sâmbătă, ianuarie 28, 2023

Apendice la o dezbatere prematur curmată: proiectele de Legi ale învățământului

Am ascultat azi explicațiile oferite de ministrul Sorin Cîmpeanu postului Digi Tv la ora 12.00 în legătură cu proiectele de Legi ale învățământului. Ca de obicei, domnia sa a dat răspunsuri directe, la obiect, care însă poate pentru unii – printre care mă număr – au sporit confuzia, în loc să o diminueze.

1 Legalitate

O mare nedumerire, pentru foarte mulți români, este de ce dezbaterea publică pe marginea proiectelor a durat atât de puțin și a fost programată într-un răstimp în care profesorii din întreg învățământul nostru erau în concediu, având deci șanse mici de a urmări dezbaterea sau de a participa la ea. Prompt, domnul ministru ne-a oferit o explicație, cel puțin la primul aspect. Mai exact, la refuzul – imposibilitatea, susține domnia sa – de a prelungi dezbaterea, din cauza constrângerilor legale. A uitat însă să spună care sunt aceste constrângeri, în ce text normativ pot fi găsite. Un detaliu, totuși, relevant, mai ales pentru un oficial care și-a făcut un titlu de glorie din adevăr și exactitate.

Nefiind om de legi, m-am îndreptat către referința cea mai la îndemână, citată chiar pe site-ul Ministerului Educației, în legătură cu organizarea ultimei runde de consultări publice on-line: Legea 52 / 2003 ”privind transparența decizională în administrația publică”. Am găsit aici mai multe termene obligatorii, care prescriau însă, toate, intervaluri minimale (”cel puțin…”). Nu am găsit nicio prescriere limitativă (”cel mult…”). Poate n-am citit suficient de atent. Poate n-am înțeles suficient de bine. Am deci rugămintea către domnul ministru de a arăta exact cetățenilor din România ce prevedere legală împiedică prelungirea dezbaterii.

2 Echitate și excelență

Foarte controversate au fost și prevederile legale care acordă colegiilor naționale ”privilegiul” de a organiza o admitere proprie (maximum 90% din locuri). Am văzut că s-au declarat în dezacord cu astfel de diferențieri în interiorul rețelei școlare chiar și profesori de la aceste colegii – or fi avut și ele vreme să facă niște consultări relevante în rândul angajaților? S-au formulat, în legătură cu aceste diferențieri propuse, temeri că ele ar putea deveni o sursă de corupție, de meditații ”specializate” în sensul subiectelor care urmează să fie date la examen sau chiar de sifonare a acestora către unii candidați. Eroare! – ne-a lămurit domnul ministru, pentru că subiectele nu vor fi alcătuite intern ci de către un organism național și nu pentru fiecare școală în parte.

Pe mine unul răspunsul acesta mai mult m-a nedumerit decât să mă lămurească. Rămân, pentru mine, niște serioase semne de întrebare neelucidate privind rostul inițiativei: înscrierea la acest concurs se face la un colegiu anume? Atunci ce vor face candidații care, obținând un anumit punctaj, nu vor putea fi admiși, deși ar fi putut fi admiși, prestând aceleași probe, cu exact aceleași subiecte, dacă s-ar fi înscris la alte colegii? Sau urmează ca acest al doilea examen să reprezinte, de fapt, un soi de a doua ”evaluare națională”, finalizată printr-o nouă repartiție computerizată? Nu e mai logic atunci să încercăm să întărim evaluarea națională primă, astfel încât să devină relevantă, decât să-i supunem pe copii caznei de a da două examene similare, unul după celălalt, într-un interval foarte scurt? După mine, arată a un soi de ”a doua șansă” inversată: nu pentru elevii care abandonează școala, ci pentru cei care vor musai să iasă din ea premianți. Evident că trebuie să ne preocupe și aceștia, dar nu prin instituirea de filtre suplimentare de admitere. După mine, calea de urmat ar exact cea opusă, de încercare de descărcare a presiunii sociale exercitate de pragurile de admitere, din care ies avantajați, inevitabil, copiii crescuți în familii cu resurse. Atunci am putea asigura și flexibilitatea parcursurilor educaționale de care învățământul nostru are nevoie vitală, ca să înceteze să mai fie ca o cursă cu obstacole în care, dacă ai avut ghinionul să nu poți sări un obstacol rămâi să vegetezi la poala lui pe vecie. Ar mai fi multe de spus la acest subiect – multe le-am mai spus, le-au spus și alții – mă opresc însă, pentru a da rând unei alte întrebări.

Îl rog iarăși pe domnul ministru să ne dumirească, în termeni cât mai exacți, așa cum obișnuiește domnia sa, care ar fi, în detaliu, modalitatea de desfășurare a acestui al doilea examen și la ce folosește.

3 Renunțarea la titlu

Privitor de prevederea care dă dreptul unei persoane cu diplomă și titlu de doctor să renunțe la acestea aproape că nici n-ar mai fi ce spune. A mai fost o dată propusă tot de domnul Cîmpeanu, la sugestia lui Victor Viorel Ponta, pe atunci premier stânjenit de un perfect justificat verdict de plagiat. Din câte îmi amintesc, s-a renunțat la ea, din cauza evidentei absurdități și a valului de reacții iscate. Îmi mai amintesc totodată că, la preluarea noului mandat, domnului Cîmpeanu i s-a amintit de acest episod, pe care domnia sa l-a calificat drept o eroare personală, datorată evaluării pripite a consecințelor.

