joi, mai 19, 2022

Blenheim – măreția barocului îmblânzit de natură

Atunci când, în luna iulie, camerele de filmare au absorbit, avid, fiecare pas al ceremoniei de primire a președintelui Donald Trump de către premierul Theresa May, puțini vor fi luat notă de eleganța și strălucirea celuilalt personaj prezent – impunătorul palat Blenheim.

Subiect de ficțiune și de literatură memorialistică și înfățișat în pictură, palatul a fost construit între 1705 și 1722, ca gest al recunoștinței Reginei Anna față de victoria repurtată de John Churchill, primul Duce de Marlborough, în bătălia de la Blenheim. Devenită reședință a familiei Spencer-Churchill, această operă a barocului englez se deschide, generos, publicului, în intervalele în care absența actualului duce și a familiei sale permite vizite îndelungi prin încăperile luxoase și grădinile minuțios elaborate.

Admirând colecția de portrete, sculpturi, tapiserii și mobilă, vizitatorului atras de asocierea cu Winston Churchill i se va revela, în aceeași măsură, și existența unei alte narațiuni ce a marcat istoria recentă a palatului – biografiile convergente a trei personaje cvasiromanești. Dacă unul dintre ele a stăpânit palatul, celelalte două și-au petrecut la Blenheim anii tinereții, drept beneficiare (și, treptat, victime) ale unor șarmante capricii ale destinului.

Când, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Charles Spencer-Churchill, al IX-lea Duce de Marlborough, moștenește o reședință amenințată de ruină, el urmează o practică relativ comună în epocă – mariajul de interes mutual cu o bogată moștenitoare americană. De altfel, uniunile dintre nobili britanici și tinere din familii de industriași prosperi de pe celălalt mal al Atlanticului se transformă într-un fenomen tipic pe parcursul Gilded Age – perioadă aproximativ echivalentă cu Belle Époque. Odată tranzacția încheiată, ducele devine soțul epatantei Consuelo Vanderbilt – fiica industriașului William Vanderbilt I –, precum și al unei părți consistente din averea sa. La celălalt capăt al trocului, tânăra, obligată la căsătorie de către o mamă dornică de renume, obține prestigiosul titlu nobiliar, cunoscând gloria unei vieți marcate de proximitatea aristocraților și a monarhilor.

Palatul Blenheim este supus unei renovări interioare complete, fără a suferi nicio schimbare structurală. Consuelo nu îl percepe ca pe un cămin, ci ca pe un monument căruia motto-ul Praf și cenușă, sculptat deasupra șemineului din dormitorul său, îi adâncește melancolia. Sterilă emoțional, căsnicia intră în declin, curând după nașterea celor doi moștenitori, dar va continua, formal, timp de aproape 20 de ani. Efemerul cuplu privește, azi, dintr-un somptuos tablou expus în Salonul Roșu. Creație a desăvârșitului John Singer Sargent, pictor al aristocrației și el însuși produs al întâlnirii dintre Lumea Veche și Lumea Nouă, imaginea ducelui, a ducesei și a celor doi fii, alături de doi spanieli englezi, în Holul de primire al Palatului, a fost surprinsă în 1905. Anecdotica consemnează strategia lui Sargent în a masca diferența de înălțime dintre Consuelo și soțul său – grațioasa moștenitoare Vanderbilt este înfățișată pe o treaptă, inexistentă în realitate, dominându-l, astfel, firesc, pe duce, cu câțiva centimetri mai scund. Pe peretele opus al Salonului Roșu, un alt tablou, realizat de Joshua Reynolds, cu aproape 130 de ani mai devreme, surprinde numeroasa familie a celui de al IV-lea Duce de Marlborough.

Al treilea personaj ce influențează direct istoria palatului Blenheim intră în scenă – și își păstreză locul pentru aproximativ trei decenii – atunci când Consuelo și Charles fac cunoștință cu Gladys Deacon, o americană cosmopolită, a cărei bizară frumusețe se afirmă drept complement al unei inteligențe ce îi câștigă, printre altele, admirația lui Marcel Proust. Împrietenindu-se cu familia Marlborough, Gladys devine unul dintre invitații frecvenți la Blenheim, unde relația sa amoroasă cu Charles se desfășoară sub privirea tolerantă a lui Consuelo. Douăzeci de ani mai târziu, la câteva luni după pronunțarea divorțului dintre cei doi, Gladys devine soția ducelui. Fără a contribui financiar la renovarea palatului, precum predecesoarea sa, ea îi servește drept inspirație lui Charles, încurajându-l să continue reamenajarea Grădinii Italiene. Din această epocă datează terasele de vegetație din grădina acvatică, precum și amplasarea unei cópii a Fântânei celor patru fluvii a lui Bernini. Proiectând palatul, la începutul secolului al XVIII-lea, arhitectul John Vanbrugh nu îi găsește fântânei locul adecvat, dar, odată integrată în noul peisaj, ea devine punctul central al grădinii. Procesul de reamanajare include un element exotic, semn al recunoașterii influenței lui Gladys – un sfinx cu chipul său, ușor înclinat, veghează asupra spectaculoasei desfășurări a naturii supuse arhitectului peisagist. Fire incisivă, în contrast cu discreția lui Consuelo, Gladys își impune autoritatea intervenind și asupra aspectului palatului. De pe plafonul intrării principale privesc trei ochi, de un albastru tulburător – reproducerea ochilor ei, surprinși în numeroase fotografii, dintre care una, considerată prima fotografie selfie, a fost realizată, în 1928, probabil în dormitorul său de la Blenheim.

Deși născut dintr-o longevivă pasiune, mariajul nu rezistă incompatibilității dintre soți, după cum nu poate învinge antipatia pe care Gladys, considerată excentrică și dificilă, le-o provoacă servitorilor, obișnuiți cu gentilețea lui Consuelo. Gladys îi mărturisește unui prieten francez că încă se simte turistă în palatul pe care îl străbate, de la un capăt la altul, într-un mic automobil. Spre disperarea ducelui, principala sa preocupare este creșterea spanielilor englezi, indiferenți la splendoarea interioară a reședinței. În urma separării, Charles părăsește palatul și, în chip de răzbunare împotriva lui Gladys, decide întreruperea furnizării de electricitate și de gaz. Caricaturile epocii, de altfel, o înfățișează pe Ducesa de Marlborough gătind la lumina lumânării, pe parcursul celor doi ani petrecuți singură, înainte de a fi evacuată forțat.

Văr primar și bun prieten al celui de al IX-lea Duce de Marlborough, Winston Churchill nu face obiectul unei descoperiri pentru numeroșii turiști ce vizitează Blenheim, dar imaginea sa, elogiată cu devoțiune, domină vasta reședință. Dormitorul în care s-a născut – cu două luni mai devreme, provocând zvonuri alimentate de precipitarea nunții lordului Randolph Churchill și a americanei Jennie Jerome – găzduiește cele mai variate obiecte personale, printre care scutecul împrumutat, în acea seară de 30 noiembrie 1874, de la o femeie din satul apropiat, familia fiind surprinsă nepregătită. Colecția de articole expuse în celelalte încăperi include scrisori, fotografii, fragmente din discursuri celebre, precum și uniforma de husar și un minuscul scaun de lemn pe care Winston obișnuia să se așeze, în jurul vârstei de 2 ani.

Profund atașat de Blenheim, în care își petrece copilăria și adolescența, sub supravegherea afectuoasă a bunicii paterne, Frances Anne Spencer-Churchill, Winston își exersează atât talentul literar, cât și abilitățile de pictor, pentru a-i onora istoria. Astfel, Holul de primire al Palatului este surprins într-una dintre picturile sale, alături de eleganta anfiladă de încăperi a laturii de sud, ce se încheie cu Biblioteca Lungă, cu cele peste 10 000 de volume –  unul dintre locurile preferate ale lui Winston. Mândru de strămoșul său, primul Duce de Marlborough, el îi scrie biografia, proces consumat, în cea mai mare parte, la Blenheim.

Numeroase alte locuri ale reședinței evocă memoria celui mai mare britanic. Capela,  construită la aproape 30 de ani de la ridicarea palatului, se distinge ca martor al botezului său. Parcurile întinse amintesc de scrisorile pe care Winston le trimite, în copilărie, mamei sale, descriindu-i jocurile și sesiunile de călărie pe poneiul Rob Roy. O plimbare prin Grădina memorială Churchill duce, inevitabil, la Templul Dianei, un mic tetrastil în stil ionic, unde, în vara lui 1908, Churchill o cere în căsătorie pe Clementine Hozier, cea care îi va dărui 5 copii și îi va fi alături până la moarte.

În Salonul Verde, fotografiile de început de secol stau alături de fotografiile recente ale actualului Duce de Marlborough și ale familiei sale. Palatul își primește, pentru câteva ore, miile de vizitatori anonimi, la fel cum i-a primit, pentru o noapte sau mai multe, pe Edward VIII, Wallis Simpson și Cecil Beaton. Din mijlocul grădinilor și al fântânilor, monumentul lui Consuelo rămâne căminul unor destine cărora ficțiunea le-a recunoscut, umil, forța, extravaganța și fragilitatea.

Surse

  1. Fielding Daphne, The Face on the Sphinx, Hamish Hamilton, London, 1978.
  2. https://www.blenheimpalace.com/

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Justina Irimia
Justina Irimia este expert în comunicare. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. A studiat timp de un semestru la Université Paris 12. A publicat articole în Revista 22, Dilema şi Observator Cultural şi a tradus pentru revista Secolul XX. Este autorul monografiei Ultimul tango la Buenos Aires – O metropolă exotică pe înţelesul tuturor (ed. Humanitas, 2012).

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro