joi, martie 4, 2021

Ar putea beneficia cetăţenii români victime ale comunismului sovietic de reparaţii din partea statului român?

          Este o întrebare care, de zeci de ani, a primit un răspuns pozitiv. Art. 1 alin. (2) lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, specifică cât se poate de clar că „De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care: a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;”, iar art. 12 alin. (1) adaugă că „Beneficiază de prevederile prezentului decret-lege şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate”[1].

          Adoptat imediat după revoluţia din decembrie 1989, înainte de alegerile parlamentare din 20 mai 1990, ceea ce şi explică apartenenţa sa la specia excepţională de acte normative a decretelor-legi,  Decretul-Lege nr. 118/1990, care de la apariţia sa a trecut prin repetate modificări şi republicări, a rămas baza materiei privitoare la reparaţiile pe care statul le acordă victimelor represiunilor regimului totalitar comunist, precum şi anumitor urmaşi ai acestora (soţii supravieţuitori). Referinţa la data din titlul actului normativ este clară: făcând trimitere la ziua de 6 martie 1945, când a fost investit guvernul Petru Groza, Decretul-Lege nr. 118/1990 se adresează victimelor dictaturii comuniste din România, care începe odată cu amintitul guvern şi se încheie în perioada tulbure ce a urmat fugii cu elicopterul a soţilor Ceauşescu de pe sediul Comitetului Central al PCR, actualul Minister de Interne.

          Problema este că nu doar regimul Partidului Comunist Român (pentru o perioadă Partidul Muncitoresc Român) şi-a folosit instrumentele represive asupra cetăţenilor României. Prin trimiterea din articolul 1 alin. (2) citat mai sus, Decretul-Lege nr. 118/1990 include între beneficiarii săi şi persoanele care, de pe teritoriul României, au fost deportate sau deţinute „în străinătate”. Cum la cumpăna anilor 1944-1945 lagărele naziste erau în curs de a fi eliberate, referirea din Decretul-Lege nr. 118/1990 priveşte un singur stat şi un singur regim totalitar, tot comunist: URSS. Aşa cum se ştie, după 23 august 1944 şi până la semnarea armistiţiului, în septembrie următor, Uniunea Sovietică a continuat să ia prizoneri de război din rândurile armatei române, pe ultimii eliberându-i de-abia în 1955[2]. În ianuarie 1945, cu cooperarea Comisiei Aliate de Control şi a autorităţilor române, deşi era înainte de venirea la putere a comuniştilor, a fost deportat pentru cca 5 ani în teritoriul sovietic un număr de aproximativ 75.000 de etnici germani cetăţeni români[3]. De asemenea, diferite alte persoane civile, în special de origine basarabeană, aflate pe „listele negre ale NKVD”, au fost luate din ţară şi deţinute perioade destul de lungi în sistemul concentraţionar sovietic, înainte de a li se permite revenirea în România (celor care au supravieţuit, desigur).

Dacă cu privire la aceste categorii de persecutaţi politic lucrurile au fost clare de la bun început, majoritatea victimelor persecuţiilor politice din fostele teritorii româneşti ale Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţintului Herţei au fost excluse de la aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990. La momentul adoptării sale, Uniunea Sovietică era încă în existenţă, iar locuitorii acestor vechi teritorii româneşti aveau exclusiv cetăţenia sovietică. Problema este că excluderea de la aplicarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990 s-a menţinut până în prezent, deşi începând cu anul 2007 s-au uşurat condiţiile pentru redobândirea cu titlu reparatoriu a cetăţeniei române de către locuitorii din fostele teritorii româneşti incluse azi Republicii Moldova şi Ucrainei[4].

Aşa, ca o paranteză, trebuie să remarcăm că menţinerea de către guvernul Tăriceanu a cerinţei celor minim 4 ani de rezidenţă în România era în contradicţie cu caracterul reparatoriu al măsurii şi a generat toate acele aberaţii cu adresele la care apar ca fiind domiciliaţi zeci de indivizi şi cu secţiile de vot la care nu vine aproape nimeni să voteze (precum şi toată afacerea la negru care s-a dezvoltat pe seama oamenilor care vor să redobândească cetăţenia părinţilor şi bunicilor lor). De la bun început cei aflaţi în această situaţie trebuiau înregistraţi ca cetăţeni români cu domiciliul în străinătate.

