joi, martie 28, 2024

Blestemul lui Stalin: Vise imperiale, frenezie ideologică

Acum câțiva ani, Vladimir Putin își exprima regretul față de prăbușirea URSS, pe care o considera drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului douăzeci. În această privință, dincolo de critici minore privind stalinismul și pe Stalin, liderul autoritar al Rusiei rămâne fidel viziunii dictatorului paranoic care a murit acum șaizeci de ani, pe 5 martie 1953. Fără îndoială o persoană cu probleme psihice, Stalin a fost totuși un abil operator, un machiavelic pragmatic, care însă era total dedicat unui set de principii ideologice. S-a folosit cu cinism de toate modalitățile pentru a realiza un scop fundamental: înroșirea a cât mai multe zone ale globului.

Stalin a fost un bolșevic radical în pofida felului în care s-a folosit de teme șovine velicoruse în timpul și după al Doilea Război Mondial. A fost antisemit mai ales în ultimii ani ai vieții, așa cum arată și Robert Gellately. Antisemitismul său însă a fost politic și nu rasist. Cosmogonia lui Stalin era socială, nu biologică. Pentru el, evreii erau cosmopoliți, deci nu putea avea încredere în ei. Nu a avut încredere în nicio persoană sau grup care aveau legături cu Occidentul sau cu străinii. Una dintre cele mai importante victime ale epurărilor staliniste din Europa de Est a fost Laszlo Rajk, veteran al Războiului Civil din Spania, care nu a fost însă evreu, așa cum se afirmă în volumul de față.

Când Armata Roșie a ocupat Europa de Est, în perioada ofensivei din 1944-1945, Stalin nu a avut de fapt intenția de a permite realizarea „căilor naționale către socialism”. Desigur, a încurajat instrumente propagandistice precum „Fronturile naționale”, dar acestea au fost simple perdele de fum. Pentru el, așa cum i-a declarat comunistului iugoslav Milovan Djilas în timpul ultimei întâlniri dintre liderii iugoslavi și sovietici la sfârșitul anului 1947, conta controlul absolut al sovieticilor asupra regiunii. Acesta însemna îndeplinirea unui proiect pe care cel numit vozhd („lider absolut” în vocabularul sovietic, echivalentul termenului german Führer) si-l imaginase încă din primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. Conform acestuia, cel care ocupa primul un teritoriu urma să impună instituții politice și sociale conforme propriei ideologii. Blestemul lui Stalin a constat în folosirea oricăror mijloace pentru câștigarea Războiului Rece. El a declanșat nu numai o acerba competiție cu Occidentul, încălcând fiecare decizie luată la Ialta, ci a și impus un context global în care conflictul mondial dintre societățile deschise și dușmanii lor va continua timp decenii după moartea lui.

Acesta este meritul principal al exceptionalei lucrări a lui Robert Gellately: folosind o cantitate imensă de informație în numeroase limbi, autorul scoate în evidență planurile geopolitice ale lui Stalin și demonstrează, contra afirmațiilor istoricilor revizioniști, că Uniunea Sovietică, și nu Statele Unite împreună cu aliații săi, a dorit și a provocat izbucnirea Războiului Rece. O asemenea teză este cu atât mai importantă cu cât, în prezent, ignoranța istorică și analize discutabile converg în încercări de a prezenta un politician periculos de naiv precum fostul vice-președinte al lui Roosevelt, Henry Wallace, drept un om de stat vizionar.

Gellately, important istoric al Germaniei naziste și al Rusiei sovietice, oferă o perspectivă panoramică a manevrelor politice, diplomatice și psihologice ale lui Stalin, care au permis Uniunii Sovietice să obțină statutul de superputere. Autorul are cunoștințe enciclopedice despre subiectul analizat. El construiește o naratiune convingătoare despre viclenie, brutalitate, prostie și idealism trădat. Firul istorisirii evoluează cronologic, începând cu triumful lui Stalin asupra rivalilor săi din elita bolșevică, după moartea lui Lenin, trecând prin ororile Marii Terori, pactul de neagresiune cu Hitler, dezastrele de la începutul războiului, după atacul nazist din iunie 1941, și apariția coaliției anti-fasciste.

Gellately insistă adecvat asupra obsesiei lui Stalin legată de dușmanii interni și asupra credinței acestuia în puritatea doctrinei oficiale. Capitolele care discută summit-urile de la Teheran, Ialta și Potsdam sunt într-adevăr revelatoare, adăugând importante nuanțe interpretărilor anterioare ale acestor evenimente de importanță mondială. Viziunea lui Gellately asupra obiectivelor internaționale sovietice diferă semnificativ de interpretarea clasică formulată de George Kennan in anii patruzeci si cincizeci. În timp ce Stalin a adoptat obiective imperiale velicoruse, acest lucru nu a însemnat o revenire la visele geopolitice ale Romanovilor. Stalin a fost un internaționalist leninist, iar cartea lui Gellately este o dovadă pentru modul în care această agendă mesianică a fost pusă în practică după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, nu doar în Europa, dar și în Asia. Stăpânul Kremlinului a știut cum să își disimuleze planurile, mimând un comportament prietenos, rezervat. Cu toate acestea, el a aprobat și l-a încurajat pe Kim Il Sung să atace sudul peninsulei Coreea și să declanșeze o aventură militară cu grave consecințe. Diferența dintre Stalin și dușmanul lui de moarte, Troțki, constă într-o concepție diferită privind ritmul expansiunii comunismului. El nu a negat niciodată legitimitatea unei astfel de strategii.

Această concluzie provocatoare ar trebui luata in consideratie de istoricii revizioniști: dacă tiranul nu ar fi murit, el ar fi urmărit fără ezitare să provoace și să câștige un nou război mondial pe care era convins că sovieticii și „lagărul progresist” l-ar fi câștigat. În acest sens, Mao, cu a sa metaforă despre vântul dinspre est care va birui vântul dinspre vest, a fost un veritabil continuator al moștenirii staliniste. Hrușciov, partizanul „coexistenței pașnice”, a fost de fapt renegatul revizionist condamnat cu atâta furie de Mao.

Instrumentul creat de Stalin pentru a realiza proiectul revoluționar suprem a fost Cominformul, prescurtare pentru Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești, înființat în octombrie 1947 în timpul unei conferințe secrete în Polonia. Stalin însuși a ales numele săptămânalului oficial al organizației: „Pentru pace trainică, pentru democrație populară”. Fiecare dintre aceste cuvinte era o minciună. Stalin nu dorea o pace trainică și în mod sigur nu era un democrat. Redacția revistei a fost on prima fază în Belgrad, iar după ruptura cu Tito, a fost mutată la București. Avatarurile Cominformului, excomunicarea lui Tito și procesele spectacol merită o analiză aprofundată. Stalin și ideologul-șef, Andrei Jdanov, au conceput Cominformul drept un club select, care nu includea importante partide precum cel chinez sau grec. Comuniștii francezi și italieni erau însă reprezentați, semn că Stalin nu excludea expansiunea în vestul Europei.

Captivantul volum al lui Gellately se încheie cu ultima apariție publică majoră a lui Stalin, în octombrie 1952, la XIX-lea Congres al PCUS. Departe de a admite că epoca nucleară schimbase prioritățile politicii externe, tiranul susținea vehement o abordare belicoasă pe plan internațional. În acel moment, înconjurat de o adorație mistică mondială, el era venerat nu doar ca cel mai mare geniu militar al tuturor timpurilor, dar și ca egal al lui Marx și Lenin, corifeul științei revoluționare. Gellately are dreptate: nimic nu era mai important pentru Stalin decât să fie recunoscut ca a patra sabie a marxismului, teoreticianul societății, economiei și culturii comuniste. În 1938, principala preocupare a lui Stalin, exceptând aceea de a semna sute de liste ale morții prin care aproba executarea a zeci de mii de „dușmani ai poporului”, era redactarea și editarea „Cursului Scurt” al istoriei partidului comunist, de fapt o demonologie politică al cărei scop era să demonstreze cum el a salvat partidul lui Lenin de infamul complot al troțkiștilor și al altora care, în mod similar, doreau distrugerea partidului. În 1952, Stalin și-a petrecut majoritatea timpului discutând un tratat de economie politica a socialismului, editând maniacal texte primite de la cei mai de încredere sicofanți ai săi. După doar câteva săptămâni succesorii săi au demarat de-stalinizarea țării. Acest pas însă nu a însemnat o ruptură revoluționară cu maniile lui Stalin. A fost mai degrabă o încercare de a renunța la cele mai iraționale elemente ale dictaturii. Gellately afirmă pertinent că, pe termen lung, în deceniile care au urmat, „liderii sovietici și elita conducătoare au continuat să formuleze poziții care corespundeau liniilor trasate de Stalin, până când întreg edificiul a ceea ce fusese odată puternicul Imperiu Roșu s-a prăbușit”.

Robert Gellately, Stalin’s Curse: Battling for Communism in War and Cold War. New York: Knopf; Oxford: Oxford University Press, 2013, recenzie (Book of the Week) de Vladimir Tismăneanu publicată în Times Higher Education, 7 martie 2013, (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/stalins-curse-battling-for-communism-in-war-and-cold-war-by-robert-gellately/2002264.article

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Frumos comentariu… dar nu se spune nimic de cei peste 40 milioane de oameni morti in teroarea politica sau Gulag in timpul lui Stalin (si asta doar in URSS). Fata de aceasta tragedie umana Hitler pare o fecioara! Ca sa nu mai spun ca toate astea ar fi fost doar o istorie cu ”daca”, in situatia in care opacitatea strategica a lui Hitler sau tradarea (poate lipsa de organizare… ceea ce pare cam dubios la un serviciu al armatei germane in razboi) nu ar fi adus Wehrmacht-ul in pozitia de perdant, atunci cand avea toate atuurile pe teren si ma refer aici la brusca lipsa de carburanti ptr. Grupul de Armate ‘Centru’ care a ramas fara carburanti, in toamana ’41, pe autostrada Smolensk-Moscova fara picior de armata rusa in fata, pana dincolo de Moscova si nu ptr.o zi-doua ci ptr. 31 zile! Intre timp rusii au aflat ca Japonia nu ii va ataca si si-au adus diviziile siberiene in fata Moscovei. Cam ciudat, nu?
    Ca sa nu mai spun de eroarea strategica uriasa, de a dirija Armata a 6-a spre Stalingrad in 1942 doar ptr. ca era orasul ‘Stalin’. Inchipuitiva o manevra de invaluire spre Marea Caspica spre a taia Caucazul, cu popoarele lui ”neiubitoare de rusi” si plin de titei, de restul Rusiei (asa cum era in planul initial)! Dar totul s-a terminat , din pacate cu o tragedie atat ptr. armata germana cat si ptr. cea romana.
    Nu vreau sa mai mentionez aici tragedia taranimii romane de la colectivizare, cand au fost omorati de aprox. de 4 ori mai multi oameni decat a pierdut armata romana din 1941 pana in 1945, luptand pana in Caucaz in est si pana la Praga in vest!
    O fi fost Stalin un vizionar sau mare comunist, dar pana la urma tot in ‘tarana a ajuns’ si ptr. crimele sale sper sa arda in ”focul iadului” pe veci!

    • Domnule Lisievici , puteti va rog sa indicati sursa (sursele) pt. urmatoarele doua afirmatii :

      1) ” … cei peste 40 milioane de oameni morti in teroarea politica sau Gulag in timpul lui Stalin (si asta doar in URSS). ”

      2) ” … tragedia taranimii romane de la colectivizare, cand au fost omorati de aprox. de 4 ori mai multi oameni decat a pierdut armata romana din 1941 pana in 1945, luptand pana in Caucaz in est si pana la Praga in vest! ”

      Multumesc.

      • Sursele sunt atat din mass-media anilor ’90 cat si din estimarile oficiale a Comisiei instituita de Eltin, de cercetare a abuzurilor facute in perioada stalinista, si insist ca astea au fost ESTIMARILE comisiei, deoarece multe documente oficiale ”nu au mai putut fi gasite”.
        Pentru taranii morti la colectivizare sunt datele publicate in diverse carti sau articole din perioada ’90, care toate cad de acord ca cifrele sunt undeva intre 1.200.000 si 1.400.000 de tarani iar pierderile efective de soldati ai armatei romana in razboi (fara raniti, prizonieri si disparuti) se ridica la aprox. 285.000 de oameni, cifra exacta o puteti gasi in arhiva MApN sau in diverse articole sau carti pe aceasta teme.
        Din pacate nu pot fi mai exact deoarece nu ma aflu in tara , sau mai bine zis acasa ca sa am acces la biblioteca personala, unde am toate aceste carti sau reviste de specialitate.
        Cu stima…

  2. Genialitatea raului a fost intodeauna o sursa de inspiratie pentru toate scursurile pamantului. Nu pot ignora legaturile dintre atitudinea ostila, antioccidentala si groteasca a actualei guvernari si vointa tarului de la Moscova. Existe mecanisme mult mai eficiente decit forta armata prin care sa poti subjuga si schimba destinul unui popor. E suficient sa oferi sansa unor kakarai si tontonei sa se poata afirma, sa aiba sansa sa ajunga la putere si sa schimbe prin vointa lor un destin platit scump. Reintoarcerea spre est nu mai este un vis urat, noi traim acum schimbarea la fata a elitei politice de la Bucuresti. Toata maimutareala antioccidentala are ca scop inserarea in constiinta sociala a unui sentiment antioccidental. Inlaturarea ultimului obstacol in calea desavarsiri operei este presedintele. Esecul presedintelui pe plan politic si social nu poate fi constestat, dar cei care vin dupa el o sa ne arate de ce comunismul nu o sa moara niciodata.

  3. …”tragedia taranimii romane de la colectivizare, cand au fost omorati de aprox. de 4 ori mai multi oameni decat a pierdut armata romana din 1941 pana in 1945″.
    – Ei, nici chiar asa! Devenim lipsiti de credibilitate cand spunem lucruri reale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro