Ca spaţiu public, biblioteca e o parte a educaţiei publice, un bastion al libertăţii şi democraţiei. Politicile de modernizare ale bibliotecii publice bucureştene abandonează misiunea tradiţională a bibliotecii când modernizează şi închide filiale ca Gh. Lazăr pentru a aloca spaţiul altor activităţi (socializare, complexe de amuzament) în atragerea de mai mulţi clienţi.
Frederick Hicks se întreba în 1916 în „The public library as affected by municipal retrenchment”, Bulletin of the American Library Association, Vol. 10, No. 4: “Nu e biblioteca o parte integrală a educaţiei publice, educaţia bastionul libertăţii, iar libertatea cuvantul de ordine al democraţiei?” (p.169). Textul lui ataca problema suportului municipal furnizat bibliotecilor publice, expus mai ales în condiţii de criză restrângerii arbitrare, şi sugera în final că securizarea unui sprijin public bine adaptat la nevoile în creştere ale bibliotecilor (care se suprapun, spune el, cu creşterea populatiei) implică o legislaţie naţională adecvată. Pentru Hicks, asociaţiile şi comitetele de bibliotecari ar trebui să lupte pentru asta. În orice caz, întreaga discuţie e direct dependentă de înţelegerea bibliotecii ca parte a educaţiei publice, pe care Hicks o vede ca o condiţie a libertăţii şi democraţiei. Situaţia bibliotecilor publice din Bucureşti e similară cu situaţia bibliotecilor din 1916 din SUA: este biblioteca publică o parte a educaţiei publice? Voi argumenta în acest text că lucrurile stau mai curând pe dos. Astfel, dacă din exterior biblioteca publică este supusă restrângerii bugetare şi reducerii de personal, din interior biblioteca pare să suporte o serie de decizii contradictorii şi defectuoase. Dacă deci în cazul lui Hicks problema bibliotecilor este financiară şi exterioară, în cazul nostru problema bibliotecilor pare mai curând internă şi managerială. Textul încearcă să facă puţină lumină în această chestiune, ca apoi să supună discuţiei o concepţie a bibliotecii publice ca parte a educaţiei naţionale, care lipseşte managementului local.
Situatia bibliotecii publice
Bucureştiul dispune în prezent de 34 de biblioteci-filiale publice. Câteva dintre ele sunt expuse conform site-ului oficial (www.bmms.ro) reorganizării. Asta înseamnă că acolo biblioteca se află sau intr-un proces de lichidare a depozitului de carte/centrului de împrumut (de exemplu filialele Elena Farago sau Gh. Lazar, sect. 5 si 6), sau intr-un proces de specializare; acest tip de specializare e specific mai curând bibliotecilor din învăţământul superior (incluse în structura BCU) decât bibliotecilor specializate din structura naţională a bibliotecilor (de exemplu filiala Haşdeu, sect.3), cu care oricum se suprapune. E util de ştiut că bibliotecile au fost supuse pe toată perioada anului 2009 informatizării, un proces foarte întârziat şi complicat de înregistrare şi securizare electronică a cărţilor. Dacă deci în 2009 bibliotecile-filiale sunt supuse anevoiosului proces de informatizare şi sustrase în bloc publicului, în 2010 câteva dintre ele sunt incluse dimpotrivă într-un proces de desfiinţare a centrului de împrumut, iar spaţiile alocate altor activităţi; costurile acestei incoerenţe manageriale vor rămâne probabil pentru totdeauna obscure; ca un detaliu, rapoartele de activitate ale BMMS nu sunt disponibile (deşi pe site spaţiul e configurat). Dar asta e departe de a fi totul. În ultimii 15/17 ani, BMMS pierde sau închide din varii motive un număr impresionant de biblioteci, de exemplu Camil Petrescu, Constantin Nille, G. Călinescu, Panait Istrati, Şt.O. Iosif, George Bacovia, Petofi Şandor, I.L. Caragiale, Alecu Russo, Constantin-Dobrogeanu Gherea, Tineretului etc. Casările de carte sunt fără excepţie inaccesibile; o discuţie e aproape imposibil de deschis pe această problemă fără a pune în chestiune calitatea profesională a personalului care gestionează toate aceste fonduri de carte în teritoriu[1].
Acum, lichidarea depozitelor/centrelor publice de imprumut pare şi aleatorie, şi conflictuală în raport cu deciziile de modernizare anterioare: conflictuală, pentru că informatizarea fondurilor de carte de exemplu de la Gh. Lazăr şi Elena Fargo e pur si simplu inutila acum; ambele, e util de ştiut, au împreună aproape 100 de ani de funcţionare în special ca centre de împrumut, iar cel puţin una dispune de aproape 20000 de volume şi o sală de lectură (Gh. Lazăr); şi aleatorie evident, pentru că lichidarea loveşte sectoarele cele mai năpăstuite în materie de biblioteci publice şi licee din Bucureşti, adică prezenţa fizică sau importanţa proximităţii în teritoriu nu a jucat niciun rol în selecţia acestor filiale.
| Bucuresti | Sect. 1 | Sect. 2 | Sect. 3 | Sect. 4 | Sect. 5 | Sect. 6 |
| Populatie (2009) | 227.717 | 357.338 | 399.231 | 300.331 | 288.690 | 371.060 |
| Nr. biblioteci publice | 6 | 5 | 7 | 6 | 5 | 5 |
| Total Licee/Grupuri Scolare/Colegii | 25 | 22 | 18 | 14 | 9 | 13 |
Tabelul de mai sus e ilustrativ. La o populaţie de peste 370.000, sectorul 6 dispune de 5 biblioteci şi 13 licee. Prin comparaţie, sectorul 1 reflectă o populaţie cu peste 140000 de oameni mai puţin, dar dispune în schimb de 6 biblioteci şi aproape dublul liceelor din sectorul 6. Sectorul 5 e cel mai neglijat: dispune de cel mai mic număr de biblioteci şi licee în timp ce populaţia lui e cu peste 60000 mai mare decât populaţia sectorului 1; pierde în schimb două biblioteci-centre de împrumut, dacă luăm în considerare conform site-ului oficial reorganizarea filialei Octavian Goga în centru cultural. Ce este clar în aceste condiţii e că deciziile interne de lichidare a centrelor de împrumut nu au niciun fel de legatură cu distribuţia principalelor instituţii de educaţie şi cultură de pe teren; proximitatea e crucială în asemenea probleme, bibliotecarii ar trebui sa ştie. Nu am inclus din motive de simplitate datele referitoare la categoriile sociale, nivelurile de venit şi/sau distribuţia bogăţiei la nivelul Bucureştiului, care despart inclusiv la nivelul observaţiei libere sectoarele 4, 5 şi 6 de celelalte, mult mai bine echipate în şcoli şi/sau biblioteci; fără îndoială, tabloul ar fi fost mult mai comprehensiv dacă am fi introdus în schemă prezenţa librăriilor şi a chioşcurilor de ziare/carte. Cu toate astea, ce este clar deja e că circulaţia cărţii e restrânsă exact acolo unde ea pare să lipsească mai mult. Acest lucru mă sileşte să pun în discuţie concepţia bibliotecii publice bucureştene, pe care o găsesc problematică. E inutil să subliniez că absenţa dezbaterii publice pe aceste probleme îmi complică sarcina.
Acum, o discuţie curentă printre bibliotecari e că internetul şi cartea digitală tind să se substituie bibliotecii şi/sau cărţii. Pentru a prelua o metaforă, viitorul societăţii post-industriale e fără hârtie. Dimpotrivă, vocile care argumentează pentru o bibliotecă ca spaţiu unde computerul şi cartea conlucrează sunt mai numeroase. În orice caz, lichidarea centrelor de împrumut, atunci când închiderea sau pierderea bibliotecilor nu pot fi explicate de litigii sau altceva asemănător, nu poate fi pusă pe seama digitalizării. De exemplu, Freeman, Frischer sau Demas[2] argumentează pentru încorporarea tehnologiei informaţiei în serviciile furnizate de bibliotecă şi reinventarea ei ca spaţiu unde accesul la baze de date şi informaţie e combinat cu serviciile tradiţionale (operaţionale, de învăţare şi comunicare etc). Freeman rezumă asta excelent: “ Odată cu emergenţa şi integrarea tehnologiei informaţiei, mulţi au prezis că biblioteca va ieşi din uz […] Mulţi au afirmat că biblioteca virtuală va înlocui biblioteca fizică. În timp ce tehnologia informaţiei nu a înlocuit media printată şi nu e de aşteptat să se întâmple aşa în viitorul previzibil, ea are cu toate astea un impact uimitor şi complet neaşteptat asupra rolului bibliotecii. Contrar predicţiilor de utilizare în scădere şi în cele din urmă de ieşire din uz, utilizarea (bibliotecii) s-a extins dramatic –uneori dublându-se sau chiar triplându-se” (p.2). Şi mai departe: “Biblioteca e singurul loc centralizat unde tehnologiile noi şi emergente ale informaţiei pot fi combinate cu resursele de cunoaştere tradiţională într-un mediu focalizat pe utilizator şi bogat în servicii, care sprijină patern-urile sociale şi educaţionale de învăţare, predare şi cercetare. Oriunde internetul a tins să izoleze oamenii, biblioteca ca spaţiu fizic a făcut exact opusul. În interiorul instituţiei, ca o resursă de învăţare revigorată şi dinamică, biblioteca poate din nou să devină nucleul principal în organizarea comunităţii intelectuale şi a întreprinderii academice” (p.3). Figurile de mai jos ne scutesc de a apela la o bibliografie mai largă; baza de date e furnizată de Eurostat.
Semnificativ, valoarea producţiei în publishing nu doar ca nu e inhibată de extinderea internetului şi/sau explozia de cărţi/materiale digitale, dar a crescut de peste trei ori între 1998-2007. Biblioteca viitorului, aşa cum rezultă din aceste cifre, nu e biblioteca digitală, mai curând o combinaţie. Datele referitoare la extinderea internetului şi a investiţiilor în ICT nu le-am inclus din motive de simplitate; intuitiv, valorile lor sunt mult mai mari faţă de prima parte a anilor 2000. Un indice de corelaţie ar arăta fără îndoială valori semnificative între indicatorii publishing, internet şi/sau ICT.
Numărul de firme din această zonă a business-ului s-a dublat la sfârşitul perioadei. Dacă am corela aceste informaţii cu datele investiţiilor în ICT, am găsi indici de corelaţie pozitivi şi mari. Fără îndoială că ICT a simplificat apariţia noilor afaceri în publishing, iar avantajele principale sunt probabil reducerea masivă a costurilor şi simplificarea/eficienţa tehnică ridicată a editării. În orice caz, un divorţ între publishing şi ICT/internet nu constituie realitatea prezentului şi după toate aparenţele nici a viitorului. Cu alte cuvinte, biblioteca digitală şi biblioteca tradiţională sunt silite să conlucreze pentru foarte mulţi ani de acum încolo. Informatizarea şi cartea digitală nu fac decât să simplifice (şi mai ales să lărgească) aria de servicii furnizate de biblioteci. În aceste condiţii, o explicaţie a lichidării centrelor de împrumut din Bucureşti trebuie cautată în altă parte.
Biblioteca publică – parte a educaţiei publice
Cred că adevarata problemă ţine de concepţia bibliotecii publice. Alstad and Curry[3] observă de exemplu că “misiunea tradiţională a bibliotecii –sprijinind auto-educarea cetăţenilor pentru ca ei să poate deveni membri cu drepturi depline într-o societate democratică- a fost devalorizată în favoarea popularizării bibliotecii pentru a atrage mai mulţi utilizatori. Această schimbare a condus la o accentuare asupra entertainment-ului şi marketingului şi la o abandonare a ceea mulţi simt că este scopul adevărat al unei biblioteci”. Similar, Buschman[4] respinge identificarea bibiliotecii publice cu practicile antreprenoriale specifice pieţei capitaliste pentru a argumenta în favoarea unei biblioteci “democratic conectată la comunitatea ei”. Pe urmele lui Habermas conform căruia sfera publică e “o sferă a criticii autorităţii publice”, Buschman consideră că biblioteca se situează la limita dintre autoritatea publică şi spaţiul privat, pentru că nu cade sub control guvernamental şi evident nu aparţine cuiva. Aici oamenii pot veni împreună indiferent de status, venit etc. Cu alte cuvinte, locul fizic al bibliotecii e spaţiul prin excelenţă unde activitatea democratică se produce. Pentru Buschman, asimilarea serviciilor bibliotecii publice cu marketingul firmei private împinge biblioteca spre politici de atragere de utilizatori (clienţi) şi activităţi care produc fonduri (information capitalism). Or, asta implică auto-abandonarea ei ca spaţiu public şi/sau a misiunii ei tradiţionale destinate să servească nevoile de educaţie, comunicare/incluziune şi democraţie ale societăţii. Similar, Dodge[5] se teme că noile librarii ale viitorului vor fi mai aproape în spirit de complexele de amuzament, cu servicii corporatist-sponsorizate diferenţiate relativ la clientela plătitoare, iar Leckie[6] consideră pe linia lui Habermas că spaţiul public nu se situează nici în zona privată, nici în zona statului şi constituie de aceea un teren comun deschis dezbaterii şi dialogului în interiorul comunităţii. Pentru Leckie, biblioteca publică e spaţiul public ideal. În orice caz, şi Dodge şi Leckie au în comun o concepţie a bibliotecii publice, unde informaţia constituie mai curând o resursă care aparţine şi e accesibilă în mod liber tuturor decât un bun care permite proprietatea asupra (şi/sau avantaje de pe urma) ei. În sfârşit, Linda Most[7] survolează o vastă literatură a spaţiului şi bibliotecii publice arătând că misiunea bibliotecii e de a servi comunităţile atât ca locuri informaţionale cât şi ca locale familiare pentru utilizatori, unde sfera publică democratică habermasiană în special se poate regăsi puternic ranforsată; biblioteca publică e la fel de importantă, pentru Most, în generarea de capital social, un concept economic popularizat în principal de Robert Putnam în aria ştiinţei politice, conform căruia formarea de legături sau “reţeaua socială are valoare şi că acţiunea reţelizării sociale generează o formă de capital pe care un individ o poate utiliza pentru a determina productivitatea personală sau de grup în interiorul lumii sociale” (p.7).
Survolarea noastră, evident, e limitată, dar biblioteca publică e văzută aproape fără excepţie în literatura de specialitate ca parte a educaţiei publice, iar în calitate de spaţiu public, ca o re/sursă a libertăţii şi democraţiei. Să închidem totuşi această discuţie cu o concluzie. Când o bibliotecă publică îşi lichidează singură centrele de împrumut pentru a-şi livra clădirile altor activităţi (de entertainment, socializare etc), acolo ai foarte probabil o problemă de concepţie. Când asta se întâmplă în sectoarele unui oraş puternic populate dar mai ales sărace, unde în mod evident circulaţia cărţii şi a informaţiei sunt precare (oricum mult mai precare decât în celelalte), această problemă de conceptie are fără îndoială consecinţe dramatice în timp (deşi nemăsurabile); atenţie, închiderea de noi centre de împrumut în Bucureşti se situează cu şi fără intenţie pe linia unei lungi şi teribile serii de pierderi de clădiri-filiale (în mai puţin 15/17 ani). În sfârşit, când toate astea se întâmplă nu poţi să nu sesizezi o deplasare a politicilor, sub influenţa marketingului (şi/sau a managementului firmei private), spre disneylizarea serviciilor, atragerea de noi şi noi clienţi etc. Biblioteca publică bucureşteană pare să fie exact în această situaţie, iar eu cred şi insist că asa-numitele politici ale BMMS de modernizare să fie supuse dezbaterii publice. Dincolo de avantajele directe ale unei asemenea discuţii (lipsită indiscutabil de feed-back-ul publicului până acum), o dezbatere ar fi o experienţă unică pentru biblioteca publică din România, obişnuită mai curând să fie discretă sau, şi mai bine, ignorată.
