vineri, martie 29, 2024

Biografia unui torţionar: Alexandru Vișinescu

August 2013, mass-media românească l-a scos din anonimatul ultimilor treizeci de ani pe Alexandru Vişinescu, fost comandant al penitenciarului de la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963. În perioada mandatului său, în acest loc de detenţie a fost închisă, conform jargonului epocii, „elita contrarevoluţionară” ce mai supravieţuia în acei ani. Printre aceştia se numără Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, foşti miniştri din guvernarea Ion Antonescu, precum şi foşi lideri comunişti cum ar fi Vasile Luca, Iacob Alexandru şi generalul comunist Ion Eremia. Izolarea celulară a deţinuţilor, bătăile zilnice, lipsa asistenţei medicale şi înfometarea sistematică a condamnaţilor au fost constantele regimului de detenţie de la Râmnicu Sărat. Peste acesta a patronat cu o stricteţe tipică unui „bun executant al ordinelor” actualul colonel în rezervă Alexandru Vişinescu.

Instantaneele surprinse de camerele de filmat au relevat imaginea unui „bătrânel” de 88 de ani ce lovea cu pumnul şi profera înjurături ca în tinereţe. Un simplu exerciţiu de imaginaţie ne-ar putea duce cu gândul la ceea ce era capabil să facă în deplinătatea puterilor actualul „bătrânel simpatic”, dacă şi acum la venerabila sa etate reflexele sale violente sunt încă active. În urmă cu şaizeci de ani, loviturile şi înjurăturile sale cădeau peste deţinuţii de la Râmnicu Sărat.

Biografia lui va fi reconstituită în acest studiu, pornind de la documentele şi sursele existente, printre care şi dosarul său de cadre, recent descoperit. Acesta nu conţine informaţii despre persecuţiile şi torturile la care îi supunea de „duşmanii poporului” de la Râmnicu Sărat. Dosarul corectează însă câteva dintre informațiile existente despre traiectul său profesional, cum ar fi spre exemplu că el a făcut parte din echipa de execuţie a mareşalului Ion Antonescu. Din numeroasele referate de cadre şi chestionare existente în dosar reiese că Alexandru Vişinescu şi-a început cariera de „securist” în 1948, la 2 ani după execuţia acestuia. Până la această dată, el a fost un servitor şi un muncitor necalificat din Aldeni, care va deveni în următorii ani unul dintre torţionarii emblematici ai spaţiului concentraţionar românesc.

Ceea ce iese în evidenţă, în urma parcurgerii acestor documente, este tăcerea cvasitotală a acestora cu privire la tratamentul deţinuţilor închişi aici. Conspirativitatea a fost cuvântul de ordine care a caracterizat regimul de detenţie aplicat la Râmnicu Sărat, reflectându-se ca atare şi în dosarul său de cadre. Regimul de detenţie de aici nu a respectat nici măcar regulamentele de organizare a penitenciarelor comuniste, după cum rezultă din cercetări interne ale Partidului Comunist şi ale Securităţii din 1965-1968. Regimul aplicat „s-a încadrat în politica statului nostru”, după cum afirma într-o adresă către Direcţia Generală a Penitenciarelor căpitanul Vasile Ciolpan, fost comandant al penitenciarului Sighet între 1950 şi 1955. Este evidențiabilă similaritatea dintre cele două penitenciare. Practic, după dezafectarea închisorii din Sighetu Marmaţiei, rolul ei a fost preluat de către penitenciarul din Râmnicu Sărat.

Alexandru Vişinescu s-a născut la 27 septembrie 1925 în comuna Aldeni, judeţul Buzău. În acelaşi an, tatăl său Mihai a murit într-un accident de muncă la moara unde lucra. Întreţinerea celor 3 copii ai familiei Vişinescu, printre care şi viitorul ofiţer de penitenciare, a revenit mamei, Lina, care s-a angajat ca femeie de serviciu la moşierul Cătuneanu. La acesta a lucrat înainte de a muri şi soţul ei. În următorii ani, ea a născut o altă fetiţă, iar în 1934 s-a căsătorit cu un anume Anton Drăgan, care avea dintr-o căsătorie anterioară 6 copii. De aceea, copilăria lui Alexandru Vişinescu a fost marcată de neînţelegerile cu tatăl vitreg şi încercările de adopţie eşuate. El a locuit pentru un timp la bunica maternă. Nici aici existenţa lui nu a fost una familiară şi iubitoare, propice unei dezvoltări armonioase a adolescentului Alexandru. Acesta a fost silit să părăsească şi domiciliul bunicilor în urma presiunilor exercitate de un unchi.

Deoarece, mama lui nu a avea posibilitatea să-şi întreţină toţi copii din prima căsătorie, el a fost dat spre adopţie în două rânduri în anii premergători mariajului cu cel de-al doilea soţ. Ultima oară a fost dat spre înfiere chiar în 1934, anul oficializării relaţiei cu Anton Drăgan. Primul care l-a luat „spre înfiere” a fost Constantin Teodosie din localitatea sa natală, iar cel de-al doilea tată adoptiv a fost Constantin Năsuia din satul Pieli, comuna Jiseni. „Însă datorită mizeriei” şi a „mâniei”, după cum va recunoaşte el în autobiografiile din anii ’50, el „a plecat şi de la unul şi de la celălalt”. Alexandru Vişinescu a urmat şcoala primară în localitatea Aldeni între anii 1933-1939, având ca studii de bază la încadrarea în MAI 6 clase elementare. El îşi va definitiva pregătirea şcolară în 1962, când a absolvit cursurile serale ale Şcolii medii serale din oraşul Nehoiu, judeţul Buzău, obţinând la finalizarea lor diploma maturitate eliberată, de această dată, de către Şcoala medie serală din comuna Pătârlagele, localitate aflată în acelaşi judeţ.

Din anul 1939 şi până în 1948, el a lucrat ca servitor la diferiţi boieri şi chiaburi din comună, precum şi ca zilier la Schela Berca, săpător de drumuri şi muncitor la pădure. Referatele de cadre îi consemnează drept profesie de bază la încadrarea în aparatul poliţinesc pe cea „muncitor necalificat” sau „agricultor”. El a optat în autobiografiile sale pentru ultima categorie profesională.

