marți, noiembrie 30, 2021

Bolșevismul rezidual și noua transcendență politică

Produs al ideologiilor resentimentului de secol XIX, anti-burgheze, adesea anti-moderne, fascismul nu a avut nevoie de bolșevism pentru a apărea și a se maturiza, așa cum a demonstrat-o Isaiah Berlin într-un fascinant eseu asupra lui Joseph de Maistre și originilor fascismului (vezi Isaiah Berlin, „The Crooked Timber of Humanity: Chapters in the History of Ideas”, New York: Knopf, 1991, pp. 91-174). Cultul rasei, amestecul de pseudo-scientism (darwinism social) și adorație neo-păgână a sângelui și pământului (Blut und Boden), precum și respingerea plină de resentiment a valorilor liberale drept aritmetică cinică – toate acestea au preexistat leninismului. Pe de altă parte, este greu de negat că triumful bolșevismului, intensitatea și scopul Marii Terori, împreună cu efectele traumatice ale Primului Război Mondial și larg răspânditul sentiment că lumea de ieri (Stefan Zweig) a ajuns în mod irecuperabil la un sfârșit, au catalizat ofensiva fascistă împotriva tradițiilor universaliste ale Iluminismului. Fascismul n-a fost o mai anemică fantasmă a salvării decât bolșevismul: ambele au promis salvarea umanității din ghearele mercantilismului capitalist și au anunțat pogorârea comunității totale. Liderul, ca supraom, desigur, joacă un rol esențial în asemenea mișcări. Spre a-l cita pe Paul Berman:

Lenin a fost modelul autentic al unui asemenea lider – Lenin, cel care a scris pamflete și tratate filosofice cu convingerea omului care crede că are secretele lumii la degetul mic, și care a propovăduit o nouă religie ce-l avea pe Karl Marx drept Dumnezeu, și care, după moartea sa, a fost îmbălsămat precum un faraon și adorat de către mase. Dar nici Il Duce nu a fost mai prejos. Stalin a fost un colos. Despre Hitler, Heidegger a spus cu ochi holbați: „Dar uită-te la mâinile lui!” (vezi Paul Berman, „Terror and Liberalism”, p. 50)

Spontaneitatea (stikhiinost’) a fost mereu dușmanul leniniștilor (să ne gândim doar polemicile lui Lenin, mai întâi cu Rosa Luxemburg, apoi cu comuniștii de stânga pe marginea relației dintre clasă și partid). Opusul acesteia a fost obsesia pentru partiinost’, acceptarea fără tăgadă a liniei partidului (filosofia, sociologia, estetica trebuiau subordonate intereselor proletare definite de partid, de unde și dihotomia dintre știința socială burgheză și proletară).

Mare parte din acest dogmatism și-a avut sursa în tradițiile autoritare ruse și în lipsa de cultură publică participativă. Să ne aducem aminte de reflecțiile lui Antonio Gramsci despre societatea civilă gelatinoasă din Rusia și despre omnipotența statului birocratic. N-a fost chiar Lenin însuși, până la sfârșitul vieții, terifiat de resurgența îndelungatelor tradiții ale mojiciei, violenței, brutalității și ipocriziei pe care le blamase vehement și împotriva cărora, pasămite, fusese condusă revoluția?

Acum, dacă ne gândim la impactul ideilor și practicilor ruse în Occident, apare mereu o problemă: la care tradiții ruse ne referim? La cele decembriste sau țarist-autocrate? Chaadaev sau Gogol? Turgheniev sau Dostoievski? Umaniștii liberali care s-au opus pogromurilor și acuzațiilor sângeroase sau Sutele Negre? Vladimir Korolenko sau Konstantin Pobedonosțev? Scenariul apocaliptic bolșevic sau socialismul evolutiv menșevic? Respingerea teroristă a status quo-ului, mânia și autoflagelarea permanente ale intelighenției, sau viziunea disidentă a unui polis eliberat? Şi chiar în interiorul culturii disidente, a existat mereu o tensiune între liberali și naționaliști, între susținătorii lui Andrei Saharov și aceia ai lui Igor Şafarevici. Toate aceste întrebări rămân la fel de tulburătoare acum precum erau în urmă cu o sută de ani. Încă o dată, Rusia se confruntă cu eternele chestiuni: Ce este de făcut? și Cine este de blamat? Şi, în diferite versiuni, fie că o admit sau nu, toți participanții la dezbatere sunt bântuiți de prezența ineluctabilă a lui Lenin. Vladimir Ilici a fost cea mai influentă personalitate politică rusă a secolului XX, iar pentru est-europeni, influența sa a dus la transformarea completă a lumilor lor. Ar fi prea simplu să spui că leninismul a sucombat în urma evenimentelor din 1989-1991, dar adevărul este că bolșevismul rezidual continuă să fie o componentă majoră a culturii tranziționale hibride a Rusiei post-sovietice (și Europei Est-Centrale, de altfel).

Tema centrală a controversei explicite sau implicite dintre Richard Pipes și Martin Malia este astfel importantă pentru interpretarea pe care o dăm nu doar istoriei moderne a Rusiei, ci și discuției despre natura și viitorul politicii socialiste în secolul XXI: A fost Rusia cea care a distrus (compromis) socialismul, așa cum Pipes, și, mai devreme, Max Weber, au arătat-o, sau, mai degrabă, a fost socialismul revoluționar cel care, din cauza hybrisului său politic și metafizic, a atras suferințe imense asupra Rusiei? (vezi Martin Malia, „The Soviet Tragedy”, New York: Free Press, 1994; vezi, de asemenea, Mikhail Heller și Aleksandr Nekrich, „Utopia in Power: The History of the Soviet Union from 1917 to the Present”, New York: Summit Books, 1986; Richard Pipes, The Russian Revolution, New York: Vintage Books, 1990).

Astfel, obiectând la celebrarea lui Lenin performată de tânărul Georg Lukács, Weber a insistat asupra imposibilității de a construi socialismul imaginat de Karl Marx în absența unei dezvoltări autentice capitaliste, burgheze, de piață: „Pe bună dreptate”, scria el, „Manifestul Comunist a accentuat caracterul revoluționar economic al antreprenorilor burghezi capitaliști. Niciun sindicat, și cu atât mai puțin oficialii statului socialist, nu pot performa acest rol”. (citat în John Patrick Diggins, „Max Weber: Politics and the Spirit of Tragedy”, New York: Basic Books, 1996, p. 239). Mai devreme decât mulți din criticii sovietismului, Weber a ajuns la concluzia că experimentul leninist va discredita socialismul pentru întreg secolul XX. Prin urmare, există vreun motiv pentru a considera practica politică leninistă drept sursă de inspirație pentru cei care caută o nouă transcendență politică? Există vreun plan pentru un radicalism renăscut, așa cum a sugerat Slavoj Žižek, cel care a propus reluarea saltului leninist de la 1917 în imperiul utopiei? Acestea sunt întrebări la care încercăm permanent să aflăm un răspuns…

Dedic acest acest articol domnului Mihai Șora, distins filosof si exemplar intelectual public, cu multumiri pentru generosul si pătrunzatorul cuvânt inainte dăruit pentru cartea „Doar Lenin. Vraja nihislimului” de Marius Stan si VT, in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing. Cartea va lansată, impreună cu a doua editie din „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” de aceiasi autori, la Libraria Bizantină pe 25 mai 2016 si Bookfest pe 4 iunie. De asemenea, vor avea loc lansări la Brașov (locul de naștere al ambilor autori) si Timișoara. Ambele volume apar in colectia „Constelatii” coordonată de Marius si de mine. O colectie in care au apărut cărti semnate de Ken Jowitt, Stephen Kotkin, Dick Howard, Padraic Kenney, Ioan Stanomir, Jela Despois (Doina Jela), Robert C. Tucker, Slavoj Zizek, Rob Riemen, spre a cita doar câteva nume. Textele incluse in „Dosar Lenin” au fost publicate pe platforma Hotnews/Contributors. Unele dintre ele au fost transmise, intre 2014 si 2016, la Radio Europa Liberă.

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. E ciudat sa vezi in fascism doar o restauratie a secolului XIX. Mai lipsea sa se afirme ca bolsevismul a fost un pas inainte in istoria umanitatii! Fascismul a aparut evident si exclusiv din dorinta de participare la viata sociala a unor paturi uriase (DA! uriase) de cetateni care erau exclusi apriori din viata politica. Sa ne amintim ce conditii se puneau cluburilor muncitoresti pentru a participa la procesul politic. De la crima pana la tradare de stat, nimic nu era exclus de pe lista criteriilor de accedere. In plus, ce rost are sa implici o masa de cetateni cand poti sa le cumperi liderii? Bolsevismul a fost o sperietoare care a sporit randurile fascistilor dar nu a generat doctrina sau aparita functionala a acestora. Sa nu uitam, in Romania, legionarii s-au luptat cu clasa politica interbelica, in Italia, la fel, in Germania lupta cu comunistii + socialistii avea coordonatele unei aparari a integritatii statale, mai mult decat una doctrinara. Ca sa spun mai clar, bolsevismul a fost o buna parte din combustibilul care a hranit masinaria fascista dar nu singura si nici cea mai importanta.
    Nu cred oportuna paralela dintre evolutiile celor doua miscari si nici impartirea lor in buni si rai. Daca in cazul fascistilor, avem excesele brutale ale unor lideri, marea masa a sustinatorilor erau oameni care se trezeau dis de dimineata si se duceau la munca unde, erau printre cei mai buni. In cazul bolsevicilor avem de a face cu o oculta in care, fiecare dintre participanti avea ca scop consolidarea puterii furate de la cei multi. Asa trebuie interpretata si asa zisa dizidenta in sanul bolsevismului. Era o lupta interna pentru putere in care erau angajate toate resursele inclusiv ce le cu pretentie de intelectualitate. Asa ca, nu sunt mai putini criminali pseudo intelectualii bolsevici decat liderii lor politici.

    P.S. Traditia discretionara de tip mongol din Rusia tarista nu are nimic de a face cu politicile bolsevice. Sunt doua tipuri de satanism totl opuse: unul venind dintr-o bezna medievala marcata de superstitii (recomand filmul Tsar, e o emblematica geneza a spiritului rus) iar al doilea venind dintr-o dorinta de stergere totala a tot ceea ce inseamna dumnezeire. Adica, deviationism contra nihilism!

  2. O opinie . Filozofiile liberale , intemeindu-se pe un nominalism radical , sint la fel de ,revolutionare, ( sau ,progresiste, ) ca si marxismul , acest fapt explica , pe de o parte , indulgenta sau condescendenta ( relativa ) fata de comunism , vazut ca o heterodoxie , adversitatea ( legitima ) fata de fascism , vazut ca o erezie si , pe de alta parte , apararea Iluminismului , in care liberalismul isi are fundatia .Dar e o citire sau reinterpretare contemporana , foarte selectiva , a Iluminismului .In realitate , Iluminismul era imbibat de irationalism ( cu tot ,rationalismul, de parada , Zeita -Ratiune , tinara menada cu sinii dezveliti , de pe stindarde ) si de utopism mistic , un comunism sui generis , inginerii si tehnologii umane si sociale , fabricate conspirativ , prin laboratoare si conventicule . Fascismul este antiiluminist mai mult in retorica , intrucit este antiliberal ( in realitate este ultramodernist , avangardist si futurist : Griffin ) . De asemenea , opozitia dintre Iluminism si Romantism pare una de grad ( filtrare prin teofilozofiile vitaliste ale lui Schelling si Hegel ) , Iluminismul era deja romantic ( sa ne gindim doar la Rousseau ) .Se intelege astfel si de ce comunismul si fascismul sint situate la extreme , ca opuse , mai degraba o izolare si excludere a fascismelor , ca aberatii ( ceea ce si sint ), daca s-ar recunoaste proximitatea lor s-ar ridica intrebari tulburatoare ( se stie ce scandal a provocat Nolte , nu fara motive ) .Dar ,stilul, o tradeaza , mai mult decit orice altceva .Iacobinismul , efectul concret al Iluminismului , e radacina si modelul atit a comunismului , cit si a fascismului ( De Maistre nu era cu nimic mai putin radical si singeros , ideatic , decit un Robespierre ) . Cit despre liberalism , desi s-a imblinzit in ultimul sec. , nu a fost aproape cu nimic ,mai prejos, decit comunismul , la inceputuri , s-a construit pe colonialism , rasism si sclavagism , unda de soc a bolsevismului a fost doar ceva mai intirziata , cum se intimpla , iar fascismul a fost favorizat de frustrarile puterilor centrale fata de avansul colonial si imperial al britanicilor .Cit despre ,extreme, si la complicitatile lor de culise , e de amintit cosmarul rossobrunilor , radicalismul , extrem in sine , nu are nevoie de alte ,extreme, , sint doar variatii , in evantai ( modelul ,rizomic, , al lui Griffin , poate fi valabil si in acest caz ) .Vreau sa spun ca citirea istoriei in cheie ,liberala, , desi mult mai sofisticata si mai moderata , are totusi nuante ideologice si istoriozofice , ca si aceea marxist-leninista , un progres liniar de la primitivism la democratia capitalista , cu ,sfirsitul, paradisiac al istoriei , etc. , etc. , lucruri cunoscute , noi , pe-aici , avem urechile ceva mai sensibile la aceste note .Omul modern este fascinat de utopii si ideologii , sint succedaneul religiei .

  3. Chiar si la 100 de ani de la “MRSO”, VIL continua sa fie un personaj politic controversat, atat de istorie, cat si de noile generatii. Admiratorii ii atribuie meritul “genial” de a fi reusit sa salveze Rusia de la un statut de colonie, care parea inevitabil in epoca. Este o judecata circumstantiala, pentru perioada 1917-1924 si chiar mai putin, avand in vedere ca boala il trasese mai demult pe linie moarta. Dar nu exista nicio garantie de cum ar fi aratat pana la sfarsit o Rusie leninista, intr-un orizont de viata si activitate mai indepartate al teoreticianului revolutiei bolsevice.

    Detractorii considera insa ca de la inceput scopul lui VIL a fost sa distruga Rusia, sa o transforme intr-o colonie. Pe aceasta arie sunt si speculatiile, in special legate de dezincriminarea de catre VIL a homosexualitatii, care a permis oamenilor cu orientari deschis homosexuale sa faca parte din guvern (reincriminarea i-a apartinut lui Stalin, in 1933). Insa dincolo de acest aspect speculabil, exista argumente politice incontestabile ca teoreticianul dictaturii de clasa, monopartidismului, sovietismului etc, pe scurt al totalitarismului bolsevic, de fapt a pus o bomba cu explozie intarziata la temeliile Rusiei, care a explodat in 1991.

    Ne place sau nu, aceasta evaluare negativa a lui VIL ii apartine presedintelui rus Vladimir Putin, care in esenta coincide cu criticile occidentale la adresa leninismului. Diferentierile critice tin de cine ar fi fost beneficiarii metropolitani ai coloniei Rusia, germanii sau evreii (aici se invoca o samanta neruseasca a lui VIL, care i-ar fi parvenit in gene pe filiera bunicului matern), lucru de altfel neesential, culoarea jugului oricum nu conteaza.

    Filmul lui Esenstein, “Crucisatorul Potemkin”, aparut in 1925, pe un fapt din Revolutia din 1905, revolta marinarilor din Odessa, sugereaza, desi neintentionat, ca Revolutia din 1917 a fost efectul unei megamanipulari indelungate, care se cocea de mai mult de un deceniu in urma. Desi un film mut, alb-negru, “Crucisatorul Potemkin” cuprinde scene de o “persuasiune” incredibila, de o manipulare aproape perfecta, care l-au facut pana si pe Goebbels sa-l aprecieze ca extraordinar, deoarece oricine nu ar fi avut o identitate politica puternica inainte de a viziona filmul ar fi putut deveni cu usurinta bolsevic.

    Scenele cu mortii de pe treptele Odessei si cantitatile considerabile de sange, care nu au corespuns realitatii si l-au facut pe Himmler sa interzica filmul ca “nepotrivit”, s-au asemanat, prin viziunea apocaliptica pe care o inducea spectatorului, cu cele din Revolutia din Romania, din 1989. Cred ca la o asemenea asemanare de tranzitii nu explicatia este importanta, ci avertismentul. Prin urmare, nu cred in posibilitatea unui bolsevism rezidual sau unei transcendente politice. Cel putin nu in Europa de Est, care si-a dobandit imunitatea. Insa, da, trebuie sa fim atenti, nicio bomba nu explodeaza de doua ori in acelasi loc.