 În orice caz însă, între basarabenii care au redobândit cetăţenia română s-au aflat şi victime ale represiunilor staliniste din teritoriul anexat Uniunii Sovietice. Lor însă li s-au respins cererile de acordare a drepturilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990. Nu au avut succes până acum nici contestaţiile în instanţă şi nici petiţiile adresate Avocatului Poporului, ministrului românilor de pretutindeni, ori către diverşi parlamentari. În mod special Asociaţia Românilor din Basarabia- Foşti Deţinuţi Politici şi Deportaţi, număr de identificare de stat – cod fiscal 1016620004248, persoană juridică înregistrată în Republica Moldova, prin preşedintele său Ion Beşliu, a fost deosebit de activă pe acest plan.

Prin urmare, am putea discuta de o discriminare între cetăţenii români care au fost deportaţi sau deţinuţi de regimul sovietic, deoarece în timp ce prizonierii de război şi persoanele ridicate spre a fi deţinute sau deportate în URSS din România de la vest de Prut beneficiază de efectele Decretului-Lege nr. 118/1990, persoanele care au suferit aceleaşi persecuţii la est de Prut nu sunt luate în considerare? La o primă vedere s-ar putea spune că nu pentru că regiunile în cauză erau deja anexate Uniunii Sovietice şi pentru că, la momentul persecutării lor, respectivii nu erau cetăţeni români.

Trebuie să facem câteva observaţii. În primul rând, Pactul Ribbentrop-Molotov a fost denunţat de toate părţile relevante ca ilegitim, nul şi neavenit, inclusiv de către Sovietul Suprem al URSS în anul 1989[5]. De altfel, prin atacul Germaniei asupra URSS la 22 iunie 1941 el devenise oricum caduc. Carta Atlanticului de la 14 august 1941, preciza că, din perspectiva aliaţilor occidentali, „nu doresc nici o schimbare teritorială care nu ar corespunde dorințelor liber exprimate ale popoarelor interesate”[6]; este  şi motivul pentru care Regatul Unit a amânat să declare război României până în decembrie 1941 şi numai după ce somaţiile repetate ca armata română să nu treacă Nistrul nu au produs niciun efect. În ce priveşte cele două ultimatumuri sovietice din 26 şi 27 iunie 1940 şi răspunsurile româneşti la ele, este evident din lectura lor că nu se poate vorbi de un acord privind stabilirea unei noi graniţe între cele două state, ci doar de acceptul Bucureştiului, sub ameninţarea cu războiul, de a evacua militar şi administrativ teritoriile pretinse de Moscova, pentru a evita un început al ostilităţilor imediat şi într-un context nefavorabil, lăsând însă deschisă orice opţiune ulterioară[7].

Se pune aşadar problema când s-a produs de jure modificarea graniţei dintre România şi Uniunea Sovietică, fapt cu relevanţă şi atunci când discutăm de cetăţenia locuitorilor fostelor teritorii ale României la momentul persecutării lor de către ocupantul comunist sovietic. Ei bine, în opinia noastră, modificarea graniţei s-a produs din punct de vedere juridic după 10 februarie 1947, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de pace de la Paris dintre România şi Puterile Aliate, care cu privire la frontiere preciza următoarele:

Partea I FRONTIERE Articolul 1 Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă. Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945. Articolul 2 Hotărîrile Sentinţei de la Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.„[8]

Prin urmare, până la acel moment, chiar dacă teritoriile Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţei s-au aflat anexate de facto Uniunii Sovietice între 1940 şi 1941, precum şi din 1944 încolo, ele continuau să reprezinte, din punctul de vedere al dreptului internaţional, teritoriul României. Este de notat că până în anul 1947 pe teritoriul românesc ocupat de sovietici avuseseră deja loc numeroase arestări şi internări în Gulag, precum şi primul val de deportare în masă, cel din 13 iunie 1941.

O observaţie importantă pe care trebuie să o facem vizavi de subiectul cetăţeniei locuitorilor din cele trei regiuni româneşti este că, spre deosebire de alte situaţii de transfer de teritorii între state, de la războiul franco-prusian din 1870 la Unirea Transilvaniei cu România sau la Tratatul româno-bulgar de la Craiova din 7 septembrie 1940, locuitorilor din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei nu li s-a oferit niciodată dreptul de a opta pentru cetăţenia pe care doresc să o aibă. Prin urmare, chiar dacă în 1947 graniţa de pe Prut dobândea recunoaştere internaţională, cetăţenii români rămaşi în fostul teritoriu românesc nu au renunţat niciodată la statutul lor de cetăţeni ai României. Prin urmare, ei erau cetăţeni români la momentul persecuţiilor consumate până atunci, dar şi celor intervenite mai târziu, cum ar fi, de exemplu, deportarea în masă din iulie 1949. Aşadar, exceptarea lor de la aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 devine nesutenabilă din punct de vedere juridic.

Atragem de asemenea atenţia că, pe lângă limitele teritoriale, nici limitele temporale nu sunt atât de stricte, decât în aparenţă. Astfel, Decretul-Lege nr. 118/1990 aminteşte în titlul său de dictatura instaurată la 6 martie 1945 şi în cuprinsul său se referă la persoane deţinute sau deportate în URSS după 23 august 1944, respectiv la prizonierii de război. În ce priveşte această ultimă categorie, este clar că Armata Roşie nu a luat prizonieri de război doar în acel interval dintre lovitura de stat de la 23 august 1944 şi semnarea armistiţiului la 12 septembrie 1944, ci şi anterior, încă de la declanşarea ostilităţilor la 22 iunie 1941. Prin urmare, nici 6 martie 1945, nici 23 august 1944 nu sunt limite stricte, ci mai degrabă orientative şi ţin şi de momentul adoptării Decretului-Lege nr. 118/1990 în forma sa iniţială, cu aproape doi ani înainte de destrămarea URSS.

Aşadar, trebuie observat că efectele Decretului-Lege nr. 118/1990 nu privesc strict doar persoanele căzute victime represiunilor organizate de dictatura comunistă instaurată în România la 6 martie 1945. Art. 1 alin. (2) lit. a din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, dispune că „De aceleași drepturi beneficiază și persoana care: a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;”. Deportările la care face referire acest text legal sunt deportări organizate şi executate de autorităţile Uniunii Sovietice, iar destinaţiile de deportare s-au aflat în diferite regiuni de pe cuprinsul respectivului stat. Diferenţa între cazurile prizonierilor de război, ale etnicilor germani şi ale altor persoane deportate sau deţinute în URSS şi cazul deportaţilor şi deţinuţilor politici din teritoriile de nord-est ale României (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei), care, juridic vorbind, au continuat să-i aparţină ţării noastre până la intrarea în vigoare a Tratatului de Pace de la Paris 10 februarie 1947, este una de intensitate a ocupaţiei sovietice (în sensul că în acele teritorii nu mai existau autoriţăti române funcţionale).

De asemenea, trebuie remarcat că art. 12 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990 adaugă că „Beneficiază de prevederile prezentului decret-lege şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate”. Aşadar, în măsura în care putem constata că o persoană era cetăţean român la data şi pe durata deportării sale în străinătate, petrecute sau continuate după data de 23 august 1944, atunci şi dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (1) şi (3), art. 8, 9, 12 şi 15 din acelaşi act normativ ar trebui să-i fie aplicabile.

Vorbim aşadar de persoane în vârstă, care au dobândit cetăţenia română la naştere şi nu au renunţat niciodată la ea. Redobândirea acestei cetăţenii în ultimele trei decade a reprezentat doar o clarificare de facto a unei situaţii care, de jure, nu se schimbase niciodată. Aşa cum am precizat mai sus, modificarea graniţei de nord-est a României a avut loc, din punct de vedere legal, de-abia în anul 1947, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de pace de la Paris dintre România şi Puterile Aliate. Anterior acestei date, chiar dacă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei s-au aflat sub ocupaţie sovietică în intervalul 28 iunie 1940-22 iunie 1941, respectiv începând din august 1944, din punct de vedere juridic aceste regiuni au continuat să facă parte din teritoriul României.

De asemenea, locuitorii respectivelor teritorii nu au fost niciodată puşi în situaţia de a opta între cetăţenia română şi cea sovietică. Cetăţenia sovietică li s-a impus automat, în timp ce faţă de cetăţenia română nu a existat niciodată un act formal de renunţare la ea. Aşadar, la data deportării, ca şi pe întreaga durată a acesteia, petenţii au continuat să fie cetăţeni români, iar faţă de acest aspect, prin aplicarea art. 1 alin. (2), refuzul acordării drepturilor care li se cuvin în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu are absolut nicio justificare.

Au mai invocat autorităţile competente că unii din petenţi nu ar fi făcut dovada caracterului politic al deportărilor la care au fost supuşi. Această susţinere este cel puţin hilară, funcţionarii statului român nefiind scutiţi de la necesitatea de a avea o cultură generală şi minime cunoştinţe de istorie. Deportările din iunie 1941 şi iulie 1949 de pe teritoriul Basarabiei au făcut parte din Operaţiunile „Nord” şi „Sud”, prin care autorităţile sovietice urmăreau să elimine din teren persoanele considerate a reprezenta obstacole în calea sovietizării, respectiv a colectivizării, aşadar cu o motivaţie politică clară[9]. Trebuie să mai remarcăm aici un aspect: atunci când speţa presupune existenţa unui eveniment notoriu, de mare amploare, caracterul său politic nu mai trebuie demonstrat, el fiind foarte bine cunoscut, ci doar implicarea petenţilor în respectivul eveniment, care, în cazurile care au ajuns la cunoştinţa noastră a fost şi este demonstrată cu acte.

Încă de la marea recesiune din 2008 şi în special de la politicile de austeritate implementate în anii 2009-2010 există în societatea românească o sensibilitate crescută faţă de ceea ce înseamnă cheltuieli sociale ale statului. Este însă evident că nu se poate pune semnul egal între pensiile speciale ale parlamentarilor şi altor categorii de aleşi sau ale funcţionarilor parlamentari şi reparaţiile care se acordă victimelor abuzurilor regimurilor totalitare din secolul trecut. Există o amplă dimensiune morală în ultimul caz.

De asemenea, având în vedere timpul scurs, numărul celor care ar fi în drept să primească astfel de reparaţii s-a diminuat constant. Potrivit cifrelor aflate la dispoziţia Asociaţiei Românilor din Basarabia- Foşti Deţinuţi Politici şi Deportaţi, numărul foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Republica Moldova care au redobândit cetăţenia română şi care ar fi, deci, eligibili pentru a beneficia de drepturile conferite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, aflaţi în viaţă în prezent, este de aproximativ 350 de persoane, multe cu vârste de peste 80 şi 90 de ani. Prin urmare, ar fi un efort minim din partea statului, dar cu o certă valoare morală.

NOTE


[1] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/60114

[2] https://www.rri.ro/ro_ro/prizonieri_romani_in_urss_dupa_cel_de_al_doilea_razboi_mondial-12915

[3] https://www.memorialsighet.ro/ianuarie-1945-deportarea-etnicilor-germani-din-romania-la-munca-de-reconstructie-in-urss/

[4] http://www.bbc.co.uk/romanian/forum/story/2007/09/printable/070905_cetatenie_lege.shtml

[5] https://historice.ro/denuntarea-pactului-ribbentrop-molotov/

[6] https://lege5.ro/gratuit/g42dknrw/carta-atlanticului-din-14081941

[7] http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-4.htm

[8] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/126153

[9] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/operatia-sud-fata-nevazuta-a-deportarilor-din-6-iulie-1949

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Îmi pare rău să-l contrazic pe autor dar toată pledoaria sa este apă de ploaie. Îmi pare rău că pe Contribuitors.ro apar și astfel de articole care ridică probleme nelegate de realitățile zilei. Și deasemenea aceste supoziții ale autorului nu sunt reale și în niciun caz nu vor fi rezolvate de statul român. Să dau un exemplu despre modul cum statul român respectă legile pe care Parlamentul le dă în favoarea celor persecutați politic. În 2009 Parlamentul României a dat Legea nr.221 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Cum tatăl meu, decedat la acea dată nu putea apela la justiție, eu ca unic succesor am înaintat o cerere privind reparațiile morale îndreptuite ca rudă de gradul întâi și reparațiile morale îndreptuite pentru exmatricularea mea din facultate ca fiu al unui deținut politic. ȘI sentința a fost că această lege nu este constituțională. Nu mă plâng de această sentință dar, odată cu mine, au făcut cereri similare o mulțime de soții ale prizonierilor de război ținuți în lagărele societice până în 1955. Acești foști soldați nu au putut participa la proces fiindcă au murit datorită privațiunilor din acele lagăre dar văduvele lor au primit același răspuns ca și mine. A deschide acum în 2021 discuția despre reparațiile pentru cei ce au suferit datorită comunismului este un act inutil, poate doar pentru ca autorul să-și dacă reclamă.

  2. Autorul spune: ”Au mai invocat autorităţile competente că unii din petenţi nu ar fi făcut dovada caracterului politic al deportărilor la care au fost supuşi. Această susţinere este cel puţin hilară, funcţionarii statului român nefiind scutiţi de la necesitatea de a avea o cultură generală şi minime cunoştinţe de istorie.”

    Art. 12^1 alin. (3) din Decretul-lege 118/1990 spune: ”Pentru stabilirea situațiilor prevăzute la art. 1 și 5 se înființează, în cadrul fiecărei agenții județene pentru plăți și inspecție socială, respectiv a municipiului București, o comisie alcătuită din directorul executiv al agenției județene pentru plăți și inspecție socială, respectiv a municipiului București, în calitate de președinte, și 4 membri, din care un membru desemnat de casa teritorială sau sectorială de pensii. Unul dintre membrii comisiei trebuie să aibă studii juridice.”

    După cum se vede, din acele comisii nu fac parte persoane cu cunoștințe solide de istorie. Eu m-am luptat în instanțele din România timp de 5 ani cu una din acele comisii (care susținea aiurea că actul istoric la care participasem nu avea caracter politic!) și…….am câștigat!

  3. Un articol pentru revista Historia ori Magazin istoric. Am avut rude din parte parintilor in Siberia si care au avut o situatie buna, denumiti culaci. Dupa 1990 statul roman nu a cerut nimic ca despagubiri Federatiei Ruse pentru romanii din Basarabia care au fost literalmente jefuiti de bunuri si de case si nici nu a reusit sa recupereze macar 50% din tezaurul ramas la rusi. Dar a platit Romania prin Sovromuri mii de milioane lei ca despagubiri de razboi. Nu avem in Bucuresti un muzeu dedicat romanilor din Basarabia, cu traditii, obiceiuri, bunuri de patrimoniu, un monument dedicat lor ?!! Scriem materiale cu date din arhive care nu ne mai ajuta cu nimic dar ne rascolesc sufletele prin suferintele indurate de cei apropiati !

  4. Oricare despăgubire poate fi făcută doar după ce un proces public și care declara definitiv că comunismul in Romania post 1947 a fost criminal . Prin metode de impunere a deciziilor , încălcarea drepturilor fundamentale a cetățeanului și condamnarea , torturarea , chiar omorârea opozantilor in afara oricărei norme de drept universal recunoscute.
    Așa și doar așa se pot cere despăgubiri.
    Identic cum RFG ca urmașă a celui de al III Reich a plătit despăgubiri urmașilor celor exterminați , torturați de către regimul nazist .
    Problema e că și Gestapo a fost declarată organizație criminala.
    Și cum sa declaram noi securitatea ( varianta comunista a Gestapo) organizație criminala a unei orinduiri criminale impusă cu tancul și mitraliera de o putere străină ? Că ar trebui tăiate pensi grase, retrase decorații și trimiși pe la Jilava o grămadă de ” patrioti” foști in uniforma.
    Inimaginabil tovarăși. Inacceptabil. Cel puțin pină trăiesc aceste „elemente de nădejde” cumulind pensi cu salarii de la același stat acaparat și subjugat.

  5. Ar fi bine intai statul Roman sa faca lumina in ce s-a intamplat. Sa aduca la cunostinta publicului ca sa nu se mai repete.
    Nu prea am vazut o dezbatere, condamnare, manuale scolare, filme. Daca exista victime, o fi existand si calaii sa-i vedem, sa le retragem onorurile.

  6. Raspunsul la intrebarea din titlu va fi dat, in cel mai potrivit mod, de catre instantele judecatoresti. Din punctul meu de vedere, raspunsul e clar negativ, din perspectiva literei si spiritului legii.
    Litera legii spune ca:
    „Art.1, alin.(2):
    De aceleași drepturi beneficiază și persoana care:
    a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;
    b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului.”
    Persoanele de care este vorba, daca au fost deportate ca detinuti politici in perioada 1940-1941, in timpul primei ocupatii sovietice, nu intra in niciuna dintre cele doua categorii.

    Spiritul legii este de a oferi o reparatie materiala celor prigoniti de statul roman. Or, in fapt, cei despre care vorbiti erau cetateni romani prigoniti de un stat strain ocupant. Este impotriva logicii legii ca tot statul roman sa-i despagubeasca si nu statul ocupant, autorul prigoanei respective! Reparatiile acordate celor deportati de URSS, dupa 23 august 1944, se justifica prin aceea ca statul roman a fost ocupat de URSS de la data respectiva si a facut abuzuri politice, sub aceasta ocupatie.

    • Statul roman a colaborat din plin cu ocupantul.
      Dusmani au fost declarati cei ucisi si torturati.
      „Nu tulburati apele”+
      „Avem nevoie de liniste”
      ________________________
      = „Du passe faire table rase”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel este avocat şi cetăţean implicat. Reţinut la mineriada din februarie 1990, a participat la Fenomenul Piaţa Universităţii 1990, şi a practicat jurnalismul de opoziţie în anii studenţiei, în 1994-1996. Intrat în avocatură în 1999 şi definitiv din decembrie 2001, după un an 1998 petrecut în domeniul protecţiei copilului, Alexandru Cristian Surcel a avut o strânsă colaborare în anii 2004-2006 cu Asociaţia Pentru Dezvoltarea Practicilor Alternative de Reintegrare şi Educaţie (ADPARE), partener al Oficiului Român pentru Imigraţie (ORI) şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT). În următorii câţiva ani (2007-2011) a fost martor participant al boom-ului imobiliar şi al crizei ulterioare ca legal services manager al grupului Blackpearl Property/Alchemy Development Management. Din anul 2012 s-a implicat constant în activismul civic, participând la principalele mişcări de protest- SMURD, Roşia Montană, votul din diaspora, #Colectiv, OUG 13-, dar şi la campanii precum oprirea proiectelor de exploatare a gazelor de şist prin fracturarea hidraulică de mare volum, Politica Fără Bariere, Stop TTIP&CETA România, Forumul Pădurilor, campania pentru reunificarea României şi a Republicii Moldova şi, în prezent, Fără Penali În Funcţii Publice. Este membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei România Vie (din anul 2012), membru fondator al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM), căreia i-a fost şi vicepreşedinte în ianuarie 2013-februarie 2015, şi voluntar al Asociaţiei Platforma Iniţiativa România (din ianuarie 2016). La 1 septembrie 2016 a devenit membru al Uniunii Salvaţi România (USR), unde deţine, de la 12 octombrie 2017, calitatea de vicepreşedinte al Filialei Sectorului 5. De asemenea, Alexandru Cristian Surcel participă la grupul tematic EUSR, think tank al USR dedicat problematicii Uniunii Europene şi conexe.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

De la Imperiul Akkadian la America vremurilor moderne, Marire si decadere cartografiaza istoria lumii prin zece imperii majore. Prin prisma lor este sondata aspiratia omenirii pentru putere si este urmarita evolutia impulsului imperial de la directa agresiune militara a imperiilor antice la subtila, dar ampla influenta culturala a superputerilor de azi.

Paul Strathern este autorul a numeroase lucrari de stiinta, istorie, filosofie si literatura, inclusiv al colectiilor Philosophers in 90 Minutes si The Big Idea: Scientists Who Changed the World.

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro

Top articole

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Societățile și conectorii

Este evident că populația multor țări a devenit din ce în ce mai fragmentată, inclusiv din punct de vedere politic, social și...

Aterizarea forţată a unui avion de pasageri Il-18 în Cipru şi fenomenul globalizării (24 februarie 1962)

Când se mai întâmplă să citesc studii privind globalizarea şi despre zgomotoşii critici ai acestui fenomen, gândul îmi zboară către un incident...

Lumea, America, Waze și BigTech

Nu doar comportamentul agresiv și arogant al oligopolurilor digitale, impactul lor politic și social ci și atmosfera generală din interiorul acestora marcată...

Suveranitatea economică: între sloganuri și realități

În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.