[1] Pentru tipul şi calitatea bibliotecarului vezi Mircea Regneală, “Care mai e rostul bibliotecarului?”, Revista 22, 28.04.2006
[2] Geoffrey Freeman (2005), “The Library as Place: Changes in Learning Patterns, Collections, Technology, and Use”; Bernard Frischer (2002), “The Ultimate Internet Café: Reflections of a Practicing Digital Humanist about Designing a Future for the Research Library in the Digital Age”; Sam Demas (2005), “From the Ashes of Alexandria: What’s Happening in the College Library?” from Library as Place: Rethhinking Roles, Rethinking Space, Council on Library and Information Resources Washington DC, February 2005, http://www.clir.org/pubs/reports/pub129/pub129.pdf
[3] Colleen Alstad and Ann Curry (2003), “Public Space, Public Discourse, and Public Libraries”, http://libres.curtin.edu.au/libres13n1/pub_space.htm
[4] John Buschaman (2003), Dismantling the Public Sphere, Libraries Unlimited
[5] Cris Dodge (2005), “Knowledge for sale”, UTNE, http://www.utne.com/2005-07-01/knowledge-for-sale.aspx
[6] Gloria Leckie (2004), “Three Perspectives on Libraries as Public Space”, Feliciter 50 (6),
[7] Linda Most (2009), The Rural Public Library as Place in North Florida: a Case Study, UMI Disertation Publishing, http://etd.lib.fsu.edu/theses/available/etd-10232009-183649/unrestricted/Most_L_Dissertation_2009.pdf
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Începusem să citesc articolul fără prea mare convingere: pentru a spune că bibliotecile publice sunt parte a sistemului modern de educaţie publică nu era necesar recursul la un citat – cu atât mai puţin la un citat din Hicks care, înainte de a-l căuta pe Wikipedia, îmi era total necunoscut (şi pe bună dreptate, omul nefăcând nimic notabil în viaţă). După care am dat de „suportul” municipal, în locul „sprijinului” municipal. Şi-atunci m-am oprit şi am tras concluzia că am dat peste încă un intelectual plat şi cuminţel, cu studii făcute degeaba pe banii contribuabilului, pe care gazetele „nu puteau să-l mai încapă” şi care a eşuat pe blog.
Cu aşa intelectuali mă tem de încă o răbufnire a urii de clasă şi de încă o dictatură a proletariatului. Dar în acelaşi timp nu pot să nu înţeleg iritarea „clasei muncitoare”.
Pai, la o asa replica e cam greu sa fii serios. Pana una alta imi fac griji pt romana pe care o stapaniti: ‘suport’ implica sau are si sensul de obligatie financiara (DEX ’98). Sper ca nu sunteti prof. de romana.
Cat il priveste pe Hicks, care evident nu va rezista, cred ca fragmentul din Roalfe ar putea sa completeze cunostintele: http://heinonline.org/HOL/LandingPage?collection=journals&handle=hein.journals/llj50&div=21&id=&page=
Iar acum va las sa va delectati cu anecdotica dvs proletara. :)
Felicitari pentru subiect d-le Constantin Balasoiu!
Profesionistii care stapanesc biblioteci private confisca adevarurile ezoterice; in ciuda declaratiilor de deschidere spre binele universal, preoti, masoni, „clerici” de diverse extractii isi consolideaza sistematic propriul statut.
Amatorii bibliotecilor publice opereaza cu informatii mai mult sau mai putin cenzurate. Cu toate acestea ei formeaza suportul pentru ceea ce Raymond Aron numea „spectatorul angajat” in constituirea unei mase critice legata de existenta discernamantului social. Acest capital indispensabil oricarei tari, aveti dreptate, nu trebuie degradat prin limitarea ori restrictionarea caracterului deschis al bibliotecii publice.
Stimate Domnule Bălăşoiu
Problema pe care o ridicaţi mi se pare importantă. Sunt un cititor mediu spre mare, astfel încât am câteva nedumeriri;
1. Cum poate cineva compara cartea scrisă (tipărită) cu cartea electronică! Este absurd, sunt entităţi diferite! Un exemplu banal, tocmai finalizez o carte tehnică, ceea ce înseamnă că trebuie să consult simultan cam trei cărţi. Spaţiul locuinţei mele fiind limitat, dacă aş folosi strict publicaţii electronice ar trebui să mă învârt între 3 calculatoare, ceea ce este absurd!
2. Mijloacele financiare ale oricărui particular sunt limitate; în aceste condiţii o bibliotecă de împrumut poate constitui un sprijin real. Sunt departe de a fi pauper, însă nici eu (şi nu cred că sunt singurul) nu am posibilitatea financiară de a cumpăra toate cărţile care mă interesează.
3. Poate că vârsta este de vină, însă mă concentrez mai bine pe un text tipărit. Este adevărat (deşi poate stupid) deşi sunt bun vorbitor de – de ex. limba engleză – îmi traduc textele tehnice care mă interesează pentru că astfel fixez mai bine conţinutul. În ştiinţă – şi nu numai – superficialitatea este criminală.
Oricum să aşteptăm vremuri mai bune.
Cu bune urări
Prof. Univ. dr. ing. Ştefan Brăgărea
Ca formatul digital se substituie cartii printate e o falsa problema pentru biblioteci. Asta se vede sper binisor din graficele mele. Adevarata problema e identificarea bibliotecii cu principii si politici de marketing. Practic, misiunea traditionala a bibliotecii e abandonata azi, pentru a prelua observatia lui Alstad and Curry, in favoarea altor mize, mai multi clienti, bani etc. Cartea e retrasa nu pt a face loc cartii digitale, ci altor activitati pt care alti termeni sunt potriviti, de ex entertainment, socializare etc. Asta e adevarata probl. Si asta e situatia unor filiale vechi ca Gh Lazar, cu fonduri mari de carte.
Multumesc si dlui M. Constantin pt comentariu. Cuvantul capital e foarte bun cand il folositi pt biblioteci; Linda Most foloseste un concept asemanator, social capital. :)
Nu e o paguba daca din rezervele guvernului s-ar finanta oricarui ministru, inainte de a depune juramântul, o excursie in Franta, sa viziteze Beauburgul (doar Bibliothèque publique d’information) si minimum trei mediateci de provincie.
Starea bibliotecilor noastre, inca nemediateci, ar trebui sa fie rubrica permanenta pe agenda Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.
Iar pentru a explica poporului neterminarea Bibliotecii Nationale in 22 de ani (cât timpul de viata al României Mari Regale), ar trebui o comisie de ancheta cât a dlui Tismaneanu, cum a fost posibilă atâta incurie.
E o problema de incurie mai ales cand e vorba de bani, clar. Dvs evocati mediatecile care lipsesc si sediul neterminat al bibliotecii nationale. Iar eu biblioteca publica locala (care trebuie sa fie cenusareasa sistemului nationala de biblioteci si unde s-au intamplat lucruri stupefiante de ex in materie de casare a cartii, ca sa nu mai vorbim de modul si usurinta cu care BMMS a pierdut o serie intreaga de biblioteci in ultimii 15 ani sau isi tine angajatii fara un WC accesibil etc etc). Oricum, biblioteca pare peste tot in criza. O explicatie mi-o furnizeaza chiar Hicks, cand evoca niste propuneri conform carora banii care rezulta din restrangerile bugetelor bibliotecilor publice sa fie livrati politiei pt a se ocupa de ‘educatie’. Dimpotriva, probl. pe care o discut eu este interna si tine de managementul bibliotecii publice. Clar, banii sunt o problema pentru biblioteca, dar managementul mi se pare una si mai mare. O discutare a politicilor bibliotecii publice mi se pare extrem de urgenta. Chiar acum sunt filiale vechi si mari (ca fond de carte) in zone intens populate, care sunt lichidate pt a fi transformate in altceva, strain de misiunea bibliotecii.
Multumesc tuturor pt comentarii :)
Sunt de acord cu definiția bibliotecii ca spațiu unde cartea și computerul sau internetul trebuie să conlucreze, lărgind aria de servicii furnizate de biblioteci, așa cum sunt de acord și cu reinventarea bibliotecii în acest sens. Posibilitatea de a avea acces la cărți, în varianta tradițională, dar și la baze de date, studii, cercetări din toate colțurile lumii prin intermediul computerului și al calculatorului sub umbrela bibliotecii reprezintă fără îndoială un element esențial în sensul egalității de șanse. În aceeași ordine de idei, susțin concepția conform căreia biblioteca este parte a educației publice.
Din păcate însă, tehnologia informației a înlocuit media tradițională. Și cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă edițiile print ale ziarelor care încep să dispară (vezi publicația Gândul), precum și apetitul tot mai mare pentru dispozitive care îți permit să citești presa la orice oră (în timp real chiar, cu publicarea articolelor) și oriunde (nu intru în detalii pentru că este evident ce înseamnă Internetul, mobilitatea și legătura dintre acestea). Astfel, consider că digitalizarea poate fi un motiv întemeiat pentru „reorganizarea” prin care trec în prezent bibliotecile.
Pe de altă parte, costurile reduse, criza economică, managementul defectuos nu sunt cauze directe ale reducerii numărului de filiale cu scopul reutilizării clădirilor, așa cum nici marketingul sau atragerea de utilizatori nu sunt. Toate acestea reprezintă, de fapt, efecte secundare ale crizei morale și intelectuale prin care trecem nu doar noi, românii, așa cum tinde media uneori să sugereze, ci întreaga omenire. Într-o societate în care DEX-ul și Wikipedia sunt surse principale de informare așa cum spune și domnul Mircea Vasilescu (2011) în Dilema veche, îmi este greu să întrevăd un viitor în care se stă la coadă la bibliotecă.
M-a bucurat și m-a însuflețit citatul din Freeman conform căruia biblioteca nu izolează (spre deosebire de Internet) și poate redeveni „nucleul principal în organizarea comunităţii intelectuale şi a întreprinderii academice”. Însă tocmai acest tip de reorganizare poate readuce biblioteca la prestigiul și nivelul meritat, îndepărtând-o de banalitate și aerul prăfuit atribuit de masă (a elevilor și studenților, în primul rând), lăsând-o însă parte a educației publice și un vector al egalității de șanse, cum spuneam la început, al libertății, democrației și ideilor.
*Vasilescu, Mircea. (2011) DEX şi Wikipedia. Dilema Veche, [Online] 408, Disponibil la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/dex-wikipedia [accesat în data de 28 decembrie 2011]
P.S. Fără a fi o critică, ci o observație: nu sunt spații de socializare. Conceptul „socializare” are alte semnificații. Sunt spații cu rol social, de entertainment sau de relaxare sau oricum altfel. Așa cum nici rețelele online nu sunt de socializare, ci sociale. Pentru o definiție, consultați orice dicționar sau manual de sociologie.