În 1948, Alexandru Vişinescu a fost încorporat la Centrul de Instrucţie de Securitate din Turnu Măgurele. El a efectuat stagiul militar la Batalionul de Securitate 7 Floreşti din Cluj şi apoi la Miliţia din Reghin. În prima sa autobiografie identificată şi datată 5 februarie 1950, viitorul comandant de la Râmnicu Sărat şi-a sintetizat prima parte a vieţii lui, subliniind greutăţile prin care a trecut de la moartea tatălui: „Am avut neplăceri de ordin familiar [familial]. Pentru că nu am avut şi nici nu am casă, am vrut să stau la tatăl ăsta vitreg, după ce mama s-a căsătorit cu Anton Drăgan însă eram totdeauna certat şi horopsit, la fel am stat la locuinţa lui Radu Umeanu adică la părinţii mami am fost certat din partea la părinţi mami şi la fraţi mami, care unul chiar locuea acolo, şi andi bunicul ea dat cu act de casă şi nu voea să stau şi eu acolo. […] am dus o viaţă foarte grea până să plec militar. Una că nu am avut tată alta că nu am avut o situaţie materială, fiind lipsit de casă, vită şi toate necesare traiului.”.

Astfel, încă din anii formării sale, Alexandru Vişinescu a acumulat o serie de frustrări şi resentimente personale, care au fost speculate după aceea de către autorităţile comuniste. Afirmaţia viitorului comandant de penitenciare „am dus o viaţă foarte grea până să plec militar” şi neimplicarea sa politică până în 1948 i-au convins probabil pe recrutatorii din Securitate că aveau de a face cu un cadru cu „perspective frumoase de dezvoltare”, conform unei sintagme din epocă, dacă acesta era ajutat şi îndrumat de partid. Trecutul lui Alexandru Vişinescu ne arată că aceştia nu s-au înşelat.

La terminarea stagiului militar, Alexandru Vişinescu a fost recrutat pentru şcoala profesională a Securităţii, cunoscută în documentele epocii drept Şcoala lui Tudor Sepeanu, primul director al Securităţii Bucureşti şi şef al Serviciului Inspecţii. Acest serviciu a avut un rol central în reeducarea violentă de tip Piteşti a deţinuţilor politici din această închisoare şi din alte spaţii concentraţionare ale Gulagului românesc. Deşi funcţiona în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, serviciul era o structură a Securităţii, de la care primea ordine şi dispoziţii. Partea administrativă a funcţionării acestuia era asigurată de către DGP. Serviciul inspecţii a avut ca atribuţii urmărirea informativă a deţinuţilor şi a cadrelor din penitenciare, precum şi un rol central în organizarea „reeducării” violente de tip Piteşti. Una dintre tehnicile deprinse de elevii şcolii profesionale a fost „acţiunea de destrămare” a deţinuţilor politici. Conform declaraţiilor lui Tudor Sepeanu, cursanţii acestei şcolii au fost selecţionaţi din rândul cadrelor de miliţie. Iniţial, au fost aleşi pentru a o frecventa 100 de angajaţi ai Miliţiei, dintre care au absolvit-o 50. Alexandru Vişinescu a fost unul dintre ei. El a primit la finalizarea ei gradul de sublocotenent de securitate şi funcţia de şef birou serviciu în penitenciarul Jilava. Repartizarea proaspeţilor ofiţeri a fost făcută în raport cu activitatea şi rezultatele din şcoală, aprecierile profesorilor şi importanţa locurilor de detenţie. Cei mai buni dintre absolvenţi au fost trimişi ca ofiţeri în penitenciarele cele mai semnificative. Jilava a fost una dintre închisorile emblematice ale detenţiei comuniste. În cele şase luni de şcolarizare, el a fost invăţat despre „categoriile de închisori existente (politice şi drept comun), <<caracteristicile deţinuţilor şi viaţa lor din penitenciar>>, recrutarea informatorilor şi contactul cu aceştia, <<diversiunea>> sau <<acţiunea de rupere>>, termeni prin care este definită acţiunea de <<reeducare>> violentă a condamnaţilor politici.”.

O fişă personală a elevului Alexandru Vişinescu întocmită în timpul frecventării şcolii profesionale a Securităţii ne indică principalele caracteristici ale acestuia la venirea în şcoală, precum şi evoluţia lui în perioada cursurilor. Fişa este semnată de către comandantul şcolii din acea perioadă, colonelul de Securitate Erwin Voiculescu. La intrarea în şcoală, proaspătul recrut avea „un nivel politic şi cultural scăzut”, dar ca o consecinţă a faptului că „a muncit cu hotărâre” încă de la început, el a reuşit să se remarce drept „cel mai bun elev”, după cum se specifică în evaluare. La jumătatea cursului, profesorii au sesizat că Alexandru Vişinescu avea „o voinţă foarte mare” şi că era „un elev foarte muncitor cu perspective foarte frumoase.”. Ei îl mai descriu în acea perioadă ca pe un ins „dinamic, hotărât, serios, cinstit şi sincer”, care „a reuşit să fie primul din toate punctele de vedere”. Despre viitorul comandant al penitenciarului de la Râmnicu Sărat, tutorii său au mai evidenţiat în fişa personală că „arareori se intimidează, se exprimă frumos, calm; […] Pare ataşat clasei muncitoare şi instituţiei. Are perspective bune de creştere.”.

La sârşitul cursului, tânărul absolvent era deja portretizat drept un ofiţer cu „aptitudini de conducător”, cu „o foarte bună comportare, foarte disciplinat” şi pe care regimul se putea baza. În această caracterizare la ieşirea din clasă, comandantul şcolii a mai arătat că Vişinescu considera că la intrarea în şcoală nu avea „conștiință de clasă şi nici spirit tovărăşesc şi că acestea le-a căpătat abea în şcoală”. Erwin Voiculescu îl contrazicea, spunând în fişa personală că „a dovedit totuşi dela început că are aceste calităţi. În general este un exemplu pentru toată clasa.”. El a concluzionat că Alexandru Vişinescu era „ataşat clasei muncitoare”, având „perspective mari de creştere”. Voiculescu a lăsat să se înţeleagă că în timpul şcolarizării sale şi-a remediat cumva şi pregătirea de cultură generală, prin faptul că „şi-a însuşit foarte bine materialul politic.”. Singurul lui minus era că „scrie însă foarte slab”, nefiind apt, după cum avea să arate unul dintre superiorii lui, maiorul Alexandru Roşianu, pentru munca de birou. În schimb, era calificat pentru cea de teren, adică pentru activităţile cu deţinuţii.

El avea aşadar caracteristicile necesare unui bun şi promiţător ofiţer de Securitate: ataşamentul faţă de regim, conștiință de clasă şi aptitudini de conducător.

„Republica îşi făureşte oamenii” este titlul unei cărţi a istoricului clujean Călin Morar-Vulcu, iar în cazul tratat de acest studiu, tânăra democraţie populară l-a făurit pe Alexandru Vişinescu. Lui i-a dăruit un statut social clar superior celui pe care îl aştepta la întoarcerea în localitatea natală. Modelarea lui a fost favorizată şi de cultura extrem de firavă de care dispunea viitorul comandant al penitenciarului de la Râmnicu Sărat. În timpul instruirii sale în profesia de ofiţer de Securitate, i-a fost inoculată viziunea dihotomică a comuniştilor despre lume. Aceasta a găsit în tânărul recrut un teren extrem de fertil.

Deşi „nivelul” său cultural era unul extrem de scăzut, recrutatorii săi au considerat că „unele cunoştinţe” pe care le avea erau suficiente pentru a „face faţă discuţiilor duse cu deţinuţii”, după cum se precizează într-una dintre primele foi calificative din activitatea lui Alexandru Vişinescu. Ea a fost întocmită de către superiorul său, maiorul Alexandru Roşianu, pentru perioada 1 iunie 1951 – 1 iunie 1952.

Alexandru Vişinescu îşi va definitiva „pregătirea de specialitate” în prima parte a anilor ’60, când a absolvit un Curs de perfecţionare de 6 luni la Jilava în 1960, un alt Curs pentru cadre de conducere cu durata de 1 an la Şcoala nr. 2 din Bucureşti, anii 1964-1965. O ultimă formă de şcolarizare urmată a fost de un curs de penitenciare de numai 2 luni, tot în Bucureşti. La această dată, Vişinescu lucra în cadrul Miliţiei Giurgiu, de unde avea să pensioneze în 1978 din funcţia de comandant al Miliţiei Giurgiu. Din perioada studiilor târzii, Vişinescu era cunoscut, după cum menţionează în autobiografii, de un alt „celebru” torţionar al anilor ’50, colonelul Iosif Ficior.

Toţi absolvenţii Şcolii lui Tudor Sepeanu au fost repartizaţi în cadrul birourilor inspecţii din penitenciarele comuniste. Alexandru Vişinescu a fost numit şef al Biroului inspecţii din penitenciarul Jilava. În această calitate, el avea să transmită centralei mai multe rapoarte despre bătăile şi torturile ce erau aplicate de către Nicolae Moromete comandantul închisorii Jilava deţinuţilor politici. Cercetări interne ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor din acei ani au relevat că la aceste tratamente inumane aplicate „duşmanilor poporului” din Fortul 13, denumirea sub care mai este cunoscut penitenciarul Jilava, au participat şi angajaţii Biroului inspecţii de aici. Alexandru Vişinescu era în aceea perioadă unul dintre ei.

De la Jilava, Alexandru Vişinescu a fost transferat în noiembrie 1952, iar după alte date în ianuarie 1953, la penitenciarul de femei Mislea tot în funcţia de şef al Biroului Inspecţii. Despre perioada petrecută de el în această închisoare există o serie de informaţii care îl prezintă drept un ofiţer cu un comportament dur faţă de deţinutele încarcerate aici. El este portretizat ca fiind „extrem de sever şi complet lipsit de omenie faţă de arestare”, iar plăcerea lui era de a le „insulta şi a teroriza, prin perecheziţii şi interogatorii interminabile, pe deţinutele cărora le adresa toate epitetele posibile.”, după se consemnează într-un document din arhiva Open Society Archive. Informaţii despre tratamentul dur al lui Vişinescu din perioada de la Mislea au fost oferite recent de o fostă deţinută, Aurora Dumitrescu, într-un interviu acordat săptămânalului Kamikaze. Ea a fost arestată de către Securitate pe când avea vârsta de 16 ani ca suspectă de legături cu o organizaţie subversivă. Potrivit acesteia, ea s-a întâlnit cu Alexandru Vişinescu în două închisori. Prima oară în penitenciarul de tranzit Jilava, prin care treceau majoritatea deţinuţilor politici după condamnarea lor în vederea repartizării la închisorile destinate pentru executarea pedepselor. Iar a două oară la Mislea. În ambele închisori, viitorul comandant de la Râmnicu Sărat a avut funcţia de şef al Biroului Inspecţii, calitate în care era responsabil cu supravegherea informativă a deţinuţilor. El mai avea ca atribuţii şi descoperirea acelor informaţii pe care deţinuţii le-au omis în timpul anchetei de la Securitate. Pentru aceasta, ofiţerul avea la îndemnă mai multe modalităţi, cum ar fi reţeaua informativă din penitenciar care îi relata lui Vişinescu informaţiile aflate despre un anume deţinut sau interogarea personală a arestaţilor. Pe lângă pedepsele pe care le-a primit din partea acestuia, ca celebra neagra – adică izolarea celulară a deţinutului într-o cameră fără pat şi saltea şi cu raţia alimentară redusă, care şi aşa era insuficientă – ea a mai declarat că „Vișinescu s-a purtat execrabil cu toate deținutele, bătăi, înjurături”, subliniind că „el ştia tot, el ordona tot.”. Firea lui lui Vişinescu era una extrem de suspicioasă şi paranoidă, suspectându-le pe deţinute cu obişnuiau să fure aţă din fabrica în care lucrau la penitenciarul Mislea. Pentru a se convinge că acestea nu-şi însuşeau patrimoniul statutului, sabotând astfel „economia socialistă”, Vişinescu le supunea pe deţinute unor torturi umilitoare şi extrem de violente în acelaşi timp:

„[Alexandru Vişinescu] ne dezbrăca pe toate în pielea goală, ne punea pe un culoar îngust și ne percheziționa, în frig, iarna. Ne făcea până și tușeu rectal să vadă dacă nu cumva am ascuns ață în fund. Iar când nu ne făcea tușeu, avea altă idee de geniu. Ne punea să sărim ca broasca, așa, în pielea goală cum eram, ca să ne cadă cică ața de unde am ascuns-o.”. „A fost execrabil” îşi aminteşte fosta deţinută Aurora Dumitrescu despre întâlnirea cu Alexandru Vişinescu din penitenciarul Mislea.

Aprecierile superiorilor săi despre Vişinescu în perioada Jilava şi Mislea sunt însă contradictorii. Ei erau mai degrabă interesaţi de aspectul practic al activităţii acestuia, materialul informativ obţinut de la deţinuţi. Desigur, practicile umilitoare şi degradante pe care le folosea Vişinescu erau cunoscute de către superiorii săi, fără a i se imputa ceva în acest sens. Dimpotrivă, ei chiar au remarcat, după cum am indicat mai sus, că Vişinescu era potrivit muncii de teren, „discuţiilor cu deţinuţi” după cum se menţionează în documente, şi mai puţin pentru partea informativă. Motivul era extrem de simplu, fiind sesizat chiar de către superiorii, instrucţia sa şcolară extrem de precară şi faptul că scria foarte greu. Acest ultim aspect reiese şi din pasajele autobiografice citate în corpul acestui text.

Acestea au reprezentat principalele impedimente pentru transformarea lui Vişinescu într-un ofiţer de birou, care să redacteze note şi rapoarte despre acţiunile duşmănoase ale duşmanilor. El se pricepea în schimb în a le smulge prin propriile sale tehnici. Incompetenţa ofiţerului în munca informativă reiese şi dintr-o apreciere a sa despre activitatea lui de la penitenciarul de femei Mislea, dar care reprezintă cel mai probabil şi o apreciere despre anii de la Jilava: „Din aceste perioade ofiţerul a fost apreciat ca un tovarăş cu voinţă şi dragoste de muncă, însă nu a reuşit să-şi îndeplinească în întregime sarcinile încredinţate, fiind în unele cazuri depăşit de probleme. Agentura cu care lucra nu era bine dirijată din care cauză unele acţiuni întreprinse de deţinuţi nu erau cunoscute la timp.”.

Într-un alt referat se arată că deşi Vişinescu a „manifestat interes în însuşirea specificului muncii şi pentru obţinerea de rezultate”, el nu „a reuşit să fie la înălţimea sarcinilor, fiind frânat de slaba pregătire culturală şi politică.”. În consecinţă, cadristul aprecia că „schimbările dintr-un loc de muncă în altul”, s-au datorat tocmai acestui lucru.

La aproximativ un an de la venirea lui în penitenciarul Mislea, Vişinescu a fost transferat în cadrul aparatului central, la Serviciul operativ „D”, noua denumire a Serviciului Inspecţii. Motivul oficial indicat în dosarul său de cadre era: „pentru a fi sprijin în muncă”. Şi în această poziţie, randamentul lui a fost cel mai slab raportat la realizările celorlalţi angajaţi din serviciu: „Lucrătorii operativi din centrală, aveau ca sarcină să ajute la punctarea şi recrutarea unor informatori din ţară. Lt. Vişinescu Alex. în timp de şase luni de zile nu a reuşit să facă nici măcar un studiu asupra unui candidat pentru recrutare [s. o.].”. Cauza era aceaşi veche meteahnă: nivelul ideologic şi politic slab, datorat conform documentului faptului că Vişinescu „nu citeşte şi nu studiază material de partid sau literatură.”. Se poate observa şi din această ultimă propoziţie existentă în dosarul său profesional ca în formarea unui cadru al regimului prevala îndoctrinarea politică. Aceasta se realiza periodic în timpul şedinţelor organizaţiei de bază din instituţie, şedinţele cu superiorii pe linia sa de activitate, cursurile „profesionale” absolvite de către ofiţeri. Faptul că Vişinescu nu citea şi nu studia materialul de partid nu îl scutea de celelalte forme de îndoctrinare şi pe care le-a frecventat regulat, ori de câte ori era nevoie.

În noiembrie 1954, el a fost din nou mutat. De această dată, el a fost numit şef al „problemei D” din penitenciarul Râmnicu Sărat. Aprecierile superiorilor indică aceaşi inaptitudine pentru munca informativă, fiind îndepărtat la 1 aprilie 1956 din cadrul Securităţii şi funcţia de şef al biroului operativ de la Râmnicu Sărat. Pretextul l-a reprezentat o reorganizare a Ministerului Afacerilor Interne, inclusiv a Securităţii. Aceasta nu a însemnat însă şi excluderea sa definitivă din structura aparatului poliţienesc. El a fost numit la aceeaşi dată locţiitor al comandantului din penitenciarul Râmnicul Sărat, iar în urma eliberării din funcţia de comandant al lui Emil Constantinescu, Vişinescu a fost numit la 30 iunie 1956 în postul vacant.

Numirea lui Alexandru Vişinescu în funcţia de comandant s-a produs într-un moment cheie din istoria penitenciarului: dezafectarea închisorii din Sighetu Marmaţiei şi preluarea funcţiilor ei de către cea din Râmnicu Sărat. Penitenciarul va deveni de la această dată spaţiul concentraţionar emblematic al Gulagului Românesc, fiind destinat cu precădere „vârfurilor elementelor contrarevoluţionare” şi celor mai „periculoşi duşmani ai regimului” ai regimului comunist ce încă mai supravieţuiau în celelalte închisori. Alegerea lui Vişinescu pentru acest post este, de aceea, semnificativă. El a fost preferat unui alt ofiţer de penitenciare a cărui poveste a fost recent spusă de către istoricul Mihai Burcea şi jurnalista Sidonia Bogdan într-un interviu apărut în cotidianul România liberă. Costică Gălăvan, cel care a fost propus şi el pentru această funcţie, era un vechi cadru de nădejde al regimului, un martor încă în viaţă din istoria comunismului românesc: participant la execuţia mareşalui Antonescu, la arestarea liderului ţăranist Ion Mihalache, la „misiuni[le] speciale de capturare şi lichidare a partizanilor din Munţii Făgăraş şi Munţii Banatului”.

Începând din iunie 1955, la Râmnicu Sărat au fost aduşi o parte dintre supraveiţuitorii lotului Maniu de la Sighet, printre care şi Ion Mihalache, fost prim-ministru al României interbelice şi unul dintre colaboratorii principali ai liderului transilvănean, decedat la Sighet în februarie 1953. Ion Mihalache a fost conform informaţiilor memorialistice una dintre victimele preferate ale lui Vişinescu, peste care obişnuia să intre în camera de celulă, să-l răstoarne din pat şi să-l târască pe scări. Mihalache se lovea astfel cu capul de fiecare treaptă în timp ce era târât spre curtea interioară a penitenciarului. Motivul lui Vişinescu erau unul extrem de simplu în acest caz, respectarea dreptului la plimbare de care beneficiau deţinuţii. Iar el ca un bun executant al ordinelor şi cunoscător al regulamentelor se conforma întocmai. Plimbarea deţinuţilor a fost singurul drept prevăzut de regulamente ce a fost acordat deţinuţilor politici de la Râmnicu Sărat. Cele 15 minute de care beneficiau deţinuţii erau atent monitorizate de către gardienii penitenciarului. Orice încercare a lor de a comunica între ei erau asupra pedepsită, dacă era observată de către supraveghetori.

De asemenea, în urma revoluţiei maghiare din octombrie 1956 la Râmnicu Sărat au fost ajuns în cele din urmă „duşmanii poporului” cei mai periculoşi din celelalte penitenciare: lideri ai partidelor istorice, foşti miniştri din guvernarea Ion Antonescu, dar şi preoţi greco-catolici. Tot la Râmnicu Sărat a fost transferat şi fostul lider comunist Vasile Luca. Acesta spre deosebire de ceilalţi deţinuţi de aici beneficia de un tratament preferenţial, probabil ca o mostră a timpurilor bune în care s-a aflat la conducerea României comuniste. Lui i s-a amenajat în celula de la Râmnicu Sărat un atelier de tâmplărie şi în care se ocupa cu confecţionarea de piese de domino, conform documentelor interne ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Vasile Luca nu a fost singurul oficial comunist căzut în dizgrație care a ajuns la Râmnicu Sărat. Generalul Ion Eremia a fost închis tot în acest penitenciar.

Rolul Râmnicului de Sărat de penitenciar de exterminare era conştientizat inclusiv de angajaţii Securităţii, iar cei aduşi iar erau sortiţi unei morţi lente şi solitare, dar sigură. În scopul exterminării lui a fost trimis aici şi doctorul Gheorghe Plăcinţeanu, unul dintre iubiţii Licăi Gheorghiu, fata favorită a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. După cum se arată într-un document intern al Securităţii: „După condamnare, din ordinul conducerii MAI, dr. Plăcinţeanu Gheorghe a fost trimis pentru executarea pedepsei la penitenciarul Rm. Sărat unde erau trimişi cei mai periculoşi duşmani ai regimului nostru.”. Acest pasaj indică faptul că la Râmnicu Sărat ajungeau numai deţinuţii ce erau trimişi special de către Ministerul Afacerilor Interne, fiind bine cunoscut rolul pe care îl avea penitenciarul în lupta împotriva aşa numiţilor „duşmani ai poporului”.

Gheorghe Plăcinţeanu a murit la 1 mai 1961, ca o consecinţă a nespitalizării lui într-un timp util. Vinovat de moartea a fost considerat chiar comandantului penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, dar fără a i se imputa acest lucru, deoarece, conform unui document al MAI, deţinutul ar fi decedat oricum în timpul transportului, ca o consecinţă a stării grave în care se afla.

O inventariere a categoriilor de deţinuţi politici de la Râmnicu Sărat a fost realizată chiar de către Vişinescu în 1967, la solicitarea Comisiei de partid ce se ocupa cu investigarea abuzurilor lui Alexandru Drăghici, în special cele săvârşite împotriva unor foşti membri ai Partidului Comunist, învinşi de Gheorghe Gheorghiu-Dej în luptele pentru putere din interiorul partidului.

Alexandru Vişinescu îşi deschide raportul, intitulat „Notă în legătură cu unele probleme de la fostul penit. Rm. Sărat” şi datat 4 noiembrie 1967 prin precizarea că în decembrie 1954 a fost numit lucrător operativ prim la Râmnicu Sărat. În aprilie 1956, fostul comandant Emil Constantinescu a fost trecut în rezervă „în urma unor aspecte negative în activitatea acestuia”, iar „comanda unităţii fiind predată mie”. În urma discuţiilor cu ceilalţi gardieni, a aflat că „nu demult luase caracterul pe care lam găsit eu şi că înainte (cu aproximaţie ’952-’954) a fost folosită ca o unitate specială a MAI – paza exterioară cât şi unele activităţi de ordine interioară, erau executate de o subunitate de la Trupele de Securitate”. Ultima fraza este una mistificatoare. Alexandru Vişinescu încerca să se deresponsabilizeze de specificul penitenciarului pe care îl cunoştea încă de la numirea sa în funcţia de şef al problemei „D” din această închisoare. Ca fost ofiţer în Biroul Operativ, moştenitorul Serviciului Inspecţii creat de Tudor Sepeanu, Alexandru Vişinescu era la curent cu activităţile derulate de această structură şi cu faptul că între 1952-1954 la Râmnicu Sărat au fost aduşi pentru anchete o parte dintre deţinuţii legionari implicaţi în „reeducarea” de tip Piteşti. Din 1955, penitenciarul a fost reprofilat pentru elita deţinuţilor politici.

De fapt, cunoaşterea acestor aspecte a fost unul dintre principalele motive pentru care el a fost ales pentru funcţia de comandant al închisorii. Regimul a preferat să păstreze conspirativitatea acţiunilor derulate în penitenicarul Piteşti şi celelalte închisori chiar faţă de propriile cadre ce nu fuseseră implicate în aceste activităţi.

Ca deţinuţi închişi în perioada lui la Râmnicu Sărat, Vişinescu indică următoarele categorii: „foşti conducători în guvernele burghezo-moşiereşti şi în conducerile PNŢ şi PNL”, „foşti conducători ai diverselor organizaţii subversive”,  „foste cadre de conducere după 23 august ’944”, „foste cadre MAI după 23 august ’944”, „foşti conducători ai diverselor secte religioase”, „alte cazuri mai izolate.”. În această notă raport, fostul comandant al Râmnicului Sărat oferă informaţii şi despre „problemele administrative” ale închisorii. Astfel, la „spălatul rufelor (lenjeriei), pregătirea şi servirea hranei, curăţenie etc. era folosită o grupă de deţinuţi (15-20 deţ) de drept comun luaţi fie de la penit. Buzău fie de la Penit. Ploieşti.”.

