În Italia, țara unde studiul dreptului are o continuitate de mai bine de două mii de ani, dezbaterea doctrinară este vie (profesorii reamintesc tot timpul că ”dreptul nu e dogmă, dreptul e discuție”), de cea mai înaltă calitate intelectuală și ea privește, în egală măsură cu celelalte ramuri ale dreptului, dreptul administrativ. În mod logic, pentru că altfel nu am putea avea o uniune bazată pe cei trei piloni, iar în loc de coordonare, în zonele cheie de funcționare ale uniunii, am avea haos, judecătorii, profesorii și avocații italieni au ajuns la concluzia în mod egal realistă și vizionară că ”dreptul administrativ european este unitar”. Pe cale de consecință, jurisprudența manifestată în această ramură de drept în țările nucleului dur al Uniunii Europene este relevantă și pentru România, oricât s-ar considera la noi că dreptul (administrativ) are ”caracter local”. Curtea de la Strasbourg e privită de judecători, profesori și avocați cu deferență profundă iar dreptul administrativ, pentru o țară care își înțelege vocația europeană, este considerat pilon al statului de drept (acel tip de stat unde predomină legile juste și abuzul de putere este vânat și pedepsit). Italia are și în acest domeniu al dreptului legi riguroase, doctrină (mii de titluri, reviste, autori consacrați), o Curte Constituțională la distanță astrală față de forma fără fond autohtonă și jurisprudență pe măsură; la noi, legea 554/2004 are treizecișiunu de articole (nu e, în sine, un păcat), iar cărțile de drept administrativ viu și captivant se numără pe degetele de la o mână. În atâția ani, parcă nimeni nu și-a dat seama în România cât de importantă este această ramură pentru funcționarea statului de drept…având ca rezultat un primitivism juridic vecin cu amatorismul și numeroase sentințe care favorizează puterea și nu cetățeanul, exact ca în imperiul țarist sau ca în comunism și deloc ca în țările europene cu continuitate democratică [1].
Una dintre cele mai recente (”più caldi” – cu un termen care ne face să ne gândim la ”pâinea caldă”) și interesante dezbateri privește noțiunea de ”atti di alta amministrazione” – ”acte de înaltă administrație”, pe care gândirea juridică italiană, exprimată la un nivel calitativ teoretic de invidiat, inclusiv sau mai ales în jurisprudență, le-a extras din sfera politicului pur (care ar fi scăpat astfel cenzurii justiției) demonstrând impecabil caracterul administrativ al numirilor în posturi importante, în administrația publică, în instituții importante publice.
Aceste numiri, dincolo de a fi politice, sunt acte administrative și, ca atare, pot fi supuse cenzurii judecătorești. Numirea unui înalt funcționar al statului ”privită atât în actele ei singulare cât și la nivelul întregii proceduri, cât și în legătură cu actul final, nu se poate considera ca un act politic, sustras cenzurii jurisdicționale. Au de fapt natură politică doar actele care sunt raportabile la organele constituționale ale Statului, corelate în mod imediat și direct cu Constituția și legile constituționale, în care se exteriorizează activitatea de coordonare supremă a activităților publice; actele respective nu constituie transpunerea ordinii juridice, ci sunt expresia unei funcții diferite, liberă în scop, și pentru acest motiv sunt sustrase cenzurii judecătorului administrativ” [2].
Trebuie menționat că parametrii pentru alegerea unui astfel de înalt funcționar privesc ”persoane de indiscutabilă moralitate și independență, de înalt profesionalism și competență în sector” *. Așadar, o alegere, numire, care încalcă acești parametri, este supusă cenzurii instanței și nu scapă acesteia sub pretextul unei numiri pur ”politice”. (Singurele numiri pur politice sunt cele care rezultă din vot, acolo persoanele sunt ”numite” prin vot). Astfel încât orice numire într-o funcție înaltă a statului, care nu îndeplinește de exemplu parametrul de profesionalism, poate fi atacată în instanță.
Dreptul administrativ european fiind unitar în concepte și reguli, aplicabile și în România, orice numire, inclusiv la Curtea Constituțională a României, ar trebui să poată fi supusă cenzurii instanței sub aspectul îndeplinirii parametrilor de mai sus. Orice numire, cum ar fi cea de consilier al unui ministru, numirea unui prim ministru etc., ar trebui să corespundă parametrilor de mai sus și să poată fi atacată în instanță în caz de neîndeplinire a criteriilor legale. Nu e admisibil ca pentru un post de conferențiar, de exemplu, să ți se ceară în România publicații relevante pe plan internațional (dacă criteriile s-ar aplica strict, cred că am avea doar câțiva adevărați profesori universitari în România), iar ca să conduci o țară întreagă, pentru buna funcționare a statului, pentru a gospodări statul și viețile a zeci de milioane de cetățeni sau ca să fii membru CCR să nu ți se ceară nimic în acest sens (nici măcar stăpânirea limbii române și a unei limbi străine), numirea fiind considerată ”politică”.
Aceiași judecători italieni[3] adaugă că ”actele de de înaltă administrație, într-adevăr, realizează un racord între funcția guvernului și funcția administrativă și reprezintă primul grad de implementare a orientării politice în domeniul administrativ; ele constituie un imbold pentru adoptarea de acte administrative, funcționale pentru realizarea scopurilor legii și sunt considerate fără excepție ca fiind supuse regimului juridic al actelor, măsurilor administrative …”. Astfel, numirea unui înalt funcționar într-o instituție prevăzută pentru protecția intereselor cetățenilor- beneficiari ”va fi pe deplin raportată la activitatea administrativă a Guvernului pentru a fi cuprinsă, în pofida caracterului său fiduciar, între actele de înaltă administrație… Acestea fiind spuse, pentru ceea ce în mod specific aparține actelor singulare din procedura de numire, nu pare inutil să se adauge că propunerea de numire, reprezentând actul prin care se inițiază procedura în măsură să structureze conținutul desemnării ce va fi efectuată de Guvern și care va fi încheiată cu decretul prezidențial, și deci în măsură de a condiționa întregul parcurs procedural, este actul prin care se manifestă alegerea, în baza verificării îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege de către subiectul reținut drept cel mai adecvat să execute acea însărcinare, în vederea respectării obiectivelor programatice… Totuși respectiva propunere nu este expresia unei activități libere în scop, ci a unei activități de înaltă administrație, care se supune deci disciplinei generale a actelor administrative.
În mod analog, părerile date de comisiile parlamentare în procedura de numire nu sunt expresia unei discreționare activități politice ci manifestarea unei judecăți asupra competențelor profesionale ale subiecților preselectați; ele … nu înseamnă o expresie directă a autonomiei politice, ci implică aprecieri generice … ce au un caracter în mod substanțial administrativ…” (s.n.).
Toate acestea sunt importante în vederea binecunoscutului refuz de a judeca ** al instanțelor de contencios din România, sub pretextul că, în cazul unei aprecieri, păreri, evaluări date de exemplu de o comisie de concurs, aceasta nu poate fi nici măcar analizată de judecătorii de contencios, oricât de (imp)nepertinentă ar fi, fiindcă ”nu se pot substitui membrilor comisiilor” etc. etc. argument folosit ad libitum și fără o minimă responsabilitate.
Iată ce se spune în Italia din acest punct de vedere: ”natura amplu discreționară a unei judecăți, păreri, poate fi mereu cenzurată de judecător pe planul adecvării, logicii, potrivirii substanțiale și raționalității, întrucât nu se pot recunoaște zone absolut libere de cenzura jurisdicțională asupra respectivului drept de putere discreționară …” [4].
Ajungem și la problema ”evaluării” românești, redutabilă armă politică, de îndepărtare din administrație a indezirabililor momentului, nesupusă niciunui fel de control judecătoresc, întrucât expresie a dreptului discreționar al celui ce… ”evaluează”.
Am arătat mai sus că dreptul administrativ este unul unitar iar Uniunii Europene nu îi este indiferent cum funcționează dreptul administrativ în țărișoarele corupte ( ramură de drept lăsată la noi într-un voit con de umbră, la adăpostul căreia, dacă ne gîndim cum s-a creat clasa de îmbogățiți ai României, aproape exclusiv prin afaceri cu statul, prosperă, până la urmă, ilegalitatea) și rolul său fundamental în funcționarea statului de drept, atunci o definiție importantă ar trebui adoptată, legiferată, pe plan european. Cea cu privire la ”excesul de putere”.
Legea 554/2004 definește excesul de putere ca ”exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăţilor cetăţenilor”; doar atât.
Însă, așa cum se arată în dreptul italian, bine racordat la exigențele construcției europene, suntem în prezența unui exces de putere și atunci când are loc ”o falsificare și evaluare greşită a faptelor: o formă ce apare când Administraţia Publică, în cursul emiterii unei măsuri, a reţinut ca existent un fapt inexistent sau viceversa, sau când a dat faptelor o semnificaţie greşită, ilogică sau iraţională”[5]. Odată înarmați cu o astfel de definiție legală mai amplă a excesului de putere, valabilă la nivel european, atunci evaluările nedrepte, vagi, bazate pe simple afirmații nedovedite – cum s-a întâmplat în cazul Doamnei Procuror Laura Codruța Kovesi – vor putea fi supuse cenzurii instanței și în România, și vor putea fi judecate pe o bază mult mai solidă. Vor înceta sau se vor restrânge și evaluările folosite ca armă politică. Însă chiar și în această situație va conta, din nou, cine judecă. Cât de mult vor fi îndeplinite și în cazul acestor oameni – cei care îi ”judecă” pe alții – criteriile de ”indiscutabilă moralitate și independență, de înalt profesionalism și competență în sector”.
NOTE___________
[1] Noua disciplină a contractului în sfera publică în Uniunea Europeană este o mărturie a schimbării lucrurilor în raportul dintre autoritatea publică și cetățean. ”Recunoașterea faptului că îngrijirea efectivă a intereselor publice se poate realiza prin contract reflectă o viziune diferită a Administrației Publice care abandonează acțiunea autoritară pentru a îmbrățișa acțiunea consensuală într-un raport paritar cu cetățeanul: și, într-adevăr, folosirea ”contractului” comportă faptul că Administrația Publică se pune pe același plan cu cetățeanul privat și că nu acționează în rol de organ public dotat cu puteri de dominare și autotutelă și deci de supremație, ci ca orice alt subiect al ordinii juridice, cu ale sale drepturi și obligații.” (s. în text). Edizioni Simone, vol. 4, Diritto amministrativo, p. 621
[2] Tribunalul administrativ Lazio, Roma, 28 mai 2001, nr. 5076 apud Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio (Prima Secție), 22 Februarie 2012
* Noțiunile de independență, moralitate, profesionalism și relevanța lor pentru gospodărirea statului nu ar trebui să înceteze a fi explicate, de fiecare dată, oricui și neobosit, de către cei care vor să schimbe în bine lucrurile în România, care vor să facă politică patriotică, europeană și nu criminalitate organizată deghizată în ”politică”.
[3] Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio (Prima Secție), 22 Februarie 2012
** Într-o recentă sentință a CAB contencios administrativ s-a putut citi că instanța nu analizează conținutul motivării comisiei de concurs (sub aspectul realizării elementelor constitutive ale excesului de putere) ci doar constată dacă comisia s-a achitat de obligația de a-și motiva părerea, alegerea!
[4] Consiliul de Stat, secțiunea IV, 10 iulie 2007, nr. 3893, Tribunalul administrativ Lazio, Roma, 22 ianuarie 2009, nr. 517.
[5] ”Compendiu de drept administrativ”, L. Delpino – F. Delgiudice, Edizioni Giuridiche Simone, Napoli, 2017, pag. 255
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Bla, bla, bla ! Despre „robe rosse” nici un cuvințel ? Dar despre comunistul Napolitano, ales presedinte și rușine a Europei (civilizate) ? Chiar ne luați drept proști ?
Daca s-ar fi aplicat legislatia si practica europeana privind excesul de putere, LCK ar fi dat cu fundul de beton de i s-ar fi zdruncinat creierii, si asta numai daca se tinea cont de modul in care procurorii DNA intii nu au dat curs plingerilor mele, apoi mi-au falsificat grosolan dosarul depus la DNA, favorizind astfel infractorul.
Drumul spre iad e întotdeauna pavat cu bune intenții :)
Justiția ajunge să dețină puterea, dar fără să răspundă în fața nimănui, nici măcar politic. Iar pasul următor este să devină ea însăși izvor de lege, activitate dragă multor judecători. Mai ține minte cineva cum a fost legalizată în Statele Unite căsătoria între persoane de același sex?
”Justiția ajunge să dețină puterea, dar fără să răspundă în fața nimănui”. Răspunde, domnu’ Harald, răspunde în fața constiinței magistraului (judecator sau procuror și probabil că în curînd vor intra în magistratură și jandarmii și polițiști) și a CSM, unde se vor judeca între ei, cam cum e staboru’ țigănesc. Nu trebuie să spunem chestiile astea și nici să comentăm vreo sentință fiindcă aducem atingere acestei ființe gingașe care este justiția. D-aia nici nu comentez sentința definitiva prin care o femeie care făcea filme porno cu fiica ei de 12 ani și le vindea pe net, a fost condamnata la doi ani cu suspendare de trebonalul din Ploiești. Bine că s-a făcut dreptate!
@Harald,
Desi locuiti in UK, sunteti total fara cunostiinta de cauza despre felul in care justitia lucreaza in tarile anglo-saxone.
Jurisprudenta anglo-saxona coboara intr-o traditie de 1000 de ani, statueaza faptul ca daca daca nu exista o lege guvernand un aspect al societatii, un judecator poate stabili legea de urmat.
Traditia asta coboara din vremea Magna Cartei, si este un control al unei puteri legislative indecise. Puterea legislativa poate oricand sa stabileasca o lege noua care anuleaza o hotarare judecatoreasca in masura in care este constitutionala.
Sistemul judiciar napoleonian, dupa care Romania si alre tari latine se ghideaza, nu permite unui judecator sa stabileasca care e legea de urmat.
Jurisprudenta valoreaza lege in sistemul anglo-saxon.
Dar chiar su in cel napoelonian, judecatorul judeca dupa lege si constiinta sa. Nu are dreptul sa refuze sa se pronunte, in temeiul faptului ca nu exista o lege aplicabila.
===
Nu ma simt prea bine sa citesc (nu am incotro insa) comentarii in care apar acuzatii, oricat de „soft” la adresa celorlalti. Ce stie sau nu stie fiecare este greu de spus dintr-o postare. Fiind o platforma nemoderata, este, ce sa-i faci, datoria noastra sa ne ponderam cumva. Luati-o prieteneste. Si eu mai sar calul cateodata :-)
@John Doe – oricine n-a ajuns în viața lui în UK invocă Magna Carta, deși habar n-are că țara asta de fapt n-are constituție. Nu scrie nicăieri că oamenii sunt egali în fața legii și nici nu sunt. Un judecător atotputernic îi dă 6 săptămâni de închisoare lui Lord Ahmed (da, există în UK un Lord Ahmed!) care a omorât un om cu mașina fiindcă scria sms-uri la volan, Lord Ahmed face închisoare 16 zile din astea 6 săptămâni, iar judecătorul atotputernic se declară convins că ”pedeapsa și-a atins deja scopul”, deci nu e nevoie de efectuarea completă a celor 6 săptămâni de închisoare.
Un alt judecător atotputernic îi dă 4 ani de închisoare unui neisprăvit care s-a filmat mergând cu mașina cu 200 km/h, deși nu a provocat niciun accident și nici nu l-a prins poliția, doar în baza filmulețului pus de el pe Facebook. Chiar și fiica șoferului, aflată în mașină, a primit 6 luni cu suspendare pentru că ”l-a incitat”, deși ea avea 22 de ani și el 46. Alți judecători atotputernici trimit mii de oameni la închisoare pentru fapte pe care respectivii nu le-au comis (!) iar diverși procurori atotputernici exonerează de resposabillitate polițiști care omoară oameni pe stradă, astfel încât acei polițiști nici măcar nu ajung în fața unui judecător.
Oricine bate câmpii cu Magna Carta ar trebui să înțeleagă că era pentru nobili, nu pentru commoners (oamenii de rând). Oamenii de rând mai erau condamnați la moarte chiar și în secolul 20 pentru crime pe care nu le comiseseră ei, dacă judecătorul atotputernic ajungea la concluzia că ”au beneficiat” și ei de moartea victimei.
În rest, e adevărat că pe lângă miile de abuzuri comise ”cu legea în mână” în fiecare an, judecătorul britanic atotputernic rupe gura târgului când stabilește el care sunt biscuiți și care sunt prăjituri, în urma unui proces dintre o firmă și HMRC. Sau când stabilește el că presa n-are voie să scrie nimic despre escapadele și promiscuitatea lui Elton John în tinerețe. Asta tot de la Magna Carta vine, garantat! :)
@Harald,
Marea Britanie nu are o consitutie, insa SUA are una, si jurisprudenta anglo-saxona e acceasi in SUA, devreme ce a fost mostenita din vremea colonialismului britanic.
Vreau sa ganditi la ceva foarte serios si sa va uitati in oglinda cand ganditi. Blamati un judecator pentru ca a permis casatoriile LGBT. Bat pariu ca atunci cand un judecator da solutii pe placul Dv, desi nici o lege nu le da dreptul asta, ci doar o cutuma, sistemul judiciar e bun.
@John Doe – stimate domn, subiectul discuției de față nu sunt eu, e deja al doilea comentariu ad hominem. Ce-ar fi să vă abțineți ? Subiectul discuției era puterea nemăsurată pe care și-o arogă justiția, devenind ea însăși izvor de lege fără să răspundă în fața nimănui. Și v-am oferit câteva exemple din UK (găsiți literalmente cu miile pe internet) ca să înțelegeți ce monștri naște un sistem bazat pe puterea discreționară a judecătorului, necenzurată nici măcar de prevederile unei constituții.
Un judecător ar trebui să interpreteze textul de lege în funcție de intenția legiuitorului de la momentul redactării textului, nu în funcție de idiosincraziile ”drepturilor” LGBT ale momentului. Doriți să susțineți că asta a fost intenția legiuitorului la momentul redactării textului, să permită căsătoriile LGBT pe picior de egalitate cu cele hetero?
@Harald
1.In cele ce urmeaza nu am nici o intentie polemica ,vreau numai sa am o confruntare de idei cu dvs,
2.Nu am nici o simpatie pt LGBT, si nici nu sint interesat de soarta lor in particular, este o discutie strict teoretica.
Pe ce baza stabiliti ca „Un judecător ar trebui să interpreteze textul de lege în funcție de intenția legiuitorului de la momentul redactării textului, nu în funcție de idiosincraziile ”drepturilor” LGBT ale momentului. „?
Din cunoasterea domeniului juridic (mie imi lipseste) sau din opinie personala ?
Pt ca, fie oricare din cele de mai sus, stabiliti aici un postulat in virtutea caruia judecatorul are obligatia de a interpreta textul legii intr-un unic mod.
Asa prevede vreo lege sau dvs credeti ca asa ar trebui sa fie ? Pt ca acest postulat nu cred ca este unanim acceptabil, chiar si daca in cazul in speta dat de dvs legiuitorul s-a gindit la cu totul altceva.
Personal cred in libertatea intelectuala absoluta a judecatorului odata ce societatea i-a incredintat acest rol si increderea ei. Mai cred si in parametrul de creativitate (da, cred in creativitatea juridica) care inseamana interpretare. Nu poate fi vorba de interpretare fara creativitate si fara libertatea interpretarii. Altfel, conform postulatului dvs, ar putea fi inlocuit judecatorul de un program de calculator care sa verifice cu instrumente absolut precise si obiective gradul de conformitate intre intentia legiuitorului si cazurile particulare si chiar sa dea un verdict in consecinta, absolut obiectiv.
Nu cred ca judecatorul va putea fi inlocuit de calculator vreodata tocmai prin faptul ca este uman, subiectiv, deci receptiv nu numai la lege in sens juridic ci si la ceilalti parametri care sint propria-i intelegere a lumii si vietii, a societatii in care traieste. Deci nu numai legea in vitro. De aceea este important ca judecatorul sa nu se ghideze dupa intentia legiuitorului la momentul redactarii textului ci la lumea si intelegerea ei in perspectiva actuala. Inseamana exact interpretare. Sustin ca maretia judecatorului sta tocmai in superioritatea intelegerii lumii si a curajului de a-si afirma punctul de vedere.Nu vad in judecator un executant orb al legii ci un propagator al unei conceptii despre lume si viata care intervine activ ptr a o face mai dreapta, un formator de opinie si de societate. Iar „mai dreapta” este tot o notiune fatalmente subiectiva, supusa schimbarilor istorice. Un motiv in plus pt ca judecatorul sa polemizeze cu intentia originara a legiuitorului daca gaseste de cuviinta.
In cazul in speta cu LGBT – de ce ar fi aceasta categorie , sau oricare alta, – exclusa din prevederile legale generale, care privesc hetero ? Personal nu vad nici un motiv justificabil legal.
Sa va dau un mic exemplu: total intimplator mi-a cazut in mina o carte despre judecatorul Haim Cohen de la Curtea Suprema de la Ierusalim. Intr-un caz de homosexualitate, care pe atunci era considerata incalcare grava a legii, ca in majoritatea statelor din lume, a ramas scrisa opinia judecatorului Haim Cohen aflat in minoritate intr-un complet de trei judecatori ” Legile contra homosexualitatii nu trebuie sa fie aplicate” Anul era 1954 ! Cit de mult si-a precedat epoca gindirea judecatorului Cohen… Dupa multe zeci de ani progresul mentalitatilor a inceput sa-i dea dreptate. Daca as fi trait in 1954 in ruptul capului nu mi-ar fi trecut prin cap o asemenea posibilitate iar o asemenea opinie juridica mi s-ar fi parut reprobabila si neprofesionala. Mai tirziu intr-o carte de interviuri am gasit opinia aceluiasi judecator despre lucrurile in ca „statul nu are dreptul sa se amestece”. Deci o conceptie despre lume cu care putem fi de acord sau nu.
Observ numai ca societatile avansate se disting tocmai prin parametrul toleranta,capacitatea cuprinderii a cit mai multe subgrupuri divergente. Cred ca este efectul elasticitatii de judecata.
@John Doe – fără supărare, partea cu ”Vreau sa ganditi la ceva foarte serios si sa va uitati in oglinda cand ganditi” se încadrează la comunicare patologică și se rezolvă (sau nu!) la un cabinet de specialitate. Discuțiile pe forum agravează genul ăsta de probleme, nu le rezolvă.
Cam 85% dintre români (6 din 7) comunică patologic pentru că așa au învățat în familie și duc bagajul ăsta cu ei peste tot prin lume.
@John Doe; mi se pare foarte valoroasa nunanta cu privire la ” puterea legislativă indecisă”.
@Grammaticus – democrația presupune ca membrii corpului legislativ să fie aleși. Un judecător ales are legitimitatea necesară spre a general el însuși legislație, dacă aceasta lipsește. Și există oricum cenzura impusă de textul unei constituții. Însă în UK nu vorbim de judecători aleși, vorbim de judecători care generează ei înșiși legislație pentru că pot. Cu rezultatele care se văd.
Eu zic că n-are rost să ne stresăm atît de mult cu evaluatorii și evaluații pentru că la noi, funcție de cine-i la putere, evaluații de ieri se transformă în evaluatorii de azi care vor deveni evaluații de mîine atunci cînd se schimbă tura. Cine este la ghidon își pune oamenii lui care trebuie să-l servească, să poată omul să-și facă treaba. Treaba asta are diverse denumiri, pentru bobor se cheamă ”program de guvernare”, ”luptă anticorupție”, ”stat de drept”, ”stat paralel”, etc., pentru gașca din spatele șefului se numește simplu ”we are back in business, să-i belim pe ăia care ne-au belit pe noi și să ne umplem buzunarele!”. D-aia mi-a plăcut mie de Băsescu, care i-a ras pe toți pe caz de ”voință politică” după care a făcut ce-a vrut mușchii lui, fără să se mai încurce cu evaluări și alte farafastîcuri, ca proștii ăștia. Acum avem de a face cu triști epigoni care au crezut că dacă taie porcu’ și beau un șpriț cu secu’ își pot face de cap dup-aia, dar n-au învățat că dacă ”sistemul” îți dă jet, degeaba te agăți ca înecatul de orice pai, că soarta ți-e pecetluită. Asta face diferența dintre persoane de sprijin, racolați, informatori și tot felul de trepăduși și adevărații profesioniști de care nu se atinge nimeni.
Stimata doamna Lorentz,
aleasa consideratie pentru ca a duceti in fata citititorului roman idei / puneri de probleme fundamentale: servite cu eleganta, se cer „doar” recunoscute si insusite ca valori de baza
Mie imi este utile acest articol despe o abordare mult mai avansata decat la noi a rolului Justitiei in societate, asa cum apare el in viata curenta a Italiei.
Din pacate, dincolo de discutia politica generala, Romania are in acest moment handicapul unui invatamant de drept aflat in aceeasi situatie catastrofala ca si intregul invatamant.
Nu e departe ziua cand la instante vor fi depuse DVD-uri cu inregistrari sonore, pentru ca nimeni nu va mai sti sa citeasca ce scrie prin dosare.
Apreciez inca o data efortul depus si rezultatul foarte bine inchegat in acest articol.
Exact asta stau lucrurile cu invatamantul de drept.