Îmi amintesc corect, domnule ministru?

Văd că, mai nou, se vehiculează ideea de a putea renunța la doctorat ”contra cost”, achitând contravaloarea sumelor investite de stat pentru persoana rerspectivă pe parcursul studiilor doctorale. Las la o parte faptul că o astfel de măsură punitivă ar fi inoperantă pentru absolvenții cu taxă. Mă întreb doar cum ar arăta decizia pe care ar urma să o ia cineva în asemenea condiții: ”Ce mă costă mai mult? Să returnez banii de școlaritate, sau să țin în continuare diploma de doctor în sertar?”

Mie povestea asta îmi amintește de o situație amuzantă din vremea lui Ceaușescu, când cei care locuiau la bloc s-au trezit cu interdicția de a mai închide balcoanele proprii cu sticlă și fier forjat, fiind altfel amenințați cu o amendă. În consecință, Primăria Capitalei a fost în scurt timp invadată de oameni care întrebau la ce ghișeu își pot plăti amenda, ca să își închidă balconul în bună regulă. Numai că reputația dobândită de sistemul de doctorate din România, în țară și peste hotare, nu e deloc amuzantă.

Îl rog iarăși pe domnul ministru să ne explice, ilustrând măcar cu o situație concretă, cui ar putea să îi folosească o astfel de prevedere și în ce fel. L-aș mai întreba totodată dacă mai știe și vreo altă țară care să fi promovat măsuri similară și dacă domnia sa crede că menținerea acestei reglementări poate ajuta la consolidarea reputației doctoratelor românești.

4 Dezacorduri

Au fost reacții publice care au exprimat dezacorduri față de unele aspecte din proiectele legislative, în ciuda timpului scurt și a perioadei alese. Cele mai importante ar fi fost, cred, cele instituționale, în special cele venite dinspre învățământ, dinspre școli, facultăți, universități.

Nu știu cum au stat lucrurile în școli, dar în universități, cu siguranță, n-au stat bine deloc.

Domnul ministru are o bogată experiență de cadru didactic universitar, de rector, de președinte al Consiliului Național al Rectorilor. Domnia sa știe cu siguranță că deciziile se iau greu, migălos, în instituțiile academice, de către organisme abilitate – Consilii ale facultăților, Senatele universitare – care, în acest caz. nu s-au mai putut întruni pe timpul verii. Adesea, în chestiunile importante – să nu se numere Legile învățământului printre acestea? – astfel de decizii sunt precedate de consultări pe toate palierele, cu membrii și conducerile departamentelor, cu membrii și conducerile facultăților, ale centrelor de cercetare, ale altor structuri academice – imposibil de realizat în intervalul destinat dezbaterii publice. Sunt, repet, chestiuni pe care domnul ministru le cunoaște fără nici cea mai mică îndoială dar, din motive pentru mine greu de înțeles, a preferat să le ignore.

Las la o parte faptul că, așa cum a fost organizată, birocratic, dezbaterea nu pare să fi încurajat în niciun fel ceea ce e esențial într-o dezbatere: schimbul de idei.

Pentru ”maratonul” ultimelor două zile s-a anunțat că se pot înscrie 1000 de persoane în fiecare zi și că fiecăreia i se rezervă câte 3 minute de luare de cuvânt, în ordinea înscrierii. Sunt filolog, dar rețin totuși, din școală, înmulțirea și împărțirea: 1000 de invitați x 3 minute = 3000 minute = 50 de ore, în locul celor 4 proiectate. Cum să mai întrebi, în condițiile astea, cine au fost cei care s-au înscris și ce idei au susținut? Urmează, am înțeles, o dare de seamă.

Menționez încă un ”detaliu” organizatoric: fiecare persoană juridică / fizică doritoare să participe trebuia să completeze, pentru a obține accesul, un formular în care să noteze, cu exactitatea proprie domnului ministru, textul de lege pe care îl dorea amendat și alături formularea propusă.

Câte persoane cu experiență și, aș îndrăzni să adaug, cu viziune în învățământ s-ar expune ridicolului încercând să facă ceva ce n-au făcut niciodată, redactare de texte juridice? Încerc să-mi imaginez, de pildă, cum ar fi reacționat regretatul academician Solomon Marcus la o astfel de propunere de ”dezbatere”.

Înfine, mai în pripă, mai redactând ”pe un colț de masă”, sub presiunea timpului, într-un context care nu numai că nu a încurajat, dar pare chiar să-și fi propus să descurajeze participarea la discuții, au existat și inițiative de articulare a unor puncte de vedere împărtășite de instituții sau de grupuri de persoane cu o anumită expertiză sau anumite afinități. Despre patru dintre ele știu eu: poziția ANPRO – Asociația Națională a Profesorilor de Română ”Ioana Em. Petrescu” – și poziția facultăților filologice din țară cu privire la statutul prevăzut limbii și literaturii române în ”bacalaureatul 2027”. Primul a fost publicat în Observator cultural, într-un grupaj de texte eșalonat pe 3 numere – fac și acestea parte din ”dezbaterea publică”, în viziunea domnului ministru? – cel de al doilea, asumat de către decanii facultăților semnatare, a fost trimis către minister, știu însă de el fiind eu însumi filolog. Un al treiela text, la care am aderat și eu, se referă strict la chestiunile de etică și integritate vizate de cele două proiecte legislative. Acesta este asumat individual de către 66 de persoane, cu expertiză și implicare în chestiunile vizate – titulari de curs, membri sau președinți ai Comisiilor de etică din universități, membri sau președinți ai organismelor naționale cu atribuții în domeniu etc. Principalul deziderat formulat în acest text a fost, întru totul firesc, cel de prelungire a dezbaterii, pentru a putea cântări, în cunoștiință de cauză, argumentelor pro și contra pentru o soluție legislativă sau alta. Cel de al patrulea text, având ca semnatari un grup de 100 de intelectuali, mulți dintre ei nume de primă mână ale culturii românești, pare să fi fost singurul care a atras, până acum, atenția domnului ministru. Domnia sa a avut față de acesta o reacție, comentată în fel și chip în mass media, pe care o reproduc în continuare:

”Putem înțelege nemulțumirea unui grup de interese, dar acest lucru nu trebuie să afecteze interesul general de a avea un cadru legal care să asigure dreptul la o educație de calitate pentru peste 3,5 milioane de copii și tineri!”.

Două observații de detaliu: ”interesul general”, oricum l-am defini, e acela de a avea cadrul legal care să asigure dreptul la o educație de calitate copiilor, nu însă și acela de a-l avea musai pe 24 august. A doua observație: domnul ministru pare să implice că ”interesele” grupului semnatar par a fi diferite de cel tocmai enunțat, pe care ”îl afectează”. Pe ce își bazează domnia sa această implicație?

La emisiunea Digi Tv de la care am pornit acest articol, domnul ministru revenea cu precizările că ”grupurile de interese” sunt perfect legitime și chiar necesare în orice societate democratică. Chiar așa și este. Personal nu văd nimic jignitor în titulatura atribuită de domnul Cîmpeanu semnatarilor. Văd însă ceva profund inadecvat. Orice ”grup de interese” se definește, public, prin interesele pe care și le asumă și dorește să le promoveze, fie că e vorba de opțiuni economice, morale, ecologice, politice ș.a.m.d. Nu există ”grup de interese” fără ”interese” pe care să le apere.

Îl rog așadar, pentru ultima oară în acest text, pe domnul ministru, cu deschiderea și directețea care îl caracterizează, să ne spună ce interese promovează grupul desemnat ca atare de domnia sa și dacă domnia sa consideră și celelalte trei documente menționate de mine tot emanând dinspre ”grupuri de interese”, iar dacă da, ce interese reprezintă fiecare.

În așteptarea unor răspunsuri pe care orice dezbatere autentică ar trebui să le implice și în speranța că domnul ministru nu va considera această intervenție tardivă, poate chiar – Doamne ferește! – ”ilegală”,

Cu stimă,

prof. dr. Liviu Papadima, filolog

Distribuie acest articol

33 COMENTARII

  1. Chestia cu renuntarea la titlu e caraghioasa, demna de un comedy show, daca nu ar fi o problema atat de serioasa. Cine in toate mintile, dupa 4-7 ani de lucru la un doctorat (presupunand ca e „pe bune”) ar vrea sa renunte la titlu, si de ce? S-a trezit dimineata si a hotarat ca e mai bine fara titlul de doctor, la care se presupune ca a muncit mult? Asa, de ce nu se va putea renunta si la facultate, la titlul de absolvent al unei facultati ?!… sau la titlul de absolvent de liceu si BAC? …
    Sa dai banii inapoi si sa renunti la diploma de facultate, ca brusc nu iti mai convine sa fii absolvent de Politehnica, sau de Drept, sau Istorie, etc. .. E culmea absurdului. Oricine vede aici ca masura e data pt a scapa legal pe plagiatorii si impostorii cu „doctorate” false. Daca sunt prinsi cu mitza in sac, renunta la titlu, dau banii inapoi (nu e o suma mare pt cei 3 ani), si gata, sunt curati.. Dimpotriva, doctoratele ar trebui verificate national de comisii de specialitate si mai serioase decat pana acum, pt a cerne plagiatele si tezele de foarte slaba calitate, cat si pe conducatorii de doctorate fara scrupule.

    • Si.. ar fi sa dea banii inapoi si conducatorii de doctorate plagiate?
      Ca si ei au primit ceva sume si au o raspundere ( sau nu au?)

    • @Descartes, ați fi surprins car de multa lume renunța la diplomele de licență. Pentru că nu își găsesc de lucru în domeniul de studiu și diploma devine inutilă. Absolvenți de drept care lucrează la Glovo, absolvenți de marketing care lucrează pe linii de asamblare, absolvente de limbi străine care lucrează că hostesse. De bună voie, și nesiliți de nimeni, renunța la „zorzonul” numit diploma de licență. De ce nu ar putea și ce cu „zorzoane” mai mari sa renunțe?

      • Exemplele pe care le dati sustin doar afirmatia ca unele diplome de licenta sunt inutile, nu aduceti niciun singur exemplu de renuntare la diploma de licenta. La o diploma nu se poate renunta, ea trebuie retrasa de facultatea care a emis-o.

        • @Judex, a nu folosi o diplomă înseamnă renunțarea la ea.
          Realist vorbind, nici o Facultate nu își va retrage benevol vreo diploma pentru că este contra menirii ei, ca și Facultate. Rolul Facultății este sa ofere cunoștințe și abilități pe care le atesta cu o diplomă. E ca si cum Facultatea și-ar spune sieși: nu mi-am făcut treaba cum trebuie! E contra naturii!

          Anularea unei diplome se face doar in cazul unei fraude dovedite. In rest, exista soluția nefolosirii ei. E că și cum nu ar exista.

      • Huh? Nu renunta deloc la diplome, e imposibil. Eventual renunta la o cariera in domeniu. Dar chiar si in CV continua sa isi treaca diploma obtinuta.

        • @George, nu renunță la diploma pentru că perioada de studii se că considera vechime in munca atunci când va ieși la pensie. In rest, o diplomă care nu este folosita, este că și inexistentă.

          Nu ați mai fost de mult pe piata muncii. Primele CV-uri care sunt date deoparte sunt ale celor „overqualified”. Nimeni nu are nevoie de orgolioși, se caută oamenii muncitori, care își știu locul. (Vorbesc de lumea reală, nu administratie/bugetari). Cu realism, lumea prefera să scoată din CV-uri. Daca diploma nu da de mâncare familiei, ea este inutila.

          • Pentru a lucra într-o companie poloneză condusă de germani am procedat exact cum spuneţi: am scos din CV tot ceea ce putea să arate că sunt supracalificat pentru postul de muncă respectiv.
            Totul a fost bine şi frumos până când, după prima zi, am fost nevoit să le aduc actele de studii pentru a justifica salariul pe care îl primeam (studii superioare). Deoarece doreau acte traduse în limba polonă (aşa este moda pe aici, Uniunea Europeană se ocupă de număratul steagurile cu curcubeu şi de promovarea unor cai troieni prin această parte ale continentului), am adus diploma de doctorat. Au apărut nişte ochi mari şi mi s-a solicitat imperativ să traduc diploma în limba polonă. Aveam o domnişoară în faţa mea, aşa că nu am înjurat, ci am rugat-o să observe faptul că diploma de doctorat este tipărită în patru limbi străine: engleză, franceză, germană şi rusă. Am auzit atunci „A, tak?” („A, da?”) şi aşa s-a încheiat discuţia despre supracalificare.

            • @Petre Opriș, va înțeleg perfect, nici o companie nu va angaja, din prima, o persoana care se considera expert. In cazul unui expert dovedit și cunoscut, se va prefera contractul de colaborare, in locul angajării. Ceilalți trebuie să dovedească, exact așa cum ați făcut și dumneavoastră. :)

              In altă ordine de idei, un manager foarte bun ar trebui să își cunoască, in timp, foarte bine angajații. Deci și studiile lor. Daca nu v-a căutat deja pe LinkedIn și nu sunteți conectați, mai are de învățat în ceea ce privește ‘people management’.

          • Si supracalificatii isi stiu locul, acolo sus unde sunt retribuiti corespunzator, ar fi ideal sa lucrezi cu ei, dar costa. Asa ca in general se prefera subcalificatii, care sunt ascultatori pt ca se simt cu musca pe caciula si sunt platiti mult mai putin.
            In plus, daca angajatul este mai competent decat patronul (privat sau stat) se destabilizeaza ierarhia socio-profesionala de tip mafiot (bazata pe partide, familie, etnie, relatii, mita etc. pe care le vedem si la TV).
            Personal cunosc asemenea cazuri, inclusiv un inginer chimist, master, doctor, cercetator stiintific si cadru didactic universitar care lucreaza acum ca Director de resurse umane (calificat cu scoala postliceala), cu salariu muuult mai mare.

            • @Viorel Ordeanu, domnul inginer chimist este un tip pragmatic, bravo dumnealui!

              Nu mai știu cine spunea, dar ideea era că dacă s-ar clasifica angajații in angajați de tip A, B, C și D, cei de tip A ar avea tendința să angajeze colegi de tip A, ceea ce ar duce , in timp, la o companie de tip A.
              In schimb, angajații de tip B au tendința să angajeze colegi de tip C și D, submisivi. Doar că, în timp, compania va deveni de tip C sau D. Angajatorul decide riscul pe care și-l asuma in momentul in care face angajări.

      • @Victoria si @Stefan,
        Teoretic, si conducatorii de doctorate plagiate ar trebui sa dea inapoi sumele primite, de aceea toate universitatile ar trebui sa treaca toate tezele prin programe anti-plagiat; ceea ce universitatile mari si fac de ceva timp. Altfel, e cam greu de demonstrat ca doctorandul a plagiat cu acordul conducatorului de doctorat. Un doctorand poate plagia o parte din teza fara ca adviser-ul sa stie, sau poate schimba anumite lucruri a.i sa nu fie detectat la o analiza prin programe anti-plagiat.
        @Stefan: Faceti o mare confuzie intre a lucra in alt domeniu decat cel de licenta, si a renunta cu totul la diploma, asa cum se propune pt cei cu doctorate plagiate. Lucrurile sunt total diferite. Sunt unii care lucreaza in alte domenii (mai ales dintre cei care in facultate au fost studenti slabi), dar nu cred ca vreunul vrea sa renunte si la diploma, de ce ar face asta? O tin acasa in rama sa aiba cu ce se mandri, chiar daca ei lucreaza la Glovo. La doctorate, ceea ce se propune e mai nociv, in sensul ca incurajeaza plagiatul. Adica unii plagiaza ca sa-si faca o asa-zisa „teza”, iar apoi daca sunt prinsi, sa poata renunta si e totul ok? Dar daca nu sunt prinsi? atunci sunt „doctori” in domeniul respectiv, primesc sporuri, etc ?!…

        • @Descartes, nu sunt bun la fineturi. Și nu inteleg complicațiile. O diplomă dovedită falsa își pierde valabilitatea și toate beneficiile care deriva din diploma se pierd odată cu ea.

          Plagiatul este o frauda, nu o filosofie a fraudei. Există legi pentru frauda cu coercițiile de rigoare. Și dacă nu există legi, e o problema legislativă care ar trebui rezolvată.

          • @Stefan. Nu e nicio „complicatie”. Nu ati inteles, sau va faceti ca nu intelegeti cu platitudini gen „fineturi, plagiatul e o frauda, nu o filozofie a fraudei”, etc… Orice om cu mintea intreaga intelege ca legea in discutie e data pt a scapa plagiatorii cu doctorate plagiate. Altfel, de ce ar vrea cineva sa renunte benevol la diploma la care se presupune ca a lucrat indelung (si sa mai dea si banii inapoi) ?! Exemplele cu absolventii care lucreaza la Glovo sau ca „hostesse” sunt fara legatura cu subiectul si gresite. Chiar daca unii lucreaza in alt domeniu, nu renunta la diploma, e cu totul altceva.

        • Softurile antiplagiat sunt instrumente informatice, care functioneaza doar manuite de un specialist, pentru a redacta „raportul de originalitate”, in functie de calitatea softului folosit si de reglajul filtrelor cu care lucreaza, deci de interesul omului de a fi sau a nu fi un plagiat. In plus apare si umorul involuntar al „Inteligentei Artificiale”.
          Iar in cursul redactarii, coordonatorul observa plagiatul, uneori chiar traduceri automate (care se dau de gol singure) dar elevul zice ca e scris de el iar softul ii da dreptate, asa ca daca nu vrei sa ai conflict cu toata lumea (elevii, colegii, angajatorul si eventual justitia) te faci ca nu observi.
          Cum spunea un clasic: „nu e bine sa dai in Buby pana nu vezi cine il tine in lesa”, iar evenimentele recente confirma si chiar legea poate fi schimbata la comanda. Iar unde-i lege nu-i tocmeala.

      • Persoanele pe care le amintiți nu renunță la diplomele de licență. Nu fac uz de ele. Lucrează în posturi care nu necesită nivelul de studii pe care-l atestă acele diplome din varii motive. Cel mai important ar fi acela că nu posedă cunoștințele atestate de diplomă. Mare diferență între a renunța la diplomă sau a nu o folosi.

        • @Gica Contra, da, este o diferență de nuanță filosofică. Se pot scrie tone de cărți despre nuanțe, despre amorul propriu, despre orgolii și tablouri atârnate pe pereți.

          Dar in viață reală, o diplomă nefolosita este ca și inexistentă. Ea nu da de mâncare familiei, nu plătește ratele, nu rezolva nevoile de baza. Filosofiile și orgoliile nu sunt nevoi de baza. Sunt mofturi.

          • @Stefan. Nu, confunzi lucrurile. Nu e nicio „filozofie” aici… decat daca prin „filozofie” intelegi orice urma de gandire logica, dar atunci nu ar trebui sa iti postezi „ideile” pe forumuri. Aici vorbim de o lege, nu de nuante filozofice… ma indoiesc ca stii ce sunt alea.. Una e o diploma nefolosita, si alta e o diploma doctorat obtinuta prin furt/plagiat. Amesteci lucrurile fara cap si coada… Fir-ar ea sa fie de logica, nu prea ti-a fost prietena!…

            • @Teo7, pot admite fara probleme că sunt i-logic. Dar va rog, faceti-ma sa înțeleg. Dar exact, concret, pentru i-logicul de mine.
              1. Avem o lege care spune: daca o diplomă este dovedită ca fiind obținută prin frauda, ea devină nulă și beneficiile obținute în urma ei se pierd. Ce logica ar trebui sa înțeleg mai departe? Ce poate face legea mai mult de atât?
              2. Am o diplomă pe care am obtinut-o prin frauda dar diploma nu este declarată frauda și nulă prin tribunal. Aleg sa nu o folosesc, nu o duc la HR, nu obțin beneficii salariale din ea, nu cresc in grad cu ajutorul ei. Ce este greșit aici? Ce logica ar trebui sa aplica mai departe? Ce poate face legea in acest caz?
              3. Am o diplomă pe care am obținut-o corect. Dar aleg sa nu o folosesc pentru că nu este in domeniul meu de activitate. Glovo mă plătește mai bine și / sau ca hostess masculin castig in weekend mult mai bine decât cei 15% spor de doctorat. Ce este în neregula aici? Cu ce mă poate ajuta legea aici?

              Va rog, luminati-ma! Înțeleg că asta este rolul unei discuții, sa ne luminam reciproc. Sau nu? Chiar doresc să fiu luminat.

  2. Graba este justificată de termenul de aplicabilitate al legii. 1 septembrie înseamnă noul an scolar.
    Aplicarea legii se va face cu noul an scolar -admitere organizată de licee in iunie anul viitor, sau nu. La fel și pentru anul universitar care începe la 1 octombrie sau chiar mai devreme.
    Tic, tac, tic, tac.
    Anul viitor rotația politica ar trebui sa ducă alt PM, probabil alta echipă guvernamentală. O amânare a emiterii legii cu 7 zile înseamnă, pe lângă o pierdere de 1 an a implementării schimbarilor, o posibilă schimbare radicală a legii sau chiar o ne-votare.

    • Dragă Ștefan, mulțumesc pentru explicații. Rămân însă în picioare două nedumeriri:
      – dacă intrarea în vigoare a legilor până la 1 septembrie respectiv octombrie era obiectivul, de ce nu putea fi acesta declarat deschis?
      – pentru învățământul preuniversitar asta ar însemna că până miercuri inclusiv ar trebui finalizate dezbaterile parlamentare, obținute toate avizele necesare și trimis textul către Monitorul Oficial. Iartă-mă, dar, dacă așa stau lucrurile, mi se pare că la sfidarea opiniei publice – așa cum e ea – inițiativa adaugă o sfidare la fel de evidentă la adresa Parlamentului – așa cum e el.
      Legi ale educației s-au dat în România postdecembristă la intervale de peste 10 ani – ”Legea Marga”, ”Legea Funeriu” și, acum, ”Legea Cîmpeanu”. Ce par să fi ignorat câteșitrei reformatorii – nu e clar, pentru mine, dacă și cel de al treilea intră în această categorie – e că, inevitabil, șansele de reușită ale unui ”duș legislativ” de felul ăsta depind într-o foarte mare măsură de consistența și calitatea dezbaterii publice care îl precedă.

  3. Cum pot fi oprite astfel de legi, daca Parlamentul adopta pe banda rulanta abuzurile?
    Daca este un abuz de putere, de ce nu-l cheama nimeni in instanta?
    Cum zicea cineva: degeaba behaie oile, ca vine lupu… Trebuie ceva mai mult.

  4. Nici ministrul nu mi-e simpatic, dar nici pe semnatarii acestei ultime scrisori nu-i inteleg. Au tot fost reactii publice in perioada de dezbatere, de la SNSPA si Babes-Bolyai doar din ce mi-aduc aminte off the cuff. A spune ca profesorii erau in concediu si nu aveau timp sa se uite pe proiecte e cam superficial. Daca era in timpul anului scolar ar fi avut mai mult timp? Cum sa ceri chiar pe ultima suta de metri prelungirea perioade de consultatie publica? Prelungirea presupune o procedura, o modificare de acte administrative si nu cred ca poate fi facuta repede. E pacat, pentru ca criticile din scrisoarea deschisa aveau cap si coada.

    • Aveti impresia ca o lege buna se face in trei luni?!! Nu stimabile, legi facute pe genunchi cu zeci de carpeli tot am avut. I se termina mandatul marelui Sef si trebuie musai sa avem lege caci si asa de Romania educata s-a ales praful demult! Ca sa prelungesti cu o luna dezbaterile, ce mare lucru, dar risca ministrul sa intre in dizgratia marelui Sef. De ce credeti ca scoala incepe in 2022 fix la 5 septembrie ca sa astupe orice discutie in plus !

    • Dragă 123, am lucrat 16 ani în administrația universitară și mi-am învățat lecția: atunci când nu ai chef să faci ceva, invoci o ”procedură”. De parcă pe astea nu tot noi le-am fi scornit. Dacă v-ați gândi numai cvâte mormane de ordonanțe de urgență se dau în fiecare an, fără să existe nici cea mai mică urmă de urgență, ați putea avea o imagine destul de plastică despre cum e cu ”proce3durile” în politica noastră.

  5. Domnule Papadima, știu și eu, știți și dumneavoastră că întrebările dumneavoastra sunt retorice.
    Astfel de acțiuni se numesc „jocuri politice” și nu „acțiuni politice”, tocmai pentru că o acțiune este clară, in timp ce un „joc” este un joc.

    • Dragă Ștefan, nu întrebările mele sunt ”retorice” ci legea care se declară ”reformistă” deși conține o mulțime de reglementări care arată exact contrariul. În orice proces de legiferare normal, întrebări ca cele formulate de mine ar trebui, obligatoriu, să capete un răspuns din partea legiuitorului. Faptul că acesta refuză să răspundă îi compromite inițiativa. Cât privește obiecțiile dvs. față de așa-zisa ”renunțare”, nu mi-a clar dacă nu înțelegeți sau doar vă prefaceți că nu înțelegeți despre ce e vorba. În niciun caz despre ”neutilizare”, ci despre solicitarea de anulare administrativă a unui titlu sau a unei diplome. Ce consecințe poate avea un astfel de act? Dacă diploma a fost anulată și titlul retras nu mai poate fi demarată nicio acțiune legală de verificare a modului în care acestea au fost obținute. Asta e singura miză a respectivei reglementări.

      • @Liviu Papadima, prima știre a zilei este despre convocarea extraordinară, in plen a Parlamentului, pe ordinea de zi fiind Legea Educației. Tic tac, tic tac.
        Am înțeles despre ce este vorba: celor care au fraudat li se oferă „portița” de a-și retrage singuri diploma, neasteptand declararea ei frauda prin tribunal. Ceea ce nu am înțeles este de ce acești oameni nu au făcut-o deja, de ce aveau nevoie de această lege. Sau ce schimba exact această lege. Mă rog, sunt mai greoi cu capul, nu înțeleg fineturile.
        Pentru mine este simplu: daca nu se folosește diploma, ea este ca și inexistentă.
        I se poate spune direct cuiva: „scoate-ti dracului diploma de la hr și opreste-ti beneficiile salariale, altfel vei ajunge la tribunal cu frauda!” Sau: „schimba-ti dracului locul de munca și nu mai duci diploma la hr in noul loc de muncă”! Dar mă rog, oamenii complicați au nevoie de legi și lucruri complicate, de filosofii.

        Nu s-a discutat despre Colegiile Naționale cu examenele lor, despre școlile profesionale, despre media din generala și neimportantă ei …eh, mofturi cu diplome! Deja filosofiile nu își mai au rostul, vedem diseară cum trece legea.

  6. Profesorii nu sunt juristi… Cel putin la nivel de universitate, dezbaterile interne ar trebui facute impreuna cu un jurist (f. bun) si asta necesita timp.

  7. Cred ca singura formula corecta ar fi ca tot ce s-a lucrat acum pt legea invatamantului sa fie considerat ca PROIECT DE LEGE (eventual unificat) si sa se discute aceasta „forma finala N-n” pe indelete, cu armonizarea tuturor punctelor de vedere (pt ca ne intereseaza pe toti, pentru noi, pt copii, nepoti si urmasi) sa se voteze si sa se promulge legal, cu anuntata intrare in vigoare 1 sept 2023. Graba era sa ne apucam de treaba, nu sa terminam oricum!

  8. Un sistem de învățământ e sănătos dacă oferă gratuit unui adolescent miop și sărac, dar cu râvnă de a citi românește, mai toată Literatura și Istoria clasică, chiar dacă are profesori scoși de fabrici de diplome sau unii ostili lecturii. Se poate găsi pe net Oligopedagogia, o carte despre ecoul în sistem al Reformei Marga-Crișan 1998, care azi se poate adăugi cu paradoxul român privind Biblioteca Digitală a Bucureștilor, funcțională bine mersi, căutată zadarnic cu lumânarea Google, îndeosebi de românii din Diasporă. Numai marii inițiați, nu și adolescenții miopi fără de guru, o găsesc la adresa: http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R

  9. In celebra scrisoare deschisa adresata dlui ministru al Educatiei, cei peste 100 ilustri semnatari afirma negru pe alb ”Domnule Ministru, înțelegând seriozitatea și importanța unui asemenea demers, educația fiind o direcție prioritară a administrației prezidențiale, vă rugăm să vegheați la asigurarea calității lui…”
    Domniile lor nu au aflat – in 17 ani ! – ca noi avem doar un SIMULACRU al “asigurarii calitatii educatiei” (generat de colectia de erori conceptuale, confuzii, prejudecati si lacune denumita OUG 75-2005 privind asigurarea calitatii educatiei), deci incapabil sa genereze mult dorita CALITATE, ca scopul asigurarii calitatii (care nu a inceput in Romania cu aceasta OUG !!) consta pe plan mondial in „generarea/ consolidarea increderii tuturor partenerilor de interese in faptul ca cerintele, nevoile si asteptarile lor au fost, sunt si vor fi indeplinite” (de organizatia care a implementat un sistem de asigurare a calitatii, fara de care nici nu poate fi vorba de asigurarea calitatii!)
    Dar scopul pretinsei „asigurari a calitatii educatiei” este in Romania – conform OUG 75-2005 – (doar) evaluarea conformitatii scolilor si universitatilor fata de (doar) cerintele/ „standardele” statului si autorizarea/ acreditarea acestora care le confera dreptul la obtinerea finantarii bugetare! Desi ….
    1….Educatia are multipli si importanti beneficiari directi si indirecti ai educatiei (de cerintele legitime si consensualizate ale carora ar fi trebuit sa se tina cont!),
    2….Educatia nu mai este practic demult gratuita la noi, intrucat scolile si universitatile publice si private mai dispun legal si de alte surse de finantare (decat bugetul public) a caror utilizare nu ar trebui sa intereseze statul,
    3….Evaluarea conformitatii s-a facut timp de 17 ani printr-un numar tot mai mare de documente, solicitate pe mai multe suporturi informationale toate avand costurile lor neneglijabile (conform principiului atat de drag al birocratilor mondiali „orice document este dovada unei fapte” – cu toate ca noi stim prea bine ca „hartia suporta orice” si ca tehnologia copy-paste permite/ faciliteaza nu numai plagierea lucrarilor studentesti ci si a corespondentei oficiale, chiar a unor sentinte judecatoresti sau proiecte de legi si reglementari, etc.).
    Conform unor initiatori si promotori ai ARACIS si ARACIP, asigurarea calitatii educatiei ar insemna „ceva care face CA CAlitatea educatiei sa fie sigura!” …Este de plans, nu de ras!
    Din analiza atenta a celor peste 300 de pagini ale celor doua proiecte de legi propuse spre dezbatere publica reiese ca acum Ministerul Educatiei a organizat SIMULACRUL …noutatii proiectelor legilor (vechile OUG 75-2005 SI L 87-2006 fiind declarate abrogate in capitolele finale ale proiectelor, dar ideile, conceptele si dispozitiile acesteia se regasesc in mare parte intacte in multe articole, alaturi chiar de paragrafe copy-paste din Romania Educata) si a pastorit SIMULACRUL consultarii publice (din care au rezultat, conform domnului ministru SC, in 43 de zile, 75 de dezbateri si peste 2000 de propuneri-observatii ale caror ATENTE lecturare, intelegere, analizare, selectionare, prelucrare, etc. pot ocupa zeci de persoane timp de mai multe saptamani).
    Sa ne amintim ca Legea Educatiei nationale nr.1/2011 nu a putut fi adoptata prin consens in Parlament astfel incat a fost necesara adoptarea ei prin asumarea raspunderii Guvernului… Este perfect posibila si in 2022 o asemenea solutie cu toate cele 2000 de propuneri si observatii, scrisori deschise, apeluri, etc…
    Conform chiar ministrului Sorin Campeanu, CALITATEA educatiei a scazut continuu in Romania, ajungand astfel in prezent la un „minimum minimorum”! Chiar nu a remarcat nimeni dintre cei 100 semnatari ca asa ceva nu ar fi trebuit sa se intample daca avem (de 17 ani!!) doua costisitoare agentii nationale care, chipurile, se ocupa cu „asigurarea calitatii educatiei” ??? Si daca s-a intamplat, asta inseamna ca ARACIS si ARACIP nu sunt credibile dar sunt total ineficace si ineficiente deci inutile (si se mai si confrunta cu sumedenie de conflicte in justitie si de interese, pe plan intern!)… Sau cei 100 semnatari stiu doar ca „asigurarea calitatii” ar insemna doar „ceva care face CA CALITATEA sa fie sigura” – conform unor “intelepti” precursori ai modelului romanesc de asigurare a calitatii educatiei denumit “modelul de guvernare bazata pe Leviathan” , din Stiintele social-politice ale sec.XIXI!) – „model” repudiat de un deceniu in articole publicate in strainatate chiar de echipa initiatorului principal al OG 75-2005!!!….Asa se intampla cand doar SIMULEZI in loc sa faci ceea ce si cum ar trebui!

    In legatura cu denumirea „grup de interese” utilizata de dl. Ministru S.C. pentru a desemna pe cei 100 semnatari ai scrisorii deschise, eu consider ca ea nu este deloc deplasata fiind corecta, adecvata, pertinenta si oportuna… Traim cu totii, pe toate meridianele Terrei, intr-o lume a intereselor – manifestate la nivel individual (persoane fizice) sau la nivel organizational (persoane juridice) sau statal. Deci nici Ministerul Educatiei si nici scolile/ universitatile nu pot actiona pe pietele lor in mod absolut voluntar/ liber, „de capul lor”, fara sa tina cont de cerintele, nevoile si asteptarile „partenerilor (lor) de interese” / stakeholders, formand „grupuri de interese” care nu sunt deloc nocive sau ilegale (asa cum le-a calificat candva un fost Presedinte al Romaniei si o mai califica si in prezent o parte a massmediei).
    De exemplu – in scoli si universitati avem grupurile de interese importante denumite: cadre didactice, mnagerii educationali, furnizorii, educabilii (elevii, studentii), parintii/ finantatorii acestora, angajatorii, statul, autoritatile nationale, comunitatea locala, etc.).
    Dar aceste interese ale grupurilor de interese NU trebuie sa fie ilegitime sau chiar ilegale (iar daca acestea exista, ele trebuie sa fie complet identificate si eliminate de la bun inceput), iar daca sunt antagonice, sunt necesare negocieri in spiritul avantajului reciproc, urmate de o necesara consensualizare… In absenta tuturor acestora – din ignoranta, suficienta, aroganta, comoditate, etc. – avem disensiuni, conflicte, actiuni in justitie, etc…

  10. Dintre toți care ați vorbit în ultimii 20-33 de ani despre doctorate și plagiate în doctorate, nimeni nu a amintit că în 1984 s-a realizat filmul ”Sezonul pescărușilor”, regia Nicolae Oprițescu, scenariu, subsemnatul, film interzis în ziua în care a fost vizionat la 4 benzi, 22 decembrie 1984, după care ar fi urmat, ca în cazul celorlalte filme, darea în exploatare în cinematografe. La ieșirea din sala de proiecție din ”turn”, la Casa Scânteii, marele scenarist Mihai Opriș i-a șoptit lui Dumintru Fernoagă: ”Film de Cannes, dacă nu chiar de Oscar.” La care, Fernoagă, ”cel uns cu toate alifiile”, i-a replicat: ”Cu condiția să iasă din acestă sală”, apoi, observându-mă în spatele lor, a schimbat vorba. Filmul era despre furtul – de fapt, însușirea – tezelor de doctorat în Chimie de către șef și a fost interzis până în toamna lui 1990, când a ieșit pe ecrane, obținând Marele Premiu al Cinematografiei. Regizorul a fost interzis, mie mi s-a retras imediat din Editura Junimea romanul ”Teona”, iar de la Cartea Românească, ”Sfîrșitul înserării”, eu având și interdicția vreunei semnături în presă. A doua zi după vizionarea din ”turn”, pe 23 decembrie 1984, când m-am dus la casieria Cinematografiei să-mi ridic banii – mi se mărise contractul de la 55.000 lei la 75.000 lei – pentru scenariul ”Urgența”, pornit deja spre lucru, mi s-a spus că se primise telefon de la Casa Scînteii să se sisteze plata. Condiția era să renunț la regizorul Nicolae Oprițescu. N-AM RENUNȚAT! Regizorul, căsătorit în Franța, unde-și dăduse doctoratul, în lipsă de vreun proiect aici, a plecat profesor universitar la Sorbona, tot în film. Eu, angajat ca fizician la Săvinești, am rămas să trag mâța de coadă aici. Acum am vreo 20 de romane publicate… – unul, cel din 1995, ”Maria, prințesă de Place Pigalle”, vorbește despre cum, chiar de pe atunci, România, personificată prin personajul Maria, femeie frumoasă, inteligentă, savantă cu foarte multe și mari
    realizări, era privită în Vest ca o ”petite Marie de Place Pigalle” bună doar de băgat în pat. Și cartea am publicat-o în 1995…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Liviu Papadima
Doctor în filologie în 1999, cu o teză despre literatură şi comunicare. Studii postuniversitare şi stagii de cercetare în România (Bucureşti, Colegiul Noua Europă) şi în străinătate (Universitatea din Viena, Vrije Universiteit, Amsterdam). Absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro