joi, martie 28, 2024

… banalele miracole de Craciun ale lumii academice (P.S. la „…curios”)

… puneti-va, rogu-va, urmatoarea intrebare: „In ce domeniu, persoanele cele mai bine cotate profesional sunt si cele mai lesne de abordat de catre neofiti ? In ce domeniu somitatile sunt mai ‘disponibile’ decat pitifelnicii?

Ce student la medicina sau medic stagiar ar indrazni sa-i ceara parerea vreunei somitati din lumea medicala, fara sa se cunoasca? Fara ca macar sa fie din acelasi oras, aceeasi tara, macar recomandat de vreo alta somitate, etc? Si sa se mai si astepte sa i se raspunda, fara a fi considerat cel putin naiv? (De buna seama, ma refer aci la intrebari profesionale, nu la rugaminti de pus „o vorba buna”, „n-ati binevoi sa-mi semnati o prefata”, etc.) Ce tanar gazetar i-ar cere lui, pardon, Cristoiu sfatul despre cum sa scrie … ce? Analize? Reportaje? in fine … Ce student la Drept i-ar scrie, cu sanse reale, unui judecator al Curtii Supreme? Ce tineri absolventi de MBA i-au scris lui Bill Gates sau Steve Jobes si cati au primit raspuns? Cati dintre „maharii” de pe WallStreet ajung macar sa deschida, daramite sa raspunda unui functionar de banca? S.a.m.d.

Raspunsul meu este unul singur – in academia. De fapt, in academia asa ii poti si recunoaste pe adevaratii profesionisti, cei pentru care, precum in germana, profesia (Beruf) este totodata si o vocatie, o chemare (Beruf) – pentru ca „se apleaca” sa raspunda oricarui incepator, oricarui novice a carui intrebare e cat de cat legitima – si nu considera ca, facand asta, se coboara. Dimpotriva.

[Nota: Inutil sa precizez – Orice asemanare cu Romania e intamplatoare, desi nu exclusa. Am si de acolo exemple.]

Dupa cum am mai tot scris aici si-n alte parti, in academia asta e loc comun – iar experienta asta nu conteneste a ma coplesi cu incantarea banalitatii exceptionale. De la Quentin Skinner la Arthur Melzer, de la Stephen B. Smith la Michael Zuckert sau Cary Nederman (lista e mult prea lunga pentru a fi pomenita aci integral, si-mi cer scuze), profesori de prima mana din filosofia politica, somitati si „clasici in viata” in subspecialitatea lor, mi-au raspuns de fiece data, la fiecare intrebare pe care-am avut-o, fie ca PhD student, fie ca visiting professor. Ca incepator, adica. Si nu mi-au raspuns asa, din politete, in doua randuri (desi pana si asta ar fi insemnat ceva), ci cu rabdare, spunandu-si parerea, dandu-mi sugestii, etc.

Ba mai mult, Nannerl Keohane – o somitate chiar si pentru neofiti – mi-a scris din proprie initiativa, pentru a ma felicita pentru un articol in care raspundeam la o intrebare pe care si-o pusese despre gandirea politica franceza intr-o carte celebra aparuta in urma cu vreo doua decenii, careia pretindeam ca-i gasisem raspunsul! Mi-a scris doar sa-mi multumeasca pentru risipirea unei nelamuriri. Si eram doar un amarat de student. De atunci am ramas prieteni.

Pentru ca asta e farmecul coplesitor al academia – ma refer aici la cea reala, de buna-seama: continua dialogul peste timp si peste continente, daca e cazul. Fara ierarhii scortoase, fara incapatanari stupide si fara suparari, daca esti dovedit gresit, sau chiar daca nu poti cadea de acord cu celalalt (cum mi s-a intamplat cu Quentin Skinner, bunaoara.) Pentru ca te intereseaza sa afli, sa descoperi, sa interpretezi cum e mai bine. Pentru ca te pasioneaza ce faci.

Repet: in academia, daca vrei sa stii ca X e un adevarat profesionist sau doar o facatura, testul e simplu – ii trimiti un email cu o intrebare pertinenta. Daca nu catadicseste sa-ti raspunda, fie si pe fuga, probabilitatea cea mai mare (exista, de buna seama, ca peste tot, si exceptii, si situatii pe care nu le poti prevedea) e ca n-are rost sa-ti mai pierzi timpul citindu-i scrierile in continuare, pentru ca nu merita. E „facatura”. Or viata e scurta, trebuie sa alegi graul de neghina rapid.

Toate cele mai de sus mi s-au confirmat, inca o data, ieri. Daca va mai amintiti (daca nu, puteti citi ceva mai jos), acum vreo saptamana am scris un text brodat pe marginea etimologiei cuvantului „curios„. Spuneam ca in greaca veche „kurios” insemna stapan, domn, capul familiei sau al gospodariei, SI ca in latina „curiosus” (ingrijorat, poate excesiv de atent la, etc) provine de la „cura„(a ingriji, a fi atent la). Ca de aici a trecut in franceza veche ca si „curios„, avand sa devina ulterior in franceza „curieux„, cu sensul si de neobisnuit, etc.

Ei bine, Alec, mezinul familiei, care mai nou e pasionat (si) de etimologie, tocmai terminase de citit The Oxford Guide to Etymology, de Philip Durkin, si a sarit cativa stanjeni pentru ca fac presupuneri ne-stiintifice, dat fiind ca exista cuvinte care, desi seamana – bunaoara „care” in engleza si „cura” in latina – au etimologii diferite, dupa cum zice Durkin. Am sustinut ca, desi are dreptate in general, ba chiar si cu „care„(in engleza) si „cura” (in latina), aici nu e cazul, pentru ca mai toate dictionarele studiate – de la Thesaurus la Etymology Online, etc, dau aceeasi istorie a cuvantului. In plus, ca n-am sustinut niciodata cum ca latinescul „cura” ar proveni din grecescul „kurios„, tocmai pentru ca n-am gasit dovezi certe in sensul asta. N-a fost suficient.

Adolescentii sunt incapatanati din fire. Si, tot din fire, le stiu pe toate, dupa o singura carte citita :)

Am consultat Oxford English Dictionary, singura sursa credibila, conform lui Alec, pentru ca indrumatorul OED e … Philip Durkin.

Ghinion. OED dadea ca definitie a lui „cura„, care (grija, atentie, in engleza), si la „curiosus” (filled with care, careful, etc), DAR nu facea conexiunea intre cele doua. Aha! – a exclamat Alec. Deci n-avem dovada irefutabila ca al doilea e derivat din primul! N-o mai lungesc. Discutia s-a intins pe durata a vreo patru ore si mai bine, ajungandu-se la intrebarea lui Pilat din Pont „Ce este adevarul?” In cele din urma, l-am intrebat: „Daca Philip Durkin, pesonal, iti confirma etimologia, recunosti c-ai gresit?” M-a privit neincrezator. Dr. Philip Durkin este, totusi, Deputy Chief Editor of the Oxford English Dictionary si autorul a catrova carti de etimologie (pe-a doua, Borrowed Words, Alec o citeste acum). De ce ne-ar raspunde? Cu siguranta are altele mai bune de facut decat de rezolvat dispute familale. Asa c-a zis „bine”.

I-am scris, explicandu-i ce si cum. Iar ieri mi-a raspuns. Amabil, sarmant, cerandu-si scuze pentru intarzierea de cateva zile (!), incantat ca o carte de-a sa poate deveni obict de dispute familale. Si dandu-mi dreptate. Da, „curiosus” e derivat din „cura„, trecut in franceza veche drept „curios„, etc. (V-as reproduce emailul cu pricina, dar e personal si nu i-am cerut aprobarea.) Si da, nu exista dovezi clare ca grecesul „kurios” se afla la originea latinescului „cura”, desi ipoteza nu e cu totul totului infirmata.

Alec a fost deopotriva fastacit si incantat. La urma urmei, coordonatorul lui Oxford English Dictionary ii raspundea lui, inca un pusti de 17 ani! Ceva mai tarziu si-a revenit din uluiala, asa ca discutia a continuat de la alte premise.

C-asa sunt adolescentii – incapatanati. Si le stiu pe toate, in ciuda tuturor evidentelor. Si e normal. Been there, done that.

Uluiala si incantarea, insa, au ramas acolo. A fost ca si cum l-am fi invocat pe Mos Craciun sub brad si el si-ar fi facut aparitia, scuturandu-se de zapada, cerandu-si, politicos si sarmant, scuze pentru intarziere.

Cati oameni din alte domenii se pot lauda cu asemenea miracole de Craciun? Mai mult: Cati oameni din alte domenii se pot lauda ca la ei Mos Craciun vine cand il chemi, chiar si de 1 Mai, daca e nevoie?

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Mi-a placut articolul si sunt de acord cu observatiile din el. Un semn in plus ca in „academia” asa ceva e posibil este si faptul ca se foloseste de cele mai multe ori adresarea folosind numele mic (cel putin in domeniul meu, informatica). Asta inclusiv in relatiile pe verticala: doctorand-profesor coordonator-sef de departament (de exemplu, eu cand eram doctorand in anul I la Edinburgh ii spuneam direct Colin sefului de departament si asemenea cu alte „somitati” in domeniu care erau extrem de abordabile)

  2. VECHE BOALĂ, GREA BOALĂ !

    Memoriile lui Marghiloman:

    26 August 1915 — Mihaly (Teodor Mihali, fruntaș ardelean) este furios, exasperat: «Să-mi scap cu bine banii ce am în porumb și piciorul meu să nu-mi mai calce prin România !» Imi mai spune: «Noi vorbim adeseori de ceeace se petrece aici și adevărat nu mai dorim de cât un lucru: să stea la ei acasă și să ne lase în pace». Sunt întrádevăr anateme în contra noastră: totul este furt, minciună, dispreț de drepturile altuia ! Cel puțin când scrie lui Tisza, acesta îi răspunde chiar când nu acordă: ai D-voastră promit tot, nu acordă nimic și nu răspund niciodată.

    • Lăsând la o parte faptul că nu prea are legătură cu tema în discuție, citatul este complet scos din context: În 1915, fruntașii românilor ardeleni (dar și ceilalți supuși ai imperiului) se aflau sub sceptrul cenzurii și al legilor marțiale. Normal că nu aveau cum să exprime alte opinii decât cele impuse. E ca și când cineva ar invoca ”mărturia” cuiva care are pistolul la tâmplă.

      • Dacă Dvs. vă închipuiți că, în discuții private cu Marghiloman, Mihali se limita la cele impuse de legile austro-ungare nu aveți decît – să judece ceilalți cititori. Apropo, convorbirea avea loc ÎN ROMÂNIA, unde Mihali achizționa alimente pentru populația din Ardeal.

        Pe de altă parte numai cine nu vrea nu observă legătura cu articolul – miniștrii guvernului Brătianu sufereau de aceeași boală românească ”ancestrală”: țîfnoșenia incomunicativă specifică neamului prost.

        Veche boală ! Grea boală !

        • De fapt (dar pentru asta trebuie să știi cum se face analiza unor documente) singura relatare a acestui episod a fost după întoarcerea în Austro-Ungaria, unde autorul trebuia ”să dea bine” tocmai pentru că fusese în România. Iar ca să ilustrezi cu un astfel de document ideea de tâfnoșenie, chiar nu merita efortul – sau se putea începe de la Strabon, care zice și el ceva rău despre strămoși. Deci, de acord, grea boală! PS: Când o convorbire este scrisă și destinată publicului, nu mai intră în categoria ”convorbire privată”.

  3. În momentul în care o dezbatere despre mediul academic începe folosind termenul ”pițifelnic”, cu tot regretul, efectul este deja compromis.

  4. Mi-a placut articolul!

    In urma cu cativa ani am urmarit un curs de psihologie, online, al profesorului Bloom (somitate in „academia”), inregistrat la Yale. I-am trimis un email de multumire la sfarsit, pentru a fost un curs excelent (si gratuit), si – absolut neasteptat – am primit un raspuns absolut incantator. Chapeau bas!

  5. Incerc sa raspund la intrebarile de la inceputul, si sfarsitul, admirabilului dvs text, care, pentru mine contin aceeasi interogatie : cine a mai trait acest tip de miracol?
    Desigur, nu multi…insa eu, cred ca stiu :) „de ce?”
    1. Pentru ca unii (majoritatea?) se multumesc cu experienta altora, ii aranjeaza chiar, sa nu incerce marea cu degetul (daca au surprize?) si sa-si forjeze astfel convingerea! ca, oricum, nu ar fi fost ei exceptia de la „regula”.
    Deja, felul in care formulati intrebarea – „Ce student la medicina sau medic stagiar ar indrazni sa-i ceara parerea vreunei somitati din lumea medicala, fara sa se cunoasca?” – cere! un singur raspuns „logic si rational” : nimeni, evident!
    2. Pentru ca „somitatile” nu reactioneaza identic la celebritate, ceea ce nu depinde doar de nationalitate, sau de domeniul de excelenta, ci de mentalitate si de educatie!
    3. Cele 2 categorii precedente sunt in interactiune permanenta, se „modeleeaza” unii pe altii!
    Cu cat sunt mai multi indrazneti, cu atat vor fi mai multe personalitati abordabile, si invers!?

    Altfel spus, ca miracolele sa se implineasca in viata cuiva, este indispensabil ca acel cineva sa creada ca ele sunt posibile!

  6. In 1992 i-am scris o scrisoare lui Otto deHabsburg cerandu-i parerea – eu, un simplu particular – intr-o problema ce privea politica din Romania, din Ardeal mai precis. Am primit un raspuns prompt dar … prea „diplomatic” pentru gustul meu. Dupa vre-o doua luni mi-a scris secretarul sau. Voia sa se asigure ca am primit scrisoarea si daca sunt multumit de raspuns precum si daca mai am intrebari pe aceeasi tema …

    • Daca-mi permiteti o sugestie, multumesc, data viitoare, incercati sa nu uitati sa multumiti pentru raspunsul la o intrebare, indiferent cum il considerati… ;)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro