu nu știa nimic despre iminența invaziei. Știa că se pregătește ceva, dar nu fusese oficial informat nici de Moscova, nici de conducerile comuniste ale celorlator țări participante la invazie și se prea poate să nu fi cunoscut data sigură a operațiunii. De aici și surpriza cu care a primit vestea secretarul cu probleme internaționale, Paul Niculescu-Mizil, și măsurile asiguratorii pe care și le-a luat acesta înainte de a-l trezi din somn pe Ceaușescu.
Dacă lucrurile ar fi stat radical altfel, aceasta ar fi însemnat că România ar fi avut la ora aceea un spionaj extern complet ineficient sau, în totalitate, infestat de ruși. Ceea ce nu cred că era cazul. Nu de alta, dar manevre militare au avut loc în văzul lumii pe tot parcursul verii chiar la granița cu România, în Republica Moldova, concentrările erau la ordinea zilei și era imposibil ca ele să nu fi fost puse în legătură cu starea de nervozitate crescândă a “rușilor” și a aliaților lor față de liberalizările admise de noul lider al Partidului Comunist Cehoslovac, Dubček. Ales în fruntea comuniștilor cehoslovaci pe 5 ianuarie 1968. O prezentare succintă a scopurilor și limitelor impuse de Dubček și fidelii săi liberalizărilor pragheze se găsește în cartea lui Ghiță Ionescu și Isabel de Mandariaga consacrată Opoziției, apărută în traducere românească în 1992 la editura Humanitas.
Dar nu despre Primăvara de la Praga, despre înecarea ei în sânge, despre mitingul care l-a făcut deodată mai popular ca niciodată pe Nicolae Ceaușescu, de unde și ideea repetării “scenei balconului” la 21 decembrie 1989 ași dori să vorbesc în comentariul meu de astăzi. Ci despre dezmembrarea pașnică, negociată a Ceholovaciei. Despre care, judecând tăcerea înregistrată la împlinirea a 20 de ani de la punerea ei în practică, se poate bănui că se va scrie foarte puțin și încă și mai puțin nostalgic.
Până la Cel de-al Doilea Război Mondial, Cehoslovacia a fost ceea ce se cheamă o poveste de succes. Economic, în primul rând, dar și de conviețuire pașnică. Povestea nu a fost zdruncinată nici de teroarea nazistă, deși cehii nu le-au iertat slovacilor trădarea din 1939, nici de comunism, nici de eșecul Primăverii de la Praga. De abia după 1990 au apărut problemele venite din turbulențele din Grupul de la Vișegrad, de natura asimetrică a Statului (preponderența economică și politică a Cehiei), naționalismul (agresiv al premierului Meciar al Slovaciei), lipsa exercițiului democratic, absența consultării populare. Separarea s-a făcut nu în urma consultării celor 15 milioane de cehoslovaci, ci prin înțelegerea dintre premierul Cehiei, Vaclav Klaus, și acela al Slovaciei, Vladimir Meciar. Președintele Republicii, fostul disident Vaclav Havel, o victimă a felului în care s-a încheiat Primăvara de la Praga, și-a dat în chip de protest demisia pentru a deveni mai apoi primul președinte al Cehiei.
La 25 de ani de la scindare e greu de spus cine a pierdut, cine a câștigat din ceea ce oamenii lucizi din presa celor două Republici au numit “o afacere între două persoane care ne-a luat pe toți prin surprindere”. Absența unor regrete sau tensiuni vizibile poate fi explicată și prin rapida cooptare a celor două State în NATO și UE.