Acum ceva vreme, am fost întrebat de “Contributors” dacă aș putea să scriu și despre controlul Internetului în alte părți decât ceea ce întelegem prin “lumea democrată”. Nu m-am grăbit să dau un răspuns pentru că informațiile pe care le am pe această temă sunt destul de precare și provin din relatări și informații de la terțe persoane, analiști sau simpli călători. Totuși, urmărind fenomenul IT de ceva vreme și familiarizat oarecum cu tehnologia, mi-am format câteva păreri pe care eventual vă rog să le completați, sau după caz, combateți.
Ceea ce m-a determinat să încep totuși să scriu a fost știrea apărută în toată presa ( de exemplu in Hotnews ) referitoare la securitatea JO de la Soci. Printre altele, “Rusia va supraveghea, de asemenea, toate comunicatiile gratie unui sistem care permite FSB sa aiba acces la toate convorbirile telefonice si pe Internet, a carui existenta a fost dezvaluita la sfarsitul lui 2013 de doi jurnalisti rusi” .
Controlul Internetului are aspecte diferite în diverse locuri de pe glob. Este oarecum evident că strângerea de informații este practicată cu mai mult sau mai puțină sărguință de cam toate seviciile de informații, vorba lui nenea Iancu, dupa buget. Nu știm exact dacă providerii și serviciile se mulțumesc cu așa-zisele “metadate”, adică datele informative: ce site s-a accesat sau pe cine am sunat și la ce oră. De altfel, aceste informații, cel puțin în cazul operatorilor de telefonie, sunt adunate oricum pentru că pe baza lor se emite factura, deci oricum sunt disponibile la cerere și pe baza unui mandat. Este o diferență între a le accesa pe baza unei suspiciuni și a le accesa global, fără discernământ, dar nu e deocamdată aici locul acestei discuții. Cum în principiu un infractor nu ar trebui să fie chiar atât de naiv încât să folosească telefonul personal pentru acte de terorism ( ba să și plătească abonament pe numele lui) aceste date nu ar fi de prea mare folos dacă nu ar conține și conținutul propriu-zis. Cel puțin nu în cazul terorismului. Folosirea conținutului este însă o provocare majoră, deoarece sunt necesari algoritmi de analiză complecși, fiind vorba de o cantitate imensă de date, varianta unei armate de “ascultători” cred că se exclude.
În afară de strângerea de informații, în unele părți ale lumii se practică însă și filtrarea accesului. Cel mai cunoscut caz este China, și totodată cel mai complex. Celelalte cazuri sunt relativ simple: diverse dictaturi care încearcă să cenzureze referiri negative la adresa unor persoane sau “afaceri”; s-a discutat despre asta referitor la Egipt în anii trecuți și la unele țări arabe sau africane în anumite perioade.
În China lucrurile sunt mai complexe pentru că pe de o parte vorbim despre o ideologie, nu despre “anumite aspecte”. Din punct de vedere tehnologic, cenzura pe care guvernul chinez o practică este o provocare, pentru că este vorba de traficul produs de un sfert din populația globului și problema nu se pune în a bloca doar câteva siteuri, ci idei.
Un prim avantaj pe care il are guvernul chinez este proprietatea de stat asupra providerilor. Nu stiu precis dacă operatorii ISP locali sunt cu toții de stat, probabil că da, dar cei opt provideri care asigură conexiunile externe sunt sigur. La acești provideri s-a implementat un sistem complex de filtrare, la a cărui punere în funcțiune a contribuit, evident, Cisco. Cisco a fost deseori acuzat de activiști că a favorizat regimul punând la dispoziție tehnologia, ceea ce este adevărat, însă e adevărat că inspecția de conținut poate fi folosită în multe moduri și de regulă e problema clientului.
Se pare că pentru a simplifica lucrurile, Marele firewall are mai întâi un set de IP-uri pe care le blochează din start, de exemplu Facebook și Tweeter nu sunt accesibile conform unor relatări.
Este clar că rețelele de socializare sunt o preocupare principală a regimului, deoarece coagularea de grupuri neoficiale e un pericol permanent. Există “alternative locale” la acestea, care pot fi mai ușor controlate ( și la nevoie închise) însă există se pare și un echivalent semioficial al cunoscuților “postaci” cu care ne întâlnim și în online-ul nostru, persoane plătite pentru a direcționa discuțiile în sensul dorit de regim, așa-numiții 50-cent party.
O altă metodă, practicată și pentru Google câtă vreme a funcționat în China, este redirectarea bazata pe DNS hijacking. Practic un chinez nu poate accesa google.com, ci e redirectat către google.cn, unde rezultatele căutării sunt epurate.
Abia la ultimul nivel intervine filtrarea de conținut. Fiindcă vorbim de Cisco ( între timp probabil că și Huawei a început să producă echipamente pentru așa ceva) cam știm despre ce e vorba: filtrare după cuvinte cheie în special.
Bineînțeles că filtrarea după cuvinte cheie nu funcționează dacă folosim criptare, se pare însă că traficul SSL este interceptat prin metoda “man in the middle”, deci singura variantă fezabilă ar fi VPN-ul. Cele mai noi rapoarte vorbesc însă despre blocarea sau cel puțin limitarea traficului VPN.
Pentru că tot traficul trebuie să treacă prin aceste filtre, este de așteptat ca interesul autorităților să fie ca acesta să fie cât mai redus. Așa se face că vorbim de o lume în care cel mai popular serviciu de căutare e Baidu, iar cea mai cunoscută platformă de socializare , Weibo. China a fost mereu o lume exotică,în definitiv. Acestea sunt interne, deci ușor de controlat și cenzurat. Ușor… e un mod de a spune; se dezvoltă și acolo fenomene pe care unii ni le amintim: limbajul cu subânțeles, metaforic, figurat. E o societate complexă și în curs de emancipare, deci lucrurile sunt mereu în schimbare.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cred că înainte de a discuta despre posibilitățile practice de a cenzura, ar fi necesară o discuție despre obiectul cenzurii. Cele mai multe comunicații nici nu merită cenzurate, iar dacă cenzurezi prea mult nu mai ai ce supraveghea :) . A cenzura din motive ideologice e pur și simplu stupid, însă și soluțiile de a eluda o astfel de cenzură sunt relativ simple.
Pe de altă parte, pe vremea când Iranul interzisese vizionarea programelor TV difuzate prin satelit, oamenii și-au mutat pur și simplu antenele în podul casei, ca să nu mai fie vizibile din stradă și au continuat să le folosească. E într-adevăr că e mai dificil să faci asta pentru accesul la Internet, echipamentele two-way sunt destul de scumpe și probabil trebuie introduse în țară prin contrabandă, însă asta se reduce în final la controlul exercitat de stat asupra populației. Uneori e mai simplu să emigrezi pur și simplu în lumea civilizată.
Problema nu este `ca cineva supravegheaza activitatea. Asta se face de sute de ani. Interceptarea comunicatiilor se practica din antichitate. Problema este daca aceste informatii ramin la serviciile de securitate, care ar trebui sa le foloseasca doar pentru combaterea infractiunilor violente indreptate impotriva populatiei, sau ajung la entitati care se ocupa cu asa-zisa protectie a drepturilor de autor sau sint folosite pentru santajarea unor persoane. Daca informatia ca am folosit torrente sau emule pentru sharing este trimisa la unii care apoi cer provider-ului sa-mi taie accesul la Internet este un abuz pentru ca nu are nimic de-a face cu siguranta nationala sau antiterorismul. Mai ales ca exista fisiere care nu au probleme cu copyright-ul si care sint distribuite LEGAL prin cele doua metode mentionate.
Abia asta e adevărata problemă, într-adevăr, supravegherea traficului de Internet în beneficiul unor interese private. Studiourile de film și casele de discuri au dictat multă vreme regulile jocului și le este greu să accepte diminuarea monopolului, având și destui bani pentru a face lobby în favoarea unei legislații care să le satisfacă interesele, chiar dacă încalcă drepturile cetățenilor.
Însă Internetul tocmai a democratizat și asta, în prezent o formație își poate promova creațiile direct pe Internet, fără nicio casă de discuri implicată.