Balaurul cu 3 capete: credința, familia, sexul

            Incitant “Balaur”, 2022, lungmetrajul de debut al lui Octav Chelaru (it-ist de meserie). În engleză îl avem tradus cu “A higher law”.

         O preoteasă, profesoară de religie, se culcă cu un elev. Elevul se omoară. Filmul, deși e inspirat din fapte reale, modelează aparte și subtil esența acestei tragedii.

          Care ar fi miezul letal al unei tragedii? Păi depinde în ce plan plasăm tragedia. Dacă o plasăm în plan administrativ-social, lucrurile se “rezolvă”, se dau declarații de presă, se caută țapi ispășitori, se intră în concedii medicale. În plan spiritual, în planul ordinii interioare, al întîlnirii strict personale cu adevărul, însă, lucrurile sunt pe viață și pe moarte. Și aș zice că miezul letal al unei tragedii e amestecul febril dintre suferință și aspirații înalte prost înțelese. Aspirațiile înalte nu pot suporta doar direcția pe care le-o imprimă voința stridentă a individului. Gestionate strict individual, aspirațiile înalte rămîn remedii precare și mediocre împotriva neantului și-a confuziei.

          Începutul și sfîrșitul filmului m-au convins în mod deosebit. Filmul începe cu o invitație metafizică la desăvîrșire (“Omul e liber să aleagă. Dumnezeu nu l-a pus pe om să facă dinainte ceva. El singur a ales să mănînce din pomul interzis. Și atunci, Dumnezeu, care a pus acea poruncă, nu a făcut-o ca să il constrîngă sau ca îl oblige, ci ca sa il facă nemuritor, desăvîrșit. Porunca propune o alternativă pe care o putem alege sau nu.”) și se sfîrșește cu un suspin într-un mormînt psihic/sufletesc.

         Filmul demarează cu Ideea, cu doctrina, cu Calea, Adevărul și Viața și sfîrșește cu corpurile înfrînte (în haine ponosite de casă) ale celor doi soți. Ea lungită ca într-un scriu, el, în trening, nemaiîmbrăcînd veșmintele preoțești, închizînd ușile albe ale scriului, doar ca să se închidă și pe sine într-al lui. Două camere înalte și albe, îngemănate ca două pietre funerare. Împreună pînă la sfîrșit într-o condamnare comună. Și două icoane care păzesc muțește cele două celule. În spatele lor, se aude geamătul ei de suferință, fără de sfîrșit.

         Balaurul principal din film (triunghiul conjugal) are 3 capete și Chelaru se poartă echidistant cu fiecare dintre ele. Pe parcursul filmului, fiecare personaj principal își relevă setul de credințe după care își conduce viața și e lăsat să își probeze veridicitatea existențial-metafizică. Fiecare doarme după cum își așterne. 1) Adolescentul, precoce sexual (are o mamă cu mulți iubiți, e de înțeles), flămînd după dragoste, aflat în derivă, caută un motiv pentru care să merite să trăiești, 2) soțul-preot e înrădăcinat în biserică și familie și în rolul pe care îl îndeplinește pentru aceste două instituții tradiționale: împărtășește, spovedește, îl mărturisește, în modul lui ursuz-complexat-ortodoxist, pe Hristos la cina pe care o ia cu nevasta și fiul lor, îl educă pe fiu, îi verifică temele, își vizitează părinții, își apără în fața bunicii dominatoare modul în care au ales el și soția lui, ca părinți, să iși educe fiul, dîndu-l la un liceu obișnuit și nu la seminar 3) Femeia, în schimb, nu pare să aparțină decît vidului interior; nu poate face pace nici cu trecutul, nici cu mama, nici cu oamenii de care se teme și de care se ascunde; nu pare că se poate dărui cu adevărat în niciun plan al existenței; mimează apartenența și față de biserică (poartă baticul regulamentar), și față de soț (îi face regulamentar injecția de insulină), și față de credință (le vorbește frumos și înțelept elevilor la ora de religie despre învățăturile lui Hristos), și față de viciu (fură timid și șters cîteva fumuri de țigară, se masturbează timid în cadă). O vedem înmuiată într-o tristețe fără leac.   Vedem că are ochii umezi și triști și cînd își priveste fiul cîntînd psalmul 33, și cînd își compătimește elevul neglijat de mamă, și cînd face sex cu soțul. Deși e singura care vorbește despre iubire, libertate și desăvîrșire, pare cea mai puțin liberă. Nici sacrul, nici ideile înalte, nici sexul nu îi vindecă întristarea și revolta secretă. Ecaterina e ascunsă bine în sine.

         Adolescentul e intens, tulburat și neînfricat, doar am văzut că și-a exprimat credința ca nu poți fi liber decît anulînd toate legile și toate constrîngerile, preotul e dificil și dogmatic, dar amîndoi își vor asuma pînă la capăt efectul acestor legi personal-metafizice. Tînărul nihilist va proba și instiga vrednicia realității (proiectată ca realitate maternă) de a-i furniza un sens pînă la comiterea gestului ultim (autodistrugerea totală), în vreme ce preotul, deși înfrînt și umilit, va rămîne alături de nevasta lui, loial instituției familiei. Două forme distincte de virilitate. Virilitatea dogmatică, virilitatea obraznică. Femeia, cu tristețea și ambivalența ei fără leac, le face knock-out pe amîndouă.

          Al doilea mare balaur din film (tot triunghi) are și el tot 3 capete: fiul, nevasta și mama-soacră.

         Între oamenii-balauri apar mereu icoane.

         Icoana pe care cei doi soți i-o dăruiesc mamei-soacre de ziua ei scoate în evidență dificultatea intîlnirii lor umane și duhovnicești. Cînd mama soacră întreabă cine a ales icoana, Dragoș, preotul, fiul ei, mai volubil decît în toate celelalte scene de viață, îi dă lămuriri spunîndu-i că el a ales-o și că Ecaterinei (preoteasa) nu i-a plăcut fiindcă e prea “stridentă și fără mister, prea după canon”. Preotesei i-ar fi plăcut să îi dăruiască mamei soacre (rivala sa) o icoană mai puțin “clară”, una cu “chipurile șterse, ca într-un instantaneu în mișcare”. Felul în care comesenii tratează icoana e felul în care tratează viața. Pentru preotul Dragoș viața, credințele, loialitățile, riturile și oamenii sunt “clare”. Desigur, valorile lui au o greutate stridentă, rigidă, dogmatică, la fel cum au și pentru mama lui care îi dă lecții Ecaterinei și îi spune: “Nu facem picturile astea ca să le punem pe pereți la muzeu. Icoanele astea sunt analizate după niște tipare anume, pictate de oameni de specialitate, de preoți cu har care știu și dogma, și ce-i în sufletul omului”. (Și-n timp ce o își domină adversara, și-l ia ostatic și aliat pe soțul docil, legîndu-l fedeles într-un zîmbet antipatic de prețios).

         Pentru Ecaterina chipurile celorlați (și al ei, implicit) sunt șterse, de aici și ușurința cu care îi instrumentalizează (și cu care se lasă instrumentalizată). În loc să fie sinceră si hotărîtă în raporturile ei domestice și metafizice cu soțul dificil, preferă să mimeze o ascultare închipuită.

         Actrița care a interpretat rolul preotesei a declarat că i-ar plăcea ca filmul să fie un prilej de wake-up call pentru femei: “… de conștientizare a abuzurilor la care suntem supuse de către societate sau în relații sau în orice context și de a nu le mai accepta, de a le înfrunta. E nevoie să avem acest curaj și, mai ales, să facem cunoscut lucrul ăsta. Doar așa vom propaga un nou model în societate și îi vom inspira pe cei din jur.”

         Zic și eu că filmul poate fi prilej de wake-up call, dar o zic într-o direcție mai puțin consolatoare și disculpantă. Mălina Manovici a reușit s-o joace excelent pe Ecaterina tocmai fiindcă a reușit să vadă o victimă în preoteasa profesoară. Impresia falsă depre personaj a ajutat-o pe Mălina Manovici să joace foarte bine rolul acestei femei neconflictuale, confuze și vanitoase (Și eu cunosc dogma!, îi răspunde școlărește mamei soacre cu care intră într-o competiție răutăcioasă) care îi controlează în chip blajin pe bărbații din viața ei. Pe femei – mama, prietena, soacra – mai puțin; în universul lui Chelaru, femeile sunt rele unele cu celelalte. Îl manipulează pe adolescentul tulburat (se dă drept colegul lui ca să îl aducă în mașina ei, îl ‘ceartă’ că o încolțește fizic, dar în același timp îi pansează buza, se oferă să îl conducă acasă), își manipulează fiul (îl pune să ducă în bucătărie ca să îi sustragă telefonul, îl învață să mintă în fața tatălui), stimulată de virilitatea precoce a elevului ei, se transformă subit într-o adolescentă opoziționistă care aduce acasă, pe ascuns, ideile instigatoare și pătimașe ale tînărului nihilist, pe care le împachează într-o falsă invitație la dialog; ținînd secretă adevărata motivație care o înfierbîntă, îi adresează soțului-teolog cîteva întrebări mari despre libertatea omului. Ortodoxul nostru simte că e încolțit, așa că se poartă ca un autoritar-încuiat. Apoi, îl manipulează pe colegul ei (cînd iese răvășită din clasă), pe directorul școlii, insinuînd că și reputația lui e amenințată (“…E un elev fără tutore despre care nu știm absolut nimic. Știți că trebuia un psiholog să facă o evaluare? Foile alea pe care le-ați semnat, ați pus expertiza sau le-ați semnat așa, cu ochii închiși?”)

         La final, pare că autorul își pedepsește personajele pentru răul pe care și l-au făcut unii altora. Omul e liber să aleagă, așa ni se spune la început, prin autoritatea profesoarei de religie. Fără să priceapă cu adevărat, profa’ de religie trasează din capul locului legea fundamentală după care vor fi judecați toți.Fiecare va da socoteală pentru această libertate unică de a alege între bine și rău. Camerele-celule în care dispar închiși cei doi soți sunt mai marile și mai micile lor vinovății. Ușile celulei ei par mai mari decît ale lui. Preotul pare să fie pedepsit pentru obtuzitate, pentru ursuzenie, pentru deznădejdea în care a căzut: e in trening. În loc să slujească în biserică, stă închis alături de soția lui în iadul domestic post-tragedie. Elevul e pedepsit pentru obrăznicia lui răzbunătoare, pentru răul pe care îl face femeii de care se îndrăgostește și familiei ei. Singurul cruțat pare să fie fiul care pleacă în străinătate, trimis de profesorul de chimie. Acolo în străinătate, pe teritoriul științei și-al incertitudinii epistemice, planul duhovnicesc pare că nu răzbate, “păcatele”/ răul comis de părinți nu-l condamnă și pe el.

         Suferința ei se reduce la un suspin fără de sfîrșit fiindcă nu reușește să își trăiască vinovăția. Dacă ar trăi-o, ar termina-o cu suspinul și ar fi relativ iberă. Ar pricepe că năzuința ei de a fi cu adevărat liberă a fost mai degrabă dorință, pulsiune; una egoistă, nu sufletească. Și că revolta ei împotriva vieții nefericite pe care o trăia și a cărei victimă superioară se considera i-a costat teribil de mult pe cei apropiați. Dacă ar ști să fie vinovată, s-ar trezi înapoi la viață. Iubindu-i și ocrotindu-i pe care i-au rămas alături.