marți, mai 17, 2022

Atunci când vine timpul…

Imagini. Viața mea în film, carte de confesiuni a marelui regizor Ingmar Bergman, apărută în Suedia în 1990, îmbogățită cu încă un capitol în 1998 și tradusă și editată în limba română de Nemira cu foarte puțin timp în urmă (versiunea românească a textului este semnată de Ioana Ghișa) este și nu este o continuare a deja celebrei Lanterna magică. Volum din anul 1987, apărut la noi în 1994.

Dacă Lanterna magică îi aparținea în totalitate lui Bergman, criticul de film Lasse Bergström, redactor șef al editurii Norstedt,  asumându-și doar decizia și concretizarea publicării, Imagini ­înseamnă o carte  compusă pe două voci. Atâta doar că cea de-a doua, cea a mai sus-menționatului critic, se aude numai în ultimul capitol ce poară titlul Imagini noi. Cele 24 de micro-interviuri ce fac substanța Imaginilor noi au fost adăugate doar la ediția a doua a volumului. Ele au drept puncte de plecare idei enunțate în capitolele anterioare și publicate ca atare, fie ceea ce a picat la montajul inițial pentru ca șapte ani mai târziu ele să fie completate, lămurite, reabilitate și puse în circuitul public. Dacă, așa cum spuneam, în ediția din 1990 a cărții vocea lui Lasse Bergström nu se aude, trebuie precizat că ea, totuși, se simte. Respectiva voce stimulează, conduce, reîncarcă elanul confesiv al regizorului. Aceasta în pofida faptului că foarte adesea Imagini. Viața mea în film lasă impresia că ar fi o carte-jurnal, o carte de memorii, în care Ingmar Bergman, aflat la vârsta senectuții, nu doar că își rememorează viața (mai puțin cea particulară) din perspectiva esențială a creatorului de film. Unul dintre cei mai importanți din secolul al XX lea.

Ingmar Bergman nu a fost eminamente  un mare slujitor și reformator al celei de-a șaptea arte. Nu s-a limitat la condiția de scenarist și de regizor de film. A lăsat piese de teatru, e drept, cele mai multe însemnând rescrieri pentru scenă ale scenariilor unor filme celebre. De pildă, Strigăte și șoapte, Persona sau Scene dintr-o căsnicie au fost jucate și la noi, în spectacole mai mult sau mai puțin izbutite, chiar dacă au fost montate de regizori cu o onorantă carte de vizită. A montat, și nu doar în Suedia, spectacole de teatru sau de operă. A condus, cu mai mult sau mai puțin succes, mai curând de nevoie decât de voie, câteva instituții de spectacole. Cel mai bine s-a simțit însă în compania camerei de filmat. De ce? O spune chiar el însuși. ”La teatru merg mereu pe căile altora, vreau ca filmele să fie ale mele”. Majoritatea, dacă nu chiar totalitatea creației cinematografice a lui Bergman pornește de la istorii, trăiri, evenimente, senzații din propria existență, reactivate într-un moment anume din străfundurile memoriei. Și cu toate acestea, mărturisește Bergman, chiar dacă este o fire nevrotică, lucrul la filme nu i-a produs niciodată nevroze. Aceasta în pofida faptului că, așa cum vor constata cei ce vor citi cartea, nu întotdeauna, nici regizorul, nici echipa nu au avut parte de cele mai bune condiții de creație. Sau au fost măcinați de probleme personale.

Bergman are la activ o carieră de 40 de ani și ceva mai mult de 60 de filme. “În cazul meu, creația artistică s-a manifestat mereu ca o foame. Am constatat cu mulțumire calmă că am această nevoie, însă niciodată nu m-am întrebat cum de a apărut această foame și de ce vrea să fie atât de repede satisfăcută. Acum, în ultimii ani, când a început să se diminueze, mi se pare că a venit timpul să caut motivațiile activității mele”.

Exact acestor motivații le dau expresie cele două cărți- Lanterna magică  și Imagini.Viața mea în film. În Imagini. Viața mea în film  ca și în Lanterna…,” despre eu este vorba ‘’ (parafrazez aici titlul celei mai recente cărți a lui Gabriel Liiceanu), un eu care însă nici nu se flatează, nici nu se automagiază, nici nu se prezintă doar producător, generator de capodopere. Din contră, revăzându-și filmele, analizându-le la ani buni distanță de la momentul turnării lor, Bergmann le găsește defecte chiar și unora dintre cele mai celebre. Își face propria critică (el, care nu prea i-a avut la inimă pe critici, îndeosebi pe cei de teatru, aceasta deși admite că au fost ocazii când le-a așteptat cu sufletul la gură verdictele), semnalează erori, defecte. Nu e deloc blând cu Fragii sălbatici, de pildă. Admite că au existat în cariera lui și filme de care îi e rușine. Regizorul menționează pe primul loc Așa ceva nu se poate întâmpla și pe  cel de-al doilea, în mod bizar, Atingerea. Figurează însă pe fișa lui de creație și filme nu tocmai izbutite, dar de care se simte atașat pe mai departe. Regizorul recunoaște că mereu a dorit să placă publicului  și că și-a asumat regia unor comedii din nevoi de supraviețuire. Bergman subliniază importanța actorilor în reușita filmelor și există în carte cel puțin trei pasaje în care regizorul îi omagiază. O face inteligent, nicidecum comercial, sentimental, patetic. Deși a trăit în ceea ce, îndeobște, e socotit a fi secolul regiei, Bergman afirmă că actorii sunt cei ce duc teatrul mai departe. Regizorul e necondiționat sincer. Își asumă anumite costuri ale sincerității. De pildă, deși admite că mereu a avut intenția de a face un film cu Ingrid Bergman, colaborarea lor la Sonată de toamnă nu a fost una chiar fără probleme.

Trebuie obligatoriu să spun că pentru mine lectura Imaginilor.Viața mea în film  nu a fost o lectură chiar foarte ușoară. În nici un caz una din categoria celor făcute pour faire passer le temps. Și aceasta din două motive. Nu aș putea spune că sunt îndeajuns de familiarizat cu creația cinematografică a lui Bergman. Îmi este aproape complet necunoscută prima etapă a acestia, cea consumată eminamente într-o Suedie în care cinematografia traversa o perioadă de criză. Pe urmă, recapitularea pe care o propune Bergman, stimulat de Lasse Bergström, nu este una strict cronologică. Cartea ea deliberat forma unui puzzle.Tocmai de aceea mi s-a părut cum nu se poate mai utilă parcurgerea excelentei prefețe semnate de Andrei Gorzo și demn de laudă faptul că la final există o Filmografie completă.

Ingmar Bergman- IMAGINI: VIAȚA MEA ÎN FILM; Traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa; Prefață de Andrei Gorzo; Editura Nemira, București, 2022     

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro