Multe lucruri foarte puțin lăudabile s-au întâmplat în ultima vreme la și în Televiziunea Română. Și nu mă refer doar la chestiuni cu puternică încărcătură penală (afacerea Oprean, una cu multe și ciudate ramificații) ori la sex gate-ul pe bani publici, fapte ce arată că sub mândra conducere a d-lui Dan Cristian Turturică instituția din Calea Dorobanților nr. 191 a devenit un fel de sat fără câini.
Grav cu adevărat mi se pare a fi eșecul lamentabil și pe bani mulți al Selecției naționale Eurovision. Am avertizat asupra iminenței ei încă din clipa în care am aflat cui a fost încredințată operațiunea în chestiune Gravă mi se pare și decizia de a înființa în mare grabă, fără nici cel mai elementar studiu de fezabilitate, a încă două canale. TVR Sport și TVR Etno. Aceasta, într-o vreme în care audiențele postului public sunt în cădere liberă. De toate acestea nu se face vinovată doar incompetența crasă a pdg-ului, ci și lipsa de responsabilitate a unui întreg Consiliu de Administrație. În care s-au adunat de-a valma tot felul de reprezentanți ai partidelor care nu au mai prins loc de parlamentari și care au primit astfel o compensație, de fapt o sinecură, ca și sponsori dovediți ai plagiatului mizerabil al ministrului Lucian Bode.
Slavă Domnului că în TVR se întâmplă totuși și lucruri bune. Canalul TVR Cultural interesează, deși în absența unei finanțări reale este silit să difuzeze cu precădere emisiuni a căror premieră s-a consumat cu cel puțin zece-unsprezece ani în urmă. De altfel o declarație stupefiantă a d-lui Dan Turturică ne previne că pe reluări se vor baza și TVR Sport, și TVR Etno. Telecinemateca de pe TVR 1 a programat în săptămânile din urmă câteva capodopere din anii ‘50-60 ai secolului trecut, cinefilii au fost răsfățați și cu La Strada a lui Fellini, iar joia seara același TVR Cultural continuă să programeze filme românești de dată relativ recentă. Așa cum a fost cazul și cu Berliner, cel de-al treilea lungmetraj din creația regizorului Marian Crișan.
Berliner vine după Morgen, Megatron și Rocker și este ceea ce se cheamă un film bun. Se prea poate că Marian Crișan să fi asimilat în gramatica și tehnica lui câte ceva din învățăturile finlandezului Akki Kaurismäki ori din strategiile umoristice ale americanului Jim Jarmusch. Așa cum au observat critici serioși precum Dana Duma sau Andrei Gorzo. O face însă cu mult bun simț, cu inteligență și cu răbdare. Cu un calm ardelenesc și cu măsură, imprimând filmului său o anume voită încetineală specifică locului în care se petrece acțiunea. Recte, Salonta natală a regizorului. Ceea ce nu afectează defel esența satirei politice pe care o construiește cu migală și fără inutile îngroșări filmul în totalitatea lui.
Așadar, un fost ministru al Agriculturii, pe numele lui Silvestru Mocanu (excelent jucat de basarabeanul/ieșeanul Ion Sapdaru), se află în campanie electorală. Are nevoie ca de aer de un loc în Parlamentul European fiindcă asupra lui planează un lung șir de acuzații. Riscă oricând o întâlnire cu procurorii DNA. Vrea imunitate și e dispus să facă orice pentru a o avea. Dl. ex-ministru știe că fiecare vot contează, așa că exploatează în folos propriu până și nedorita defecțiune a automobilului. Defecțiune ce l-ar obliga să rămână peste noapte la Salonta. Aici e găzduit de tractoristul Viorel (cu totul remarcabil în rol Ovidiu Crișan, actor al Naționalului clujean) și de soția acestuia (iarăși foarte bună actrița Maria Junghietu). Candidatul Mocanu spune că ar fi fost tovarăș de cătănie cu tractoristul. De unde și opțiunea regizorului pentru melodia Pușca și cureau lată, leit-motiv muzical al pelicului. Cele două personaje din zonă se vor alătura voluntar staffului de campanie al domnului Mocanu, adică lui Adi care face mereu poze (George Dometi) și șoferului (Ion Ruscuț). Ambii actori ai Teatrului Regina Maria din Oradea, Cei doi vor trece hotărât la ceea ce odinioară, pe vremea când nonagenarul jucat ca la carte de orădeanul Eugen Țugulea era tânăr, se chema muncă de lămurire.
Ex-ministrul Mocanu va face pe popularul, că doar nu degeaba candidează din partea PUP (Partidul Unității Populare), va face cumpărături din super-marketul din orășelul cu pricina, se va fotografia cu vânzătoarea (Mirela Niță-Lupu), va deveni naș de ocazie, făcându-le astfel pe plac nu doar fericitului tată (Răzvan Vicoveanu), ci și primarului (Sorin Cociș). Va ține și o reuniune electorală în care promite verzi și uscate, printre altele că va aduce bani de la Bruxelles. În cursul sejurului prelungit cu schepsis își va aminti vorbele celebre ale ex-președintelui american John Fitzgerald Kennedy Ich bin ein Berliner (de aici și titlul filmului) pe care le va adopta specificului local. Se va autodeclara salontan. Participă la o emisiune electorală cu o moderatoare locală (Georgia Căprărin) în cursul căreia își va înfrunta fără rezerve contracandidatul (Lucian Pavel). Iar cum acesta cam suferă de boala infidelității conjugale, Mocanu îl va pune la zid și va trece la elogierea virtuților familiei tradiționale. El e un fel de Rică Venturiano care elogia patria cea mică. În scop propagandistic candidatul cu iz penal își va convoca la fața locului fiica (Ioana Chițu). Cu complicitatea lui Viorel, Mocanu își va mări zestrea electorală chiar și cu votul morților. Totul se va încheia cu un chef strașnic și cu celebrul cântec Pușca și cureaua lată.
Un final care pe mine m-a dus cu gândul la celebrul chef cu mititei din finalul spectacolului cu O scrisoare pierdută a imensului regizor Liviu Ciulei.
BERLINER
Regia: Marian Crișan
Scenariul: Marian Crișan și Gabriel Andronache
Producător: Anca Puiu
Producător executiv: Marian Crișan
Imaginea: Oleg Mutu
Costume: Sonia Constantinescu și Anca Miron
Montaj: Tudor Pojoni
Cu: Ion Sapdaru, Ovidiu Crișan, Sorin Cociș, Maria Junghietu, Ioana Chițu, Petre Ghimbășan, Ion Ruscuț, Răzvan Vicoveanu, Mirela Niță-Lupu, Georgia Căprărin, George Voinese, George Dometi, Eugen Țugulea, Corina Cernea
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Mie descrierea din articol a fimului Gogoasa (Berliner) imi suna ca un film la comanda cerintelor, abordarii si idiosincraziilor UE. Un fel de realism dar nu „realism socialist” ci „realism politic UE” cu tuse groase de „realism politic a la Romania”?
Oare infidelitatea conjugala a lui JFK este reflectata si in film?
Este doar un fel de a juca pentru galeria de ultrasi woke UE?
Nu m-ar mira de loc dupa ce am vazut distorsionarile istorice oarecum recente de pe panourile de langa Checkpoint Charlie.
Distorsionari care au facut parte din aceeasi campanie concertata de albire/infrumusetare a relatiei de consumator auroloc-de-gaz a Germaniei cu Rusia. Relatie care a adus Europa la razboiul oribil si crimele impotriva umanitatii si care o sa recoloreze si mai mult tatuajul genocidar al Europei.
Dar fara asumarea responsabilitatii morale sau politice.