joi, martie 28, 2024

Blocaje politice şi cooperarea economică dintre Republica Federală Germania şi câteva state comuniste din Europa (1965-1968)

Începând din anul 1967, autorităţile comuniste de la Bucureşti au difuzat repetat mesajul referitor la stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania, în condiţiile în care, dintre toate statele comuniste, doar Uniunea Sovietică mai avea asemenea relaţii cu autorităţile vest-germane (începând din luna septembrie 1955). Nicolae Ceauşescu şi membrii aparatului românesc de propagandă au subliniat în anii ’70 şi ’80 faptul că regimul comunist din România a adoptat o poziţie principială şi curajoasă în ianuarie 1967, acceptând riscul de a fi criticat în interiorul alianţei politico-militare din care România făcea parte din cauza poziţiei adoptate de autorităţile de la Bucureşti faţă de Republica Federală Germania.

Ceea ce au omis să spună Nicolae Ceauşescu şi subordonaţii săi, în mesajele adresate poporului român şi liderilor politici străini, a fost faptul că stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania, la sfârşitul lunii ianuarie 1967, a fost realizată din iniţiativa autorităţilor de la Bonn. Politicienii comunişti de la Bucureşti au fost doar primii beneficiari, de conjunctură, ai unei schimbări majore efectuate în politica externă de către guvernul vest-german.

Este adevărat că autorităţile comuniste din România au încercat să stabilească relaţii de colaborare cu Republica Federală Germania încă din anul 1954, însă condiţia principală pe care acestea au dorit să o impună guvernului de la Bonn a provenit din arsenalul politicii externe sovietice. Concret, era vorba despre recunoaşterea indirectă, de către autorităţile vest-germane, a entităţii create de Iosif Stalin şi subordonaţii săi după încetarea blocadei instituite de sovietici împotriva Berlinului de Vest (23 iunie 1948 – 12 mai 1949): Republica Democrată Germană. Autorităţile comuniste de la Bucureşti au menţionat din când în când, în a doua parte a anilor ’50, faptul că erau interesate să aibă relaţii cu Republica Federală Germania deoarece doreau să dezvolte schimburile economice cu R.F.G. şi, în acelaşi timp, să menţină relaţiile politice, ideologice, diplomatice, economice şi culturale cu autorităţile Republicii Democrate Germane. În acest mod se putea consacra oficial divizarea statală arbitrară pe care politicienii sovietici au impus-o naţiunii germane începând din anul 1949.

Reacţia autorităţilor vest-germane faţă de propunerile repetate ale sovieticilor şi ale subordonaţilor acestora din aşa-zisele ţări de democraţie populară, referitoare la recunoaşterea Republicii Democrate Germane, s-a concretizat la 9 decembrie 1955 prin anunţarea „Doctrinei Hallstein”. Din acel moment până în anul 1966, guvernele care s-au succedat la Bonn au aplicat, cu o singură excepţie (în cazul U.R.S.S.), regula de a nu întreţine relaţii diplomatice cu statele care recunoşteau oficial existenţa Republicii Democrate Germane. În consecinţă, acţiunile de cooperare pe diverse planuri, dintre România şi R.F.G., nu au putut evolua normal timp de un deceniu, iar în cazul altor state comuniste din Europa blocajul respectiv s-a prelungit, sub diferite forme, până spre sfârşitul anilor ’60.

Una dintre personalităţile vest-germane implicate în acţiunile de destindere a relaţiilor dintre Republica Federală Germania şi mai multe state comuniste din Europa în cursul anilor ’60, inclusiv cu România, a fost Berthold Beitz – preşedintele Consiliului de Administraţie al firmei „Krupp” şi unul dintre susţinătorii programului de cercetare civilă în domeniul nuclear din R.F.G. Acesta a înţeles faptul că ţările comunizate cu forţa de autorităţile sovietice la sfârşitul anilor ’40 erau importante atât pentru produsele pe care le puteau furniza rapid şi în mod constant în Republica Federală Germania, cu costuri de transport scăzute datorită situării geografice a acestora faţă de R.F.G., cât şi pentru produsele vest-germane care puteau să fie oferite în scopul dezvoltării economice mai rapide a aceloraşi ţări, în special în domeniul industrial.

Avantajele economice ale abordării lui Berthold Beitz, subliniate în discuţiile cu politicienii vest-germani, se bazau şi pe nişte date statistice. De exemplu, Republica Federală Germania s-a aflat pe locul al treilea în schimburile comerciale internaţionale ale Ungariei (după U.R.S.S. şi Republica Democrată Germană) şi, în anul 1966, s-au obţinut următoarele rezultate: exporturi ungare în R.F.G. în valoare de 321 milioane de mărci (cu 12% mai mult faţă de anul 1965) şi importuri din R.F.G. în valoare de 371 milioane de mărci (cu 20% mai mult faţă de anul 1965). Circa 60% din exporturile ungare în R.F.G. erau formate din produse agroalimentare.

În cazul relaţiilor economice polono–vest-germane, acestea s-au îmbunătăţit parţial în anul 1966, când a fost semnat un protocol adiţional la acordul comercial bilateral (Varşovia, 10 mai 1966). Pentru Polonia, protocolul respectiv a permis extinderea în R.F.G. a exporturilor proprii de utilaje, nave, motoare electrice, produse chimice, televizoare, aparate de radio şi diverse produse de uz casnic – în condiţiile în care Republica Federală Germania era deja al doilea partener comercial occidental al Poloniei şi înregistra un sold pasiv de circa 25 de milioane de dolari în relaţiile economice cu guvernul de la Varşovia. Schimburile comerciale preconizate pentru anul 1967 între cele două state urmau să atingă nivelul de 220 de milioane de dolari. Pentru o simplă comparaţie, menţionăm faptul că deficitul înregistrat de autorităţile de la Bonn în schimburile comerciale cu U.R.S.S. a fost de 180 de milioane de mărci în anul 1966, iar Serviciul Central pentru Schimburile cu Străinătatea de pe lângă Ministerul vest-german al Afacerilor Externe a avut un buget anual de 150 de milioane de mărci în anul 1967, din care 80% a fost dedicat pentru finanţarea reţelei „Goethe-Institut” – în scopul studierii limbii germane în străinătate şi promovării imaginii culturale a R.F.G. pe plan mondial.

În primăvara anului 1967, compania „Volkswagen” a apreciat în mod pozitiv piaţa poloneză şi, drept urmare, a deschis patru staţii proprii de service auto pe teritoriul Poloniei. Cu toate acestea, autorităţile de la Varşovia au continuat să fie nemulţumite de nivelul taxelor vamale pe care guvernul de la Bonn le stabilise la produsele agroalimentare care proveneau din ţările socialiste – în special la carne de porc, ouă şi cereale. Atitudinea respectivă poate fi înţeleasă în contextul liberalizării taxelor aplicate din 1966 în Republica Federală Germania la produsele respective şi a impunerii la nivelul Pieţei Comune a unor reglementări noi, în scopul protejării preţului produselor agroalimentare realizate în spaţiul economic vest-european faţă de importurile de produse similare (de exemplu, din Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria).

În aceeaşi perioadă, în balanţa comercială a Republicii Federale Germania exista un deficit de 1,8 miliarde de mărci din cauza importării unor cantităţi mari de petrol din statele arabe şi exportării de bunuri vest-germane cu o valoare totală mai mică în acele ţări. Situaţia respectivă urma să se agraveze după declanşarea, la 5 iunie 1967, a Războiului de Şase Zile, arabo-israelian, şi instituirea de către anumite state din Orientul Mijlociu a unui embargou asupra livrărilor de ţiţei către ţările din Europa occidentală şi S.U.A.

Pe de altă parte, autorităţile comuniste de la Varşovia nu acceptau, în acel moment, stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania deoarece considerau că autorităţile de la Bonn trebuiau, mai întâi, să recunoască inviolabilitatea graniţei de vest a Poloniei – stabilită în vara anului 1945 la conferinţa de la Potsdam.

În cazul relaţiilor dintre autorităţile comuniste de la Belgrad şi cele de la Bonn, acestea erau marcate de eforturile depuse de câţiva politicieni vest-germani în scopul revenirii la situaţia anterioară anunţului făcut la 9 decembrie 1955 de guvernul condus de Konrad Adenauer – referitor la punerea în aplicare a „Doctrinei Hallstein”. Atunci au fost rupte relaţiile diplomatice ale Republicii Federale Germania cu Iugoslavia şi cu alte ţări care au recunoscut existenţa Republicii Democrate Germane sau şi-au menţinut relaţiile diplomatice cu guvernul est-german. O excepţie de la acea regulă s-a aplicat în cazul U.R.S.S., cu care autorităţile vest-germane au stabilit relaţii diplomatice în luna septembrie 1955. Guvernul de la Belgrad a încercat să găsească soluţii pentru a reduce efectele negative generate de „Doctrina Hallstein” în schimburile economice bilaterale şi, în cele din urmă, în 1964, a fost reînnoit acordul comercial cu Republica Federală Germania.

Un an mai târziu au început discuţiile între cele două părţi privind stabilirea unui acord referitor la situaţia cetăţenilor iugoslavi care lucrau temporar în Republica Federală Germania. În aprilie 1967, autorităţile de la Bonn apreciau că numărul muncitorilor respectivi era de circa 150.000-250.000 şi fluctua din cauza plecărilor şi sosirilor repetate ale acestora. Veniturile anuale totale pe care le obţineau, în valoare de aproximativ 200 de milioane de mărci, erau importante pentru autorităţile de la Belgrad. În acelaşi timp, Iugoslavia era o destinaţie turistică preferată de cetăţenii vest-germani, însă acest aspect nu putea să influenţeze decisiv balanţa de plăţi dintre cele două state – care înregistra un sold pasiv de 650 milioane de mărci vest-germane pentru guvernul de la Belgrad.

Deşi nu a avut o susţinere clară, de la început, din partea cercurilor economice şi politice de la Bonn, acordul referitor la situaţia cetăţenilor iugoslavi care lucrau în mod temporar în Republica Federală Germania, în cadrul „Gastarbeiterprogramm” (Programul lucrătorilor oaspeţi), a fost semnat în anul 1968. Cu acel prilej s-au restabilit şi relaţiile diplomatice bilaterale – chiar dacă guvernul est-german nu a fost de acord cu decizia autorităţilor comuniste de la Belgrad. Discuţiile pe acea temă au început în anul 1967 între reprezentanţii Iugoslaviei şi cei ai Republicii Federale Germania şi s-au prelungit până în 1968 deoarece experţii juridici nu au găsit, iniţial, formulările acceptabile pentru ambele părţi în documentele care urmau să fie semnate. Totodată, Războiul de Şase Zile din Orientul Mijlociu a creat o stare de incertitudine pe plan internaţional, care s-a reflectat şi în blocarea temporară a discuţiilor dintre Iugoslavia şi R.F.G. pentru normalizarea situaţiei politice dintre cele două state.

La acele chestiuni s-au adăugat problemele pe care le puteau crea exporturile masive, pe piaţa vest-germană, a confecţiilor care se realizau în Iugoslavia, România şi Hong Kong.

În aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste din Bulgaria căutau, la rândul lor, soluţii pentru stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania în condiţii cât mai favorabile pentru guvernul de la Sofia. Problema respectivă a fost abordată de Apostol Paşev (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării) şi de I. Nedev (ministru adjunct al Comerţului Exterior), în cursul vizitei pe care au efectuat-o în R.F.G. la începutul anului 1967. Cei doi reprezentanţi bulgari au solicitat atunci un credit de stat în valoare de aproximativ 100 de milioane de dolari de la guvernul vest-german, precum şi amânarea achitării unor datorii scadente ale guvernului de la Sofia faţă de creditorii vest-germani.

Reprezentanţii guvernului de la Bonn au răspuns că nu se puteau acorda credite de stat autorităţilor comuniste din Bulgaria, iar legarea problemei respective de stabilirea, în schimb, a relaţiilor diplomatice între cele două state a fost respinsă categoric de autorităţile vest-germane.

Revenind la cazul României, putem remarca faptul că, în primăvara anului 1966, compania „Ernst Otto Reise” a invitat în Republica Federală Germania o delegaţie de specialişti români din domeniul construcţiilor de drumuri. Vizita de studii urma să se desfăşoare în vara acelui an şi partea română a anunţat că este de acord cu organizarea acţiunii respective. Autorităţile de la Bucureşti nu au precizat atunci dacă experienţa pe care o obţineau în R.F.G. specialiştii români era necesară pentru realizarea a cinci şosele în Dobrogea, stabilite deja pe următoarele itinerarii: Vama Veche – Mangalia – Constanţa – Mamaia – Sibioara (un drum naţional cu caracteristici de autostradă, care dubla şoseaua existentă); Adamclisi – Negru Vodă – Mangalia; Hârşova – Topolog – Cataloi – Tulcea; Măcin – Horia – Babadag (Sud); Mihai Viteazu – Sinoe – Grindul Lupilor – Portiţa – Grindul Crasnicol – Sfântu Gheorghe. O parte dintre acele planuri cu şosele au rămas până în prezent, în anul 2020, la stadiul de intenţii neconcretizate.

Deoarece autorităţile comuniste de la Bucureşti erau conştiente de faptul că băuturile răcoritoare de pe piaţa românească erau în cantităţi insuficiente şi de o calitate îndoielnică, în ianuarie 1966 a fost stabilit un contract cu compania „Pepsi Cola GmbH” (care avea sediul central la Offenbach/Main), în scopul achiziţionării, prin Întreprinderea de Stat pentru Comerţ Exterior „Maşinimport”, a unei instalaţii de preparare a băuturii răcoritoare „Pepsi Cola”. Aceasta urma să fie pusă în funcţiune în anul 1967 şi avea o capacitate de producţie de 10.000 sticle (de 0,25 ml) pe oră. Substanţa activă pentru obţinerea băuturii era livrată timp de 10 ani de compania „Pepsi Cola GmbH”, fără posibilitatea de a fi fabricată în România în perioada respectivă – nici măcar sub licenţă.

A urmat aprobarea la 17 mai 1966, de către membrii Comitetului Executiv al Comitetului Central al P.C.R., a hotărârii privind creşterea capacităţilor de cazare de pe litoralul românesc al Mării Negre cu 32.000 de locuri (până în anul 1970) şi promovarea lor prin publicitate pentru a atrage turişti străini, inclusiv din Republica Federală Germania. O parte din cantitatea de băuturi „Pepsi Cola”, îmbuteliate în România, urma să fie vândută acestora, mai ales în sezonul estival.

Un an mai târziu, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat să profite de avantajul creat de nominalizarea, în a treia decadă a lunii mai 1967, a ambasadorilor Republicii Federale Germania şi României în cele două ţări şi au trimis la Bonn o delegaţie condusă de Alexandru Albescu (adjunct al ministrului Comerţului Exterior). Până la 4 iunie 1967 au avut loc discuţii cu reprezentanţii Ministerului Economiei şi cei ai Ministerului Afacerilor Externe vest-german despre acordarea unor liberalizări în comerţul reciproc şi despre alcătuirea unor contingente de produse româneşti care urmau să fie vândute pe piaţa vest-germană, în condiţiile aplicării unor taxe vamale mai mici. De asemenea, membrii delegaţiei române au propus încheierea unui acord general de cooperare în domeniul turismului. În acel moment, autorităţile comuniste de la Bucureşti deţineau informaţii privind preferinţele cetăţenilor vest-germani cu venituri modeste de a efectua concediile de odihnă pe litoralul iugoslav al Mării Adriatice, nu în România.

La fel ca autorităţile de la Varşovia, reprezentanţii României au încercat prin mesajele lor să determine guvernul de la Bonn să trateze într-o manieră diferită produsele agricole şi alimentare pe care le exportau ţările socialiste în Republica Federală Germania. Concret, aceştia doreau ca taxele vamale pentru exporturile de produse româneşti în R.F.G. să fie reduse. Reprezentanţii autorităţilor vest-germane au subliniat că problema respectivă nu putea fi rezolvată în acel moment din cauza unor decizii adoptate la nivelul Pieţei Comune după încheierea rundei de negocieri „Kennedy” din cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ.

În cursul aceleiaşi vizite, membrii delegaţiei economice româneşti au discutat şi cu reprezentanţii unor companii vest-germane („Thyssen”, „Gutenhoffnungshütte”, „Rheinstall”, „Horten” şi „Brentag”), în scopul încheierii unor contracte. Rezultatele au fost raportate la Bucureşti, la 4 iunie 1967, printr-o telegramă, de Alexandru Albescu şi Mircea Năstase (şeful Reprezentanţei Comerciale a României în R.F.G.). Aceştia au afirmat că s-au încheiat contracte în valoare de „circa patru milioane lei valută (aprox. 666.667 dolari – nota P. Opriş) pe sectorul ChimimportMetalimport şi Românoexport. […] S-a semnat câte un contract de reprezentanţă pentru: maşini unelte, electromotoare, betoniere. (Ca o caracteristică a discuţiilor purtate cu marile firme, inclusiv cu cele care au obligaţii de cumpărare din România, ca urmare a vânzării la noi a unor instalaţii, apare că acestea, deşi fac declaraţii pozitive, manifestă mari rezerve la cumpărarea de maşini şi utilaje din sectorul Maşinimport. Comparativ, mai bune perspective apar pentru sectorul Industrialexport)”.

Delegaţia condusă de Alexandru Albescu urma să aibă discuţii, în săptămâna 5-11 iunie 1967 (exact în perioada desfăşurării Războiului de Şase Zile în Orientul Mijlociu), cu reprezentanţii companiilor „Krupp”, AEG, „Teerchemie AG”, M.A.N. şi „Daimler Benz”. În acel moment, despre compania de produse chimice şi gudron „Teerchemie AG” din Hamburg se cunoştea faptul că a intrat în anul 1966 într-un parteneriat cu firma „Signal – Oil & Gas” (Los Angeles, S.U.A.). Atunci s-au transferat firmei-fiică „ASCALIA GmbH” toate activităţile non-petroliere deţinute de „Teerchemie AG”.

Autorităţile politice vest-germane erau sceptice în privinţa obţinerii unor rezultate concrete imediate din discuţiile respective şi au încercat să prezinte situaţia creată de vizita delegaţiei române ca pe un avantaj pe termen lung pentru ambele părţi. Pe de altă parte, la Serviciul Central pentru Schimburile cu Străinătatea de pe lângă Ministerul vest-german al Afacerilor Externe se cunoştea despre intenţia guvernului de la Bonn de a modifica limitele stabilite pentru importurile de produse agroalimentare provenite din statele socialiste, în sensul restricţionării celor poloneze şi majorării celor româneşti.

Un rezultat, de această dată indirect, al vizitei delegaţiei economice conduse de Alexandru Albescu în R.F.G. era aşteptat la Bucureşti în luna iulie 1967. Reprezentanţii Băncii Naţionale a României au sugerat în vara acelui an conducerii „Deutsche Bank” să analizeze posibilitatea acordării unui împrumut bancar pentru autorităţile comuniste din România.

În concluzie, relaţiile dintre Republica Federală Germania şi câteva state comuniste din Europa (Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria) au fost influenţate de disputele politice şi ideologice specifice Războiului Rece, însă schimburile comerciale dintre acestea s-au derulat permanent, cu ritmuri şi în cantităţi variate – în funcţie şi de anumite evenimente politice din perioada analizată.

În acel context, membrii guvernelor care s-au succedat la Bonn au ştiut faptul că pot valorifica în domeniul economic distanţele mici dintre R.F.G. şi ţările pe care le-am menţionat şi nu au întrerupt schimburile comerciale cu acestea, chiar dacă autorităţile de la Varşovia, Budapesta, Bucureşti, Belgrad şi Sofia au stabilit şi au menţinut relaţii diplomatice cu Republica Democrată Germană.

Pe de altă parte, toate guvernele comuniste din Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria au făcut demersuri pentru a avea acces la produsele vest-germane şi la progresele tehnice din R.F.G., chiar dacă nu le-a convenit situaţia din punct de vedere ideologic, deoarece sistemul de planificare centralizată a economiilor, de tip sovietic, nu le-a permis să atingă şi să menţină evoluţiile şi inovaţiile tehnice la parametrii superiori din Republica Federală Germania şi din alte state capitaliste dezvoltate.

Deoarece liderii politici comunişti s-au autoconsiderat mesianici şi atei, în acelaşi timp, comunismul a fost, de fapt, o acţiune filantropică, realizată cu banii altora de nişte aventurieri demagogi, în numele luptei de clasă şi a aşa-zisei noi ordini sociale şi mondiale – pe care aceştia au dorit să o impună şi să o menţină apoi neschimbată atâta vreme cât ei deţineau puterea politică absolută în ţările pe care le conduceau şi unde au fost impuşi la vârful puterii în primul rând cu forţa, de către autorităţile de la Moscova. În definitiv, filantropia comuniştilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi a subordonaţilor lor mesianici poate fi explicabilă omeneşte deoarece, în perioada interbelică, ei au fost mai curând deţinuţi în închisori decât oameni liberi şi au primit diverse stipendii şi ajutoare de la sovietici, în loc să muncească pentru a înţelege pe ce lume trăiesc.

În cazul României, promovarea comunismului s-a complicat şi mai mult după ce, în numărul din luna iulie 1974 al revistei „Secolul XX”, criticul literar Edgar Papu a publicat un eseu intitulat Protocronismul românesc. Ideile pe care le-a enunţat atunci – marcate, evident, de un complex de inferioritate al naţionalismului românesc – au fost dezvoltate şi au apărut trei ani mai târziu într-un volum în care Edgar Papu a încercat să demonstreze faptul că romantismul din societatea românească era atemporal şi, în mai multe cazuri, anticipativ faţă de creaţiile culturale şi descoperirile universale. Iar de la protocronismul respectiv până la cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a mai fost doar un singur pas.

La această problemă este cazul să facem câteva precizări, pornind de la o glumă din anii ’70 despre propunerile pe care cetăţenii români trebuiau să le facă de jos în sus, pe baza indicaţiilor venite de sus în jos (de la liderii P.C.R.). În prezent, este foarte dificil să ne dăm seama cine pe cine a influenţat în privinţa apariţiei şi dezvoltării cultul personalităţii: Nicolae Ceauşescu pe adulatorii care îl înconjurau ori aceştia pe cel care a avut o imagine idilică despre istoria României şi a insistat – probabil involuntar – pentru a justifica, în prima parte a „Programului Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”, complexul de inferioritate pe care îl avea. De exemplu, deşi Partidul Comunist Român a fost încă de la înfiinţarea sa sub controlul liderilor politici sovietici, prin intermediul Internaţionalei a III-a, chestiunea despre aşa-zisa măreţie a Daciei a fost preluată de la paseiştii visători şi inclusă în istoria Partidului Comunist Român, astfel: „Războaiele îndelungate daco-romane au slăbit statul dac, au schimbat în mod radical cursul dezvoltării sale istorice. Cucerirea Daciei şi transformarea ei într-o provincie a imperiului roman – cu toate aspectele negative pe care le-a avut – au dus la împletirea celor două civilizaţii, au determinat o nouă înflorire economico-socială a acestor meleaguri, şi-au pus amprenta asupra întregii evoluţii ulterioare a societăţii din acest spaţiu geografic.

Declinul imperiului roman, retragerea sa din Dacia au lăsat pe acest teritoriu un stat neorganizat, ceea ce s-a resimţit în capacitatea de luptă şi rezistenţă în faţa năvălirii popoarelor migratoare. Timp de secole, noul popor creat prin contopirea dacilor cu romanii – poporul român – a trebuit să ducă o luptă îndârjită şi necurmată pentru a-şi păstra fiinţa, pentru a-şi asigura continuitatea pe teritoriul în care s-a născut şi dezvoltat, în ciuda vicisitudinilor istorice (subl.n.)”.

În cazul în care înlocuim câteva cuvinte din acest text – Dacia cu România, Imperiul Roman cu Uniunea Sovietică, retragerea din Dacia cu plecarea trupelor sovietice din România (în anul 1958) – şi menţinem „împletirea celor două civilizaţii”, gândindu-ne la colaborarea româno-sovietică după venirea la putere a comuniştilor în România, ajungem la mitul salvării naţiunii de către un conducător extraordinar – care a preluat „un stat neorganizat” de la predecesorul său şi duce „o luptă îndârjită şi necurmată pentru a-şi păstra fiinţa”, inclusiv împotriva Fratelui cel Mare de la Răsărit. Aşa apare, în programul P.C.R. aprobat în noiembrie 1974, mitul naţiunii române încercuite de străini şi dorinţa acestora de a cuceri în fiecare zi România.

Statutul de victimă al României (complex de inferioritate perpetuu) este prezent în prima parte a programului respectiv (25 de pagini) – prin expresiile „formaţiuni statale mici”, „mari domnitori patrioţi”, „lupta maselor populare împotriva exploatării”, „secătuire”, „marile imperii vecine” etc. – pentru a se ajunge, în cele din urmă, la mitul salvatorului, Partidul Comunist Român şi la conducătorul acestuia, Nicolae Ceauşescu.