Despre „dreptul la regimul alimentar, echipament şi lenjerie, asistenţă medicală, cazarmament, plimbare”, Vişinescu precizează că acesta „se acordau conform regulamentului privind regimului în LD”, iar dreptul deţinuţilor la „cereri şi reclamaţii […] s-a acordat mai târziu”, dar toate acestea erau aprobate „de la caz la caz”, în funcţie de aprobările Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Tot în acest raport, fostul comandant menţionează că toţii deţinuţii de la Râmnicu Sărat „nu aveau dreptul la: vorbitor cu familia, pachet, ţigări, C.P., cărţi, ziare.” Potrivit lui Vişinescu, celulele de detenţie puteau fi vizitate de „conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, şeful Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală, şeful serviciului pază şi regim, organele de securitate de pe linia <<K>>, organele Procuraturii Militare (aşa cum am raportat mai sus) şi alte persoane care aveau delegaţi în acest sens”. La Râmnicu Sărat, mai aveau drept de a intra, conform aceluiaşi Vişinescu, „Primul secretar al regiuni Ploieşti şi Primul secretar al raionului de Partid Rm. Sărat, care de fapt a şi intrat odată sau de două ori nu-mi amintesc precis”. Alexandru Vişinescu îşi încheie raportul prin următoarea afirmaţie: „În general se punea problema păstrării conspirativităţii a deţinuţilor ce soseau depuşi în penitenciarul Rm. Sărat.”, lucru ce s-a şi reuşit în perioada respectivă.

Reconstituirea regimului de detenţie din acest penitenciar este posibilă ca urmare a memoriilor publicate de către supravieţuitorii de la Râmnicu Sărat. O caracteristică a regimului de detenţie a penitenciarului de la Râmnicu Sărat, mai ales după anul 1955, a fost izolarea celulară a condamnaţilor. Pe toată durata detenţiei în acest penitenciar, fiecare deţinut a fost închis singur în una dintre cele 36 de celule ale închisorii, ceea ce a condus la apariţia unei alte constante a detenţiei de la Râmnicu Sărat, suferinţa solitară a celor închişi, fără posibilitatea ca chinul şi agonia lor să fie alinate de colegii de detenţie.

Iată o mărturie revelatoare în acest sens:

Râmnicu Sărat a fost cea mai tragică închisoare. Dacă nu are faima Aiudului, prin care de asemenea am trecut până în anul 1957, se datorează faptului că închisoarea este infinit mai mică şi a purtat pe conştiinţă un număr mic de deţinuţi, trimişi acolo pentru a nu se mai întoarce. Nu este totuna să mori cu 4-5 într-o celulă, sau să mori singur după 6 ani. A fost drumul fără întoarcere, închisoarea fără speranţă, şi numai un miracol neprevăzut de comunişti, ne-a scos de acolo pe cei care am mai rămas. Un chin sau o durere se împarte şi se suportă mai uşor între mai mulţi, decât cu tine însuţi, când începi să uiţi numărătoarea zilelor, iar anii îi socoteşti după trecerea anotimpurilor. Şi dacă peste această linişte de mormânt din închisoarea cu 36 de celule şi 36 de deţinuţi, unde nici supraveghetorii nu aveau scaun să se aşeze pentru ca să ne poată pândi şi ziua şi noaptea, mai adaugi şi foamea, frigul, bătăile, izolările, bolile, singurătatea, contabilitatea morţilor, lipsa de informaţii, necunoscutul zilei de mâine, tăcerea sinistră şi lipsa de speranţă, nu-ţi mai rămâne decât singurul «succes» că nu ai crăpat tu înaintea colegului tău.

Izolarea deţinuţilor de la Râmnicu Sărat atingea cote paroxistice. Nici un cadru al penitenciarului nu avea voie să intre singur în celula unui deţinut. Întotdeauna se aflau două persoane. Evident, prin această măsură se urmărea neutralizarea oricărei posibilităţi de comunicare între deţinut şi angajaţii penitenciarului.

Inexistenţa asistenţei medicale se numără şi ea printre constantele regimului de la Râmnicu Sărat. Potrivit informaţiilor memorialistice, oficiantul sanitar Boboc obişnuia să facă injecţiile deţinuţilor direct prin pantaloni, iar puţinele medicamente pe care le primeau deţinuţii erau împinse cu vârful cizmei pe sub uşă. Din când în când, Râmnicu Sărat, neavând un doctor propriu, era vizitat de un medic de la spitalul din localitate, un anume Grunberg, sau de la penitenciarul spital Văcăreşti, Aurel Dumitrescu. Internarea într-un spital a unui deţinut reprezenta un întreg carusel birocratic, întâlnindu-se situaţii când deţinutul deceda până la finalizarea procedurilor administrative. Este cazul doctorului Gheorghe Plăcinţeanu, pe care l-am menţionat deja în acest articol.

Bătaia deţinuţilor, ca mijloc de imprimare a disciplinei, se număra şi ea printre constantele regimului de la Râmnicu Sărat. Cadrele penitenciarului în frunte cu Alexandru Vişinescu obişnuiau să intre peste deţinuţi în celule, să îi arunce de pe paturi. Loviturile preferate ale lui Alexandru Vişinescu erau cele cu biciul, după cum se consemnează în volumul lui Ion Diaconescu. De asemenea, pedepsele cele mai grave erau aplicate personal de către Alexandru Vişinescu, conform aceloraşi informaţii memorialistice.

O altă constantă a detenţiei de la Râmnicu Sărat a fost frigul, „care ţinea din septembrie până în mai-iunie”. Această situaţie era cunoscută şi de conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care a realizat mai multe inspecţii la acest penitenciar. Inspectorii s-au rezumat să consemneze sec: „În ceea ce priveşte problema încălzirii pe timpul iernii, sunt juste cele sesizate […], întrucât […] deşi s-au alocat cantităţile de combustibil prevăzute de normele MAI în raport cu capacitatea camerelor, căldura emanată este insuficientă. Ţinând cont şi de faptul că sobele existente nu sunt corespunzătoare şi de faptul că toate camerele sunt pardosite cu ciment, iar zidurile groase nu au fost niciodată încălzite în mod suficient”. Pe lângă acestea, se adăugă fireşte alimentaţia insuficientă, care a reprezentat o caracteristică a sistemului concentraţionar comunist din România anilor ’50, nu doar a celui de la Râmnicu Sărat.

În documentele existente în dosarul profesional nu se menţionează desigur nimic despre toate acestea. În acest caz, valoarea lor rezidă în ceea ce nu spun sau în ceea ce lasă să se înţeleagă despre specificul detenţiei din acest penitenicar. Referirile la regimul de la Râmnicu Sărat sunt redactate întru-un limbaj funcţionăresc şi birocratic. Astfel de documente sunt o caracterizare a lui Alexandru Vişinescu din 24 decembrie 1957 şi două referate de cadre din 25 februarie 1959 şi respectiv 14 mai 1965. Ultimul a fost redactat la doi ani de la dezafectarea închisorii. În caracterizarea menţionată se indică faptul că în calitatea sa de comandant, Alexandru Vişinescu „se descurcă uşor în problemele muncii profesionale şi reuşeşte să aplice în practică de prevederile regulamentare de specific şi militare. Este exigent cu subalternii ia măsuri disciplinare asupra celor care comit abateri [s.o.]”, iar „în activitatea sa a dovedit că are dezvoltată ura faţă de duşmanul de clasă şi că priveşte cu mult simţ de răspundere sarcina care i-a fost încredinţată.”. În primul referat de cadre, el este apreciat ca un ofiţer care „s-a dovedit exigent în aplicarea regimului la deţinuţii contrarevoluţionari”. Această exigenţă a sa a fost semnalată şi în foaia de notare din perioada 1 ianuarie 1957 – 1 aprilie 1958, consemnându-se sec faptul că „este curajos şi hotărât manifestând atitudine fermă faţă de deţinuţii contrarrevoluţionari din penitenciar.”. Această atitudine fermă avea să-i fie remarcată şi în evaluarea din 1960-1961, perioadă în care a decedat la Râmnicu Sărat doctorul Gheorghe Plăcinţeanu.

În referatul de cadre din 1965, se aprecia că în perioada „cât a muncit la penit. Rm. Sărat în calitate de comandant, a dovedit pricepere şi orientare în aplicarea pazei şi regimului deţinuţilor, respectând regulamentele de specific [s. a.], obţinând rezultate bune în muncă.”.

Constatările seci din documentele existente în dosarul său profesional sunt întregite de caracterizările foştilor săi subordonaţi, care contribuie astfel la întregirea portretului lui Alexandru Vişinescu. Doi dintre aceştia, Alexandru Panţuru şi Dumitru Rusu, îl descriu drept un om foarte aspru, care „n-avea credinţă, n-avea milă şi nici suflet”. Primul îl încadra pe Alexandru Vişinescu în categoria gardienilor „câini”, alături de ofiţerul politic şi sanitarul Boboc. Din punct de vedere fizic, Vişinescu era portretizat în memorii ca „un om voinic, dezvoltat, nu gras, ciolănos”.

În perioada în care s-a aflat la comanda penitenciarului Râmnicu Sărat, închisoarea a fost vizitată în mai multe rânduri de către inspectorii Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Scopul investigaţiilor l-au reprezentat o serie de abuzuri sesizate de către unele cadre ale penitenciarului. Acestea se referă la consumarea de băuturi alcoolice de către Vişinescu şi subordonaţii lui, la folosirea militarilor din paza exterioară în interes propriu sau la relaţiile comandantului cu femei de moravuri uşoare sau cu foşti deţinuţi de drept comun, precum şi la constituirea unui grup de „prieteni” petrecăreţi, care îi cuprindea pe procurorul şef al raionului Râmnicu Sărat, comandantul Miliţiei din Râmnicu Sărat, un anume căpitan Schiopu, şi locţiitorul acestuia, locotenentul major Gheorghe Mălăureanu. Unele dintre sesizările inspectorilor, în urma controalelor efectuate sunt chiar comice, cum este spre exemplu aceasta: „Nu se confirmă faptul că locot. Maj. Vişinescu a plecat cu maşina pentru a aduce vin din diferite comuni din Rm. Sărat pentru el personal asemenea lucruri s-a făcut cu şareta atunci când avea şi alte probleme de încadrare, pentru verificat. Deasemeni s-a propus şi celorlalte cadre că, atunci când doresc să cumpere vin să strângă bani şi un delegat să plece să aducă o cantitate mai mare, aceasta în scopul de a nu mai vedea cadre din unitatea sa care consumă vin pela diferite colţuri şi de la diferiţi cetăţeni particulari.”.

În urma unor astfel de controale, s-a discutat inclusiv posibilitatea transferării lui Alexandru Vişinescu într-o altă funcţie. În acest sens, a fost consultată şi informată inclusiv organizaţia raională de partid din Râmnicu Sărat, după cum reiese dintr-un raport al Serviciului cadre, datat din 30 octombrie 1958. Conform acestuia, organizaţia de partid „a afirmat că nu are nimic împotrivă dacă se va lua măsuri de mutarea Locot. Maj. Vişinescu în altă garnizoană.”. Acest simplu enunţ indică de fapt subordonarea organelor represive structurilor de partid. În finalul raportului, se considera că „este cazul să fie schimbat dela comanda acestei unităţi.”.

Evident, acest lucru nu s-a întâmplat. Alexandru Vişinescu avea să-şi joace rolul desemnat de către diriguitorii comunişti până la desfiinţarea penitenciarului, mai 1963. După această dată, el s-a aflat pentru câteva luni la dispoziţia Direcţiei Generale a Penitenciarele, în vederea identificării unui alt loc de detenţie în care „competeneţele” sale să fie valorificate. El avea să deţină în următoarea perioadă funcţii de control în cadrul aparatului central al DGP, locţiitor al comandantului la penitenciarul Ploieşti, profesor şef la Şcoala de subofiţeri de la Jilava şi sef secţie Căscioarele, ce depindea de penitenciarul Jilava. La Ploieşti, s-a aflat sub comanda locotenentului colonel Gheorghe Drăghici, fratele ministrului Afacerilor Interne, generalul Alexandru Drăghici. În urma rapoartelor redactate de către comandantul penitenciarului Ploieşti el a fost transferat din nou în aparatul central şi numit profesor la Şcoala de subofiţeri de gardieni, recent înfiinţată. În timpul prelucrării documentelor Plenarei din aprilie 1968, în urma căreia Alexandru Drăghici şi-a pierdut toate funcţiile din partid şi învinuit pentru o serie de abuzuri comise în anii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.  Conform unui raport din mai 1968 referitor la prelucrările Plenarei din aprilie, în timpul discuţiilor „Maiorul Vişinescu Alexandru, locţiitor al comandantului Şcolii de perfecţionare subofiţeri Jilava, a relatat că abuzuri în aplicarea regimului de detenţie s-au comis şi la penitenciarul Ploieşti, în perioada când comandant era fostul lt. colonel Drăghici Gheorghe, fratele lui Drăghici Alexandru.”.

Faptul că Alexandru Vişinescu era un om resentimentar şi vindicativ, nepierzând de aceea nici o ocazie să se răzbune, atunci când considera necesar, a fost sesizat de către superiorii lui încă din primii săi ani de activitate, mai precis când era şef al Biroului Inspecţii de la penitenciarul Jilava. Conform foii de notare din perioada 1 iunie 1951-1 iunie 1952, „în relaţiile cu subalternii tov. Lt. Vişinescu a dat dovadă de neprincipialitate căzând dintr’o extremă în alta. Astfel fiind sancţionat pentru faptul că a permis subalternilor să fumeze ţigările confiscate dela deţinuţi a căzut în extrema de a cere subalternilor săi lucruri care nu puteau fi realizate în 4 ore.[s. o.]”.

Din funcţia de profesor şef, Alexandru Vişinescu a fost destituit în urma unei abateri de la morală, comisă în perioada în care era comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat şi care a fost dezvăluită într-un articol apărut în Scînteia din 11 februarie 1970. Articolul „Copilul le păta biografia” al Cristinei Goga, directoarea Casei de copii nr. 2 din Bucureşti a arătat că la acest centru se afla internat un minor al cărui tată era militar şi care fusese abandonat de către mama în urma refuzului categoric al tatălui de a-şi asuma obligaţiile şi îndatoririle parentale. Mama, studentă la Medicină la data abandonului, a avut o relaţie cu Alexandru Vişinescu în urma căreia s-a născut M. A.. Descoperit acest caz şi analizat de către superiorii lui, Alexandru Vişinescu a fost îndepărtat din funcţia de profesor şef şi obligat să contribuie cu bani la creşterea fiului nedorit. Cazul lui Vişinescu a fost prelucrat în Consiliul de onoare al unităţii.

Ultima funcţie deţinută de către Alexandru Vişinescu a fost cea de şef al Miliţiei Giurgiu între 1973 şi 1978 şi din care a fost pensionat. La Giurgiu s-a aflat spre „conservare” dosarul de cadre al fostului comandant de la Râmnicu Sărat şi care a fost recent pus în circulaţie. În cei 35 de ani de anonimat, Alexandru Vişinescu s-a bucurat de generoasa sa pensie într-un bloc din centrul Capitalei, mult superioară celor ale deţinuţilor politici care au trecut prin Gulagului românesc al cărui cerber a fost în anii cincizeci,. El a putut fi văzut după „deconspirarea” identităţii sale, plimbându-se prin centrul Bucureştiului, cu mâinile la spatele şi nepreocupat de faptele sale care i-au adus un trist prestigiu, de călău al foştilor deţinuţi politici de la Râmnicu Sărat. Descoperit de presă, el a s-a autodisculpat pentru crimele ce îi sunt azi imputate prin precizarea că a exercitat o funcţie. Cazul său aşteaptă să fie soluţionat de către organele în drept, ca urmare a unei sesizări depuse pe numele său şi în care a fost învinuit pentru „genocid”.

______________________________________________________

Bibliografie orientativă:

Ion Ovidiu Borcea (fost deţinut la Râmnicu Sărat între 1957-1963), apud Cicerone Ioniţoiu, Râmnicu Sărat. Desfiinţarea celei mai odioase închisori: 13 aprilie 1963, în Memoria, nr. 2-3/2006.

Ion Diaconescu, Temniţa, destinul generaţiei noastre, Bucureşti, Editura Nemira, 1998

Mary Fulbrook, Dissonant lives. Generations and violence through the German dictatorship, Oxford, University Press, 2011.

Cicerone Ioniţoiu, Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii, vol. III, accesibil online la adresa: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/morminte3/default.asp.htm

Cicerone Ioniţoiu, „Râmnicu Sărat. Desfiinţarea celei mai odioase închisori: 13 aprilie 1963” în Memoria, nr. 2-3/2006.

Dorin Ivan, Experimentul Râmnicu Sărat, Buzău, Editura Irineu Mihălcescu.

Dumitru Lăcătuşu, „Mărirea și decăderea unui ofiţer de Securitate: Tudor Sepeanu”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2012.

Dumitru Lăcătuşu, „Cazul doctorului Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu”, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Stat şi viaţă privată în regimurile, Iaşi, Polirom, 2009.

Andrei Muraru (coord.), Dicţionarul penitenciarelor în România comunistă. 1944-1947, studiu introductiv de Cristina Roman, prefaţă de Marius Oprea, Iaşi, Polirom, 2008.

HU OSA 300 – 60 – 1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Prisons Personnel, box 436, Item 5731/1955

AANP, Fond Secretariat, dosar nr. 1/1956, vol. I.

AANP, Fond Secretariat, dosar nr. 9/1957-1962, vol. III.

ACNSAS, fond Documentar, dosar 19, vol. 15.

ACNSAS, fond Cadre, dosar 94.

Mihai Burcea, Sidonia Bogdan, Povestea spectaculoasă a ultimului martor al execuţiei lui Antonescu: http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/povestea-spectaculoasa-a-ultimului-martor-al-executiei-lui-antonescu-316701.html

Alexandru Căutiş, Interviu cu Aurora Dumitrescu, http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/interviu-dezvaluiri/aurora-dumitrescu-fosta-detinuta-in-puscariile-lui-visinescu-toti-securistii-cu-functii-de-conducere-sunt-un-mai-mare-sau-mai-mic-visinescu/

Biro Attila, Marian Sultănoiu, Lista torţionarilor care trăiesc: Acest „bătrânel cumsecade” este Alexandru Vişinescu, unul dintre cei mai cumpliţi călăi ai României, accesibil online la adresa http://www.gandul.info/reportaj/lista-tortionarilor-care-traiesc-acest-batranel-cumsecade-este-alexandru-visinescu-unul-dintre-cei-mai-cumpliti-calai-ai-romaniei-11173039

Comunicat IICCMERR: http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2013/iiccmer_cere_parchetului_inceperea_urmaririi_penale_impotriva_fostului_comandant_al_penitenciarului

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Marele Partid a avut peste 4 milioane de membri.ei participau saptaminal la informari politice.de aceea si azi sint bine pregatitzi ideologic.ei au condamnat ideologia comunista ptr a scapa comunistii.comunistii au avut grija de cei oropsitzi.citzi securisti sint de la casele de copii si azi sint mari oameni de afaceri ? asta inseamna sa ai grija de popor

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dumitru Lacatusu
Dumitru Lacatusu
Dumitru Lăcătușu este doctor în istorie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași cu o teză despre represiunea comunistă și cercetător la Centrul de Consultanță Istorică. În ultimii ani, a fost expert în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2006-2013) și asistent cercetare la Universitatea din București (2013-2017). A publicat mai multe studii despre represiunea comunistă și biografiile unor foști ofițeri de Securitate. http://consultantaistorica.ro/

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro