Băncile centrale au ajuns să fie protagoniste importante ale economiilor moderne în anii 1980-1990, când multe dintre ele au devenit independente formal față de guverne. În România postcomunistă, banca centrală a devenit relativ independentă în 1991, când a fost adoptată o nouă lege de organizare şi funcţionare a Băncii Naţionale a României (legea nr. 34/1991). Acest statut a fost apoi întărit prin legea nr. 312/2004, care, la art.1, alin. 2, prevede expres că „Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă”. La 1 ianuarie 2007, România a aderat la UE, iar Banca Naţională a devenit membră a Sistemului European al Băncilor Centrale, ceea ce a implicat delegarea unor prerogative Băncii Centrale Europene, ea însăşi independentă.1 În prezent, în aproape toate ţările dezvoltate, băncile centrale sunt teoretic independente faţă de guverne, ceea ce i-a făcut pe unii autori să vorbească despre o adevărată eră a băncilor centrale.
După izbucnirea crizei financiare globale din 2008-2009, politicienii din întreaga lume au formulat o serie de critici la adresa băncilor centrale și au cerut implicarea lor mai puternică în finanțarea relansării economice. În România, acuzațiile aduse BNR au vizat modul în care aceasta se comportă față de băncile comerciale, stabilirea ratei dobânzii de politică monetară și a indicatorilor ROBOR ai pieței monetare, administrarea rezervei de aur ș.a.m.d.2
În această atmosferă, unii economiști din mediile academice și unii reprezentanți ai băncilor centrale au redescoperit ideea dirijării creditului, pe care au justificat-o prin necesitatea rezolvării problemelor sociale urgente, create de schimbările climatice, inegalitățile sociale, încetinirea creșterii productivității etc. Alți autori au criticat însă băncile centrale pentru implicarea în politică și abdicarea de la misiunea lor specifică: asigurarea stabilității prețurilor. Politicienii, jurnaliștii și economiștii de stânga au pledat pentru „relaxarea cantitativă”; libertarienii au propus introducerea criptomonedelor create de „minerii” privați; în fine, adepții teoriei conspirației au acuzat autoritățile monetare de complicitate cu „oculta mondială” și alți „dușmani ai poporului”.
În realiate, după declanșarea pandemiei COVID-19, băncile centrale nu au făcut altceva decât să-și reia rolul pe care l-au avut în perioada 1930-1980, când au fost simple instrumente la dispoziția guvernelor. În unele cazuri (de exemplu, SUA și zona euro), băncile centrale au înlocuit chiar guvernele, care s-au dovedit incapabile să acționeze ferm și rapid, devenind, astfel, autoritate fiscală de facto. În alte cazuri (de exemplu, Marea Britanie), banca centrală a acordat statului un volum important de credite negarantate, ceea ce a permis guvernului să eludeze restricțiile bugetare impuse de parlament.
Concepții cu privire la băncile centrale
Aceste evenimente recente au adus în actualitate cele două concepții tradiționale cu privire la banca centrală.3 Conform primei concepții, banca centrală a unei țări este un instrument operațional al politicii fiscale pe care o elaborează și aplică guvernul, rolul și funcțiile sale fiind determinate de avantajul comparativ tehnocratic pe care îl are față de ministerul finanțelor.4 Conform acestei concepții, banca centrală este principala bancă a guvernului și pivotul sistemului de plăți. În a doua concepție, banca centrală este o autoritate publică independentă, ale cărei responsabilități concrete sunt separate oficial de viața politică de zi cu zi. Ea furnizează bunuri publice (stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară), pe care le poate folosi toată lumea și care nu se epuizează pe măsură ce sunt consumate.
Aceste două concepții sunt foarte diferite, ceea ce face ca trecerea de la una la alta să fie adesea dificilă. În țările emergente, chiar și după ce au devenit independente, băncile centrale au fost nevoite adesea să îndeplinească funcțiile unei bănci comerciale, iar, uneori, să acorde credite guvernului. În țările avansate, trecerea de la statutul de organism subordonat executivului la acela de autoritate independentă nu a fost nici aici ușoară, deoarece a ridicat problema limitelor puterilor acestei instituții, problemă care s-a pus și s-a tranșat adesea în detrimentul interesului general. De exemplu, în România, care nu este o țară avansată, dar a adoptat modelul de bancă centrală al unei asemenea țări, acuzațiile la adresa BNR au fost că este ,,stat în stat”, că personalul și conducătorii săi „nu sunt suficient de patrioți”, că „face jocul băncilor străine” ș.a.m.d.5 Asemenea episoade sunt pline de învățăminte, deoarece relevă că separarea puterilor – monetară și fiscală – poate da naștere unor conflicte între responsabilii celor două tipuri de politici.
Funcțiile actuale ale băncilor centrale
Funcțiile actuale ale băncilor centrale sunt rezultatul unei îndelungate evoluții istorice, strâns legate de evoluția sistemelor monetare (etalon aur monede; etalon aur lingouri; etalon aur devize; etc.) și a tehnologiei plăților (monedă metalică din aur sau argint; bancnote; monedă scripturală; monedă electronică; etc.).
În prezent, băncile centrale îndeplinesc mai multe funcții, ceea ce le conferă o mare putere și un rol important în buna funcționare a economiilor moderne. În primul rând, ele au dreptul „regalian” de a creea monedă „legală”, ceea ce constituie o putere de impozitare latentă, de natură să ducă, prin provocarea de inflație sau deflație, la redistribuirea resursele între membrii societății și între generații.6 În al doilea rând, în calitatea lor de creditor de ultimă instanță, băncile centrale sunt în măsură să stabilească cine sunt câștigătorii și perdanții unei situații economice date. În al treilea rând, prin stabilirea unilaterală a condițiilor operațiunilor lor de piață (garanții, termene, contrapartide etc.), ele pot influența alocarea creditului în economie. În al patrulea rând, prin rolul lor de autoritate de supraveghere a sistemului bancar, băncile centrale sunt atât reglementatori, cât și judecători ai instituțiilor de credit.
În aceste condiții, nu este surprinzător că principalii factori responsabili de gestionarea crizei din anii 2008-2009 au ajuns să fie conducătorii băncilor centrale, deși aceștia nu au o funcție electivă. Spre deosebire de criza economică din anii 1929-1933, când măsurile de contracarare au fost inițiate de politicienii aleși (exemplul cel mai cunoscut este cel al președintelui american F. D. Roosevelt), în criza din 2008-2009, nici un politician ales nu a încercat să explice populației măsurile pe care le-a luat în numele și interesul acesteia.
Principala consecință a acestor schimbări este necesitatea extinderii unor principii de natură politică în sfera de acțiune a băncilor centrale. Separarea puterilor în stat – trăsătură importantă a sistemelor de guvernare democratice – implică independența băncii centrale. În caz contrar, guvernanții pot recurge la „mașina de tipărit bani” pentru a-și finanța proiectele „de suflet” și a-și îmbogăți susținătorii, fără a fi nevoiți să se prezinte în fața adunărilor alese pentru a obține aprobarea legală. Autocrații în devenire – de stânga sau de dreapta – sunt sensibili la avantajele deținerii sau controlului puterii monetare; istoria monetară mai veche sau mai nouă este plină de exemple în acest sens.
Cu toate acestea, libertatea de acțiune a conducătorilor băncii centrale, care nu sunt aleși prin vot universal, trebuie limitată prin lege. Această limitare legală le conferă legitimitate –cerință democratică ce se dovedește importantă mai ales în cazurile în care băncile centrale sunt forțate de împrejurări să ducă o politică monetară restrictivă și, deci, nepopulară.
În general, legitimitatea unei instituții publice depinde de modul în care aceasta respectă valorile politice profunde ale societății. În cazul regimurilor politice democratice, aceste valori cuprind drepturile omului, egalitatea în fața legii, pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat, statul de drept etc. Prin această prismă, băncile centrale nu pot constitui o excepție.
Într-o amplă și documentată lucrare consacrată condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească bancherii centrali, tehnocrații și alți factori de decizie nealeși pentru a rămâne în slujba interesului general, un autor cu o bogată experiență în conducerea unor bănci centrale, P. Tucker, enumeră următoarele principii ce trebuiesc respectate în cazul în care puterea este delegată unor organisme independende: stabilirea unui obiectiv realizabil; neimplicarea în marile decizii cu privire la repartizarea veniturilor; aplicarea regulei „un om un vot” în luarea deciziilor organelor de conducere; publicarea regulamentului de funcționare; transparența și explicarea deciziilor în fața opiniei publice; suspendarea independenței în mod legal – în caz de necesitate; etc.7
În cazul băncilor centrale moderne, aceste principii se concretizează în măsură mai mare sau mai mică prin legea lor de organizare și funcționare și prin alte reglementări referitoare la activitatea financiar-bancară. După cum arată autorul menționat, aceste acte normative ar trebui să acopere cel puțin următoarele elemente publice și private: un obiectiv definit în mod clar (de exemplu, o țintă de inflație); interzicerea creditării directe a statului, a cărei aprobare trebuie să revină exclusiv parlamentului; posibilitatea de a efectua doar acele operațiuni de piață ce sunt necesare pentru atingerea obiectivului; în calitate de creditor de ultimă instanță – interzicerea sau condiționarea strictă a acordării de credite instituțiilor financiar-bancare fundamental insolvabile; obligativitatea instituțiilor de credit de a deține rezerve (sau active ușor de transformat în rezerve), a căror mărime crește în funcție de gradul de îndatorare, de risc și de gravitatea consecințelor sociale ale falimentului lor; etc. Pe scurt, legislația trebuie să încerce să evite abuzul de putere ce ar putea fi comis de băncile centrale în situații de urgență; formal, orice extindere temporară a puterii băncilor centrale și orice utilizare excepțională a acestei puteri necesită o reglementare specială, transparentă și conformă cu misiunea lor principală.
Revenirea la funcția de instrument operațional
Stările de lucruri create de pandemia COVID-19 sunt la antipodul acestor principii. În SUA și în zona euro, de exemplu, conducătorii băncilor centrale au devenit protagoniști de facto ai scenei economice, deoarece sistemele constituționale din aceste țări i-au împiedicat pe politicienii aleși să adopte deciziile necesare. În România, pentru ca guvernul să poată lua unele măsuri de compensare a efectelor economice negative ale epidemiei, președintele a trebuit să instituie starea de urgență, ceea ce a dat naștere la numeroase critici din partea adeversarilor săi politici.8
În aceste condiții, problema care se pune este cea a aspectelor constituționale ale măsurilor excepționale luate de băncile centrale pentru continuarea activității economice și distribuirea de lichidăți populației și întreprinderilor. Aceste măsuri par contradictorii, deoarece relevă atât independența băncilor centrale, cât și subordonarea lor față de guverne.
La o extremă, unele măsuri arată că banca centrală acționează liber în cadrul misiunii sale, însă este protejată de ministerul finanțelor, care este conștient că cei care suportă riscurile pe termen lung sunt contribuabilii. În cealaltă extremă, banca centrală pare că acționează în numele guvernului. Ea nu face altceva decât să aplice deciziile discreționare luate de ministerul finanțelor: ea nu-și asumă nici un risc, ci doar creditează (direct sau indirect) statul. Banca centrală rămâne formal o instituție independentă, însă puterea publică îi ordonă să efectueze anumite operațiuni, inclusiv să acorde credite guvernului și celorlalte organisme publice și să cumpere direct de la aceste organisme titluri de credit.
În ambele cazuri, răspunsul la întrebarea dacă paradigma independenței băncii centrale mai este sau nu valabilă depinde de cine și ce decide. Oricum, chiar dacă se constată că independența este practic suspendată, ar trebui ca acest lucru să se facă în mod clar, după cum tot clar ar trebui să se indice calea de ieșire din această situație.
În acest context, trebuie spus că există întotdeauna adversari ai independenței. Deși se pot găsi numeroase modalități de anulare a prevederilor legale referitoare la independența băncii centrale, acestea pot fi încadrate în două strategii generale, având fiecare variante vizibile și ascunse.
O metodă frecvent folosită pentru subordonarea băncilor centrale este numirea persoanelor din organele de conducere a acestora. După cum arată numeroase relatări de presă referitoare la diferite țări, inclusiv SUA, această operațiune nu este tocmai ușoară, deoarece, în unele cazuri, candidații favoriți nu au calificarea necesară, iar în altele, deși sunt excelenți din punct de vedere profesional, se dovedesc a fi aliați discreți și devotați ai unor politicieni de vază.
O altă soluție pentru anularea independenței constă în modificarea misiunii instituției. În forma sa rudimentară, operațiunea se realizează simplu prin votarea modificării sau abrogării legii de organizare și funcționare a băncii centrale. Această metodă nu este însă nici ea ușoară, deoarece este foarte vizibilă și, de aceea, poate da naștere la reacții puternice din partea adversarilor politici sau a societății. Un procedeu mai subtil este încărcarea băncii centrale cu foarte multe responsabilități până acolo încât orice bancher central rezonabil înțelege că trebuie să se consulte cu conducătorii politici cu privire la modul de folosirea a puterilor lărgite ce i-au fost conferite. Cu cât băncile centrale acceptă cu mai mare plăcere să fie numite „singura salvare”, cu atât va fi mai ușor pentru politicieni să le dea tot mai multe sarcini și, în modul acesta, să le compromită.
Restabilirea independenței
Restabilirea independenței băncilor centrale după pandemie și menținerea pe termen lung a acestei independențe, pentru a le permite să acționeze pentru stabilitatea sistemului monetar și separarea puterilor din punct de vedere monetar și fiscal, necesită o mare prudență. După cum se arată în lucrarea citată a lui P. Tucker, se impun cel puțin următoarele cinci măsuri:
1) Încetarea rolului băncii centrale de instrument operațional în raport cu ministerul finanțelor pentru a-și regăsi independența pierdută în vremea pandemiei și a redeveni o autoritate decizională legitimă;
2) Revizuirea strategiilor de politică monetară pentru ca aceste strategii să funcționeze inclusiv în cazul dobânzilor zero, deoarece, în absența unei reveniri a creșterii productivității, această situație riscă să apară tot mai des;
3) Reexaminarea atribuțiilor referitoare la asigurarea stabilității financiare, printre care se numără regimul general al băncilor paralele (shadow banking system), standardele legale referitoare la capacitatea sistemului financiar de a face față șocurilor (financial system resilience), interzicerea oficială a acordării de credite instituțiilor financiare fundamental insolvabile și o independență sporită față de industria financiară. Aceste măsuri sunt susceptibile să stopeze tendința de dereglementare imprudentă, manifestată în ultimii ani, care a dus la apariția piețelor companiilor supraîndatorate (trading markets overleveraged) chiar și înainte de declanșarea crizei pandemiei;
4) Moderația conducătorilor băncii centrale, care se pot concentra, în cazul în care instituția este independentă, mai degrabă pe asigurarea stabilității prețurilor și a stabilității financiare, decât pe rezolvarea tuturor problemelor societății;
5) Vigilență sporită și conștiința clară a existenței unor încercări subtile, însă repetate, de repolitizare a băncilor centrale pentru servirea unor interese de grup, ceea ce poate aduce laude în prezent, dar și acuzații grave în viitor. În definitiv, politica este arta compromisului și nu poate acorda prea mare atenție subtilității problemelor monetare.
În concluzie, dincolo de practicile actuale, care sunt în mod evident foarte reale și urgente, este necesară păstrarea integrității acestei instituții foarte importante, care este banca centrală.
NOTE___________
1-S. Cerna, Independenţa băncii centrale: angajament credibil de promovare a stabilităţii, Ziarul Financiar, 10.10.2016, http://www.zf.ro/opinii/independenta-bancii-centrale-angajament-credibil-de-promovare-a-stabilitatii-15787113; Țintirea inflației, independența și credibilitatea băncii centrale (I, II), https://www.contributors.ro/%c8%9bintirea-infla%c8%9biei-independen%c8%9ba-%c8%99i-credibilitatea-bancii-centrale-i/, https://www.contributors.ro/%c8%9bintirea-infla%c8%9biei-independen%c8%9ba-%c8%99i-credibilitatea-bancii-centrale-ii/
2-S. Cerna, Banca Națională pe banca acuzațiilor, Piața Financiară, Nr. 12-01 (265-266)/2017-2018, p. 22-24,
https://www.academia.edu/36097730/BANCA_NA%C5%A2IONAL%C4%82_PE_BANCA_ACUZA%C5%A2ILOR
3-F. Capie, Ch. Goodhart, N. Schnadt, Evoluția băncilor centrale, în vol.: „Viitorul băncilor centrale”, Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României”, Serie nouă, Curtea Veche, București, 2019, p. 13-144.
4-S. Cerna,Banca centrală prin prisma teoriei birocrației. Cum să decodificăm canalele ascunse de comunicare între banca centrală și lumea politică, Ziarul Financiar, 07.11.2016, https://www.zf.ro/opinii/banca-centrala-prin-prisma-teoriei-birocratiei-cum-sa-decodificam-canalele-ascunse-de-comunicare-intre-banca-centrala-si-lumea-politica-15919510
5 -S. Cerna, Banca Națională pe banca acuzațiilor, ed. cit.
6-S. Cerna, Creditarea statului de către banca centrală și consecințele sale,
7-P. Tucker, Unelected Power: The Quest for Legitimacy in Central Banking and the Regulatory State, Princeton University Press, 2018.
Autorul a fost vice-guvernator al Băncii Angliei și director al Băncii Reglementelor Internaționale, iar în prezent este profesor la Școala de Administrație Publică a Universității Harvard.
8-S. Cerna, Drumul înapoi către servitute,https://www.contributors.ro/drumul-inapoi-catre-servitute/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Traim intr-o lume interconectata si interconectabila in care bancile centrale au rolul de protectie si de asigurare a unor conditii financiare , ce pot produce beneficii tarilor de origine . Mai nou , Banca Centrala Europeana poate prelua , cumpara ,active economice din intreaga Europa si poate asigura, in caz de nevoie , moneda euro, acolo unde lipseste . Totul functioneaza ca un intreg si interdependenta va fi si mai mare in viitor .
Banca Federală FED în SUA a decis păstrarea dobânzii zero încă mult timp. Jobs, jobs, jobs e țelul superior al FED.
…”… băncile centrale nu au făcut altceva decât să-și reia rolul pe care l-au avut în perioada 1930-1980, când au fost simple instrumente la dispoziția guvernelor. În unele cazuri (de exemplu, SUA și zona euro), băncile centrale au înlocuit chiar guvernele, care s-au dovedit incapabile să acționeze ferm și rapid, devenind, astfel, autoritate fiscală de facto. …”…..
La Paris rolul BCE/Frankfurt e văzut ca cel din Franța: supus politicii (guvernului). Economia e dirigată puternic de politicienii francezi. Nu e aceptat peste tot în ZE/UE. Vom vedea cum se manifestă conflictele de interese în ZE Zona Euro. Relatia 1 Euro = 1,18 Dolari azi pare să dovedească stabilitatea monedei Euro.
Ce se va intampla cel mai probabil va fi inflatie, care in fond e un furt cu acte in regula. As fi interesat sa stiu care va fi mecanismul magic prin care sutele de miliarde de euro (si de dolari, desigur) aruncate pe piata nu vor crea inflatie.
Personal am trait in Romania inflatia galopanta a anilor ’90, in care s-a ajuns de la salarii de 1200-2500 lei la o sticla de jumatate de litru de cola 5000 lei si un hamburger 3000-10000 lei pe parcursul catorva ani. Inundarea pietei cu bani va avea in mod sigur consecinte, insa pentru personajele implicate in procesele de decizie rostogolirea consecintelor inca x ani este desigur o idee buna de declinare a raspunderii…
In momentul de fata tot ce facem este sa ne scufundam tot mai tare in datorii care nu vor putea fi platite vreodata, lichiditati care in foarte multe cazuri se vor duce spre pomeni electorale si afaceri care ar fi trebuit sa fie de multa vreme in faliment…Bancile centrale imi aduc aminte de orchestra de pe Titanic.
Rezumand, ne-am batut joc de viitorul nostru si al copiilor nostri, din pura lacomie.
Din păcate e așa.
Copii sunt furați de părinți și bunici. Nu e normal. Banii de hârtie își pierd puterea de cumpărare pe zi ce trece. Nu se observă la toate preturile. Bunurile materiale, locuințe, clădiri, aur, hârtii de la bursă plutesc deasupra inflației ca un vapor pe apă. Bunurile materiale își păstreaza în mare măsură valoarea. Se scumpesc „numeric”.
Consumatorii văd la chirie, incălzire, benzină, curent an de an cum se scumpește ce-a ce este necesar zi de zi.
Devalorizarea permanentă a banilor de hârtie e tradiția mediteraneană în Italia, Franța, Grecia etc. Franța a impus „Uniunea datoriilor de state” prin ușa de dos. Datoriile Comisiei UE sunt datorii comunitare. Conflictele de interese ale Comisiei UE cu Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda și Austria sunt numai un început. Nu știm cum se va transforma UE.27, cum va evolua moneda Euro.
Post-fiat si dupa ce quantitave easing a devenit absolut „mainstream” inflatia a devenit ceva imposibil de evitat. Traiul pe credit a devenit din eveniment izolat o obligatie. Iresponsibilitatea o virtute. Cat va mai dura petrecerea?…Cand vine chelnerul sa incaseze ca trebuie sa faca casa? :))
Teoretic, petrecerea mai poate dura mult. Limita de indatorare la nivelul actorilor statali/globali este una pur teoretica, datoria nu poate si nu va fi vreodata platita :))
Inflatia este dorita politic prin simplul fapt, datoriile imense ale statelor pot fi returnate mai usor si raitingul pozitiv de bun datornic mentinut, din buzunarele/conturile celor care detin lichiditati dar nu numai.
Numai un „cut” radical prin stergerea datoriilor suverane intr-o anumita masura poate rezolva situatia in timp altfel bulgarul datoriilor devine tot mai mare si ne va sufoca.
Romanii in laboratorul european / 247 / Banca Nationala
a România, BNR, nu a adoptat modelul de bancă centrală din Lumea II sau III, nevoita să acorde credite guvernului, ci modelul Lumii I, a tarilor puternic dezvoltate, UE/BCE, de aceea trecerea de la statutul de organism subordonat executivului la acela de autoritate independentă e pus mereu la indoiala, acuzațiile la adresa BNR că este ,,stat în stat”, „nu este suficient de patrioata”, „face jocul băncilor străine”, „nu aduce aurul de la Londra la Bucuresti“ apar frecvent in discursul Frontului Salvarii ortodoxe FSN/PSD, chiar daca a aderat la UE si NATO e in Ardeal, Valahia si Dobrogea.
In conditiile pandemiei Coronavirus lumea inspaimantata renunta la traditia neoclasica si adopta o politica autoritara, care pune la indoiala independența teoretica si practica a băncilor centrale. Deja BCE, Banca Centrala Europeana, a preluat datorii ale statelor, Grecia, Italia etc. si firmelor Simens etc. in valoare de 40% din PIB-ul UE de 15.351 miliarde Euro in 2017 si FED-ul, Banca Centrala a USA, a preluat datorii ale corporatiilor Coca Cola etc. in valoare de 30% din BIP-ul USA de 20.580 miliarde dolari in 2018, fenome de neimaginat in secolul trecut si cu consecinte imprevizibile, greu de prevazut in noul Razboi Rece intre USA si China si noile sfere de influenta din secolul nostru. vezi Silviu Cerna, Băncile centrale în vremea pandemiei, contributors, Bucuresti, 02/09/2020
Romanii in laboratorul european 208 / cu virusi si vampiri; 171 / geopolitic. Coronavirus; 156 / Religia Siguranței; 125 / pandemia de coronavirus; 113 / frica, panica; 112 / China infecteaza; 67 / in vreme de molima; 66 / Coronavirus si UE; 65 / ciuma si holera?; 64 / devalmasia Coronabond
http://www.gandaculdecolorado.com/fraude-financiare-inocente-7/
Actuala „menire” a bancilor centrale este cea de dezechilibrare masiva a vietii economice din multe tari si de „exproprierea” celor care detin economii.
That’s a bingo! Desi cei care au economii, in cazul in care au un pik de creier, pot prinde castane imobiliare (de exemplu) relativ ok. Cel mai mare risc e sa stai naiv si relaxat pe economii fiat in banca :))
Apropos, in tarile cu apa calda vad de ceva luni o gramada de bani „speriati” intrand in imobiliare. E chiar mai interesant decat fuga spre argint-aur din prisma volumului de lichiditate absorbit.
Reflectand zilele trecute, am avut o epifanie tarzie; cat de trist trebuie sa fie in zona euro/dolar, nici macar un „run on the bank” ca lumea nu mai poti sa faci, e lichiditate pentru 7 generatii :))
Piata este sufocata si inundata de bani pusi la dispozitie sub presiune politica fara discernamant de banciile centrale, banii nemai avand „un pret” sub forma dobanzilor.
Normal ca piata imobiliara „explodeaza” preturile imobilelor urcand, investitia in caramida si beton fiind cea mai la indemana insa cu efecte imprevizibile.
Piata financiara decuplata de economia reala a „luat-o de mult razna” investorii cautand tot felul de oportunitati in care se pot investi bani luati mai pe nimic, cu credite a caror rate tind catre zero.
Astfel sunt tinute in viata firme care de mult ar fi trebuit sa dispara, datoriata informatiilor false respectiv informatii trunchiate se investesc bani in domenii fara viitor, astazi contand numai profitul imediat si profitul obtinut prin trazactii efectuate si dominate de algoritmi.
Nu e chiar atat de simplu.
Ca sa cumperi si sa vinzi un imobil platesti un pret. Dureaza un timp. Imobilele nu sunt lichiditati :-).
De fapt sigurul hedging, dar si acesta doar pe termen lung, este aurul.
Dupa parerea mea, nimeni nu scapa nelovit de inflatie, doar ca unii au capacitate mai mare de a se auto-amagi.
==
Inflatia e imposbil de inteles de 90% din populatie. Asa ca e rentabil politic sa o folosesti. Nu se prinde de fapt nimeni. Iar daca totusi se prinde, ca partid ai solutia la indemana: de vina e banca centrala, sau firmele hraparete, sau multinationalele, sau hotii de patroni sau… sau… sau…. Minciuni usor de inghitit de cei 90%
====
Inflatia e un fel de haiducie monetara: ia de la cei care muncesc pentru a da puturosilor.
De-asta spun ca Romania e o tara fara viitor.
„Conducerea şi angajaţii BNR pot continua să muncească serios şi competent şi să spere că totul va fi bine.”
În nota de subsol 2, autorul articolului face trimite la un text publicat în revista Piața Financiară, în care sunt citate din zicerile inepte ale d-lui M Tudose cu privire la BNR, criticate amplu la vremea respectivă. S-ar fi putut face referire și la d-nii Șerban Nicolae și Eugen Nicolicea, Liviu Dragnea și Niculae Bădălău, promotorii legii pentru modificarea art. 30 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României. Doar că asemenea inepții nu au ce căuta într-un articol științific, „serios și competent”…
Ingerințe ale politicului sunt uzuale în cazul BNR, iar auzindu-l vorbind pe „fostul viitor prim-ministru” Leonardo Badea, spre exemplu, este imposibil să nu te gândești la „subordonarea băncilor centrale [prin] numirea persoanelor din organele de conducere a acestora”. (În treacăt fie spus, nici înaintașii domniei-sale, Olteanu, sau Voinea n-aveau ce căuta, cred eu, în funcțiile respective.)
Domnul Guvernator spune cu entuziasm în repetate rânduri că BNR conlucrează cu guvernul și „colaborarea cu Ministerul de Finanţe, deci legătura dintre politica monetară şi politica fiscală, pentru că aici au fost cele mai multe discuţii, întâlnirile dintre specialiştii noştri şi cei de la Ministerul de Finanţe sunt nu o dată pe săptămână, câteodată sunt chiar de mai multe ori pe zi.”
În realitate, Banca Centrală a României este o anexă a guvernului, cu aere de independență, de 30 de ani. Indiferent cât de ineficiente au fost politicile guvernamentale (eufemistic vorbind, în realitate au fost deseori criminale din punct de vedere economic, menținând România într-o stare de subdezvoltare în raport cu celelalte state din Uniunea Europeană, fiind țara cu cei mai săraci cetățeni), BNR a sprijinit guvernul prin politicile monetare și a disipat în rândul populației, prin inflație, paguba generată de furtul din resursele publice (indiferent că au fost risipite prin măsuri populiste, sau au fost însușite ilegal de membrii cleptocrației – dacă-mi amintesc de Bancorex și de faptul că plătesc și astăzi „centul Blănculescu”, m-apucă nervii).
Deja am lungit destul comentariul… BNR ar face bine, conform Tratatelor, să respecte planul de convergență și să facă demersurile onest și fără abatere, împreună cu guvernul „cu care colaborează”, pentru adoptarea în cel mai scurt timp a monedei comune europene. Și să prezinte public lunar pașii pe care-i face împreună cu acesta în parcurgerea etapelor. Altfel, BNR nu doar că asigură condițiile de hazard moral pentru givernul României (oricare ar fi el), ci este complice la înapoierea României și sărăcirea cetățenilor ei.
@ Constantin _ in ultima vreme m-am convins ca atata vreme cat matusalemicul & neinlocuibilul benerescu + ciracii domniei sale sunt la carma institutiei aderarea la ZE ba chiar & la sp Schengen sunt amanate la calende; e induiosator cum e exolicata aceasta situatie in verbiajul pasaresc al breslei de fiecare data cand revine in discutie acest topic _ asta e!
Aderarea la Euro este un obiectiv greu de îndeplinit si nu cred ca România va intra mai repede de 10 ani in acest club (daca el va rezista). Asta pentru ca aderarea presupune o diciplina bugetara mai serioasa, un control al inflației si pierderea capacității de a cumpara electoratul. Nu cred ca BNR ar fi marele perdant, ci politicienii locali.
În condiții de criză fără cooperare între Guvern și BNR nu poate exista macro-stabilizare. Explicația este simplă, BNR controlează parghia monetară, Guvernul parghia fiscală, cele două nu pot funcționa antagonic, se anihilează reciproc.
In condiții normale, uneori BNR compensează excesul de utilizare a stimulentelor fiscale cu politici monetare menite să mențină echilibrul economic.
Chiar dacă BNR este autonomă față de guvern, un nivel de coordonare este imperativ.