  4. Fiecare sistem cu veleitati totalitare prezentate deschis sau mascat, doreste saracirea pina la distrugere a unor sectiuni din populatie.
    Regimurile pseudo democratice din tari avansate aplica aceasta si altor tari precum Romania.
    (exista exemple dar sa nu suparam pe arhierei)
    Astfel numai unii de la virf au dreptul sa cistige si restul ramin sa plateasca.
    Oamenii saraci si indatorati sunt mai usor manevrabili.
    Acesta pare sa fie si mesajului lui Barnie Sanders cel care va pierde investitura democrata in fata doameni Clinton.
    Dara sa revenim la educatia cetateneasca a servicalelor turcesti, indiene sau sud americane si a teatrului pentru sate care promoveaza limbajul suburban.
    Macar acum sa ne cultivam/

  5. Ca de obicei, este o delectare să citesc ce scrie V. Tismăneanu. Doldora de informații, unele inedite, altele aprofundate. Dar, istoria văzută numai prin prisma personalităților este incompletă. Elias Canetti a intuit corect rolul maselor, departe de paternalismul marxist. Dictaturile vin și trec, masele par neutre, dar ele sunt marea-oceanul care întrețin peștii – Lenin, Stalin, Hitler, etc. Nu am nicio admirație pentru personalitățile -dictatori în istorie. De altfel și Tolstoi avea o viziune mai apropiată de Canetti, desigur pro-rusă. Bolșevismul, fascismul s-au născut prin acumularea unor adânci nemulțumiri – în Rusia – sărăcia mujicului, în Germania – mizeria neamțului mijlociu, sentimentul de a fi înjosit. Că Lenin a fost vicios, maniac, fanatic, carismatic nu are importanță, că Stalin era un hăitaș permanent, că Hitler era dezechilibrat ,paranoic, iar nu are importanță. Masele i-au adus, masele i-au aruncat pe căi greu de înțeles. Masele sunt mistice, au nevoie de religii politice. Când individualismul liberal își va cuceri locul meritat, fără sloganul homo hominis lupus est, atunci vom ieși la lumină. Dar mai este mult până atunci, lumea este mare și viitorul imprevizibil. Mersi.

  6. Sa intelegem ca incercati sa reinviati mitul tiranului / dictatorului ? De fapt la asta se reduce esenta articolului dv. Tiranul /dictatorul care asigura siguranta vs. restul lumii, Nu e cam primitiva demonstratia/declaratia dv , asezonata ce-i drept cu tot felul de citate si cu prudentul „bolsevism rezidual” . Desigur daca e vorba de Lenin lucrurile stau altfel , nu ??? Daca n-am inteles bine, imi cer scuze.

  7. Prea multe referinte,prea multa birocratie intelectuala, ca sa spuna ce? Ca fascismul si comunismul sunt utopii-religii, initiate de cate un om mai dotat, care a descoperit un alt unghi de vedere (Marx – Nietzsche) si care a fost preluat ininteligibil de cativa care s-au inselat o a -l pricepe. Dupa care tavalugul prostilor care cred ca inteleg lumea se prabuseste in inaintare oarba. Orice religie, utopie, pana si iubire, are o aceeasi evolutie – revelatie – dezamagire. In iubirea colectiva dezincantarea ajunge muuult mai tarziu. Omul intelept sta si judeca, le cumpaneste pe toate, nu se repede ca prostul. Cam asta e, prostul da de-a dreptul si inteleptul ocoleste, tot asa cu hitlerismul, leninismul, cristianismul si cele ce vor mai fi, au fost incantati de simplitatea solutiei care nu exista.

Dă-i un răspuns lui comentariu Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Echipa câştigătoare a Preşedintelui Iohannis

La un an de la alegerile parlamentare, România are, în fine, o echipă câştigătoare : alianţa  social-liberală  şi-a definitivat lista de miniştri...

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat în ultimele luni în România

Cele mai vizibile probleme din ultimele luni în România au ținut de 3 crize – criza în sănătate (Valul 4 de Covid...

Despre felonie si sperjur

Domnule Klaus Iohannis, Cand Marius Manole si Radu Paraschivescu v-au returnat decoratiile, a fost vorba de o despartire lipsita de orice ambiguitate....

In chestiunea scandalului MTR, despre toleranta si corectitudine politica

Nu se mai termina povestea cu MTR. Unii vor sa vada nu stiu ce film tezist, din acelea cu tema corecta politic la care...

Metroul la Otopeni – marele eșec al unor politicieni mărunți

Eșecul magistralei de metrou M6: 1 Mai – Aeroportul Otopeni este eșecul politicienilor preocupați să dovedească faptul că nu se poate, în...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro