joi, martie 28, 2024

Avem un Sfânt Sinod. Cât de colectiv este el?

La finalul acestei săptămâni are loc adunarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru prima dată aștept preocupat discuțiile și deciziile acestuia. De unde mi se trage? În primul rând, de la faptul că este prima adunare a Sfântului Sinod după protestele declanșate de dezasatrul de la Colectiv. Atunci a fost sancționată nu doar clasa politică, ci orice formă de manifestare ilegitimă a puterii administrative, fie ea și de tip clerical. Așa se face că acele mișcări de stradă au dat glas unei nemulțumiri abia șoptite sau abordate în discuții marginale față de gesturi ale administrației bisericești care trădau auto-suficiență administrativă, infailibilitate discursivă, goană după bani.

Criza de imagine a Bisericii a adus în lumină criza administrativă a acesteia. În momentul protestelor s-a întâmplat ceva. O dată cu răbufnirea societății civile, o parte a laicatul ortodox s-a arătătat îngrijorat de problemele interne ale administrației Bisericii. Preoți cu nume și o statură publică respectabile au făcut declarații publice care ar fi fost de neconceput înainte de incendiul de la Colectiv. Au spus ceea ce până atunci era doar murmurat pe holurile clericale ale vieții eclesiastice sau în discuții private. Nu în ultimul rând, unii ierarhi, nu toți, au simțit că ceva trebuie schimbat în felul de a fi al administrației bisericești.

Lucrările Sfântului Sinod derulate în aceste zile par a fi așezate sub semnul unei urgențe. De obicei, lucrările au loc de două ori pe an, prima sesiune fiind în februarie sau în martie. În 2016 se pare că vor fi trei întâlniri ale Sinodului, cea dintâi fiind programată la finalul acestei săptămâni de la jumătatea lui ianuarie.

La ce ne putem aștepta? Pentru moment, este greu de spus. Totul depinde de cât de convingători vor fi cei al căror cuvânt are o greutate mai mare în interiorul adunării sinodale. În mod formal, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române funcționează în jurul principiului colegialității episcopale. Toți episcopii sunt egali. În afara unor abateri canonice, nici un episcop nu îi poate impune sau dicta ceva altuia. Ca într-un parlament, deciziile sunt asumate prin vot. Însă, la fel ca în Legislativul civil, în Sinod se desfășoară un joc de putere între diverse tabere. În prezent, nici una dintre acestea nu deține puterea absolută. Iar uneori chiar și independenții pot provoca răsturnări de situație.

După incendiul de la Colectiv, Patriarhul Daniel și Mitropolitul Ioan Selejan, Arhiepiscop al Timișoare și Mitropolit al Banatului, au fost cei dintâi ierarhi ale căror declarații par a fi semnalat nevoia de îndreptare a prezenței publice a Bisericii. Repet, chiar în cazul Preafericitului Patriarh Daniel, surprinzătoare nu a fost stângăcia acelei cereri publice de iertare pentru modul în care Patriarhia s-a raportat față de drama de la Colectiv, ci faptul că a făcut-o. Gestul a fost unul fără precedent. Însă, acea inadecvare tonală, liniștea care s-a așternut la vârful ierarhiei după estomparea valului de proteste și ieșirea la lumină a unor proaspete excese ierarhice – afișarea în noi mașini de lux sau girarea unor lucrări pseudo-științifice menite scurtării perioadei de detenție a unor corupți notorii – ne arată că lucrurile nu sunt clare. Meciul conștientizării încă se joacă.

Probabil că pentru moment mebrilor Sfântului Sinod nu le este foarte clar ce anume trebuie îndreptat și cum. Și, sincer să fiu, cred că nici nu prea avea cum să le fie. E nevoie de o bună cunoaștere a problemei, de un proces de metabolizare a informației, mai cu seamă atunci când adevărul este dureros, de gândirea unui plan de acțiune și de identificarea celor mai bune mijloace de atingere a scopului propus.

Așadar, la ce ne putem aștepta? În primul rând, majoritatea episcopilor vor privi cu atenție înspre Patriarh, Mitropoliți și câțiva Arhiepiscopi. Gesturile și atitudinea acestora vor conta enorm, întrucât ele sunt cele care vor influența negocierile sinodale.

Este foarte probabil ca o parte dintre episcopi, în special cei care sunt mai vârstnici și care păstoresc eparhii preponderent rurale, să deplângă atacarea Bisericii și să continue cu retorica cetății asediate. Acest tip de discurs este unul foarte vechi și e greu de crezut că vor renunța la el tocmai acum. În plus, cel mai probabil, ei chiar cred că așa stau lucrurile. Ca atare, este de așteptat să ceară intensificarea strategiei de baricadare în interiorul cotloanelor clericale și să potențeze orice discurs apăsat naționalist, pentru a respinge o amenințare ce vine exclusiv din afară, niciodată dinăuntru. Doar așa îți poți justifica nereușita și rateurile. Doar că vocea acestora nu este neapărat și cea mai puternică.

De asemenea, este de așteptat ca strategia protejării Bisericii sub vălul diminuării accesului la informație să pară atrăgătoare pentru mitropoliții și arhiepiscopii aflați în vârful atenției sinodale. În fond, uite!, acum, când apele s-au mai liniștit, de ce să le mai tulburi cu subiecte ”periculoase”? Tentația de a camufla ceea ce ar putea bate la ochi a fost gustată și de mari corporații aflate în situații de criză. În cazul acestora ea a rodit în gesturi publice discrete, cumințenie butaforică, proiecte de responsabilitate socială cu beneficii incerte. Dacă sinodalii vor opta pentru o strategie similară, îndreptarea asumată va fi mai mult una de ordin stilistic. Iar pe termen mediu și lung aceasta va adânci criza administrativă și de imagine a Bisericii.

Evitarea strategiei acestui tip de disimulare ar putea veni cu ajutorul vocilor sinodale care au conștientizat faptul că excesele stilisticii administrative bisericești au intrat deja în coliziune cu mesajele de bază ale învățăturii creștine. Aceste voci sunt cele care vor fi înțeles că revolta împotriva administrației bisericești a fost provocată de conștientizarea asimetriei dintre ceea ce creștinismul promite și ceea ce managementul eclesiastic oferă. Sfântul Sinod are episcopi care și-ar putea convinge colegii să accepte un proiect de îndreptare administrativă a Bisericii și de corectare a prezenței sale publice.

Valurile au scăzut, dar apele sunt tulburi. Subiectul comportamentului administrației bisericești a rămas viu atât în mass-media, cât și în rețelele sociale. Îl vezi pulsând în anecdotica comentariului cotidian. Sondajele vorbesc de la an la an de scăderea încrederii în Biserică. Din ce în ce mai mulți oameni, în speciali tinerii, își confecționează o ortodoxie-protestantă sau un sincretism magico-religios, refugiindu-se din calea unui clericalism pe care îl percep ca fiind autist și contondent. În plus, fenomenul este însoțit și de creșterea numărului celor care nu doar ocolesc o relație dificilă cu Biserica, ci sunt de-a dreptul revoltați de simpla ei existență. Dezamăgirea părinților a germinat furia copiilor.

Spațiul public așteaptă să vadă dacă Sfântul Sinod a înțeles că e nevoie de echilibrarea activităților Bisericii. Că accentuarea excesivă a lucrării ziditoare s-a făcut cu prețul diminuării calității celorlalte lucrări ale Bisericii. Că pastorația ortodoxă are nevoie de preoți conștienți de faptul că misiunea lor este una terapeutică, nu judicativă. Că oamenii caută călăuze pe drumul Emausului interior, nu vameși, controlori și manageri. Că lucrarea catehetică are nevoie de o urgentă ameliorare și că Patriarhia nu poate să mai gireze prin pasivitate procesul nefuncțional al Ministerului Educației de validare a manualelor de religie. Că anul 2016 ar putea fi nu doar ”anul omagial al educației religioase a tineretului creștin-ortodox”, ci și anul în care Sinodul chiar a restabilit în duhul Adevărului și al libertății legătura dintre învățătura tradiției Sfinților Părinți și credincioși. Că laicatul așteaptă de la ierarhi nu doar fast liturgic, ci și kenoză părintească sau smerenie fraternă. Că lucrarea socială a Bisericii are nevoie și de o bună promovare, nu doar de o hărnicie grăbită care uită că a comunica eficient înseamnă a împărtăși celorlalți ceea ce pentru ei ai dăruit.

Dacă aceste subiecte nu vor fi abordate cu atenție și cu simplitatea inimii de membrii Sfântului Sinod, chestiunea nu va fi dacă se vor mai confrunta ierarhii cu proteste, ci când. Iar chipul protestantului colectiv va purta semnele indiferenței ierarhice din care s-a născut.

Distribuie acest articol

36 COMENTARII

  1. As zice ca B.O.R. este o organizatie politico-economica mai degraba si cred ca se va comporta ca atare. Chiar daca in sanul ei au fost, sunt si vor fi adevarati parinti, oameni ai lui Dumnezeu cu vocatie, organizatia se va comporta ca o organizatie din economia de piata, cred eu.
    Adica, schimbarile (daca vor exista) vor fi la nivel de imagine, nu de esenta si nu vor altera „mainstream” -ul. La fel ca si clasa politica (cu care s-a sudat simbiotic), B.O.R. nu simte valul ce va sa vie, mai devreme sau mai tarziu.

    Sunt tentat sa cred ca temele sinodului vor fi eventualitatea impozitarii profitului, familiile homosexuale, poate ceva noi frecvente radio/TV, o strategie de imagine. De-astea, de-ale capitalismului… :) Nu stiu daca va ramane suficient timp si pentru temele legate de locul si rolul spiritual al bisericii.

    Sa dea Domnul sa ma-nsel!

    • Nici o organizatie, economica sau de alta natura, nu se reformeaza fara presiuni sau amenintari serioase din exterior. Schimbari majore nu vin mai niciodata din interior.
      Ierarhia BOR este aleasa preponderent din călugări care au trait prea putin in lumea reala. Chiar si cei mai tineri, unii cu doctorate in teologie prin Grecia (nu stiu daca asta inseamna prea mult) sau aiurea si umblati prin toata lumea, dovedesc a fi robii unor scheme de gandire feudale.
      Alegerea episcopilor dintre calugari avea avantajul ca prin juramantul monahale (sărăciei, castității și ascultării) ii facea mai putin expusi coruptiei. Are insa dezavantajul ca episcopii se recruteaza din partea mai putin educata a clerului si, prin juramantul ascultării, partea ceva mai obedienta si mai lipsita de independenta de gandire.
      Biserica Ortodoxa se lauda ca a pastrat cel mai mult din ritualul si spiritul bisericii primare si asta este, in mare parte, adevarat. Asta are si parte negativa pentru ca, ca si islamul, BO n-a avut un curent reformat si BO a ramas anchilozata atat ca doctrina si ritual, cat si, mai ales, ca moravuri in evul mediu timpuriu. Fara o reforma reala in moravurile clerului, in modul de abordare a relatiei cler-credinciosi BOR sinucide incet dat sigur.
      Nu cred ca exista cineva in Sf Sinod care sa inteleaga aceste lucruri. E nevoie de presiunea unui Luther care sa le deschida capul.

  2. Domnu’ Gaitanaru, nu ati amintit de faza cu sustinerea lui Ponta la prezidentialele din 2014. Ar trebui ca BOR 1) sa-si ceara scuze si 2) sa aibe grija sa nu se mai implice in chestii politice.
    Ar mai fi ceva: BOR pre ’89 „s-a facut frate cu dracu’ sa treaca puntea”. Anumite practici au ramas si dupa. Ar trebui aplicat un punct 8 de la Timisoara si in cadrul BOR. Ok, multi or sa zica: nu s-a facut in politica, de ce s-ar face in cadrul BOR? Pt ca nu se poate ortodoxism pro comunist.

  3. Adica se reuneste in sedinta adunarea manageriala a afacerii BOR?
    O sa numere semnaturie strinse de boboteaza pentru lupta anti-homo in apararea „familiei traditionale”, ultima gaselnite de PR ca sa isi mai spele imaginea sifonata dupa gingaveala cu tragefia Colectiv.
    O sa numere si banutii strinsi de la booteaza, si o sa lucreze pe grafice si studii de fezabilitate incercind sa rezolve ecuatia „cum facem la fel de multi bani acu ca ne mai injura lumea si pe fata”.
    O sa reevalueze „pierderile” datorate faptului ca Ciolos tehnocratu lu KI le-a spus ca anul asta „niet fonduri de catedrala”.
    Si o sa mai zideasca un zid de tacere peste dosarele de colaboratori a popilor cu securitatea.
    O sa identifice o noua sursa de arginti…girarea lucrarilor stiintifice ale baietilor destepti din puscarie.

    • Nu-i subestima pe gângavii şifonaţi atunci când au ceva cu familia tradiţională şi cu homosexualii.

      Boris Elţân era gângav din pricina bolii şi alcoolului, iar preafericiţii lui erau cam şifonaţi. Dar a fost de-ajuns să îi pună niţeluş la înălbit şi călcat Putin şi Dughin, ca să le dispară petele de dalmaţian de pe sutane.

    • Nu au colaborat cu securitatea preotii ortodocsi ci au facut niste compromisuri pastorale pentru a salva biserica, Justinian Marina nu era comunsit defel ci militant taranist. De altfel nici Miron Cristea nu a fost antisemit, el incerca sa abureasca numai lumea pentru a slava Biserica. Nici campania in favoarea lui Ponta sau alte mizerii nu le-a facut Biserica ci unii ierarhi in calitate de simplii cetateni. Pe scriitorii din puscarii nu ii indruma preoti si episcopi ci cadre didactice de la facultatea de teologie care in timpul liber mai au si un fel de hobby in cinul monahal.

      Ce nu pricep eu este despre ce cerere de scuze vorbeste autorul. Pai nu a fost nici un fel de cerere de iertare ci niste regrete ca vorbele au fost rastlamcite (de catre ticalosi exteriori bisericii) sau insuficient de lamuritoare. Asta e stangacie? Pai e un paragraf care ar face cinste celor mai buni spin doctors.

      Acestea fiind spuse cred ca trebuie sa se mai trezeasca lumea si sa priceapa ca nu cu argumente filozofice si morale vor fi dati jos ayatolahii cu mitre si mantii ci cu stiloul lui Charlie Hebdo.

  4. Credeam ca institutiile eclesiale au un caracter iconic si sacramental sau epicletic, nu democratic, administrativ sau mai stiu eu cum, pe care sa le abordezi cu mijloacele si imaginatia unui manager, ca pe un ONG de ex. Chiar, sinodul nu e un consiliu de administratie, nici macar un parlament. Biserica e trupul lui Hristos, e intemeiata de un eveniment hristologic. Biserica nu e doar istorie, ci si eshatologie, adica hristologie (institutie, episcop, unicitate, unul) constituita de un eveniment de cincizecime sau de penumatologie (comuniune, eshatologie, multi). Nu reprezentativitatea e modelul sau obiectivul sinodului, asa cum ceri sau presupui tu cand te intrebi, cu datele si orizontul unei minti secularizate, cat de colectiv o sa fie (laicatul tau nu si-a inteles nici biserica, nici teologia in acest caz), ci comuniunea. Ia orice carte de eclesiologie, n-ai sa intalnesti altceva. Ontologia bisericii descalifica astfel de discutii din capul locului. NU pot decat sa regret astfel de aparitii
    Cele bune

    • Mi-e teama ca ați venit cu un comentariu care nu așteapta răspuns, problematizare, nuanțe, ba chiar gândire. Este un fel de fluturare a unor concepte teologice, folosite oarecum rapsodic și cu aerul infailibilității. Nu vă pot decât să vă las cu regretele dumneavoastră la care observ că țineți mult din moment ce tot vorbiți despre ele.
      Apreciez însă că ați ținut să îmi spuneți aceste lucruri.

      • @ Andrei Găitănaru – Vedeţi, dle autor al articolului, comentariul acesta pe care îl faceţi la cele spuse de dl Constantin Bălăşoiu probează că dv. nu puteţi contraargumenta cum se cuvine şi atunci trântiţi uşa cu pretextul că nimeni n-a dorit să discute cu dv. Scrieţi că acel comentariu al dlui Bălăşoiu nu aştepta gândire?! Tocmai asta este: trebuia să vă dea de gândit! Conceptele utilizate de dl Bălăşoiu sunt edificatoare, iar ele rămân edificatoare chiar şi atunci când sunt doar fluturate. Eu, unul, recunosc complet acele concepte şi da, pot să vă confirm, sunt fundamentale şi relevante pentru discuţie. Dacă tot vă daţi „preocupat de discuţiile şi deciziile” Sfântului Sinod, n-ar trebui să fiţi preocupat mai întâi de conceptele teologice? Ca să înţelegeţi despre ce este Biserica şi Sfântul Sinod şi despre ce discută ele.

        Iar dl Bălăşoiu are tot dreptul să-şi exprime regretul, aşa cum dv. nu doar că vă exprimaţi regretele prin articol, ci, mai mult decât atât, vă exprimaţi poziţia critică faţă de Biserică şi faţă de Sfântul Sinod, mitraliind urgenţe decelate numai de dv. şi pe care Sfântul Sinod ar trebui să le dea prioritate numaidecât. Să ştiţi că e inutilă ascunderea dv. după cireşul vocii publicului, pentru că tot se observă că nu cireşul glăsuieşte, ci dv., în calitate de autor. Este valabilă această constatare şi atunci când avertizaţi Sfântul Sinod să abordeze „cu atenţie” subiectele despre care vă imaginaţi dv. că ar fi cazul să le discute. Nu mai spun că nu aveţi acces nici în mijlocul Sfântului Sinod ca să zicem că aţi putea relata jurnalistic despre ce se întâmplă în şedinţele de lucru ale acestuia. Dacă tot forţaţi concepte, precum „kenoză” şi „smerenie”, prin alăturarea de adjective inadecvate, de ce nu vă forţaţi dv. înspre esenţa conceptelor respective? Eu cred că, dacă o făceaţi, nu aţi mai fi scris acest articol aşa cum l-aţi scris. Şi nu pot să las neobservat un lucru în final: potrivit descrierii contributors.ro, „Criteriile de selecţie a articolelor sunt: 1. Autorul să fie expert în domeniul despre care scrie sau un foarte bun cunoscător al unei situaţii sau stări de lucruri. (…)” (diacritice adăugate). Prin urmare, mă întreb cum s-o fi publicat acest articol, de vreme ce e clar că nu sunteţi un „expert” în domeniul despre care scrieţi (nevând nici un atestat în acest sens), şi cunoaşteţi spre deloc starea de lucruri. Pentru că dv. (se vede fără să fii expert), nu stăpâniţi conceptele teologice şi nu beneficiaţi măcar de cunoaşterea prin revelaţie. Oricare dintre acestea, v-ar fi oprit la timp din scrisul unor astfel de articole.

        • Va raman indatorat ptr minutioasa luare de pozitie.
          Vreau sa spun atat. Andrei Gaitanaru e teolog. Tratamentul lui in schimb e simptomatic pentru intelectualul din afara bisericii cu preocupari, care are tendinta, probabil nu intamplator, de a aborda ‘clericalist’ biserica. Un viciu probabil de pozitie. Oricum, nu e la primul atac de felul asta si nu e singurul care gandeste asa. P Guran de ex separa (cu ideile si vocabularul unui catolic post-Vatican II) corpul mistic al bisericii de institutie intr-o interentie asemanatoare anul trecut. Logica lui Andrei e aceeasi aici.
          Bun, thanks. Cele bune
          CB

          • Devine amuzant. Nu, nu sunt teolog. Nu știu de unde ați scos-o pe asta. Doi, nu sunt nici un intelectual din afara Bisericii. Sunt pur și simplu un om al Bisericii. Care merge la Liturghie, se spovedește și cere binecuvântare pentru ceea ce scrie.
            Secund, ar fi de remarcat faptul că mereu predicați de sus o serie de concepte ecleziologice fără cap și fără coadă. Cuvinte manevrate cel ouțin suspect. Cunosc stilul. Am scăpat în mare de el undeva pe la jumătatea facultății, atunci când îmi etalam careul de ași conceptuali. Doar că și atunci prețuiam polemica mai mult decât punerea la punct, adevărul mai mult decât arțagul mofluz. În prezent, sunt oricând interesat de a avea un dialog construit pe argumente și contra-argumente. Din cele pe care le-ați spus în ultima vreme am întrezărit sumedenie de aserțiuni cel puțin problematice. De pildă, cel mai adesea omiteți faptul că epectaza este și eveniment istoric, nu doar un deodată perpetuu anistoric. Nu e un rău în sine să cazi în diverse erori. De la ele se poate discuta. Doar că vă observ mereu doar nevoia de a puncta că știți dumneavoastră mai bine, că ați putea scrie, dar că nu aveți timp, și că ceilalți – eu, mai ales – oricum nu au înțeles nimic. Este un fel de a arunca pietre de după gard. Parabalanii ieșeau măcar pe stradă…

            • Cred ca trebuia sa faci caz de epctaza si anistoria ta atunci cand te-ai pus sa scrii articolul asta sau cand ti-a dat prin cap sa compari biserica cu parlamentul sau sa treci de la colegialitate si sinod la tovarasiile din parlament cum schimbi, nu stiu, terenul la tenis. Apropo, cred ca eclesiologia ta e zero, daca astia sunt termenii cu care lucrezi. Nu ma mir ca ce iti scriu eu pe aici ptr tine sunt rapsodii, ma dau mare, fac afirmatii problematice etc.
              Credeam ca textele alea pe care le-a scris prin Idei in Dialog si ce ai incercat sa studiezi prin tezele tale te califica ptr titlul asta. Dar nu tin sa te contrazic.
              Cele bune

            • Revin cu o erată: am scris ”omiteți faptul că epectaza este și eveniment istoric, nu doar un deodată perpetuu anistoric”. A se citi, de fapt, ”epicleza”, nu ”epectaza”. Mi se trage de la recentul praznic al Sfântului Grigorie de Nyssa.
              În rest, lucrurile rămân la fel.

          • Domnule Balasoiu nici nu va dati seama cum ma unge pe suflet comentariul dumneavoastra. Conciliul de la Vatican II a permis multor oameni sa concilieze apartenenta la Biserica Catolica si apartenenta deplina la societatea democratica occidentala cu pluralismul sau de valori si acceptarea alteritatii. In culise Curia a ramas un cancer corupt si, bineinteles, franjele radicale ale Clerului au continuat sa propage obscurantismul. Nimic nu imi facea mai multa frica decat ideea unui Vatican II ortodox. Probabil ca insa acest lucru nu va avea loc si BOR se va detasa din ce in ce mai tare de societate, ca un parazit prea umflat si prea gras ale carui mandibule nu ii mai permit sa stea agatat de gazda.

            • Va grabiti cand ma considerati prea critic cu Vatican II. Conciliul Vatican II introduce conceptul de comuniune in eclesiologie si descrie biserica ca corp mistic, dar ramane in continuare o probl legata rolul Duhului Sfant in biserica sau de relatie intre institutie si comunitate (ptr o discutie, vedeti Zizioulas, Fiinta eclesiala 1996, cap. 3, Hristos, Duhul Sfant si Biserica). Oricum, asta e discutia mea aici.
              Despre concilierea dintre societate si valorile democratice, e limpede ca nu stiti despre ce vorbiti. Inca sunt, cum sa zic, ca niste berbeci cand e vorba de conceptie sau avort, acordarea tainelor cuplurilor gay, preotia femeii etc. Pana recent biserica catolica nu acorda iertare femeilor care au facut avort. Ortodocsii de bine de rau sunt mai divizati sau flexibili.
              Altminteri, mi-a placut foarte mult cartulia asta, e foarte ortodoxa. V-o sugerez, e ptr publicul larg. Asta ca sa nu mai fantazati liber despre nu stiu ce sunt unii si fac sau dreg ceilalti http://www.librariasophia.ro/carti-Cateheza-despre-Biserica-Spidlik-Thomas-so-871.html
              Cele bune

  5. Cum, ce scrieţi?! În Sinod „se desfășoară un joc de putere între diverse tabere”! Confundaţi Sinodul cu parlamentul mundan. În Sinod nu sunt tabere decât atunci când o să veniţi cu informaţii clare care să demonstreze un astfel de fapt. Cum, se cere „intensificarea strategiei de baricadare în interiorul cotloanelor clericale”?! Asta e o idee scoasă din burtă. Unde aţi citit despre această strategie, cine a publicat-o? Cum?! „Spațiul public așteaptă să vadă dacă Sfântul Sinod a înțeles că e nevoie de echilibrarea activităților Bisericii.” Cine e spaţiul public? Strada?! Agitatorii de serviciu?! Să ştiţi că alt spaţiu public cere Bisericii să păstreze cu rigoare toate învăţăturile Mântuitorului şi să nu se încovoaie în faţa detractorilor care o hulesc continuu sau a celor care pretind să fie băgaţi în seamă de Biserică numai când dau de necaz. Alt spaţiu public cere Bisericii să nu facă nici un fel de compromis în faţa vreunor protestanţi din tagma celor care strigau acu’ ceva vreme „Noi vrem spitale, nu catedrale!”. Alt spaţiu public îndeamnă Biserica la precauţie, pentru că învăţăturile creştine sunt neschimbătoare, iar ele sunt singurul sprijin pentru dăinuirea Bisericii. Alt spaţiu public dezavuează ideea autorului că anul 2016 ar putea fi „anul în care Sinodul chiar a restabilit în duhul Adevărului și al libertății legătura dintre învățătura tradiției Sfinților Părinți și credincioși”. Unde şi cum a constatat autorul acestui articol, cu generalităţi slab adaptate la problemele Bisericii, că s-ar fi rupt legătura dintre dintre învățătura tradiției Sfinților Părinți și credincioși? Alt spaţiu public e din ce în ce mai iritat de meteahna unor scriitori de ocazie de a-şi da cu părerea despre ceea ce nu cunosc nici măcar superficial, încât spaţiul public respectiv chiar se întreabă: din ce cotloane întunecate or fi ieşit asemenea autori?! Am spus asta cu „simplitatea inimii”, chiar dacă nu sunt sigur că se potriveşte, însă am observat că îi place autorului expresia…

    Să citească bine autorul şi comentariul dlui Constantin Bălăşoiu, pentru că în el se spune ceva despre ce este Biserica şi ce critici i se pot aduce prin raportare la caracterele ei. Dar sunt convins că autorul articolului nu poate exprima o critică prin raportare la aceste caractere pentru că ar fi altceva decât critica pe care o ehxibă dumnealui şi cu care e obişnuit.

    Şi dacă pe această pagină de internet se practică o cenzură a comentariilor incomode, ar fi cazul să ne anunţaţi, ca să scriem în altă parte, inclusiv despre obiectivitatea cenzorilor de aici. Această solicitare vine ca urmare constatării nepublicării anterioare a comentariului meu.

    • Da cum de nu poate pastra biserica invataturile lui Cristos si organiza sinoade si catedrale si plimbari cu mertanul patriarhal decit cu finantare de la stat? Io asta nu prea pricep…:)
      Si cum de nu ii crapa obrazul ca mai e si scutita de impozite..
      C-o fii sfinta? C-o fii bimilenar ortodoxa? C-o fi nationala sau barboasa?

    • Sunt atât de inexacte trimiterile dumneavoastră către cele spuse de mine și atât bine potrivite pentru a ieși în întâmpinarea celor pe care dumneavoastră le aveți de spus încât mi-e teamă că nu vă pot eu răspunde.

    • @ Andrei Găitănaru – Dacă aţi fi fost un autor deschis la critică (mustrare), spre salvarea dv., aţi fi indicat care sunt trimiterile mele „inexacte”. După ce îl acuzaţi pe dl Bălăşoiu că nu face comentarii care să ceară un răspuns, mie îmi spuneţi că nu-mi puteţi răspunde, după ce v-am adresat întrebări concrete! De pildă, v-am întrebat unde aţi aflat dv. de „strategia de baricadare în interiorul cotloanelor clericale”, despre care aţi afirmat că „e de aşteptat” să se ceară „intensificarea” ei. Vă dau, omeneşte, un sfat: nu mai scrieţi despre lucrurile la care nu puteţi accede, chiar dacă pare tentant. Încercaţi să înţelegeţi că problemele Bisericii sunt atât de importante, de complicate şi de diafane în acelaşi timp, încât a le aborda nu se poate face în lipsa unei înţelepciuni venite din credinţă şi din revelaţie. Dacă nu le aveţi (şi, din cum scrieţi, nu pare că le aveţi), inevitabil veţi greşi la fiecare pas, spre dezastrul personal. Sigur că Dumnezeu poate să vă ierte pentru asta, dacă nu greşiţi foarte grav, dar ca să vă ierte mai repede va fi necesar să-l rugaţi şi să-I cereţi iertare că nu v-aţi înfrânat limba şi că aţi vorbit despre Biserică şi despre lucruri sfinte când nu trebuia.

      • Adică eu să vă ajut să vă constuiți cum trebuie critica?! Întrebările erau concrete, sensul lor, nu.
        Răspunsul pentru întrebarea repetată de dumneavoastră: în contact cu unii dintre acei ierarhi. Nu, nu intenționez să le dau numele. Nu este cazul să nominalizez.

        Cât despre celelalte impresii, citindu-le îmi dau seama că mai am de scris și că bine să o fac. Creștinul nu este cel care se își lasă gunoiul în mijlocul casei de teamă să nu îl vadă vecinii când îl scoate. Și nici cel care își critică sapiențial interlocutorii păstrând tăcerea asupra adevărului și nespunând cum stă treaba. Citindu-vă, am senzația că tare l-ați mai fi beștelit pe Hristos dacă ați fi fost martorul criticilor adresate de el fariseilor. Dar poate că mă înșel.

        Părinții posesori de „diakrisis” (discernământ) dau conținut spuselor, fără a amesteca proiecții personale. Vi-l aștept cu bucurie și pe a-l dumneavoastră. Sunt sigur că veți putea livra texte mai valoroase în schimbul acestor comentarii dăscălitor infailibile.

        PS: de fiecare dată când am întâlnit călugări îmbunătățiți, cu harul discernământului la purtător, am constatat că nici unul nu se grăbea să îmi spună că mă știe el. Probabil că îl citiseră și îl înțeleseseră pe (Pseudo-) Macarie, cel care spunea că Dumnezeu este singurul cunoscător al inimilor („kardiognostes”)? Sau poate că nici ei nu vedeau exhaustiv. Nu știu… Dar mergeau la țintă cu identificarea cauzelor, nu doar a efectelor. Și că vindecau, nu judecau.
        Vă pot spune sigur că nu am înțelepciune. Pe aceasta o dă Dumnezeu. Nu am Sophia. Nu sunt teolog. Dar, scriind în continuare textele mele voi aștepta să vă citesc articolele.

        • @ Andrei Găitănaru – Domnule Găitănaru, înţeleg din cuvintele dv. că aţi fi aflat de la unii ierarhi despre „strategia de baricadare în interiorul cotloanelor clericale”. Ar fi deosebit de grav să fie aşa pentru că nu e de conceput că în Sfântul Sinod s-ar putea afla ierarhi care să susţină o astfel de idee. Mai ales dacă forma de exprimare a strategiei corespunde, în mod esenţial, cu conţintul ei. Sper să fie o eroare sau o neînţelegere. Numele acelor ierarhi ar trebui făcute cunoscute în acest caz, dacă exprimarea dv. ar fi exactă. Cum nu doriţi să ne dezvăluiţi numele, adevărul în ce priveşte această chestiune va rămâne între dv. şi Dumnezeu.

          În ce priveşte senzaţia dv. că l-aş fi putut „beșteli” pe Hristos, dacă aş fi fost martorul criticilor adresate de El fariseilor, mă văd obligat să vă subliniez câteva lucruri foarte importante în legătură cu această senzaţie. (1) Senzaţia dv. e dată de un trufaş semn de egalitate pe care îl puneţi (discret) între criticul Andrei Găitănaru şi Hristos – criticul fariseilor. (2) Supoziţia din senzaţia dv. e atât de abuzivă încât ea constituie aproape o ofensă, pentru că nu e de acceptat să plasezi, fie şi ipotetic, un creştin faţă în faţă cu Hristos, imaginând un act de „beştelire” a Lui, ca Fiu al lui Dumnezeu! (3) Comunicarea scrisă a senzaţiei care v-a străbătut probează, din nou, că vă lipseşte înţelepciunea şi că faceţi greşeli mari, neputându-vă despărţi, când intraţi în planul sacru, de obiceiuri literare incompatibile cu adorarea, ca trăire a creştinului. Poate acum înţelegeţi de ce exprimarea dv. este astfel absolut păcătoasă. Pentru această greşeală, pe care o faceţi din poziţia asumată de membru al Bisericii, v-aş da drept canon trei zile de post negru şi tăcere. Poate îi transmiteţi duhovnicului sau celui despre care ziceţi că vă dă binecuvântarea pentru ceea ce scrieţi senzaţia pe care aţi avut-o şi supoziţia-anexă pe care, în mod necugetat, aţi comunicat-o în scris. Să-mi transmiteţi ce crede despre ea şi despre dv. atunci când spuneţi că resimţiţi critica adusă textelor dv. ca pe o senzaţie analogă cu beştelirea lui Hristos. O să-mi spuneţi că sunt prea sever, prea închistat în dogmă, prea neînţelegător cu figurile de stil din acest veac, însă trebuia ca şi dv. să fi aflat până acum că o discuţie despre Biserică, despre Dumnezeu nu se poate face decât la o anumită altitudine a cuvintelor, care este egală cu măreţia subiectului. Dar, în timp ce pentru unii cuvintele nu pot fi despărţite de adorare, pentru că sunt expresia trăirii lor lăuntrice, pentru alţii, cuvintele sunt doar mijloace de atingere a unei finalităţi estetice. Despre Hristos nu poţi să vorbeşti/scrii colocvial sau pufăind cu ţigara în colţul gurii. Iar când îl aduci pe Hristos în (con)text, nu poţi să-I uiţi prezenţa, precocupat de satisfacerea nevoii de lectură agreabilă a unor muritori. Dar nu sunteţi teolog, nici apologet, şi atunci beneficiaţi de oarecare clemenţă. Articolul dv. conţine erorile pe care le-a învederat, sintetic, dl Constantin Bălăşoiu. Trebuie să reflectaţi la detaliul că două persoane au avut, independent, aceeaşi critică, pentru că aceeaşi concluzie am avut-o şi eu cu privire la textul dv, fără să cunosc comentariul dlui Bălăşoiu. (Vă reamintesc că acelaşi comentariu pe care l-am făcut a fost publicat abia după a doua sa trimitere, la care am şi adăugat un amendament cu privire la nepublicarea după prima transmitere.) Prin urmare, am afirmat că presupuneţi greşit că Biserica se aseamănă cu lumea în organizare şi în lucrare. Pornind de la această premisă cu avântul creat de platforma Colectiv, dv. criticaţi Biserica în acelaşi mod cum este criticat guvernul ţării sau vreun minister. Bine a zis dl Bălăşoiu, ontologia Bisericii presupune o altă abordare, iar dv. aţi tratat problemele ei cu „datele şi orizontul unei minţi secularizate”. Eu aş fi zis, poate mai exact, că dv. aşezaţi Biserica la picioarele lumii şi doriţi ca Sfântul Sinod să răspundă la capriciile imperative ale ei. (Am amintit într-un comentariu anterior cerinţa de „spitale în loc de catedrale”, ca exemplu de năzuinţă a unora, contrapusă celei de mântuire a sufletului. Dar oare cine să observe această rătăcire? Cei care nu-şi amintesc de Biserică decât atunci când sunt în mijlocul nenorocirii sau când se iveşte ocazia ponegririi ei!?) Eu, unul, m-aş feri să folosesc platforma Colectiv drept tribună a vreunei critici legitime aduse Bisericii. Platforma respectivă nu foloseşte nici un temei dogmatic în reproşurile aduse Bisericii, iar ele, în fapt, nici nu cuprind vreo argumentaţie coerentă, fiind mai degrabă expresii ale unor frustrări venite, cum ziceţi dv., din tulburi „proiecţii subiective” ale unora din afara Bisericii. Şi atunci, de ce utilizaţi această platformă, pe care o introduceţi complet neinspirat chiar în titlul articolului, lângă Sfăntul Sinod? Dar, din nou, nu sunteţi nici teolog, nici apologet. Şi, dacă aceasta este realitatea, de ce scrieţi astfel de articole? Pentru satisfacţia personală, pentru amici, pentru mândrie? Cred că ar trebui să vă răspundeţi la aceste întrebări. Eu nu am nevoie de aceste răspunsuri, însă dv., da. Pentru că spuneţi că sunteţi membru al Bisericii. M-aş bucura să scrieţi articole despre Biserică, chiar să-i aduceţi critici, dacă e nevoie, însă numai după ce vă lămuriţi de ce şi cum o faceţi. Iar dacă o faceţi, să o faceţi drept, dezbrăcat de haina lumească!

          Într-adevăr, Dumnezeu este cel care ştie cel mai bine ce este în inima noastră, însă asta nu exclude că, măcar din când în când, atunci când suntem treji, şi noi, oamenii, putem să distingem dacă forma exterioară care vine din inimă e pilduitoare sau nu. În final, vreau să ştiţi că nu vreau să vă discreditez, ca autor, ca persoană, ca creştin. Vreau doar să fiţi onest, treaz şi atent la cuvintele pe care le puneţi în articole pentru că dv. doriţi să urcaţi pe podium, acolo unde aveţi, deopotrivă, ocazia să vă înălţaţi, dar să şi cădeţi.

          • Rețin din ce îmi scrieți, din ce în ce mai mult și mai semeț, că trimiterea făcute de minte către Hristos și farisei ar propune, de fapt, o paralelă între mine și Hristos. Sunt stupefiat! Dar, nu cred că vă poate convinge cineva, mai ales eu, de contrariu. În fond, este mai ușor să respingi o critică forțând interpretarea ei. Mărturiesc că o clipă m-am gândit la faptul că ați putea citi astfel ceea ce vă spuneam. Am sperat că nu o veți face. Pentru dumneavoastră, nu pentru mine.

            Domnul Bălășoiu nu a subliniat sintetic nici o eroare, așa cum nu ați făcut nici dumneavoastră. Mă refer la argumente puse în discurs cu subiect și predicat nu înșiruiri termeni livrești animați umoral. M-aș fi bucurat să am la ce răspunde. Nu am. Domnul Bălășoiu nu a făcut decât să repete, așa cum o face cam în orice articol, o listă de cuvinte și de trimiteri bibliografice, agățându-se de pasaje care îi activează nevoia sa de a interveni pe un subiect pe care și-l asumă autoritar și cam atât. Dacă urmăriți mai toate comentariile adresate un articole care vizează într-un fel sau altul viața Bisericii, veți observa inevitabil revenirea la același discurs. Când vine vorba despre ecleziologie, el este autoritatea absolută, ceilalți sunt zero, în eroare, amatori, fanteziști, eretici etc. Cuvinte multe pentru o singură idee. Mă aștept ca Zizioulas să lase prostiile și să intre cât mai curând la doctorat cu domnul Bălășoiu.

            Sacționați alături de expertul nostru în ecleziologie că pasaje precum cel în care spun, chipurile, că Sfântul Sinod funcționează ca un Parlament. Ceea ce este foarte ciudat, pentru că era o analogie doar față de modul în care se votează și față de modul în care sunt organizate mici tabere și facțiuni – poate că nu vă convine să aflați asta, dar nu eu vă dezamăgesc în această privință, ci realitatea. Că nu vreți să o acceptați, asta este altceva…

            • @ Andrei Găitănaru – Am citit răspunsul dv. Am reflectat câteva momente la el. Vă dau acest răspuns. Dacă chiar şi dv. aţi prevăzut că există posibilitatea ca eu să interpretez senzaţia şi supoziţia dv. aşa cum v-am scris în răspunsul precedent, înseamnă că există destul temei în cele pe care le-am afirmat. Nu mă puteţi acuza, deci, de o interpretare forţată, făcută cu rea-credinţă. Cu toate acestea, îmi menţin toate afirmaţiile referitoare la senzaţia dv. şi pentru motivele pe care o să vi le expun în continuare.

              În ce priveşte afirmaţiile dv. că dl Bălăşoiu şi eu nu am subliniat (nici măcar sintetic) vreo eroare în articolul dv., vă mărturisesc că primul gând care mi-a trecut prin minte la vederea răspunsului dv. a fost despre cum aş putea să vă deschid ochii, în ideea de a vă recupera. Dar nu despre deschisul ochilor în faţa textelor noastre este vorba, ci despre deschisul ochilor în faţa mândriei dv. Să spuneţi că în respectivele texte nu există „argumente” cu subiect şi predicat, ci doar „înșiruiri [de] termeni livrești animați umoral” e dovada clară că fie nu cunoaşteţi ce este un argument, fie mândria vă întunecă într-atât vederea încât textul interlocutorului nu mai ajunge pe retina dv. Al doilea caz mi se pare mult mai probabil. Spre exemplificare, iau un argument de la dl Bălăşoiu, care a scris: „instituţiile eclesiale au un caracter iconic şi sacramental sau epicletic, nu democratic, administrativ sau mai ştiu eu cum, pe care să le abordezi cu mijloacele şi imaginaţia unui manager, ca pe un ONG.” E argument sau nu? E cu subiect şi predicat sau nu? Vedeţi sau nu? Dacă vedeţi, totuşi, atunci nu mai e o problemă de vedere, ci una mult mai gravă. Sper că ştiţi sau măcar intuiţi cum se numeşte. Dar, cum spuneaţi, poate că noi nu ajungem în inima dv., însă Dumnezeu sigur ajunge şi nu cred că noi am fi mai intransigenţi decât El.

              Din ce scrieţi rezultă că dv. sunteţi un bun cunoscător al organizării interioare a Sfântului Sinod, în care se regăsesc, cum afirmaţi, „mici tabere și facțiuni”. Deci, după cunoştinţa dv., avem în Sfântul Sinod şi tabere, şi facţiuni! Interesant! Ce altceva ne mai puteţi spune despre „realitate”, dle Andrei Găitănaru? Înainte de a fi luaţi prin surprindere. Cine ştie, cu îngăduinţa dv., om realiza şi noi primejdia şi vom lucra necontenit ca să prevenim vreo schismă.

          • Apreciez mult mai mult tonul ultimului dumneavoastră comentariu. O spun fără ironie. Putem discuta, avem despre ce. Răspund aici pentru că, nu știu de ce, nu pot răspunde chiar în continuarea ultimei intervenții. Sper să reperați răspunsul meu.

            Trimițând către textul unui alt comentator, spuneți așa: ”instituţiile eclesiale au un caracter iconic şi sacramental sau epicletic, nu democratic, administrativ sau mai ştiu eu cum, pe care să le abordezi cu mijloacele şi imaginaţia unui manager, ca pe un ONG.”.

            Eu răspund adăugând un accent: ”nu doar democratic, administrativ”. Din punct de vedere ecleziologic a privi activitatea bisericii doar din perspectivă pur sacramentală, excluzând empiricul administrativ, înseamnă a cădea într-o formă de monofizism ecleziologic. Se referă la aceasta grăitor și clar Vladimir Lossky în ”Teologia Dogmatică”, recent publicată la Editura Anastasia. Pentru că Biserica nu este doar Duh, ci și carne sau piatră. Și niciodată doar carne sau piatră, ci mereu și Duh. Ca atare, atunci când administrația Bisericii se confruntă cu o problemă, răspunsul nu stă doar pe Sfântul Altar, ci uneori și voci, cuvinte, brațe sau unelte. Evident, întotdeaua hrănite epicletic. Acest lucru face posibil ca inclusiv laicatul să poate semnala probleme ierarhilor atunci când orientarea epicletică este activă. O va face cu îndrăzneală filială, nu cu îndrăzneală obraznică – exact în lumina modului de a-l înțelege persoana ca ipostas eclesial (Ioannis Zizioulas), ca ipostas care se adresează celuilalt pentru noi (Biserica) nu pentru el (individul). Tocmai acest fapt a legitimat, de pildă, intervenția din afară a părinților din pustie (Palestina sau Egipt) care reclamau și cereau îndreptarea exceselor anumitor ierarhi (de la Constantinopole sau Alexandria). Gestul lor avea legitimatate nu doar din perspectiva autorității harismatice pe care o aveau, ci din perspectiva acestei adresabilități eclesiastice – autoritatea lor nu ar fi putut încălca cadrul eclesiologic al Bisericii.
            (Evident, sper să nu citiți această trimitere către părinții pustiei din primele secole ale creștinismului ca pe un prilej folosit de mine pentru a mă compara cu ei.)

            Cât despre ultimul dumneavoastră paragraf, da, ceea spuneam se întâmplă. Poate vă vine greu să credeți, dar realitatea este aceasta. Nu se pune problema vreunei schisme. Dar sunt tabere care uneori au un comportament concurențial – nu întotdeauna. Mai mult nu spun public pentru că nu cred că este de vreun folos.

  6. Las ca e de bine ca tot contruiesc biserici. Abia astept sa vina noua generatie care o sa ignore prostiile astea de copii mici, sa se goleasca, sa cumpar una si sa o fac bar.

  7. Pentru ca l-ati pomenit pe Mitropolitul Banatului Ioan Selejean : A starnit „furtuna intr-un pahar cu apa „, dovedind faptul ca nici dupa 25 de ani nu considera oportuna citirea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului (baza a normelor democratiei modern ),atat de hulita fatis de tagma preoteasca . Este adevarat ca art.48 din Constitutia Romaniei este prost scris si ca nu tine cont de prevederile tratatelor international ratificate de Romania , care fac parte din dreptul intern si pe care statul roman se „obliga” sa le indeplineasca intocmai si cu buna credinta(vezi Articolul 11 din Constitutia Romaniei). Daca s-ar fi citit art 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (proclamata in 10 dec.1948 -dovada a faptului ca ,cu 70 ani in urma exista mai multa responsabilitate fata de oameni) ,s-ar fi constatat ca :
    ” ARTICOLUL 16
    1. Cu incepere de la implinirea varstei legale , barbatul si femeia , fara nicio restrictie in privinta rasei , nationalitatii sau religiei , au dreptul sa se casatoreasca si sa intemeieze o familie.Ei au drepturi egale la incheierea casatoriei , pe durata casatoriei si la desfacerea ei.
    2. Casatoria nu poate fi incheiata decat cu consimtamantul liber si deplin al viitorilor soti.
    3.Familia este elemental natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului.”
    Prin urmare legislatia international defineste denumirea „familiei” ,cuprinzand in sfera aceste notiuni si familiile monoparentale , orfane de unul sau ambii parinti , adoptiile , etc…
    Prea mult se vorbeste in tara aceasta „dupa ureche” ,fara respect pentru normele democratice !

  8. Bravo, domnule Gaitanaru. Aveti perfecta dreptate ! Biserica trebuie sa-si revina, sa coboare din izolarea Meteorica, sa se reapropie de oameni simplu, cald, direct fara inflorituri, fumuri sau orgolii absolutiste sau elitiste. Aveti perfecta dreptate:
    „Spațiul public așteaptă să vadă dacă Sfântul Sinod a înțeles că e nevoie de echilibrarea activităților Bisericii. Că accentuarea excesivă a lucrării ziditoare s-a făcut cu prețul diminuării calității celorlalte lucrări ale Bisericii. Că pastorația ortodoxă are nevoie de preoți conștienți de faptul că misiunea lor este una terapeutică, nu judicativă. Că oamenii caută călăuze pe drumul Emausului interior, nu vameși, controlori și manageri. Că lucrarea catehetică are nevoie de o urgentă ameliorare și că Patriarhia nu poate să mai gireze prin pasivitate procesul nefuncțional al Ministerului Educației de validare a manualelor de religie. Că anul 2016 ar putea fi nu doar ”anul omagial al educației religioase a tineretului creștin-ortodox”, ci și anul în care Sinodul chiar a restabilit în duhul Adevărului și al libertății legătura dintre învățătura tradiției Sfinților Părinți și credincioși. Că laicatul așteaptă de la ierarhi nu doar fast liturgic, ci și kenoză părintească sau smerenie fraternă. Că lucrarea socială a Bisericii are nevoie și de o bună promovare, nu doar de o hărnicie grăbită care uită că a comunica eficient înseamnă a împărtăși celorlalți ceea ce pentru ei ai dăruit.”
    Si… Doamne ajuta sa fie asa !

  9. Eu personal nu cred ca BOR mai are capacitatea de a ae reforma suficient de mult astfel incat sa schimbe trendul evolutiei ei. Daca imi permiteti o comparatie, din punctul asta e ca PSD-ul. Desi PSD-istul obisnuit e un om decent, bine intentionat, ierarhia insa este corupta, iar cand ne indreptam spre varful ierarhiei, aceasta e profund corupta. Dar tragedia e alta: sistemul e de asa natura conceput, incat nu te poti apropria de varful ierarhiei (unde se iau deciziile care conteaza) decat daca tu insuti esti corupt si gretos de obsedat de bani, lux si marire. Exact la fel si BOR.
    . In alta ordine de idei – cu riscul ca multi sa ma injure – in vremurile tulburi in care traim acum, BOR face f mult rau crestinismului! Sa ma explic. Crestinul (ortodox) care are credinta puternica va ramane crestin indiferent de excesele BOR. In schimb, exista o patura din ce in ce mai numeroasa de crestini care au anumite indoieli, sau cel putin sunt indiferenti. Sub presiunea sociala contemporana, ei au tendinta sa se indeparteze tot mai mult de credinta. Ori, pentru aceasta patura tot mai numeroasa de oameni, setea de bani, de lux, aroganta si pana la urma incremenirea in discursul docmatic cu pretentii nu face decat sa „dea un sut in fund” spre ateism celor din categoria asta. Cand de fapt BOR ar trebui sa faca exact invers, dar nu poate fiindca setea obsesiva de bani, maretie si ura viscerala fata de tot ce nu e ortodox face din ierarhia ortodoxa (de la un anumit nivel in sus) sa fie una profund putedra.
    . Inchei aici acest comentariu, ca deja cred ca se va revarsa iadul ortodox (

  10. Citind acest articol si comentariile, mai ales comentariile!, am resimtit, in sfarsit, acea „speranta rezonabila” in privinta iminentei normalizarii vietii din tara noastra!
    Deja, manifestatiile prilejuite de tragedia de la Colectiv au aratat o alta fata a aceleiasi Românii, mobilizand românii demni, bine educati, civilizati si eficace, care au reusit, NUMAI, datorita fortei determinatiei si a inteligentei lor, deoarece ca numar nu erau majoritari in societate! Nu sunt majoritari nici azi, dar numarul lor creste pe zi ce trece, mentalitatile se schimba, din ce in ce mai multi oameni refuza sa considere mediocritatea, coruptia si obscurantismul, ca fiind predestinate noua, numai noua!?,de vreo soarta neinduratoare…
    Dincolo de numar (doar 2 comentatori sustinatori infocati ai statu quo in BOR), mi se mai pare incurajator si continutul comentariilor, deoarece se vede clar ca aroganta si sfidarea, din „prea multa eruditie” sau doar din mimetism ignorant, nu mai impresioneaza pe nimeni, ba chiar devin anecdotice pentru cat mai multi dintre români!
    Suntem pe drumul cel bun, si acesta este ireversibil pentru ca asa am decis!
    „Progresul social nu este un fel de preparare pentru o viata mai buna, este viata insasi” (John Dewey)
    A venit randul nostru sa cunoastem si progresul, sa traim exact cum ne place, pentru ca meritam tot ce-i mai bun pe lume, amin!

    • @ Ela – Doamnă, nimeni nu vă cotrazice senzaţiile, „speranţa rezonabilă” pe care ziceţi că o „resimţiţi”, dar mă tem că ea, ca şi senzaţiile dv., aparţin lumii dv. interioare, creată de propriile dv. trăiri şi aspiraţii pe care le doriţi lege în ţara în care trăiţi. Sper că „normalizarea vieţii din ţara noastră” nu înseamnă pentru dv. noi drepturi pentru comunitatea LGTB sau legalizarea unor păcate specifice Sodomei şi Gomorei, că am senzaţia, destul de intensă, că asta este semnificaţia „normalizării” pentru dv. În rest, ce să spunem, dacă dv. vedeţi „ireversibilă” deplasarea pe „drumul cel bun”, nu putem decât să ne bucurăm amar că dv. aveţi o speranţă în plus şi o senzaţie plăcută în plus, în pofida faptului că realitatea e cu totul diferită şi din ce în ce mai întunecată.

      Progresul social la care vă referiţi dv. a fost de multă vreme prevestit în Sfânta Scriptură şi sper că din ce urmează veţi recunoaşte timpurile în care trăim azi. „Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Romani 1, 25-32) Cum e, doamnă? Vă sună a contemporaneitate? Vă sună a progres social? E neîndoielenic, decizia pentru acest progres a aparţinut unor oameni, care spun, ca şi dv., că vor să trăiască „exact cum le place”, deşi se camuflează sub formule pioase ca „amin!”, cum faceţi chiar şi dv., crezând că o să treceţi drept credincioasă. Poate că sunt mai mulţi comentatori la acest articol care au opinii similare cu cea a autorului sau cu a dv., dar să ştiţi că o astfel de superioritate numerică nu a fost niciodată considerată ca o confirmare a justeţei, a adevărului sau a inteligenţei, ci dimpotrivă.

  11. Dupa parerea mea – nici umila , nici neumila , ci doar parere – problema , foarte bine ilustrata de aceste ,dialoguri, , nu tine de conjunctura , adaptari sau forme de limbaj sau de tinuta , ci este una de structura , ,sistemica, .Fiind in mare de acord cu autorul , nu pot sa nu remarc repetarea unor sintagme enigmatice , luate ca de la sine intelese , precum ,magic-religios, , ca fiind antagonic religiosului ,pur, , deprecierea apriorica si subinteleasa a ,protestantismului, etc. , pina la categoriile istoric-anistoric .Nu zic ca nu ar avea dreptate , dar nu sint prea clare temeiurile , unii , intre care si eu , sint mai grei de cap . Se cam amesteca stiinta cu credinta , in iluzia ca superioritatea unei religii sau confesiuni ar fi demonstrabila . Nu zic ca nu e superioritate , ca sa nu fiu acuzat de ecumenism – o erezie , desigur , zic doar ca nu e demonstrabila , adica repet ce au zis altii , intre care si Sf. Toma , ma rog , filosoful catolic .In acest domeniu nu prea e loc de intrebari , discutii , sint semne de nesupunere sau neascultare , trebuie sa taci si sa asculti , lucrurile sint stabilite in cele mai mici detalii , nu mai e nimic de adaugat , de cautat , sintem cu un picior in rai daca sintem cuminti , saraci cu duhul . Daca-mi aduc bine aminte , Sf. Gr. Palamas face undeva deosebire intre doua feluri de credinta , una duhovniceasca si vie , un habitus ,gnostic, si o credinta ,a tuturora, , care tine de parere si inchipuire . Dar probabil ca cei cu har in teologhisire stiu cu mult mai bine toate aceste lucruri .

  12. Domnule Gaitanaru, domnule Balasoiu,

    Disputa dvs. teologica e fascinanta. Ma simt ca si cum as asista la, sa zicem, procesul scientologilor din the Guardian Office care au pus la cale Operation Snow White si doi teologi ai religiei ar argumenta ca, de fapt, toata logica sistemului juridic e adanc inadecvata contextului. Doar vorbim, nu-i asa, despre o operatiune pusa la cale de niste ‘prea-clari’, care nu pot fi evaluati dupa standarde sublunare de niste ‘ne-clari’.

    Cam asa si cu judecarea unui organism zice-se ‘epicletic’ dupa criterii ‘administratrive’…

    • Pai de ce ‘zice-se’?! Nu vad logica. Cu o abordare administrativa a ceva ce nu e doar administrativ, mai curand supra-administrativ, e ca si cum ai lua parte la un meci de fotbal din care lipseste, nu stiu, mingea. Nu merge.
      Bineinteles ca neclarii sunt necesari, prea-clarii nu sunt autosuficienti (de fapt ei singuri spun ca unul fara multi, institutie fara comuniune nu se poate), dar cu o conditie simpla: sa nu fie atat de sublunari incat sa creada ca standardele lor sunt bune la orice, oricum etc.
      Scientologii dvs cred ca s-au incurcat prea mult in/ cu alte jocuri. Nu stiu de ce trebuie sa apelati la scenariul asta. Alte jocuri, alte reguli; sau si alte reguli, oricum nu doar ale tale. NU e cazul de fata in orice caz.

  13. @ Andrei Găitănaru – Sigur că putem discuta, iar eu cred că puteţi discuta chiar şi cu dl Bălăşoiu. Nu e bine să ne încrâncenăm prea mult! Cum zice Apostolul Pavel, „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. (…) Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.” (Efeseni 4, 26 şi urm.) Aşa că adaug eu comentariul în continuarea celui scris de dl Bălăşoiu.

    E adevărat ce spuneţi, activitatea Bisericii are şi o latură administrativă, proprie organizării comunităţii. Nimeni nu neagă acest fapt. E ştiut prea bine. Problema este că, totuşi, articolul dv. transmite (prin omisiune, cel puţin), că, în administraţia Bisericii, ar fi tradiţională şi prevalentă o abordare greşită, specifică altor instituţii de stat, adică o abordare terestră dominată de păcat. Putem revedea trimiterile dv. din articol referitoare la „comportamentul administraţiei”, la „gesturile” administraţiei bisericeşti care ar trăda o „auto-suficiență administrativă, infailibilitate discursivă, goană după bani”, la „disimulare”, la „excesele de stilistică administrativă” şi la abateri de tip „judicativ”, juxtapuse unor activităţi specifice „vameşilor, controlorilor, managerilor”). Ce înţelege cititorul? Că există o suficientă şi blamabilă corupţie a ierarhilor, cu nimic diferită de corupţia instituţiilor statale, şi, pe cale de consecinţă, o decădere a Bisericii. Să nu vă îndoiţi, am analizat textul articolului foarte atent!

    Putem admite că ierarhii Bisericii pot fi criticaţi, însă eu cred că o astfel de critică se poate face, dar numai cu un temei dogmatic solid, cu fapte clar probate şi în termeni foarte transparenţi. Îmi dau seama că e cumva nepotrivit să vă fac o critică prea aspră, pentru că nu sunteţi teolog şi e probabil să nu realizaţi inadecvarea criticii dv. la obiect. Dacă aţi fi fost teolog (sau mai teolog) v-aş fi (re)afirmat (deşi sunt chestiuni elementare) că Biserica nu e o instituţie umană, chiar dacă are aparat administrativ, că Biserica e în legătură cu Treimea, chiar dacă legătura e nevăzută, că Biserica este templul Duhului Sfânt, chiar dacă în acel templu se văd mai mult ierarhii şi credincioşii, că Biserica este, esenţial şi imuabil, sfântă în ciuda păcatelor membrilor ei, că Biserica are o ierarhie, un cler, însă această ierarhie este o preoţie sacramentală în imitaţie cu ierarhia cerească şi că Biserica nu poate fi judecată. Cel puţin nu judecată aşa cum judecaţi o instituţie lumească. Aceasta este greşeala. Pentru că dv., prin evidenţierea presupuselor „inadecvări tonale”, a „proaspetelor excese ierarhice” şi a înceţoşării, comunicaţi aproape explicit o despărţire a ierarhilor şi, implicit, a Bisericii de lucrarea sfântă. Ca şi cum Biserica şi ierarhii ei nu mai sunt în umbra Duhului Sfânt, ci în umbra apăsătoare a păcatului. Acesta este „adevărul dureros” pe care nu-l exprimaţi direct, dar care poate fi uşor depistat. Şi, obişnuit cu critica din lume, dv. uitaţi că nu criticaţi o instituţie statală, lumească, formată din atei, agnostici sau alţi liber-cugetători, ci criticaţi Biserica Sfinţilor, în care membrii ei, ierarhi sau nu, au, fundamental, alte repere de vieţuire şi alte criterii de judecată. Dacă observaţi, critica dv. nu este o critică pe latură strict administrativă, pentru că dv. scrieţi şi despre „misiune”, despre „pastoraţie”, despre „echilibrarea activităţilor Bisericii”. Astfel, vă situaţi undeva în apropierea dogmei. Şi atunci critica dv. ajunge într-o altă poziţie, mult prea serioasă ca să fie trecută în registrul comun al afacerilor lumeşti. Nu aş vrea să ajungem la criticile aduse de părinţii din pustie, pentru că timpurile erau altele, iar unii străluceau în lucrarea virtuţilor şi, totuşi, se întrebau de ce vin oamenii la ei să ceară îndrumare pentru că ei se considerau oameni de rând şi proşti, de vreme ce s-au lepădat de toate lucrurile pământeşti ca să petreacă în pustie. Vedeţi, ei nu se prea grăbeau să scrie pe vreun papirus critica ierarhilor Bisericii.

    Nu ştiu ce spune Vladimir Lossky în materia „monofizismului ecleziologic”, dar sigur spune el într-o lucrare a sa despre esenţa a ceea ce v-am transmis eu despre Biserică şi despre membrii ei, ierarhi ori nu. Problemele ierarhilor pot fi, cum scrieţi, semnalate „nu cu îndrăzneală obraznică”, însă rămâne mai important ca semnalarea să fie dogmatic întemeiată şi profund cugetată. Ştiţi care era pentru Sf. Antonie cea dintâi virtute sau darul cel mai bun? Darul deosebirii, adică discernământul care îl îndrumă pe om să se păzească de tot ceea ce întrece măsura. Deci cugetarea profundă e esenţială. Pentru că orice critic al Bisericii şi al ierarhilor ei ar trebui să ştie că, atunci când ochiul său priveşte spre Biserică, ceea ce vede nu este doar templul şi ierarhii din el, ci şi Hristos, făcut şi refăcut în euharistie. Din acest motiv, orice critică nu poate fi făcută decât cu o grijă deosebită, respectând şi ascultând Duhul Adevărului, ca nu cumva criticând Biserica sau ierarhii ei să lovim în Hristos şi să cădem în păcat. Sper să nu vă supere ceea ce v-am scris, pentru că am scris nu cu intenţia de a vă supăra sau lovi, ci cu intenţia onestă de a vă ajuta şi a vă feri de rău.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Gaitanaru
Andrei Gaitanaru
Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, cu o Lucrare de Diplomă intitulată Dublul discurs apofatic. 2002-2003: absolvent al programul de masterat al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, cu o dizertaţie intitulată De-numirea numelor divine. Statutul numelor divine în cadrul Corpusului Areopagitic. Din 2003 până în prezent: doctorand al programului de studii doctorale al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, înscris cu o teză intitulată „Problema relaţiei dintre rostire alegorică şi discurs filosofic în teologia bizantină”.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro