Cei mai inteligenți oameni învață din greșelile sau din experiența altora. La extrema opusă sunt cei incapabili să învețe din greșelile proprii. În prea multe privințe, societatea noastră civilă se află aproape de această ultimă și nefericită situație atunci când vine vorba de starea și reforma sistemului politic. Blitzkriegul cu anticorupția din Camera Deputaților petrecut săptămâna trecută este sau ar trebui să fie un prilej de a trage câteva învățăminte, de a încerca să ajungem în situația intermediară, a celor care învață din propriile greșeli.
1. ”Migrația politică”
Deputații Udriște, Gurzău și Giurescu au ceva în comun – toți trei au votat împotriva liniei de partid la legea de modificare a Codului Penal. Însă primii doi sunt din opoziție (PDL) și au votat pentru, iar dl Giurescu e deputat dintr-un partid la putere (PC) și a votat împotrivă. Acum, opinia mea politică în speță este categoric împotriva modificărilor, implicit împotriva votului celor doi membri ai PDL și pentru votul dat de dl Giurescu. Alți cititori, concetățeni, votanți ar putea avea o opinie politică opusă, caz în care situația s-ar inversa, votul dlui Giurescu ar deveni problema, și cel al celor doi pedeliști ceva de apreciat. Dar e imposibil ca oricine să poată fi în mod rezonabil de acord sau împotriva cu votul exprimat de fiecare din cei trei deputați sus-menționați. La nivel de societate, deciziile politice sunt cele care ne afectează, iar modificarea Codului Penal poate fi bună sau poate fi rea, dar nu poate fi și una și alta.
Or, vedeți, tocmai aici e problema. Prevederile legilor antimigrație așa-zis ”politică” sunt, de fapt, arme instituționale mai mult sau mai puțin eficace împotriva indisciplinei de partid. La forma cea mai tare, cea care există în cazul consilierilor locali și județeni, mandatul demnitarului ajunge, de drept, proprietatea conducerii de partid, pentru că aceasta îl poate demite oricând, perfect arbitrar. Legile de acest tip privesc exclusiv o chestiune partizană, relația dintre un demnitar și conducerea partidului din care face parte; legile n-au absolut nimic de-a face cu aspectul politic, și nici cu opțiunile de acest fel ale votanților. Mai mult, de fapt, uitați-vă la exemplul dat: deputații enumerați au călcat dispozițiile de partid iar o lege antimigrație (zice-se) ”politică” i-ar face vulnerabili de sancțiune pe toți trei, asta deși opțiunile lor politice în speță au fost diametral opuse! Ridicol.
De altfel, cum spuneam, aici am putea să învățăm din greșelile pe care deja le-am făcut. La ce a ajutat legea antimigrație la nivel local? A aruncat în inutil și absurd inițiative altfel legitime ale societății civile gen ”adoptă un consilier”, în niciun sens rezonabil al termenului nu poți adopta pe cineva pe care legea îl pune sub controlul conducerii de partid. Legea care ar fi trebuit să ”curețe” politica la nivel local a transformat un partid ca PP-DD într-o imensă afacere, geambași de consilieri: cotizezi la șefii de partid, dacă nu ești dat afară din partid, și, ca ”traseist” (nu?), pierzi și mandatul care îi este dat altui cotizant. Halal curățire! Avem apoi exemplul PRM, acesta a fost fondat și condus de C.V. Tudor; fondatorul a fost alungat de curând de-acolo la un congres, cu obișnuitele recriminații; deciziile congresului au fost apoi anulate de Tribunal și C.V.T repus la conducere; urmează apelul unde ar putea fi debarcat; apoi alt congres unde ar putea fi repus, și tot așa. Până aici nu e nicio problemă, partidele sunt organizații private, constituite în virtutea dreptului la liberă asociere, pot să treacă prin ce frământări și schimbări interne doresc membrii lor. Problema e că legile antimigrație fac ca aceste schimbări bruște, repetate și radicale să afecteze nemijlocit și instituțiile statului. O conducere ar putea să aibă altă politică de alianțe partizane, de exemplu, și ar putea forța membrii să li se supună, pentru că altfel riscă excluderea din Consilii ca ”traseiști”(!) Spre norocul nostru PRM e partid foarte mic și miza e, de asemenea, foarte mică. Gândiți-vă cum ar fi ca un partid de circa ~20% să treacă prin așa ceva, antrenând mai toate consiliile din țară în schimbările astea! Gândiți-vă că majoritatea parlamentară ar putea sta, de asemenea, în permanentă incertitudine, după pledoaria vreunui avocat sau altul, la decizia vreunui judecător sau a unui congres sau altul. Sună bine?
Știu că e dificil, dar organizațiile din societatea civilă care au susținut astfel de legi (mă refer, de exemplu, la IPP), și eventual le susțin în continuare, pentru parlament, ar trebui să facă 180 de grade. Legile antimigrație nu doar că nu ajută la nimic, dar sunt antidemocratice și foarte periculoase. Sprijinul public pentru ele trebuie să înceteze imediat, ele trebuie abandonate, nu extinse.
2. ”Parlamentul/statul eficient”
La fel ca în cazul interzicerii migrației politice, și aici comentatori, ziariști și societate civilă sunt victima unui clișeu atât de vechi și de bine înrădăcinat încât a ajuns să se auto-întrețină, împotriva evidenței. Clișeul este că parlamentul nostru este ”ineficient”, ceea e rău și ceva ar trebui făcut ca să corecteze situația asta. În 2009 președintele Băsescu a inițiat un referendum, pliat perfect pe clișeul ăsta, prin care cerea un parlament unicameral. Referendumul a fost aprobat, și validat prin prezența a peste 50% din votanți. Dar clișeul și modificările pe baza lui sunt mult mai vechi. Și revizuirea constituțională din 2003 a avut măsuri de ”eficientizare” a activității parlamentare.
Ce pot să zic? Cine consideră că ineficiența parlamentului e o problemă ar trebui să aplaude momentul excepțional petrecut pe 9-10 decembrie. Am avut un caz în care parlamentul nostru a dovedit o eficiență uluitoare, am avut prevederi legale adoptate aproape instantaneu, vorbim de câteva ore de la inițierea amendamentului și până la votul final, deputați muncind pe brânci, noaptea, legi votate pe bandă rulantă. Eficiență maximă, nu? Din două una, fie acest clișeu ultra-răspândit are o mare, mare problemă, fie ce s-a petrecut săptămâna trecută trebuie apreciat, luat ca model de funcționare a legislativului nostru. Iar desființarea uneia dintre camere e un prim pas. Ca paranteză, unii dintre cei mai mari inamici ai democrației, cei deghizați în prieteni, spun că ea se bazează pe faptul că majoritatea are întotdeauna dreptate. E fals că democrația se bazează pe așa ceva, și e fals și ridicol și enunțul în sine, o greșeală rămâne o greșeală și cu votul a 90% din electorat.
O să spuneți aici că propriul exemplu îmi vine împotrivă: uite că asta s-a putut întâmpla chiar într-un sistem bicameral, poate că trecerea la un sistem unicameral e bună măcar pentru chestiunea de costuri. Sunt două motive pentru care argumentul e invalid. Primul, organizarea legislativului nostru e originală (așa cum a fost modificată în 2003, pentru eficiență, desigur) : în efect avem mai degrabă două parlamente unicamerale, lucrând fiecare în paralel pe spațiul legislativ dedicat. Mai precis, fiecare cameră e decizională pe anumite legi, iar votul pe celelalte legi n-are niciun fel de efect. Și totuși, o urmă superficială de bicameralism a rămas: un proiect trebuie să trecă prin prima cameră sesizată, chiar dacă aceasta respinge proiectul sau îl ignoră și trece tacit. Altfel spus, camera decizională nu are dreptul să modifice substanțial proiectul față de cel ieșit din prima cameră sesizată, pentru că altfel e ca și cum ar funcționa complet autonom. Există o jurisprudență solidă și categorică în acest sens a Curții Constituționale. Or, tocmai asta e situația legii adoptate pe 10 decembrie, modificarea Codului Penal: proiectul trecut prin Senat (respins acolo) se referea doar la conflictele de interese în instituțiile de cultură, Camera l-a extins astfel încât, de facto, să excludă toate demnitățile politice de la aceste prevederi. A adoptat, în fond, un cu totul alt proiect, de una singură. Procedura și proiectul este prin urmare neconstituțional – una din binefacerile urmei de bicameralism rămase după revizuirea din 2003. Sau, pentru cei care cred clișeul sus-pomenit, un obstacol în calea unui parlament eficient, nu?
Legislativul nostru ar trebui, de fapt, să devină cu adevărat bicameral, cu două Camere alese în moduri diferite și având putere diferită, după exemplele care există deja prin Europa. Cel preferat de mine e al Republicii Cehe, unde Senatul e inferior ca putere Camerei – aceasta poate înfrânge un veto al senatorilor cu majoritatea absolută – și se reînnoiește tot la doi ani cu o treime din membri. Senatul ar putea contrabalansa excesele legislative ale Camerei, de tipul celor petrecute săptămâna trecută. Cu prețul ”ineficienței”, bineînțeles.
De fapt, nu doar la nivel de parlament ci și la nivel de sistem politic trebuie abandonat clișeul acesta periculos, dorința de ”eficientizare”. Inițiativa nouă de revizuire a Constituției îl folosește și ea, de data asta împotriva președintelui, și pentru un parlament devenit ”organul suprem al poporului român, forul suprem de dezbatere și de decizie al națiunii” (sic!). Or, pentru care instituție s-ar face asta e irelevant, ideea ”eficientizării” este periculoasă în sine. Există motive foarte bune pentru care există mecanisme de echilibru și control instituțional – cum e, de exemplu, în actuala constituție, posibilitatea președintelui de a returna o lege parlamentului și/sau de a o ataca la Curtea Constituțională. Poate că, după episodul de săptămâna trecută, ar trebui ca autorii revizuirii din societatea civilă, și sprijinitorii revizuirii, să stea puțin să mediteze la ce anume susțin.
Se întâmplă ceva uluitor: este pentru prima dată când sunt de acord cu dumneavoastră! Şi chiar apreciez expunerea publică a acestor gânduri.
Aş crede că este utilă identificarea mai multor idei fixe, sau „vaci sacre” în discursul unor organizaţii civice şi al unor intelectuali publici. Oamenii greşesc, importantă este recunoaşterea greşelii şi remedierea daunelor.
Suntem o democraţie tânără, în care pasiunea deseori acoperă raţiunea. Un inventar al celor mai importante „metereze” construite în ultimii 10-15 ani şi chestionarea utilităţii/importanţei lor ar fi nemaipomenită. Ar însemna că am mai depăşit un prag al maturizării noastre civice şi politice.
Mulţumesc pentru acest surprinzător text.
Casandra,
pentru cititorii mei fideli, presupunând că există așa ceva :-) , textul n-are cum să fie surprinzător – din contră, riscă să îi plictisească. Am argumentat în același fel încă dinainte de introducerea legii antimigrație, în 2006 și a referendumului pentru parlament unicameral, în 2009.
Cred ca se referea la alte teme cu a caror mod de abordare nu a rezonat.
In sedinta din 12 decembrie 2013, CCR a „rezolvat” aberatia consilierilor local / judeteni proprietate a conducerii partidului printr-o noua aberatie:
„Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.16 alin.(3) din Legea partidelor politice nr.14/2003, excepţie ridicată de Voicu Dumitru în Dosarul nr. 359/116/2013 al Tribunalului Călăraşi – Secţia civilă. Dispoziţiile art.16 alin.(3) din Legea partidelor politice nr.14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.550 din 6 august 2012, au următorul cuprins: „Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.”
Cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art.16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt neconstituţionale.”
Vai de capul lor!! Aștept să apară motivația, dar deja mă enervez. O să scriu despre ea, desigur.
De ce credeti alesii locali sunt sclavii sefilor de partid si pot fi utilizati dupa cum vor muschii acestora. Un membru de partid, consilier local care nu voteaza ce zice seful de partid , chiar daca proiectul de hotarire este abuziv, ilegal, in 24 de ore este exclus din partid si din consiliul local. Ulterior in locul lui este promovat in consiliu nu urmatorul de pe lista ci cel care cotizeaza, este supus si nu misca in front chira daca este pe ultimul loc de pe lista.In aceasta varianta sarmanul om nu are nici o sansa de aparare desi se incalca statutul oricarui partid. Cu modificarea art.16 ali.3 inceteaza hegemonia sefilor de partid,multi dintre ei niste escroci ajunsi acolo prin mituirea superiorilor si a alegatorilor. Cel putin acum poti merge in instanta, este un filtru suplimentar, cu ce va supara ca geambasii de membrii de partid trebuie sa dea socoteala in instante? Daca cei exclusi au incalcat statutul instanta sa aprecieze nu niste borfasi care cred ca sunt mai presus de lege si fac ce vor.Probleme? Vreti exemple concrete ?
Coly,
înțeleg ce spui, și ai dreptate, până la un punct. Unul esențial! De fapt, legile antimigrație sunt produsul unei erori de raționament identice cu cea pe care o faci tu mai sus: există o problemă căreia i se propune un remediu, iar lumea nu înțelege pe ce temei posibil aș putea eu sau altcineva să fim împotrivă. Asta deși explic și reiau, și exemplific chiar – iar un exemplu e chiar cel prezentat de tine.
Pe scurt, nu neg că există o problemă. Există. Prin urmare, nu neg că ar trebui în principiu o soluție. Ar trebui. Nu neg nici măcar că soluția propusă rezolvă problema, o rezolvă. Ce spun eu este că soluția propusă devine la rândul ei o problemă, una și mai mare și mai gravă decât cea pe care intenționa să o rezolve!
Asta e situația legii antimigrație, și, crede-mă, am obosit de câte ori am răspuns aceluiași tip de raționament. Exact, dar exact cum spui și tu, când spuneam că legile antimigrație sunt periculoase mi se spunea ”dar îți place traseismul? dar nu avem o problemă cu el? dar nu ar trebui să facem ceva?” . Și mereu răspundeam, ”nu-mi place traseismul, dar interzicerea lui pe cale legală creează o problemă mai mare decât cea pe care pretinde că o rezolvă”.
Or, ironia extraordinară este că exact problema pe care tu o reclami acum este cea creată de legile antimigrație. Cea la care eu am tot tras un semnal de alarmă, degeaba. Faptul că legile astea nu fac decât să transfere putere în mâinile șefilor de partid. Însă, în loc să dăm un pas înapoi, să înlăturăm cauza acestei probleme (legile antimigrație) tu propui o soluție, care va rezolva imperfect această problemă, creând altele, și mai mari.
Multumesc pentru raspuns,, de acord in principiu cu observatiile facute totusi nu am desprins care este solutia \dvs. pentru etapa in care ne gasim. Intre cele doua variante care este mai putin paguboasa ?
Coly,
legea antimigratie la nivel local trebuie declarata neconstitutionala (pentru ca este!) – sau abrogata de parlament. A fost o greseala, trebuie tratata ca atare. Iar orice fel de prevedere de acelasi tip, legata de parlament, de exemplu, trebuie imediat retrasa si abandonata. Nu e complicat. Pur si simplu trebuie sa facem un pas in spate, pentru ca cel facut in fata a fost intr-o directie gresita.
Aici ar merge distincția din știința managementului dintre eficiență și eficacitate, efficiency and effectiveness (Albanese 1988). Dumneavoastră pledați pentru a nu ne gândi doar a efficiency, ceea ce e absolut rezonabil. Eficiența este de interes doar la nivel tactic și operațional, nu și la nivel strategic. Ori parlamentul este o instituție cu rol strategic major în funcționarea statului. Eficiența trebuie subsumată eficacității, altminteri ajungem la falimentul organizației, pentru că nu își atinge misiunea ei.
cele bune,
Bibliografie
Albanese, R., 1988, Management, South-Western Publishing Co., Cincinnati
Multumesc :-)
Perfect de acord, am votat la acel referendum pentru mentinerea bicameralismului (ba as fi pus chiar intarirea lui in sensul exemplului Cehiei) si reducerea numarului de parlamentari. Cred ca cu numarul am gresit, m-am gandit ca va fi cu oameni mai de calitate dar se complica lucrurile din cauza minoritatilor, ar avea o pondere mult prea mare si daca ma gandesc bine, nu cred ca pe sistemul actual de vot ar fi crescut in medie calitatea.
Opozitia de atunci, in loc sa explice toate efectele celor propuse de Basescu, se tinea de alte cele. Tare mi-ar placea o lupta politica pe argumente si nu pe glumite, insulte, injuraturi, argumentul lui Ponta ca exploatarea de la Rosia Montana era musai daunatoare pentru ca era sustinut de Basescu, el neavand alte date pe care sa se pronunte, mi se pare simptomatic (si de rasu-plansu ca acum ne conduce).
La fel am votat și eu, așa cum pledasem în prealabil. Din păcate, clișeul e prea bine instalat pe scena publică. :-(
Foarte corecta si utila argumentatia.
Mi-ar fi placut insa sa fi insistat un pic mai mult pe ideea eficientizarii prin reducerea costurilor.In afara de faptul ca un for de dezbatere n-ar trebui sa semene cu o banda automata de productie, este util de mentionat ca democratia este cel mai scump regim politic. Si daca se pot gasi bani pentru tot felul de sinecuri, ar trebui sa se poatagasi bani si pentru costurile democratiei. (P.S. recunosc totusi ca numarul de parlamentari la care se ajuns in urma uninominalului care nu e nici cal nici magar este exagerat, dar daca nu era, probabil ca nici opozitie – asa firava cum e ea – nu era)
LM,
Extensia parlamentului a fost din pricina unui mod foarte inept de a mixa caracterul proporțional pe cel majoritar al sistemului de vot. Dar ăsta e cu totul alt subiect, unul cu care o să-mi plictisesc cititorii și pe viitor, în articole dedicate :-)
Inteleg argumentul privind acceptarea migratiei politice, dar doresc sa subliniez un alt fapt: de regula, parlamentarii voteaza conform liniei de partid.
Prin urmare, daca rezultatul alegerilor ofera o majoritate (fragila) partidului X atunci „linia X” determina rezultatul votului in parlament. Acum, sa ne imaginam ca un numar de parlamentari din X migreaza la Y, astfel incat Y devine majoritar: rezulta ca rezultatul votului in parlament va reflecta linia partidului Y, contrar vointei electoratului.
Da, scenariul e valid. Dar dacă tot partidul X. susține partidul Y.? Vei fi de acord că e o situație și mai rea decât cea prezentată de tine. Or, legile anti-migrație ar pedepsi pe parlamentarii care s-ar opune acestei mișcări.
Se poate privi din cateva unghiuri diferite:
1. Votul pe lista de partid: e clar ca alegatorii au votat in primul rand partidul si abia apoi candidatul (de regula, evident ca pot fi si exceptii). In cazul acesta, intr-adevar migratia schimba structura politica a parlamentului/consiliului si votul alesului nu mai reflecta vointa alegatorului.
2. Votul uninominal: ar trebui (desi de data asta nu mai e atat de clar, cel putin nu la noi si nu in acest moment) sa gandim ca alegatorul a votat persoana si poate merge pe increderea in judecata si orientarea alesului. Alesul a fost ales tocmai ca el personal sa reprezinte vointa alegatorului, nu sa respecte neaparat linia de partid. In acest caz, este mai putin relevant pt alegator partidul din care reprezentatntului lui face parte. Deci in acest caz parlamentul/consiliul ar trebui (teoretic) sa reprezinte mai fidel vointa alegatorilor mai intai si abia apoi linia partidului. Migratia ar trebui permisa fara niciun fel de oprelisti, daca e sa punem interesul cetatenilor pe primul loc. Sigur, discutam in termeni pur teoretici (alegatorul stie de ce si pe cine isi pune stampila, alesul stie ca raspunde direct in fata alegatorilor)
3. Struto-camila vot uninominal mixt. Eu nu vad iesire la asta, este un tunel fara luminita la capat.
3.
Exceptional si esential!
p.s. voi reveni cu detalii daca voi avea timp
Asa cum am spus, aceasta postare ridica probleme esentiale ale mecanismelor democratice, ataca clisee de gandire prea larg raspandite printre persoane care se pretind rationale si educate in ale democratiei, fapt pe care il consider exceptional tocmai fiindca incearca sa impulsioneze mecanisme de reflectie care sa duca la risipirea prea multor confuzii existente.
Este necesar sa redescoperim democratia si principiile sale. Trebuie sa observam ca mecanismele democratice parlamentare, precum si principii democratice esentiale cum ar fi cel al separatiei si echilibrului puterilor devin din ce in ce mai clar forme fara fond, fiind pervertite prin mecanisme informale centrate in jurul partidelor, dar nu numai. am vazut ca la fiecare ciclu electoral, castigatorii vor sa aiba sub control toate centrele de putere din stat si, din ’90 si pana in 2012 au reusit. In prezent avem o palida separatie intre executivul prezidential si legislativul contopit cu executivul guvernamenta, precum si o forma (inca neclara pentru mine) de independenta a unui sistem judiciar extins (care cuprinde si organisme autonome extrajudiciare).
Cred ca trebuie urgent sa ne concentram dezbaterea publica pe gasirea unor solutii de reconstructie democratica a statului. Iata cateva idei foarte generale:
1. Separatia executivului de legislativ printr-un sistem semiprezidential de tip francez. Primul ministru trebuie sa beneficieze simultan de increderea parlamentului si a presedintelui, fiecare avand puterea de al revoca. Adoptarea unui sistem de revocare a presedintelui care sa nu fie nici prea lejer, nici excesiv de dificil.
2. Un sistem bicameral coerent in care sa avem o camera inferioara pur politica si o camera superioara cu rol de cenzura a exceselor politice care sa poata cenzura deciziile camerei inferioare cu o majoritate calificata.
3. Renuntarea la colegii uninominale si, mai ales la circumscriptiile judetene. Sistemul electoral, cel putin pentru camera inferioara, trebuie sa fie pe liste de partid organizat in circumscriptie nationala, deoarece tendinta de feudalizare este din ce in ce mai accentuata. Probabil s-ar putea reflecta si in legatura cu oportunitatea unei proceduri de revocare individuale a parlamentarilor (eventual in camera superioara in care candidaturile ar pute fi individuale chiar daca pot fi spijinite de partide)
4. Introducerea ciclurilor electorale incrucisate (alegerile pentru o camera sa nu fie simultane cu cele pentru cealalta camera sau cu cele prezidentiale) si a sistemului de inlocuire partiala a camerelor (asa cum ati propus, schimbarea a 50% din membrii odata la doi ani).
5. Liberalizarea radicala a conditiilor de asociere politica si a restrictiilor electorale.
Dupa parerea mea Parlamentul trebuie sa redevina reprezentativ.
Asa cum este situatia actuala parlamentarul reprezinta partidul si nu alegatorii pentru ca partidul il pune pe locurile eligibile. Chestiunea este ca un parlamentar poate sa fie un traseist foarte legitim daca urmareste interesele electoratului sau si nu ale partidului. De pilda USL la Pungesti… in campanie una a zis la putere alta a facut… reprezentantul oamenilor de acolo ar trebui sa fie in mod legitim „traseist”. Altfel, daca isi cauta doar propriul interes… asta inseamna si ca comuitate locala nu este interesata de reprezentarea politica si se petrec fraude.
Apoi Parlamentul trebuie sa redevina legislativ. Adica sa faca legi in folosul oamenilor care i’au votat. Iar Guvernul trebuie sa redevina legislativ adica sa aplice legile care le face parlamentul.
Asa cum e situatia actuala… guvernul face legi si parlamentul trebuie sa fie „eficient” in a le vota. Nu e in regula de loc.
Răzvan,
există câteva chestii care trebuie înțelese aici, eventual copiate fără rușine din alte părți.
1. Parlamentul nostru trebuie să devină unica autoritate care legiferează. Nu este la ora asta, nici pe departe, în ciuda constituției. Există numeroase instrumente de delegare legislativă, Ordonanțele simple sau de urgență sunt cele mai cunoscute, dar nu sunt singurele. Instrumente care sunt folosite și abuzate curent. Trebuie să dispară, majoritatea, restul trebuie reglementate foarte precis.
2. În orice sistem parlamentar pe care îl cunosc, guvernul are un cuvânt covârșitor de spus în agenda legislativă a parlamentului. Sunt motive foarte bune pentru asta, o să revin. Altfel decât excepțional, Guvernul face proiecte de lege. Nu membrii parlamentului. Guvernul.
ah, copiata de la mine :-), rusine :-)
„Mai precis, fiecare cameră e decizională pe anumite legi, iar votul pe celelalte legi n-are niciun fel de efect. Și totuși, o urmă superficială de bicameralism a rămas: un proiect trebuie să treacă prin prima cameră sesizată, chiar dacă aceasta respinge proiectul sau îl ignoră și trece tacit. Altfel spus, camera decizională nu are dreptul să modifice substanțial proiectul față de cel ieșit din prima cameră sesizată, pentru că altfel e ca și cum ar funcționa complet autonom”.
*
Odată cu adoptarea în Camera Deputaților a unor texte noi pentru Codul penal (diferite de cele respinse în Senat), urma superficială de bicameralism se traduce de fapt prin prostia grabnică a senatorilor și deputaților. Acești lucrători, reprezentativi doar pentru auto-lovitura cu tesla din dotare- nu provin din familii diferite, nu au standarde de lucru și conduceri diferite, or de data asta s-a întâmplat să nu nu-și sincronizeze țintele. Și cu asta ce-am făcut? Riscăm să interpretăm prostia lor grabnică (mă rog, cu ingrediente diverse: neglijență, votul generalizat în necunoștință de cauză, iresponsabilitatea crasă, disprețul față de alegătorii țepuiți fără scrupule, dar tratați de aleși cu plecăciune ca niște icoane… doar în vorbele duplicitare, impertinente, dorința arzătoare de prevenire a efectelor legii penale, urgența ascunderii potențialilor infractori parlamentari în adăpostul din Casa Poporului ș.a.) într-un merit al nulităților neavenite în Camera Deputaților și o probă de mare ocazie pentru binecuvântarea bicameralismului de salvare a Codului penal, după soluționarea unei acțiuni la CCR. După o ședință de alarmă și iminenta redobândire a trezirii la puterea de muncă în echipă, senatorii și deputații din cele două debarale se vor sincroniza în același bicameralism unic, fără să mai ofere astfel de motive de neconstituționalitate. Și cu asta ne-au făcut.