„Apostolatul antisocial”: Cum cu o metodologie greșită poți argumenta compatibilitatea dintre Ortodoxie și orice

În anul 2017 a fost publicată monografia domnului Alexandru Racu, Apostolatul antisocial, la Editura Tact, 275 de pagini. Cartea are două părți: prima parte este una teoretică, în care – în mare fie spus – autorul încearcă să găsească elementul de compatibilitate dintre creștinism și economie, iar a doua parte este una aplicată, în care cinci intelectuali români publici, aprigi susținători – în viziunea autorului – ai neoliberalismului cu argumente teologice, sunt aspru criticați. Aceștia sunt: H.R. Patapievici, T. Baconschi, M. Neamțu, I. Ică jr. și R. Preda. În articolul de față mă voi concentra pe prima parte a cărții și voi critica metodologia cu care domnul Racu înțelege să determine relația firească dintre creștinism și economie. În ceea ce ține de partea a doua a cărții, prefer să mă abțin, întrucât cei criticați sunt în viață, știu cel mai bine ce au scris, ce au vrut să argumenteze, iar elaborarea unui răspuns din partea domniilor lor ar ține de firescul dezbaterii. Sper să o și facă în viitorul apropiat, întrucât tema cărții este una foarte interesantă.

Din Prefața scrisă clar și concis – dincolo de micile răutăți referitoare le autorii ce vor fi explorați –  aflăm liniile mari ale cărții. Teza principală a autorului este că teologia neoliberală în contextul românesc postcomunist nu poate fi argumentată teologic din nicio perspectivă: nici ortodoxă, nici catolică (p. 8). Scopul cărții „se limitează la evaluarea justificării teologice neoliberale din perspectiva compatibilității acestui discurs teologic cu tradiția Ortodoxă, dar și cu cea catolică…” (p. 10). Metodologic, autorul intenționează să analizeze cei cinci autori români numiți adineauri din două motive. Primul, pentru că aceștia și-au desfășurat activitatea științifică sau eseistică în România de după 1989, făcându-se remarcați în mediul public prin susținerea deschisă față de neoliberalism. Al doilea motiv, deși domnul Racu evită s-o spună deschis, lasă să se înțeleagă că unii dintre acești autori tocmai pentru că au susținut neoliberalismul inclusiv cu argumente teologice ar fi primit funcții importante în stat (p. 10). Înainte însă de a trece la cercetarea propriu-zisă, autorul are pretenția – după părerea mea, mult-mult exagerată – de a fi explorat izvoarele apostolice și patristice, precum și doctrina socială catolică, pentru a crea un fundament tematic și științific (cât mai obiectiv) care să susțină demersul critic propus. Publicul țintă al cărții este, pe de-o parte, cel ce crede că neoliberalismul se poate argumenta teologic, iar, pe de altă parte, intelectualul de stânga preocupat de dialogul cu oamenii care au convingeri religioase. Dat fiind faptul că autorul își declină apartenența la confesiunea creștin-ortodoxă, într-o oarecare măsură cartea are rolul și de a face „misiune” în rândurile intelectualilor de stânga.

După cum am anticipat, îmi propun să scot în evidență deficiențele metodologice ale monografiei lui Alexandru Racu. Acestea îi compromit fundamentul teoretic al primei părți din carte și pun sub semnul întrebării pertinența criticii din partea a doua. Întrebarea metodologică ar fi: Cum poți stabili dacă un sistem politic și economic dat (în speță libertarianismul) poate fi – sau nu – fundamentat cu argumente din spațiul teologiei creștine?

Prima posibilitate, cea mai precară, e și cea pe care o folosește domnul Racu, mai ales în primul capitol (1. Surse scripturistice și patristice), și constă în a selecta un set de versete biblice și patristice care dau bine cu ideea ta, a le absolutiza, și pe baza lor să-ți desființezi oponenții ideatici. Cheia hermeneutică în care domnul Racu consideră că primii creștini practicau o „etică a sărăciei asumate”, aveau „o organizare comunitară de tip comunist” (FA 4,32), iar Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Vasile cel Mare condamnă distincția dintre „al meu” și „al tău” (proprietatea privată?) alături de bogăție poartă vădite coloraturi ideologice. Cam la atât se limitează explorarea surselor scripturistice și patristice: de la jumătatea a doua a secolului I până în secolul IV. Mai mult, autorul își mai asumă pe parcursul acestei expuneri și sarcina suplimentară de a lămuri programul politic al Evangheliilor (p. 34). Ceea ce întreprinde domnul Racu e ca și cum un monarhist ar cita abundent din Vechiul Testament faptul că regii erau unși de Dumnezeu pentru a argumenta compatibilitatea dintre Ortodoxie și monarhie; sau cum un comunist ar cita din Faptele Sfinților Apostoli și din teologia evanghelistului Luca pentru a demonstra necesitatea abolirii proprietății private și desconsiderarea bogăției; sau cum un neoliberal ar cita texte (deutero)pauline (de ex. 2 Tes 3,10: „cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”) pentru a argumenta desființarea ajutoarelor sociale. Dat fiind existența și experiența bimilenară a creștinismului corelată cu acumularea de-a lungul secolelor a unei cantități imense de teologie, cu o astfel de metodă selectivă, se poate argumenta compatibilitatea Ortodoxiei aproape cu orice fel de regim politic. În istorie s-a încercat acest lucru deseori, chiar și în cazul nefericit al regimurilor totalitare. De aceea, problema metodei și a interpretării textelor scripturistice și patristice e esențială unei astfel de cercetări, poate mai importantă decât partea tematică, care oricum în cartea lui Racu se bazează pe locuri comune ale tradiției creștine și nu aduce nimic nou.

A doua posibilitate, pe care eu o consider științifică, ține de crearea unui (meta)nivel de reflecție în care să fie extrase principiile unui sistem politic, în cazul de față al neoliberalismului. Ulterior acestea să fie criticate din perspectiva categoriilor etico-sociale ale creștinismului, în speță a eticii sociale catolice și/sau teologiei sociale ortodoxe. Dar pentru un astfel de demers trebuie cunoscut foarte bine sistemul politic aflat în discuție plus categoriile etice fundamentale ale creștinismului. Problema metodologică care apare în cazul unei critici din perspectiva Ortodoxiei din România este că aceasta nu are o doctrină socială asumată sinodal, ceea ce complică suplimentar un astfel de demers, pentru că lipsește elementul ortodox și normativ de comparație. Din bibliografia cărții nu am observat ca autorul să fi citat un manual de etică socială, deci am dubii serioase că autorul știe cu ce se ocupă etica sau teologia socială. Capitolul 2 (2. Instituții economice și sociale premoderne ale Creștinătății Răsăritene și Apusene) pare să schițeze mai cuprinzător, deși destul de nesistematic, câteva constante ale teologiei-politice bizantine, anume rolul bazileului în societate reflectat în misiunea sa de a săvârși dreptatea, de a realiza binele comun și de a avea grijă de săraci, plus învățătura unor Sfinți Părinți despre proprietatea privată. Dificultatea metodologică intervine iarăși în momentul în care realitățile socio-economice bizantine sunt suprapuse direct peste cele românești de actualitate pentru a demonstra caracterul de incompatibilitate dintre neoliberalism și moștenirea bizantină. Repet, nu e vorba că ceea ce spun Sfinții Părinți referitor la proprietatea privată ar fi lipsit de sens pentru societatea contemporană românească, ci la faptul că episoade de acum o mie de ani nu pot fi confruntate direct, fără o adaptare hermeneutică absolut necesară, la politicile neoliberale actuale.

Următorul capitol (3. Doctrina socială a bisericii catolice) e o încercare de sinteză a enciclicelor sociale catolice începând din secolul XIX, ca un tot unitar. Problema e că doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice e mult mai mult decât atât, aceasta conținând un nivel abstract – unde ar fi trebuit scrisă cartea -, un nivel al documentelor oficiale și unul al praxeologiei. Ceea ce domnul Racu întreprinde e o sinteză nesistematică și anacronică a pilonului 2 a doctrinei sociale catolice, anume a documentelor magisteriale, nenormative, trecând în doar câteva rânduri peste schimbarea majoră de paradigmă de la Conciliul 2 Vatican, care e, de fapt, palierul normativ și punctul de plecare al reflecției sociale catolice actuale. După „o introducere metodologică” ce constă din comentarii la câteva enciclice, sărind anacronic de la un papă la altul, de la o idee la alta, de la o enciclică la alta (Deus caritas est nu e enciclică socială), și de la documente normative (Gaudium et Spes) la cele nenormative (Enciclicele), domnul Racu ne anunță că abia de acum începe prezentarea conținutului doctrinei sociale a Bisericii, așa cum o înțelege dânsul. Urmează un „salt” istoric de la Rerum Novarum (1891) la Gaudium et Spes (1965), autorul ajungând, în cele din urmă, inevitabil, la poziția critică a Papei Francisc față de neoliberalism expusă în Evangelii Gaudium, foarte interesantă, de altfel, dar întreruptă de o amplă apărare a papei Francisc față de acuza de a fi marxist, ceea ce e o divagație de la subiect. În cele din urmă, autorul încheie capitolul cu invitația de a prelua de la catolici ideea elaborării unei doctrine sociale autohtone. Impresia mea e că după metodologia autorului, ar trebui preluată în mod necesar critica neoliberalismului lui Francisc I si planul socialist al lui Leon al XIII-lea.

Ultimul capitol al primei părți (4. Contextul ortodox și cel românesc) reprezintă o trecere în revistă a principalelor puncte referitoare la o doctrină socială ortodoxă: De la socialismul creștin al lui Bulgakov, la documentul social al Bisericii ruse din 2000, la viziunea socială a Sinodul din Creta din 2016 și la descrierea stadiului teologiei sociale în versiunea lui Radu Preda, domnul Racu descrie în linii mari deficiențele doctrinei sociale ortodoxe, mai ales cele referitoare la o lipsă de viziune economică, precum și la absența mărturiei creștine a comportamentelor sociale. Astfel se termină prima parte, partea teoretică a cărții.[1]

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o lecturarea cu atenție a primei părți este că neoliberalismul nu poate fi argumentat teologic, așa cum o fac autorii vizați de domnul Racu, întrucât atât Ortodoxia, cât și Catolicismul sunt în esență „de stângă”. De aici și recenziile destul de elogiase la adresa cărții, unele din partea intelectualilor cu simpatii „de stânga”. Am spus-o și o repet: tematica este foarte interesantă, dar metodologia este slabă. Politologul Racu gândește creștinismul în chip socialist pentru a arăta imposibilitatea argumentării teologice a neoliberalismul, picând astfel în capcana pe care tocmai se pregătește să o demaște la intelectualii pretinși neoliberali din a doua parte a cărții.

NOTA____