Basm terapeutic pentru cei mari

Guw Zak trăia într-un sătuc aproape de Nesfârşitul Deşert. Era un băiat obişnuit, nici mai isteţ şi nici mai bleg decât alţi copii de vârsta lui. Nici mai leneş, nici mai harnic. Ştia să scoată apă pentru cămile din fântâna din centrul satului, se descurca binişor şi cu maniocul cu care trebuia să ademenească struţii din marginea aşezării lor. Uneori chiar se încumeta să mânuiască chakramul, ca să mai sperie măcar haitele de hiene ce dădeau târcoale cirezii de bivoli, cea mai mare avere a satului.

Ştia foarte bine Guw Zak că se apropie vremea când el şi ceilalţi copii de vârsta lui vor fi duşi la casa Marelui Şaman Ţ’tor, cel ce ştia să desluşească celor curioşi curcubeul sau când antilopa îşi înţarcă puiul. Mai ştia şi câte stele strălucesc pe cer sau cum trebuie lustruiţi solzii unui dragon. Dar câte nu ştia Marele Şaman Ţ’tor… Urma Colosala Călătorie în deşert.

Guw Zak a început să-şi pregătească cele necesare. Puse în traista din piele de crocodil, primită în dar de la bunicul său, tot ce Marele Şaman Ţ’tor poruncise să ducă: o pietricică verde de jad, două fire din coama unui leu, un os de zebră de munte, o tăbliţă de abanos. Mai trebuiau cinci pene mici de păun, dar aici Guw Zak se încurcă. Evident, nu ştia să numere, aşa că a trebuit să pună câte o pană pe fiecare deget de la mână şi asta nu a fost tocmai uşor, dar cu ceva caznă reuşi în cele din urmă.

Şi ziua a venit. Părinţii l-au dus pe Guw Zak la cortul Marelui Şaman Ţ’tor. Toţi prietenii lui erau aici, fiecare cărându-şi traista cu cele de trebuinţă pentru Colosala Călătorie. Au intrat cu teamă, dar şi cu multă curiozitate, în cortul Marelui Şaman Ţ’tor. Şi când Soarele a apărut de după dealul pe care trăia mamba ucigaşă, Marele Şaman Ţ’Tor li s-a înfăţişat. Le-a zâmbit şi în acel moment ochii lui Guw Zak s-au luminat, teama a dispărut şi din toată fiinţa lui a simţit că vrea să înceapă Colosala Călătorie.

-Nu vom zăbovi, viteji pui de vânători, vom porni astăzi, le-a zis Marele Şaman Ţ’tor. Arătaţi-mi cu toţii pietricica verde de jad.

Şi fiecare a scotocit în traistă şi a arătat pietricica.

-Arătaţi-mi firele din coama leului, osul de zebră de munte, tăbliţa de abanos şi penele mici de păun!!

Şi ei le-au arătat.

-Pe lângă toate acestea, fiecare din voi va primi o Ma’ca, pe care o va duce în Colosala Călătorie.

-Dar Mare Şaman Ţ’tor, ce este această Ma’ca? a întrebat Guw Zak.

-Vei vedea numaidecât, veni răspunsul.

La ieşirea din cort, pe fiecare copil îl aştepta câte o Ma’ca. Era un fel de cufăraş cenuşiu, fără mânere.

-Pornim! Fiecare din voi să-şi ia câte o Ma’ca şi la drum!, zise Marele Şaman Ţ’tor.

Cu toţii au înşeuat cămilele, dar Marele Şaman Ţ’tor i-a dojenit.

-Nu vom călători pe cămile. Strămoşii noştri ne-au spus în înţelepciunea lor că de când nisipul e nisip, slava ce purcede din Colosala Călătorie poate să vină doar dacă în anii de pribegie prin Nesfârşitul Deşert oamenii sunt neînsoţiţi de cămile. Şi nici şoimi nu luaţi cu voi, nu v-ar fi de niciun folos. Vom avea ca ajutoare câţiva şamani mai mici, pe care înţelepţii satului îi trimit să ne însoţească. Am nădejdea că vor fi sfetnici buni pentru voi.

Aşadar, au pornit. Înaintau anevoios prin Nesfârşitul Deşert. Satul rămase de multă vreme în urmă. Ma’ca era grea şi neavând mânere, fiecare din ei o ducea cum putea. Unii o duceau pe cap, ţinându-i echilibrul cu o mână pe, alţii subţioară, alţii, mai norocoşi, reuşiseră să o îndese în traistă.

După o vreme, Guw Zak şi ceilalţi şi-au făcut curaj şi au întrebat:

-Mare Şaman Ţ’tor, ce vom face cu Ma’ca?

-Veţi vedea voi, veni răspunsul. Ma’ca este de mare folos, e un dar minunat al spiritelor strămoşilor noştri.

Trecuseră zile, apoi săptămâni, apoi luni din Colosala Călătorie. Din când în când găseau câte o oază, dar popasurile erau scurte. De acum, Guw Zak ştia când sunt patru sau când sunt cinci pene de păun fără să le mai pună pe degete, ştia să pună un fir din coama leului pe pietricica de jad pentru a se feri de duhurile rele ale deşertului, a învăţat apoi să scrijelească tăbliţa de abanos cu osul de zebră. Cei mai curajoşi dintre ei reuşeau să lupte cu mâinile goale cu şacalii rătăciţi prin deşert. Aproape în fiecare zi, Marele Şaman Ţ’tor le arăta felurite chipuri în care ar putea duce Ma’ca. Bine, el era mai puternic, reuşea să o ţină pe trei degete, o muta din podul palmei stângi pe picior, o sălta îndemânatic pe umeri.

Aproape un an i-a luat lui Guw Zak până a reuşit să arunce Ma’ca un stânjen deasupra capului şi să o prindă fără să o scape. Marele Şaman Ţ’tor era nemilos cu cei ce scăpau Ma’ca. Îi oprea de la porţia zilnică de apă , dar cea mai înfiorătoare pedeapsă, e drept că rar folosită, era să-l abandoneze în deşert pe cel ce nu dovedea deloc pricepere în cărat Ma’ca. Pe măsură ce timpul trecea, copiii se întrebau neîncetat în sinea lor, ba uneori din nou prindeau curaj şi îl întrebau pe Marele Şaman Ţ’tor, la ce o fi bună Ma’ca.

-Veţi vedea, v-am mai spus. De ce întrebaţi mereu? Voi trebuie să vă străduiţi să fiţi îndemânatici cu Ma’ca. Pe ceilalţi şamani ce ne însoţesc, i-aţi întrebat? Că şi pentru ei e trebuincioasă Ma’ca.

-I-am întrebat, Mare Şaman Ţ’tor, dar pe deplin niciunul nu ne-a lămurit. Unul ne-a zis că, în timp ce ne arată cum împletim din firele din coama leului un pieptăraş bun de dat în dar Împărătesei Termitelor, dacă o vom întâlni cumva, putem să ne adăpostim după Ma’ca pentru a ne apăra de arşiţa Soarelui. Altul, maestrul bucatelor, ne-a spus că e bine să tocăm pe Ma’ca ierburile şi mirodeniile, înainte de a le fierbe. Altul, cel pleşuv şi pământiu la chip, a zis că pentru el Ma’ca e bună doar ca să ne înveţe cum putem alerga mai iute fără Ma’ca, dacă ne fugăreşte vreo sălbăticiune prin deşertul ăsta primejdios. Şi toţi spun că doar tu, Mare Şaman Ţ’tor, ai putea să ne spui la ce e bună cu adevărat Ma’ca.

Uneori, se întâlneau în Nesfârşitul Deşert cu alţi drumeţi. Guw Zak aflase de la aceştia că s-ar auzi de călători care au răzbit cu Ma’ca, şi chiar au reuşit să vadă ce e înăuntrul ei, ba chiar i-au desluşit rostul. Cum anume se putea înfăptui o aşa minune, era peste putinţa lui să priceapă.

Alteori, Guw Zak sau câte un tovarăş de drum răbufnea înciudat:

-Mare Şaman Ţ’tor, măcar dacă am şti ce are Ma’ca pe dinăuntrul ei şi tot ar fi ceva. Noi toţi am duce-o mai cu drag dacă am şti la ce e bună, ce foloase vom avea din ea.

-Ma’ca te ajută în viaţă, cu nenumărate prilejuri, venea răspunsul.

-Cum, cum, cum ? De ce nu putem vedea de pe acum acele minunăţii de care ne tot spui? NIşte foloase mici, după priceperea minţii noastre. Nu-ţi ascundem, Mare Şaman Ţ’tor, că aproape toţi începem să urâm Ma’ca.

Marele Şaman Ţ’tor se încrunta amarnic la auzul acestor vorbe şi tăcea.

Anii treceau. Guw Zak şi ceilalţi copii ştiau o sumedenie de lucruri: noaptea puteau aduna roua din deşert, cu pietricica verde de jad aprindeau focul, cu penele de păun ştiau să gâdile văzduhul pentru a scăpa de hoardele de licorni care altfel, poate, i-ar fi atacat. Marele Şaman Ţ’tor le-a arătat cum pot să se ferească de înfricoşătorul venin al scorpionilor sau cum să recite mantrele care alungă trimişii lui Belphegor. Unii ştiau să rotească Ma’ca pe un deget sau să o arunce cu măiestrie prinzând-o apoi pe degetul mare. Cei mai lăudaţi de Marele Şaman Ţ’tor erau cei ce prin rarele oaze din drum se luau la întrecere cu alţi călători în turnirurile de îndemânare cu Ma’ca. Puţini, tare puţini la număr, aceştia primeau apă rece, portocale, boabe dulci de muştar şi Marele Şaman Ţ’tor le arăta pe tăbliţa de abanos alte taine ale meşteşugului Ma’ca. Dar nici măcar acestor fericiţi aleşi nu li se împărtăşea taina cea mare, la ce ar fi bună cu adevărat Ma’ca.

Colosala Călătorie se apropia de sfârşit. Copiii de odinioară erau acum nişte flăcăi puternici şi nişte fete mândre. Renunţaseră de mulţi ani să-l mai întrebe pe Marele Şaman Ţ’tor la ce ar putea folosi Ma’ca. Nici între ei nu mai vorbeau despre aceasta. Vraja pe care Ma’ca o avusese asupra lor când erau copii se destrămase. Oricum, învăţaseră multe de la Marele Şaman Ţ’tor şi de la ceilalţi şamani. Unii erau de-a dreptul maeştri pricepuţi în meşteşugul Ma’ca. Ştiau cum trebuie să-ţi aşezi capul pe Ma’ca dacă vrei să auzi şoaptele serafimilor din stele, puteau răsuci Ma’ca de trei ori pe degetul mic fără ca aceasta să cadă, reuşeau să aşeze mai multe Ma’ca una peste alta, iar în fiecare colţ aşezau un papagal şi priveliştea asta încânta toate privirile. Unii chiar au ajuns să spună că e frumoasă Ma’ca. Oricum, multe alte lucruri învăţaseră în Colosala Călătorie.

Culmea ciudăţeniei a fost când unul din ei a spus că ştie la ce serveşte Ma’ca şi că el crede că i-ar fi de folos în viaţă. Nu Marele Şaman Ţ’tor i-a desluşit taina, el zicea că singur a ajuns la ea. Dar era unul singur şi ceilalţi erau mulţi, tare mulţi şi dacă l-au crezut sau nu e lipsit de importanţă, câtă vreme pe nimeni nu mai interesa acest fapt. Şi chiar dacă i-ar fi interesat, Colosala Călătorie se încheiase. Şi pentru Guw Zak timpul trecuse, parcă pentru a se împlini cuvintele scrise pe un pergament de un călător din alte vremuri, Eclesiast pe nume: Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.

Când s-au întors în satul lor, părinţii lui Guw Zak erau bătrâni. Guw Zak a văzut că e vremea să se hotărască ce va face în viaţă. Şi Guw Zak a hotărât că va face ceea ce credea că se pricepe să facă cel mai bine: să ţesale bivolii din cireada satului. Apoi, într-o bună zi s-a însurat cu o fată harnică şi şi-au văzut liniştiţi de traiul lor.

Din când în când, se întâlnea cu prietenii la cârciuma din sat şi, lângă un rachiu de mei, depănau amintiri din Colosala Călătorie. Aşa a ajuns Guw Zak să afle că prietenii lui aveau, aidoma lui, sufletul plin de ură când le venea în minte Ma’ca. Erau convinşi că nu serveşte la nimic. Că dacă n-ar fi aşa, Marele Şaman Ţ’tor le-ar fi spus. Şi se minunau din nou când auzeau vorbindu-se în stânga şi-n dreapta că Ma’ca ar fi bună la ceva, că suliţele ce le foloseau când apărau satul de rinocerii fioroşi erau făcute folosindu-se într-un fel sau altul Ma’ca sau că fără de aceasta nu se putea nicidecum face zidul care apăra satul de sălbăticiunile de dincolo de dune.

Cel mai tare îi înjurau pe cei ce spuneau că Ma’ca e în toate. Nu înţelegeau cum vine asta, nimeni nu le arătase niciodată.

Nici pe Marele Şaman Ţ’tor nu l-au cruţat anii. Colosalele Călătorii pe care le-a făcut de-a lungul vieţii l-au îmbătrânit şi sprinteneala de odinioară l-a părăsit. Acum bea ceaiuri de păpădie şi se înfofoleşte cu pătura de antilopă. Uneori, înainte de a adormi, îşi aminteşte întrebarea pe care mulţi i-o puneau în Colosalele Călătorii: la ce foloseşte Ma’ca?

Zâmbeşte o clipă în sinea lui şi adoarme.

________________________________

Dragă cititorule, aruncă un bob de zăbavă şi cugetă la întrebările de mai jos, poate reuşim împreună să desluşim simbolurile din acest basm.

1. Ar putea Guw Zak să simbolizeze un elev obişnuit, banal şi atemporal, aşadar inclusiv un elev român din mileniul al treilea?

2. Colosala Călătorie ar putea să semnifice perioada şcolarizării?

3. Marele Şaman Ţ’tor ar putea fi personificarea unui învăţător sau a unui profesor de matematică?

4. Ma’ca ar putea simboliza matematica?

5. Faptele relatate în basm ar putea avea vreo legătură cu modul în care se predă matematica în România?

6. Care variantă crezi că e plauzibilă? Marele Şaman Ţ’tor ştia în tinereţe la ce s-ar putea folosi Ma’ca şi a uitat, odată cu trecerea anilor? Sau considera că e sub demnitatea lui de şaman să-i arate lui Guw Zak la ce i-ar fi utilă Ma’ca, având concepţia că asta ar cădea în sarcina celorlalţi şamani mai mici, în ochii lui, cum ar fi şamanul de fizică, de chimie etc? Sau Marele Şaman Ţ’tor nu a ştut nici el însuşi, niciodată, la ce ar folosi Ma’ca?

A fost un basm terapeutic, să dea Domnul să ne vindecăm. Dar de ce oare cred că însănătoşirea nu va veni degrabă?