Cine pe cine a influenţat în această prezentare pseudo-istorică? Repetăm răspunsul nostru: nu ştim. Ceea ce cunoaştem însă cu siguranţă este viziunea lui Nicolae Ceauşescu despre istoria României, exprimată într-un moment mai puţin obişnuit pentru evocări de acest gen şi anume în timpul discuţiei din staţiunea Olăneşti (5 februarie 1973) cu Domingo Peron şi Isabel Peron (soţia fostului şi viitorului preşedinte al Argentinei): „În ce priveşte problema organizării sociale, lucrurile sunt mai complexe. Este adevărat că epocile unor orânduiri sociale devin tot mai scurte (idee preluată, probabil, de la Iosif Stalin, care a hotărât că era vorba despre cinci orânduiri şi decizia sa a devenit literă de lege pentru propagandiştii comunişti – nota P. Opriş), însă depinde şi de felul în care oamenii vor acţiona, pentru că până la urmă între sclavagism şi feudalism – vorbind de formele de dezvoltare – a existat o perioadă intermediară destul de lungă. De exemplu, prăbuşirea Imperiului Roman.

Au trecut sute de ani până la o organizare socială nouă. Sigur, aceasta are explicaţii istorice, în primul rând în năvălirea barbarilor, dar şi în slăbiciunea forţelor din această parte a lumii. De aceea, noi îi criticăm pe romani. Desigur, a constituit un factor pozitiv venirea romanilor în Dacia, dar cât timp Dacia şi-a menţinut independenţa a constituit un factor de progres. De aceea, se pare că înaintaşii lui Traian au fost mai inteligenţi; 120 de ani au plătit tribut dacilor, nu pentru că nu-i puteau bate, ci pentru că au înţeles că o Dacie puternică este în interesul romanilor. Dar lucrurile au evoluat. Eu m-am referit însă la aceste lucruri pentru a arăta că între o epocă şi alta au intervenit perioade destul de mari, să le spunem aşa, un fel de vid, mai ales dacă luăm în considerare vechea civilizaţie chineză, vechea civilizaţie din Orientul Mijlociu. Aşa că nici acum nu există o siguranţă că lucrurile vor merge de la sine. Existenţa armelor nucleare prezintă un pericol foarte mare pentru civilizaţie, pentru că folosirea lor ar da omenirea înapoi pentru o lungă perioadă de timp. Depinde, deci, de felul de a acţiona al oamenilor, pentru a folosi cuceririle de astăzi ale ştiinţei în scopul unui progres general. Aceasta presupune şi lichidarea politicii de dominaţie care, din păcate, este destul de activă în zilele noastre (subl.n.)”.

Romantismul poveştii lui Nicolae Ceauşescu despre istoria daco-romană ne aminteşte de întrebarea formulată de profesorul de istorie al lui Bulă şi răspunsul oferit de eroul glumelor româneşti: „Ce-au făcut turcii la Viena în 1683?”. „Au mâncat bătaie cu 3-1!” (Răspunsul corect: au fost înfrânţi de trupele conduse de regele polon Jan III Sobieski – în cărţile româneşti, Ioan al III-lea Sobieski – şi a încetat asediul oştirii conduse de Kara Mustafa împotriva Vienei).

Este adevărat că învăţătura nu a fost o prioritate pentru Nicolae Ceauşescu în prima parte a vieţii sale, iar regimul din închisorile prin care a trecut în perioada interbelică nu permitea acumulare unor cunoştinţe istorice valide din punct de vedere ştiinţific. Acest aspect foarte important nu l-a împiedicat totuşi să devină membru titular al Academiei Române şi, din anul 1985, preşedinte de onoare al acestei instituţii.

Din păcate pentru poporul român, impostura lui Nicolae Ceauşescu a existat şi în politica externă a ţării. De exemplu, stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania, la sfârşitul lunii ianuarie 1967, a fost realizată din iniţiativa autorităţilor de la Bonn. Ulterior, Nicolae Ceauşescu şi-a asumat, cu de la sine putere, meritele acelei schimbări în politica externă a Republicii Federale Germania şi, din câte cunoaştem, nimeni nu i-a spus în faţă adevărul.

O altă situaţie delicată a apărut la 3 august 1976 în Crimeea, când Nicolae Ceauşescu l-a vizitat pe Leonid Ilici Brejnev. Fiind deranjat de declaraţiile publice repetate ale liderului comunist român în legătură cu desfiinţarea concomitentă a NATO şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Leonid Brejnev a spus următoarele: „Am căzut de acord să discutăm frăţeşte, sincer, deschis, fără a încerca să umbrim lucrurile. Ai exprimat păreri şi în unele probleme care nu sunt simple. Dar şi eu vreau să fim prieteni. La recepţia de la Varşovia, după încheierea şedinţei Comitetului Politic Consultativ (17-18 aprilie 1974 – nota P. Opriş), am vorbit în cuvântul meu despre desfiinţarea simultană a NATO şi a Tratatului de la Varşovia. Am spus atunci că desfiinţarea Tratatului de la Varşovia este legată de rezerva pe care o reprezintă crearea unui sistem de securitate în Europa. Am amintit aceasta pentru a sublinia că esenţialul constă tocmai în această rezervă. Noi năzuim spre ziua când vom reuşi să reducem substanţial cheltuielile militare, să frânăm cursa înarmărilor, visăm momentul când vom reuşi să lichidăm NATO, ceea ce ne va permite şi nouă să renunţăm la Tratatul de la Varşovia – alianţa militară a ţărilor socialiste. Dar pe calea spre acest obiectiv există încă foarte multe obstacole, pe care le vom depăşi cu atât mai uşor cu cât este mai puternică conlucrarea noastră, cu cât va fi mai puternic Tratatul de la Varşovia, scutul de nădejde al ţărilor socialiste care ne fereşte de ameninţările imperialismului (subl.n.)”.

Apoi, Leonid Brejnev i-a reproşat lui Nicolae Ceauşescu faptul că anumite persoane oficiale de la Bucureşti se gândeau la lichidarea în mod concomitent a celor două blocuri militare, fără să mai prezinte diferenţele dintre Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi NATO.

Încercând să-şi apere poziţiile publice pe care le-a avut, Nicolae Ceauşescu a afirmat că nu propunea desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia înainte de dispariţia NATO, astfel: „Este evident caracterul deosebit al blocului NATO faţă de Tratatul de la Varşovia. Când am vorbit despre desfiinţarea blocurilor militare niciodată, nici măcar în comunicatele comune, nu s-a simţit nevoia să se dea o explicaţie asupra diferenţelor dintre o alianţă şi cealaltă. Se înţelege evident că NATO este un pact creat de ţările imperialiste, iar Pactul de la Varşovia a fost creat ca un tratat defensiv al ţărilor socialiste care îşi apără cuceririle revoluţionare şi independenţa. Dar a repeta acest adevăr de fiecare dată când este vorba de o măsură de dezarmare este un nonsens. Este evident că, cel puţin noi, românii, nu ne gândim să propunem desfiinţarea Pactului de la Varşovia înainte de desfiinţarea NATO (subl.n.)”.

Dacă s-ar fi oprit în acel moment din declaraţia pe care a făcut-o în faţa lui Leonid Ilici Brejnev, Nicolae Ceauşescu ar fi evitat, probabil, contradicţia din fraza imediat următoare: „Noi considerăm că, din punct de vedere politic, trebuie acţionat pentru crearea condiţiilor în vederea desfiinţării simultane a blocurilor militare (subl.n.)”. Cu alte cuvinte, preşedintele României era de acord cu liderul politic suprem sovietic (desfiinţarea NATO, apoi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia), însă acţiunea respectivă trebuia să fie realizată simultan, nu succesiv.

Lipsa de logică a lui Nicolae Ceauşescu a fost observată şi criticată la nivelul superior de conducere al Armatei Roşii. De exemplu, în cursul organizării unui joc sovietic de război în Republica Democrată Germană, în perioada 10-20 iunie 1982, în care se prevedeau câteva debarcări fictive, maritime şi aeriene, în insulele daneze, în regiunea Saxoniei Inferioare din R.F.G. şi în Franţa, mareşalul Dmitri Ustinov (ministrul sovietic al Apărării) a declarat astfel: „Dacă el este un aşa de mare politician şi om de stat, aşa cum se prezintă singur, atunci el «trebuie de asemenea să fie sigur că NATO este dizolvat mâine. După aceasta, noi suntem imediat gata să dizolvăm Tratatul de la Varşovia».

Constatările delegaţiei militare [est-germane] reflectă vechea boală românească. Trebuie să fii mai obraznic şi dur în discuţiile cu tovarăşii români. La următoarea reuniune a Comitetului Politic Consultativ, toţi secretarii generali şi prim-secretarii [partidelor comuniste şi muncitoreşti] trebuie să-i spună în mod clar ce gândesc tovarăşului Ceauşescu. Acele timpuri, în care noi, în mod permanent, i-am împăcat pe tovarăşii români trebuie să devină trecut.

Tovarăşul Ceauşescu îşi bazează raţionamentul său despre situaţia existentă pe o poziţie de clasă ambiguă. Practic, el subminează interesele lagărului socialist. Fie că el nu înţelege ce se întâmplă, fie că, poate, nu este în toate minţile”.

În concluzie, impostura şi romantismul istoric au avut legătură cu pregătirea teoretică precară a lui Nicolae Ceauşescu, cu lipsa de logică şi cu dorinţa sa de a se implica în diferite proiecte politice internaţionale, fără să le înţeleagă întotdeauna în întregime. Din păcate, aceste elemente definitorii negative pentru personalitatea liderului suprem al Partidului Comunist Român nu au fost suficiente pentru a-i convinge pe adulatorii din jurul său să nu-l mai laude necontenit şi pentru a-i determina să nu mai răspândească informaţi false despre cine a iniţiat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania la sfârşitul lunii ianuarie 1967 şi care a fost obiectivul general urmărit de guvernul vest-german în acel caz.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. La Bonn/RFG se știa bine că cheia destinderii est- vest se găsește la Moscova.
    Comerțul a fost o metodă de apropiere est- vest „Wandel durch Handel”. Relația în Berlin est- vest, vizitele în Ostberlin ale vestgermanilor, situația locuitorilor nu putea fi ameliorată fără acordul Moscovei. Sateliții Moscovei în CAER și Tratatul de la Varșovia erau numai sateliți. Comerțul româno- german face parte din această constelație europeană descrisă foarte bine de de autor. Probleme interne de ieri, azi și mâine, au fost și sunt problemele majore românești.
    Se pare că tovarășul Putin e un urmaș demn al titanului de la Scornicești. A mers prea de parte cu provocările, agresiunile ruse în ultimul timp? Războiul cibernetic e realitatea de ieri și de azi. Rusia nu mai poate camufla acțiunile împotriva statelor din NATO. Cancelara A. Merkel care e cunoscută prin prudența și cumpătarea cuvintelor a vorbit acuma în fața Bundestagului la Berlin de amenințarea și agresivitatea Rusiei.

    (…. „….. FAZ scrie: BEFRAGUNG IM BUNDESTAG:Merkel droht Russland wegen Hackerangriff mit Konsequenzen
    Die schärfste Kritik aber richtet sie Richtung Moskau. Bundeskanzlerin Angela Merkel hat Russland im Zusammenhang mit dem Hackerangriff auf den Bundestag 2015 schwere Vorwürfe gemacht und mit Konsequenzen gedroht. Mit Blick auf Ermittlungsergebnisse des Generalbundesanwalts sprach sie am Mittwoch im Bundestag von „harten Evidenzen“ für eine russische Beteiligung und sprach von einem „ungeheuerlichen“ Vorgang. „Ich nehme diese Dinge sehr ernst, weil ich glaube, dass da sehr ordentlich recherchiert wurde“, sagte Merkel. „Ich darf sehr ehrlich sagen: Mich schmerzt das.“
    Auf die Frage nach möglichen Konsequenzen gegen Russland sagte Merkel. „Natürlich behalten wir uns immer Maßnahmen vor, auch gegen Russland.“ Nach übereinstimmenden Berichten mehrerer Medien vom 5. Mai machen die Karlsruher Ermittler den russischen Militärgeheimdienst GRU für den großangelegten Cyberangriff auf den Bundestag im Jahr 2015 verantwortlich. Die Bundesanwaltschaft hat demnach in der vergangenen Woche einen internationalen Haftbefehl gegen einen jungen russischen Hacker namens Dimitri Badin erwirkt, nach jahrelangen Ermittlungen des Bundeskriminalamts. Ihm werde geheimdienstliche Agententätigkeit und das Ausspähen von Daten vorgeworfen. Der Mann werde in Russland vermutet. …”…).

    În momentul crizei duble cu pandemia Covid-19 și criza economică se pare că UE.27 va coordona acțiunile politice, financiare și economice mai mult decât crede taovarășul Putin din Kremlin. Comisia va prezenta acum un plan de relansare economică îndrăzneț. Bundestagul sprijină azi pretențile Comisiei Ursula von der Leyen și ale Curții Supreme UE din Luxemburg în relația cu BCE Frankfurt, nu se opune unei solidarități comunitare europene „financiare”. Doamna Lagarde are mâna liberă.
    BIP e numai o cifră dar spune ceva destul de simplu. UE.27 cu 14.000 miliarde Euro (RFG cu ca. 4.000 miliarde Euro) și Rusia cu 1.700 miliarde Euro nu au aceași pondere economică pe glob.
    Bucureștiul are azi posibilitatea de a decide de sine stătător care sunt prioritățile românești azi și mâine, fără a ține cont de presiuni din Rusia.
    Alții din estul Europei nu au acest noroc.

  2. in urma articolului am ramas cu aceasta imagine clasica: turistul german, plin de marci germane, band pepsi romanesc in hotelurile de lux ale perioadei respective.
    ca de obicei, un articol plin de informatii relevante despre perioada trecuta,va multumesc.

    • Cu vreo doua-trei exceptii (printre care Lido si Athenee Palace) Romania n-avea inainte de Revolutie ceea ce se cheama hoteluri de lux. Doar pretentii… Cat priveste nemti cheltuitori, n-am prea vazut. Nu le sta in caracter. Eu am cunoscut la Neptun pe la inceputul anilor optzeci o pereche de vest-germani cu suficienta dare de mana (el fost pilot pe F-104, reformat dupa o catapultare si ea fiica de comandant de submarin) care stateau bien merci la Venus si isi cantareau bine cheltuielile timp in care eu, romanul cu ifose, stateam la Hotel Neptun, imi beam cafeaua peste drum la Nea Slavko si ofeream seara, la masa, doamnelor, trandafiri de la tiganci. Ehe…

      • Un amănunt suplimentar: într-o reclamă apărută în septembrie 1967 s-a menţionat şi preţul de vânzare al unei sticle de „Pepsi Cola” (1 leu), comercializată pe piaţa românească sub sloganul „Pepsi – Avânt şi energie”.

        • Sticla de Pepsi Cola era de 200 sau 250 ml iar pretul de 1 leu era la Alomentara sau Aprozar !
          Astazi in America de Nord se vand din nou Pepsi Cola sau Coca Cola si mi se pare parca-s mai gustoase in stical decat in „can” de aluminiu.

  3. Rememorarea acestor evenimente , partial aratate si evident necunoscute noua publicului larg, ne trezeste – aduceri aminte -(raportat la perceptia individuala si cea ce era la vedere atunci )celor care au trait acele timpuri de pina in 1967si de dupa . Aceasta perioda , a reprezentat o parte , ca forma de inceputuri ale socialismului ,denumit mai tirziu multilateral -dezvoltat si care dupa 1967 s-a transformat treptat intr-o dictatura de partid si de stat .Amintirele acelor vremuri ne coplesesc ,si parca ne rememoram partea aceea de viata prin imagini suprapuse si aduse in fata ochilor de mintea noastra . Ideea initiala de socialism (dar nu dialectic ) si de comunism a fost imbratisata, la inceputuri , de foarte multa lume ,peste tot in universul pamantesc . Dupa o perioda grea de dupa razboi ,lipsa alimentelor , diferite abuzuri facute de cadre de forta ale partidului comunist, societatea s-a relaxat si o forma initiala de bine (inca nu stiam ce au patit cei ce formau asa zisa burghezie romaneasca , unii au fugit din tara , altii si-au vindut mai pe nimic tot ce aveau pentru a putea trai ) , sa instaurat in tara ,dar asta la inceputuri .Chiar daca initial accesul in liceele Bucurestene era acordat celor -cu origini sanatoase – ,cei care aveau parinti considerati liber -profesionisti si nu erau incadrati la stat ,erau primiti pe ultimele locuri sau nu erau primiti in formele socialiste de invataminit . Nici asta nu a durat mult si invatamintul si-a reconsiderat acceptul ,iar totul a inceput sa fie atasat notiunii de valoare umana .Cei inteligenti (indiferent de unde proveneau,) erau ajutati si pusi in functii superioare , dar totul cu acordul Partidului Comunist Roman si al obligativitatii de a fi membru de partid (si aici erau cutume , cei cu rude in strainatate nu puteau fi membri de partid )Examanele de orice fel erau -pe bune – si dezvoltarea natiei era evidenta : se gaseau mai de toate (raportat la acele vremuri )si pepsi cola si tigari Kull sau Ariel mentolate si Marlboro sau Kent – lung si haine ,incaltaminte de calitate produse in tara si salam de sibiu in alimentari (dar era cam scump pentru acele vremuri ,9 lei suta de grame la un venit mediu de 650 lei ). Pietele erau pline cu de toate si mai existau inca mini negustorese -taranci – ,provenite de la marginea Bucurestilor undeva unde acum este – DRISTOR- ce aduceau – dis de dimineata – doritorilor , oua , lapte, fructe ,legume , din productie proprie . Au aparut curind si primele televizoare ALB-NEGRU de provenienta ruseasca ,unele micute de tot , parca se numeau – RECORD- . La cinematografe puteai vedea filme din occident si la TV filmele mute ale lui Charlie Chaplin , Buster Keaton ,sau nemuritorilor Stan si Bran(fie ei studenti la Oxford) iar teatrul romanesc putea fi vazut si la tv ,nemuritoarele tragedii antice si piesele lui Caragiale faceau sali pline , ca si nemuritorii actori ai vremurilor Geoge Vraca sau Birlic . Nu pot uita inegalabilul film al lui Victor Iliu – MOARA cu NOROC- poate unul dintre cele mai bune filme vazute vreodata si care a avut norocul unei distributii de exceptie , din care mintea mea a extras personajul -Ghita – interpretat de C.Codrescu dar si primul film vazut la cinema -PATRIA – pe ecran – LAT- (asa in zicem noi adolescentii ) numitLaleaua Neagra cu atit de minunatul in acele vremuri Alain Delon (cite cojocele -numite Alain Delon , ce erau la moda nu am avut ). Parca ca un facut ,deodata totul s-a schimbat , nivelul de trai a cazut brusc , alimentele nu mai erau de gasit tototul se vindea pe – sub mina- la negru , avorturile au fost interzise , programele la Tv erau doar de doua ore si nu contineau decit laude la adresa- conducatorului iubit – , in cinematografe nu mai existau proiectii cu filme americane sau europene , serialele la tv erau oprite , imnul tarii se cinta obligatoriu la inceputul si sfirsitul orelor de curs si al programelor de la TV , Cintarea Patriei era (pina la un moment dat cind a fost oprita )singura emisiune de politico -varieteu din tara , elevii aveau tunsori obligatorii si uniforma de proasta calitate , sexul afisat era condamnabil , obtinerea unei slujbe era conditionata , daca nu aveai servici erai pedepsit si condamnat , masina nu puteai sa ai decit una singura in familie, benzina era pe cartela , , la fel ca si un singur apartament , spre sfirsitul dictaturii nici casa nu mai puteai cumpara in rate , serviciul militar era facut pe la cules de cucuruz si era obligatoriu , mesele erau insuficiente caloric si drepturile omului inexistente , procesele erau facute la repezeala , condamnarile la fel ,se dadeau sentinte de pe o zi pe alta-in unele cazuri – , daca voiai sa pleci in strainatate nu erai lasat , iar daca treceai fraudulos granita erai condamnat .Pretul de cost al marfurilor vindute in tara si la export era mai mare decit pretul de vinzare al acestora (foarte putine marfuri erau vandabile si profitabile )diferenta era luata din veniturile cetatenilor , ce nu mai aveau nici curent electric (doar doua ore pe zi , iar multi dintre noi citeam noaptea carti la lumina lanternei , aveam una militara ce putea lumina in 6 culori diferite)) si care erau obilgati sa se culce devreme ca sa fie dinamici a doua zi la munca . Uneori munceam si Duminica sau erau oameni , muncitori in fabrici, ce erau adusi sa culeaga de prin ferme ,ramasite de cucuruz ,in lunile de final de sezon agricol. Cartile erau greu de procurat , doar daca aveai cunostiinte la vreo librarie ,dar ele se citeau -din mina in mina – pina ce se faceau ferfenita de zdrentuite ce erau (in fapt inseamna acelasi lucru ,dar mi-a placut cu suna alaturarea cuvintelor ).Popoarele socialiste, de linga noi , traiau mai bine. Iugoslavii erau carausii Europei socialiste ,polonezii aveau de toate iar noi romanii mai cumparam tigari de la ei Kent sau Marlboro , o vreme luam tigari chinezesti , foarte tari dar foarte bune sau tigari bulgaresti BT (dar si acelea la suprapret si cu mare greutate) . Spre sfirsitul regimului nu se mai gasea mai nimic , erau doar niste pungi cu creveti din import , in rest se cumpara pe cartela zahar , piine , ulei ,carne , si mai toata lumea lua de pe la rudele de la tara o groaza de alimente ce nu erau de gasit in galantare . Poate stiti ce nume purtau anumite constructii ce la un moment dat se dorea (de catre PCR )sa se transforme in cantine colective unde toata lumea sa poata minca cite ceva – CIRCURILE FOAMEI. Asemanarea (ca aspect exterior )cu cladirea Circului de Stat le-a adus acest nume atit de infiorator . Si uite asa am ajuns in 1989 , iarna si mai noi toti stim ce a urmat , dar despre asta altadata .

  4. Cu fiecare articol istoricul Petre Opriș deschide noi direcții în interpretarea comunismului românesc.
    Excelentă caracterizarea acestuia și a „marilor săi conducători”: „Deoarece liderii politici comunişti s-au autoconsiderat mesianici şi atei, în acelaşi timp, comunismul a fost, de fapt, o acţiune filantropică, realizată cu banii altora de nişte aventurieri demagogi, în numele luptei de clasă şi a aşa-zisei noi ordini sociale şi mondiale – pe care aceştia au dorit să o impună şi să o menţină apoi neschimbată atâta vreme cât ei deţineau puterea politică absolută în ţările pe care le conduceau şi unde au fost impuşi la vârful puterii în primul rând cu forţa, de către autorităţile de la Moscova. În definitiv, filantropia comuniştilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi a subordonaţilor lor mesianici poate fi explicabilă omeneşte deoarece, în perioada interbelică, ei au fost mai curând deţinuţi în închisori decât oameni liberi şi au primit diverse stipendii şi ajutoare de la sovietici, în loc să muncească pentru a înţelege pe ce lume trăiesc”.
    Excelentă și ideea negrăită a rolului profesioniștilor în ale istoriei din anii 60-80 de a influența într-un mod clar punerea bazelor și dezvoltarea cultului personalității lui Ceaușesc.
    Ca și argumentarea imposturii lui Ceaușescu în politica externă (nu numai în legătură cu stabilirea relațiilor diplomatice cu RFG) despre care nici un intelectual/politruc comunist român nu a avut curajul să-i atragă atenția, ca de altfel, și liderii țărilor comuniste surori, care l-au menajat („toţi secretarii generali şi prim-secretarii [partidelor comuniste şi muncitoreşti] trebuie să-i spună în mod clar ce gândesc tovarăşului Ceauşescu”, zice, în 1982, Ustinov, ministrul sovietic al Apărării, definindu-l apoi adecvat: „Tovarăşul Ceauşescu îşi bazează raţionamentul său despre situaţia existentă pe o poziţie de clasă ambiguă. Practic, el subminează interesele lagărului socialist. Fie că el nu înţelege ce se întâmplă, fie că, poate, nu este în toate minţile.”)

  5. Corrigenda.
    La Pepsi am făcut o greşeală şi se cuvine să o corectez acum: în loc de 0,25 ml se va citi 0,25 l.
    Mulţumesc tuturor comentatorilor.

  6. Multumesc pentru articol! In cadrul acordurilor economice dintre Romania si RFG incepand cu sfarsitul anilor ’60 putem vorbi si de un transfer de muncitori romani temporari, similar cu programul „Gastarbeiter” pentru iugoslavi? Intreb pentru ca buicul meu, sudor, angajat la compania de stat T.I.M. a lucrat in RFG la mijlocul anilor ’70 pentru o firma germana (Haustadt und Timmermann), in cadrul dezvoltarii retelei de conducte de gaz. M-ar interesa sa stiu mai multe despre transferul de muncitori in strainatate din perioada comunista, si daca asta a jucat un rol important de exemplu in cazul relatiilor economice cu RFG, sau era un fenomen marginal.

    • Cu plăcere. Nicolae Ceauşescu nu a permis pentru români accesul la un program „Garsbeiter”, aşa cum a fost în cazul iugoslavilor care au emigrat în Germania federală.
      Detalii privind cetăţenii români care au lucrat în străinătate în anii ’80 există în volumul „Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…”. Românii în „Epoca de Aur”. Corespondenţă din anii ’80″, carte editată de istoricul Liviu Ţăranu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro