Beijingul și testul Senkaku: furtună geopolitică deasupra Mării Chinei de Est

Chiar în momentul în care premierul chinez era primit triumfalist la București, Beijingul pregătea lansarea unei operațiuni de revizionism low-cost împotriva spațiului aerian al unui teritoriu nipon.  Washingtonul nu a ezitat să transmită regiunii un mesaj ferm prin desantul imediat al vicepreședintelui Biden la Tokyo, Beijing și Seul .

La 23 noiembrie, orele 10 dimineața, Mi­nisterul Apărării de la Beijing a anunțat activarea unei zone de identificare aeriană (air defense identification zone – ADIZ) deasupra Mării Chinei de Est. Noul pe­ri­metru se exinde și asupra in­sulelor Senkaku, re­ven­dicate de China, dar care legal aparțin Japoniei. Astfel, aeronavele care zboară în această zonă sunt obligate să depună anticipat pla­nu­rile de zbor și să se iden­tifice în fața autorităților militare chi­ne­ze. În cazul unui refuz, Bei­jingul urmând să trimită avi­oane de luptă pentru a le intercepta. In fapt, vorbim de o încercare de extindere informală a spațiului aerian suveran al Chinei prin creionarea unei “zone tampon de early-warning” în completarea sa. La Washington semnificația plasării întregului demers sub resposabilitatea Ministerului Apărării (ceea ce arată o ruptură de cutuma internațională), este foarte limpede: este un exercitiu în blocarea accesului puterii militare occidentale în regiune, o bătălie pentru controlul libertății de a naviga într-un spațiu contestat, spune Dean Cheng, cercetător la Heritage Foundation. Peste noapte și din câteva mișcări unilaterale pe har­tă, Beijingul retușase statutul unui teri­toriu nipon. Oare urmează să vedem același lucru și în Marea Chinei de Sud, o altă zonă pentru care Beijingul are o hartă semnificativ diferită de a celorlalte state din regiune?

Cum se vede regiunea de la Singapore

Probabil că sunt puțini oamenii care pot spune că înțeleg comportamentul Chinei. Dar cu siguranță pe orice listă scurtă se află Lee Kwan Yew, fondatorul statului Sin­gapore. Așadar, să încercăm să vedem vecinătatea prin ochii săi (așa cum a fost surprinsă în cartea-interviu Lee Kuan Yew: The Grand Master’s Insights on China, the United States, and the World, 2013). Ar putea fi un exer­cițiu care să facă un pic de lumină în dis­puta privind insulele Senkaku. Ceea ce îl îngrijorează pe Lee Kuan Yew este concepția despre lume a noilor ge­ne­rații de lideri chinezi care se pregătesc să intre în scenă, formați în spiritul istoriei „Regatului de Mijloc“, al unui naționalism deseori militant (altfel, o problemă de fond în toată regiunea), o lume în care China era puterea dominantă în regiune, iar celelalte state erau percepute ca vasale. În plus, gă­sește cultivarea „mândriei nemăsurate și a patriotismului într-o Chină res­tau­ra­tă“, ca fiind o combinație potențial vo­la­tilă. El vede politica internațională ca pe o competiție unde una dintre constante rămâne con­vingerea că „natura uma­nă, oricât de regretabil ar fi, este inerent vicioasă“ și trebuie să avem permanent în vedere moderarea ten­ta­țiilor, a predispozițiilor vi­cioase. Un exemplu local îl oferă pretențiile teritoriale pe care Beijingul le asumă în ultimii ani în Marea Chinei de Est, dar și în Marea Chinei de Sud. Totodată, el consideră competiția pentru supremație dintre China și Statele Unite în Pacificul de Vest drept evenimentul geopolitic fundamental al secolului 21. În acest con­text, este convins că prudența și mai ales pa­cea și stabilitatea locală „dictează existența unui echilibru de putere în Asia-Pacific“, mai ales sub forma men­ți­nerii prezenței militare americane în re­giune. Astfel se explică de ce Singapore a devenit între timp o piesă esențială în puzzle-ul rebalansării spre Pacific a Administrației Obama.

Un test al garanțiilor americane

Dar dacă mișcarea Beijingului împotriva in­sulelor Senkaku este menită să testeze limitele până unde își poate împinge pe­ri­metrul pretențiilor sale regionale? Sau cre­dibilitatea garanțiilor de securitate și a re­acțiilor americane în cazul unui teritoriu cu importanță în cele din urmă marginală? De la Washington, comportamentul Chi­nei este văzut ca fiind o secvență dintr-un tipar mai extins, al cărui scop este „evi­ta­rea unei confruntări militare directe, prin testarea a ceva ce nu contează foar­te mult pentru noi, dar tinde să fie foarte im­portant pentru un aliat. În cele din ur­mă, este un test de voință. Ceea ce con­tează este răspunsul, slab sau ferm, care îi va transmite inițiatorului cât de mult poate să preseze data viitoare, în altă parte“, ne-a spus profesorul Jakub Grygiel de la Universitatea Johns Hopkins. Probabil că nu este deloc întâmplător faptul că ac­țiunea Chinei vine într-un moment de slăbiciune a Statelor Unite. Iar în relațiile internaționale, percepția con­tează.  În ciuda discursului rebalansării, me­sajul pe care Washingtonul îl transmite astăzi este unul de blocaj instituțional, consensul bipartizan de politică externă articulat după 1945 se clatină serios, sus­ținerea publică pentru o politică externă in­tervenționistă este tot mai redus, iar se­chestrul bugetar al Pentagonului are deja un impact imediat asupra gradului de pre­gătire operațională a forțelor americane. Toa­te aceste ingrediente alimentează per­cepția și teza declinului relativ al SUA. Putem să con­tăm pe SUA? Vor veni SUA în ajutorul nostru? Mai are Washingtonul banii nece­sari pentru a rămâne o superputere mili­tară high-tech? Ce alte opțiuni complementare există? Sunt întrebările articulate formal și informal de aliații din Pacific, dar și din celelalte ecosisteme regionale unde prezența Americii a devenit o constantă “taken for granted” . Incertitudinea răspunsurilor pare să îi împingă pe aliati spre încercarea unui meniu alternativ: asa se explică, pana la un punct, rebalansarea Arabiei Saudite spre Israel, a Australiei spre India și a Poloniei spre Germania și Franța.

Răspunsul Washingtonului

In 2011, la Bratislava făceam un interviu despre pericolele unei lumi multipolare cu Wess Mitchell, președintele Center for European Policy Analysis (CEPA) din Washington D.C.. Diagnosticul său de atunci (influențat masiv de conflictul ruso-georgian) este încă și mai relevant astăzi în contextul testului Senkaku: “transition in the new global order would be tested at the periphery first. If you back away from the most exposed members of the American global footprint, the message signalled to the rising opportunistic powers is that low cost revisionism is available – and available immediately. And low cost revisionism is what the opportunistic powers want to grab, as much as political and military influence, with the least trouble”.

Pe acest fond, răspunsul Washing­to­nului a fost unul pe măsură: ferm și atent calibrat. Pentru John Kerry, întreaga miș­care reprezintă o „încercare unilaterală de a schimba statu-quo-ul în Marea Chi­nei de Est“. Nici reacția Pentagonului nu a intarziat chiar prin vocea lui Chuck Hagel: vorbim de o „acțiune uni­laterală gândită să schimbe statu-quo-ul în regiune“, reamintind însă de faptul că articolul 5 al Tratatului Reciproc de Apă­rare dintre Japonia și SUA se aplică și in­sulelor Senkaku. Ulterior anunțului chi­nez din 23 noiembrie, două bombardiere americane de tip B-52 au survolat con­tro­versatul spațiu, ignorând pretențiile chi­nezilor. Mai mult, la 3 decembrie într-o conferință de presă susținută la Tokyo, alături de vicepreședintele SUA Joe Biden, premierul nipon Shnizo Abe a punctat faptul că “nu putem să tolerăm încercarea Chinei de a schimba unilateral prin forță statu-quo-ul”. Dar poate cel mai important mesaj a venit de la Joe Biden în discursul de la Seul (Coreea de Sud fiind un alt stat afectat de experimentul ADIZ-ului chinez) pe 6 decembrie, după multe ore petrecute la Beijing:  “America este o putere Pacifică, o putere Pacifică rezidentă și nu plecăm nicăieri, nicăieri. La Beijing am fost crystal-clear despre angajamentul față de aliații noștri, Coreea si Japonia.  (…) țările din întreaga regiune – fie că vorbim de Marea Chinei de Est sau de Marea Chinei de Sud – trebuie să dezvolte o înțelegere comună asupra a ceea ce este un comportament acceptabil: fără intimidare, fără coerciție; și un angajament, sprijinit prin acțiuni, pentru a reduce riscul erorilor și al calculelor greșite.”

“Capcana lui Tucidide”

In perspectivă, episodul Senkaku este doar o mostră într-un efort complex de socializare, în care puterea do­minantă (SUA) și cea aflată în ascensiune (China) conturează un nou modus ope­randi testând și învățând limitele a ceea ce este permis. Pe termen lung, miza ce­lor doi actori este evitarea a ceea ce în relațiile internaționale se numește „cap­ca­na lui Tucidide“ (în formularea lui Graham Allison, profesor la Kennedy School of Government). Metafora amintește de resorturile structurale ale conflictului pe­loponeziac unde, în cele din urmă, „as­censiunea Atenei și teama Spartei au fă­cut războiul inevitabil“. Desigur, nimic nu sugerează un determinism istoric, ci doar cât de importante rămân, și astăzi, aceste variabile.