Ascultându-ne frica

La treizeci și cinci de ani care s-au scurs de la căderea dictaturii comuniste, am ajuns să simțim pe propria piele cât de fragilă este moștenirea libertății fără responsabilitatea reperelor morale. Prosperitatea anilor de după eliberare n-a provocat de la sine o îmbunătățire a moravurilor, iar rapacitatea slujbașilor puterii a proliferat obiceiuri și interese personale detașate tot mai mult de simțul datoriei și al cinstei. Răul a știut să se reformuleze, deturnându-ne atenția de la acel ceva prețios care, până în 1989, reușise să dea gust lăuntric vieții, chiar și sub sinistra dictatură.

            Ceea ce s-a revelat în ultimele săptămâni ale acestui an, odată cu amploarea dezbinării care ne-a marcat la fel ca în 1990 până în intimitatea vieții de familie, este însă și rezultatul încurajării unor profeții mincinoase. Exaltând gratuit infatuări patriotarde, oracole anume plăsmuite au scos la iveală cu agresivitate autosuficiența de stampă religioasă, care – cu tot respectul – nu are de-a face cu spiritul Evangheliei. Veșnic confruntați cu sfâșierea dintre bine și rău, rezumându-ne la rumoarea vieții, nu vom fi dispuși să mai recunoaștem mobilul bătăliei cu sinele. Or interiorizarea, semnul spiritualității în toate culturile care se pretind marcate religios, precedă efortul de autodepășire al omului și se oprește câtă vreme viața noastră merge înainte orbește. Subminată de rapiditate și de pierderea discernământului, existența noastră căpătă simptomele fricii de a claca sau de a pierde totul.

            În ultimii ani, am avut multe ocazii să citesc despre frică, anxietate sau despre suferințe adânci. N-am întâlnit nicio carte a unui autor român atât de proaspătă precum Aici locuiește frica (Humanitas, 2024) a lui Dan-Liviu Boeriu. Prospețimea ei se datorează nu numai harului de povestitor pe care îl dovedește scriitorul – jurist de formație, dar literat împătimit –, ci și fineții imaginilor pe care le suscită grozăvia zădărniciei umane sub pana iscusită a prozei sale. Ceea ce urmează să spun nu se poate accepta ușor – autorul însuși ar putea crede că fac o confuzie și că am citit o altă carte. Scriind despre impactul teribil al temerilor vieții proprii și despre istoriile ei, Dan-Liviu Boeriu nu realizează – providențial! – că prin chemarea lui de slujitor al literelor îi este dat să transforme moștenirea cenușie a demonilor fricii.

            Confesiv și memorialist, detașat de prezumții egocentrice, Dan-Liviu Boeriu îl ia de mână pe cititor ca să repună la locul lor împreună exigențe esențiale ale ființei. Poate de aceea se întrezărește întotdeauna ceva luminos în pustietatea înnegurată a pătimirilor despre care scrie în carte. Mai mult, scrisul său reclamă nevoia de răscumpărare, ajungând să sondeze în străfundurile interioare ale firii zări care depășesc imediatul tragic al momentului. Aici locuiește frica comunică în chip paradoxal o seninătate nebănuită care, dincolo de narațiunea îngrijorărilor, a temerilor, a panicii, a cutremurătoarei fragilități a ființei, dă mărturie despre repere imprevizibile. Scriitorul se predă cititorilor cu bună știință, permițându-le să-l surprindă într-o manieră unică și să se lase el însuși transfigurat, la rândul său, prin lectura lor neașteptată. În fața contrastelor care îi traversează idealurile, alegerile, energiile, destăinuirile lui Dan-Liviu Boeriu atestă astfel lipsa blazării și dau glas unor tăceri mult mai profunde, fără a epuiza amploarea mărturisirii.

            Faptul că un text despre zădărnicia și amenințarea fricii poartă cu el sufletul autorului care, negăsind uneori consolare pentru sine, o transmite însă acelora cărora le împărtășește harul acordat lui, nu e neapărat un lucru nou. Vladimir Ghika, în timpul persecuțiilor, îi recunoscuse deja acestui principiu justețea lăuntrică. În cazul volumului Aici locuiește frica, principiul e ilustrat prin tehnici literare și autenticitatea trăirii. Acest fel de cuvânt tragic care poartă înlăuntrul său consolări neașteptate are șansa revelării unei taine de umanitate pe care scriitorul o transmite publicului cu sau fără intenție. Cuvântul scriitorului izvorât din căutarea sinelui său exaltă fără greș interioritatea și poate, prin urmare, recompune sufletește cititorul atent.

            Am ascultat cu luare-aminte tăcerile acestui text scris atât de frumos și cu bun simț. Am regăsit, odată cu cenușiul anilor 80 – în drame de familie și alergătura conviețuirilor din orășele de provincie care nu-mi sunt străine –, adevărul care spune că istoria nu e mai puțin glorioasă sufletește, dacă omenia e un bun fără preț, iar compasiunea și înțelegerea sunt împărtășite necondiționat. Am redescoperit, în același timp, subterfugii interioare din ultima perioadă a comunismului, privite prin ochii unui copil sau aspecte ale existenței de după 1989, când viața a început să capete culoare. Consistența vieții continua să depindă însă de mărinimia insuflată adolescentului acasă și, până la urmă, de măsura fibrei interioare în care se străduise să creadă ca să o transmită apoi mai departe. Răzbat din acest volum bunătatea, finețea unui umor discret, tot mai rar întâlnit azi, precum și speranța în vigoarea subtilă, dar certă a vieții.

            Nu e greu să admitem că întotdeauna o carte bună te înalță. E și un semn că autorul ei rămâne sensibil la candoarea vieții. Dincolo de suferința sau durerea cu care scriitorul își pune sufletul pe tavă, acest mod inspirat de a face literatură poate să comunice sclipiri potrivite adâncurilor ființei. Seninătatea, compasiunea, lacrimile, sensibilitatea, sila, revolta, neputința, resemnarea, dar și măreția din cotidianul familiei ajung să primească sub condeiul lui Dan-Liviu Boeriu portretul veridic al unei demnități ieșite din comun. Oferind simplu măsura omului bun la suflet, un asemenea text despre povara temerilor ajunge să inspire, iată, prezentul maltratat de pericolul fățărniciei publice și al nostalgiilor retrograde.

            Se încheie un an foarte greu pentru țara noastră. Bunul simț și cumpătarea lasă impresia unei descompuneri iremediabile. Fără cuviința îndreptată spre semeni și fără recunoașterea libertății ca har viața noastră publică ajunge paradă goală. Adevărul nu e proprietatea celui care strigă cel mai tare în agoră. Numai că, lipsindu-le putința să dovedească gustul mântuirii și necesitatea de a te îndatora bunătății celuilalt, oamenilor fuduli nu le cade bine compasiunea – cu atât mai puțin cea divină. De aceea, Aici locuiește frica e o lectură numai bună la cumpăna anilor.

            Într-o lume dominată de mârlănie, cartea lui Dan-Liviu Boeriu arată de ce talentul și harul literaturii sunt o ispravă de tihnă. Dincolo de istoriile derizorii care ne subjugă cotidianul, o carte care conduce spre altceva decât plângăcioase puneri în gardă, mizând pe măsura bunătății și a prospețimii vieții, e un regal neașteptat. O carte care – în ceea ce mă privește – îmi reamintește că în cursul zăbavnic al existenței bucuria credinței în Isus nu se afirmă niciodată deșănțat. Altfel, referințele publice la Dumnezeu și la tradiție nu sunt altceva decât deșertăciune și dispreț față de valorile creștine.