vineri, martie 29, 2024

Brothers in arms

Decizia Parlamentului de la Moscova de a autoriza folosirea forței militare împotriva Ucrainei, stat suveran și independent, fără ca o asemenea acțiune să reprezinte o măsură de auto-apărare ori să fi fost autorizată de Consiliul de Securitate al ONU,  reprezintă o nouă violare a dreptului internațional. Această hotărâre a Dumei nu e deloc o dumă, ci un abuz similar celui comis nu cu mult timp în urmă prin agresiunea armată a Rusiei în Georgia și o fărădelege care se înscrie în lunga listă a ilegalităților comise în ultima vreme de puterile lumii (în special de SUA și aliați de-ai săi prin invadarea Irakului și Afganistanului sau prin atacarea cu drone americane a Pakistanului și Yemenului).

Bazată pe această rezoluție parlamentară, acțiunea militară rusească în Crimeea (indiferent de amploarea sau intensitatea ei și indiferent dacă este limitată -deocamdată- la o prezență pasivă a unor trupe pe teritoriul ucrainean), tot ilegalitate se cheamă. În justificarea ei, oficialitățile de la Moscova au invocat, pe rând, tot felul de motive: ba acordurile bilaterale cu Ucraina, ba nevoia protejării populației rusofone din zona de est a acestei țări (apărarea “propriilor cetățeni”, cum zice gura păcătoasă a comunicatelor oficiale), ba ocrotirea intereselor rusești din regiune. Toate aceste explicații sunt, din perspectiva dreptului internațional (Carta ONU, în primul rând), simple pretexte și nu pot conferi legitimitate folosirii unilaterale a forței armate pe teritoriul unui stat suveran, fie el măcinat de convulsii sociale sau aflat la ananghie.

Despre starea politică și militară din zona Crimeei și despre planurile geostrategice ale celor implicați s-a mai scris și, în mod cert, se va mai scrie. În paralel, vor continua bombardamentele propagandistice și agresiunile manipulatorii ale combatanților. Nimic nou sub soare, rețeta e verificată, iar rezultatul – cert: așa cum zicea cineva cândva, primul care este ucis în cazul unui conflict este adevărul. Odată produsă această primă crimă, cadavrul adevărului este împărțit de adversari pentru ca, pe baza autopsiilor operate de fiecare hienă, fiecare hienă să-și scrie propria istorie.

Nu îndrăznesc însă să mă pronunț asupra modului în care vor fi croite cele două istorii. Nu-mi rămâne decât să sper că ele vor fi, și una și cealaltă, “plictisitoare”: fără glorioase “fapte de arme”, fără patriotice “căderi la datorie” și fără bravi “eroi necunoscuți” (admit, o asemenea poziție “pacifistă” riscă să fie calificată drept probă de “idioțenie morală”, dacă ar fi să-i dăm credit domnului Cristian Ghinea). Nu prea știu însă cum să-mi susțin această speranță câtă vreme, așa cum oftam la început și cum voi crâcni în continuare, dreptul internațional este, din nou, sac de box.

Că el, dreptul, sfârșește iarăși batjocorit, asta pare să nu mai surprindă pe nimeni (este adevărat că diverse uși de biserici bocesc intens și consternat siluirea normelor legale, dar la ipocrizia asta prefer să mă refer mai târziu). Și mai scandalos este însă cinismul care însoțește atât ilegalitatea în sine (1), cât și răcnetele acelora care se declară oripilați de ea (2).

1. Cinismul și ipocrizia celui “rău”

În încercarea de a justifica potențiala acțiune militară împotriva Ucrainei (autorizată de Duma de la Moscova în disprețul Cartei ONU), Federația Rusă invocă, așa cum arătam, tot soiul de pretexte fără legătură cu legea. Pe urmă, acuzată, cu temei, de violarea normelor internaționale, ea preferă să riposteze cu învinuiri sau chiar cu praf în ochi.

Cum altfel decât brașoave am putea califica justificările președintelui Putin livrate presei relativ recent? Conform domniei sale, „If we make this decision (decizia de a interveni militar în Ucraina – n. m, FȚ), we will make it for the people of Ukraine (…) Ukraine is not only our closest neighbour. It is our fraternal neighbour. Our armed forces are brothers in arms, friends. They know each other personally. I’m sure Ukrainian and Russian military will not be on different sides of the barricades but on the same side.” (Extras din conferința de presă a președintelui Putin din 3 martie 2014, preluat din The Guardian, 4 martie 2014). Carevasăzică, dacă va lua decizia de a ataca Ucraina, zice domnul președinte Putin, Rusia o va face nu pentru altceva ci, atenție!, pentru protejarea poporului vecin. Pe cuvânt de onoare, tavarișci. Popor care ne e nu doar vecin gard în gard, ci și un scump frate, fratello. În plus, dragi prieteni, armatele noastre sunt frați de arme, frați, m-ați înțeles? Iar dacă or fi s-ajungă să lupte unii contra altora, ei, frații, vor fi ca gemenii, de aceeași parte a baricadei. Brothers in arms. Zău? Zău.

Stupoarea în fața unei asemenea declarații este cu atât mai mare cu cât știm că ea provine de la omul care se opunea intervenției americane în Siria  prin invocarea dreptului internațional. Același om care semna chiar în presa de peste ocean o formidabilă pledoarie pentru respectarea ordinii de drept ca elementară condiție a păcii : „ (…)deciziile care afectează pacea și războiul ar trebui luate doar prin consens. Trebuie să folosim Consiliul de Securitate și credem că păstrarea legii și ordinii în lumea turbulentă de astăzi este una dintre puținele modalități prin care să evităm ca relațiile internaționale să alunece spre haos. Legea este lege și trebuie să o urmăm, fie că ne place sau nu“, spunea Vladimir Putin în editorialul publicat în New York Times în septembrie anul trecut.

Constatăm însă că pledoaria de atunci a liderului rus pare să nu mai fie de actualitate și nici de interes: dreptul este drept doar când este în acord cu viziunea și poziția celui chemat să-l respecte. În caz contrar, dreptul devine strâmb. Un drept-strâmb  hidos, anost și, deci, dezagreabil. Să latre dreptul cât vrea, caravana trece oricum (asta, evident, când e vorba de caravana “noastră”).

2. Cinismul și ipocrizia celui “bun”

Decizia Parlamentului de la Moscova și felul în care este aceasta pusă în practică în Crimeea a fost aspru (și cu temei) criticată de numeroase voci ale zisei “comunități internaționale”. Nu voi evoca aici duritatea rechizitoriului la adresa lui Vladimir Putin personal, invocarea trecutului lui de judoka și KGB-ist ori comparațiile cu Hitler sau cu Scaraoțchi și nici referirile la ambițiile imperiale ale Moscovei, toate acestea în contrast cu puritatea idealurilor “democrațiilor occidentale”. Nu mă opresc nici asupra subiectului legitimității sau ilegitimității noii puteri de la Kiev, a numeroaselor suspiciuni de violare a dreptului constituțional ucrainean în procesul de transfer (sau uzurpare?) al (a) puterii și nici asupra felului în care a fost organizată și derulată mișcarea “EuroMaidan” împotriva lui Ianukovici. Metodologia analizelor, standardele și dublele standarde folosite în interpretare, clișeele și sloganurile utilizate ca ingredient ale unor opinii pretins rezonabile și obiective merită, poate, un tratament separat și sper să revin cândva asupra subiectului.

Mă voi mărgini așadar la etalonul numit drept internațional. Da, au existat numeroase și întemeiate acuzații de încălcare a ordinii juridice mondiale de către Rusia. Când aceste acuzații vin din partea Poloniei sau României, de exemplu, reacția naturală ar fi una de achiesare. Când însă cel mai vehement aruncător cu pietre în direcția Moscovei este SUA (sau Marea Britanie, aliat fidel al americanilor în planul relațiilor internaționale), nu temeinicia acuzațiilor slăbește, ci credibilitatea acuzatorului. Un acuzator care, în numele unor gogonate și sforăitoare pretexte, terfelea mai ieri exact aceleași norme și principii juridice internaționale pe care le vede încălcate astăzi de Rusia. Și asta cu prețul a sute de mii de victime, pagube colaterale, nenorociri, minciuni și manipulări. Și cu zero răspunderi pentru atrocitățile comise în numele unor ambiții ori mofturi militariste sau corporatiste. (În limbajul politically correct și eufemistic al ideologilor ori aplaudacilor idolatri ai militarismului american, aceste pagube, nenorociri și zero răspunderi se cheamă “rezultate incerte și contradictorii” ale unui “război de uzură”, dar voi reveni asupra acestui tip de șabloane cu altă ocazie). Știind toate astea, cât de plauzibili mai pot apărea în ochii lumii domnii Obama, Kerry sau Cameron când invocă dreptul internațional? Cât de serios mai este avertismentul președintelui american că „orice violare a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei ar fi profund destabilizatoare și totodată o încălcare chiar a angajamentelor Rusiei de a respecta dreptul internațional, independența, suveranitatea și frontierele Ucrainei“? Mă tem că, în condițiile date, protestele americano-britanice, temeinice în fond, sunt, în ultimă analiză, un cinic apel al hoțului care strigă “hoții!”.

Și iată cum, una peste alta, suntem aduși în situația să constatăm că, prin dublele standarde utilizate în interpretarea dreptului internațional de marile puteri ale lumii, ele împărtășesc, de fapt, aceeași abordare hermeneutică și același tip de pragmatism istoric: în interpretarea legii ei sunt brothers-in-law, iar în aplicarea ei, brothers in arms.

Distribuie acest articol

32 COMENTARII

  1. De acord cu analiza dvs impartiala,clara si pertinenta!
    Ceea ce retin,este ca pare a fi mai simplu sa lupti pentru principii decat sa traiesti dupa ele…

  2. Observatia ca cel care se simte amanintat striga dupa lege in timp ce agresorul gaseste motive care, dupa parerea sa, neutralizeaza legea, este de-a dreptul banala in corectitudinea sa.
    Asadar, nimic nou sub soare.
    Totusi, pentru a nu rumega idei si concepte seculare, ar fi indicat sa insistam asupra noutatii pe care o aduce criza ucrainiana. Pentru ca, in ciuda discursurilor regurgitate pro si contra, evenimentele de acum din Crimeea reprezinta simptomul unor evolutii nemaivazute in aceasta parte a lumii.
    Renuntand nitel la recursul la sistemul de drept international – o structrura in continua schimbare in functie de evolutia raporturilor de putere – sa insistam mai mult pe aspectele geostrategice si istorice, baza de discutie pentru orice joc de putere in lumea statelor de tip euro-asiataic.
    Pentru a nu merge prea departe, sa retinem prima idee: in acest joc linia de agresiune a avut sensul Est-Vest de la inceput si pana in jurul anului 1700 (Anii in care Habsburgii impingand Imperiul Otoman la sud de Dunare intra in contact direct cu Rusia)
    Este momentul in care se defineste Europa moderna ca occidentala si orientala, intre cele doua o zona numita centrala, imprecisa si in continua miscare in functie de raporturile dintre partea occidentala controlata de germanici (francezi, germanici, britanici) in sens larg si cea orientala controlata de rusi.
    Occidentul are doua incercari nereusite de a anihila pericolul estic (Napoleon si Hitler), intre ele stand un conflict care stabileste cadrele problemei: razboiul din Crimeea (1853/56) in urma careia tarile romanesti intra pe calea autodefinirii nationale.
    Estul, prin Rusia, ameninta forma occidentala mereu (infrangerea lui Napoleon, cazacii in Paris, razboaiele ruso-turce realizand independenta tarilor balcanice, inclusiv a Romaniei, ocuparea intregii europe neoccidentale la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial), ajungand la statutul de putere planetara in a doua jumatate a secolului XX, Europa occidentala fiind salvata doar de forta tinereasca a fiului sau risipitor, SUA.
    Acum, dupa milenii de amenintare dinspre Est, occidentul iese din defensiva, incercand sa patrunda in inima amenintarii.
    Este pentru prima data in istoria cunoscuta cand pe continentul european se schimba sensul amanintarii, extinderii si agresiunii: Occidentul ameninta Estul, acesta din urma fiind obligat la masuri de aparare.
    Firesc, in acest joc, noi, cei de aici, in masura in care ne consideram vestici / suntem membrii UE, nu-ia asa /vom considera ca Rusia merita s-o pateasca in sfarsit.
    Problema este insa daca Rusia este atat de slaba sau/si occidentalizata incat sa se lase cotropita de Vestul in plina expansiune.

  3. Domnule Tuca, de acord in mare masura, prostia din Kosova s-a intors neasteptat de repede…
    Din pacate, cei doi poli, vine tare si China, continua „meciul” riscant si ipocrit de dupa WW II. Daca sansele de a face un upgrade moral in USA exista, ma tem ca in Rusia este cale lunga. Legal aveti dreptate, m-ar fi si mirat sa fie altfel, dar Irak-ul lui Sadam sau Afganistanul taliban au ceva deosebiri fata de Ucraina sau Georgia (dovada ca nu ati detaliat Cecenia). In rest…

    • Da, asta ar trebui sa fie atitudinea corecta. Ar trebui sa diferentiem si intre motivele atacarii unui stat, nu doar legea ca atare. Legea se mai poate schimba, dar motivele ar trebui sa faca mereu recurs la morala. Orice lege se fundeaza pe morala si nu invers. De multe ori ceea ce este moral, devine ulterior lege juridica. Iar cand vine vorba de morala, valoarea morala suprema este libertatea individuala. Or, din acest punct de vedere Occidentul sta mai bine decat Rusia. chiar si cand au atacat Irakul, au putut invoca aceasta valoare, intrucat ei doreau inlaturarea unui dictator. Ca discursul bazat pe valori morale poate sluji foarte bine si interese economice, foarte bine, dar esenta ramane valida. De exemplu, sa zicem ca eu si vecinul meu ne aflam in competitie, fiecare cu un butic cu acelasi profil. La inceput a dominat legea celui mai puternic (fizic), ceea ce face ca vecinul este mai competitiv (fiind mai puternic) decat mine. Dar la un moment dat eu declansez o revolutii locala, conving si pe altii si reuses\ sa legiferez competitia a sub legea libertatii.individuale. Din acel moment eu incep sa castig cu buticul meu si vecinul pierde. El ar putea spune ca retorica mea in favoarea normei morale a libertatii nu face decat sa imi slujeasca interese meschine. Asa o fi, dar este motivatia de facto. Dar morala se discuta doar prin raport la alte valori morale, nu la alte fapte. Daca vecinul nu este multumit de valorile pe care le promovez eu, el nu poate invoca fapte, ci doar alte valori. Or ce valoare poate sta mai sus de libertatea individuala?

      • Problema este mult mai complicata decat pare la prima vedere. Daca „libertatea individuala” este factorul cel mai important in transarea problemelor internationale, atunci vor exista voci care vor spune ca „libertatea individuala” trebuie sa fie factorul cel mai important si in transarea problemelor interne, in cazul regiunilor care doresc statutul de stat independent, bazandu-se pe faptul ca indivizii apartinand unei minoritati nationale sunt majoritari in acele regiuni. Daca „libertatea individuala” poate sa fie invocata atunci cand un stat intervine in rezolvarea problemelor cetatenilor altui stat, atunci cu atat mai mult aceasta poate sa fie invocata chiar de cetatenii in cauza, care considera ca au sanse mai mari de libertate si prosperitate in cadrul unui stat independent. Din aceasta perspectiva, daca la referendumul din Crimeea castiga cei care doresc desprinderea de Ucraina, dorinta lor trebuie respectata. Problema este insa si mai complicata. In interiorul Crimeei exista mici regiuni in care tatarii sau ucrainenii sunt majoritari.

        http://tinyurl.com/nn25e2n

        Invocand acelasi principiu („libertatea individuala” este factorul cel mai important), aceste regiuni vor dori la randul lor sa devina state independente. Astfel, situatia se poate repeta pana la nivel de localitate (sat, comuna). Oare este corecta aceasta abordare? Poate ca ar trebui impuse anumite limite (numar locuitori, suprafata teritoriu) pana la care fragmentarea unui stat este acceptabila? In acest caz insa, se incalca principiul care spune ca „libertatea individuala” este factorul cel mai important pentru solutionarea unor astfel de probleme. Daca „legea se mai poate schimba, dar motivele ar trebui sa faca mereu recurs la morala”, se pune intrebarea daca este moral sa obligi minoritatile nationale (majoritare intr-o anumita regiune) sa faca parte dintr-un stat, impotriva vointei lor.

        Nu cred ca omenirea este pregatita (inca) sa raspunda cu calm (pasnic) la astfel de provocari. Din aceasta cauza, doar tratatele internationale (legile) ratificate de catre toate tarile sunt cele care trebuie sa spuna ce este permis si ce nu in materie de politica internationala.

        P.S. Aprecierile asupra „libertatilor individuale” nu pot sa fie facute decat de catre cei in cauza. Nimeni nu poate sa imi spuna mie daca sunt su nu sunt liber, sub toate aspectele care conteaza pentru mine.

        • Secesiunea nu implica doar avantaje dar si costuri (va sugerez sa cititi comentariul meu privind autonomia tinutului secuiesc, precum si altele anterioare pe acelasi subiect).
          Prin urmare, doar cei capabili sa isi asume costurile (atat monetare cat si nemonetare) pot pretinde separarea… atentie insa: separarea implica si debransarea de la retelele nationale de gaze si electricitate (in absenta unor contracte bilaterale), stabilirea unor granite (bariere vamale) si altele asemenea… drept care – desi nu face obiectul acestiui articol – urez „succesuri” tendintelor de autonomie ale tinutului secuiesc… vor deceda in mod autonom, odata cu primul inghet!

          • Eu nu ma refeream la un caz concret (tinutul secuiesc), ma refeream la principii, raspunzand unei intrebari ale lui ZoonPolitikon: „ce valoare poate sta mai sus de libertatea individuala?” (in deciziile internationale). Astfel, puneam in discutie ideea ca „libertatea individuala” poate sa fie factorul cel mai important in transarea problemelor internationale, chiar mai presus decat tratatele internationale (legile) ratificate de catre toate tarile.

            Atunci cand amestecam detaliile tehnice (ex. „debransarea de la retelele nationale de gaze si electricitate”) in discutii de principiu (dreptul la secesiune), rezultatele pot sa fie ilare. Imagineaza-ti afirmatia: „doar cei capabili sa isi asume costurile (atat monetare cat si nemonetare) pot pretinde separarea”, in cazul in care regiunea Kangwon doreste sa se separe de Coreea de Nord si sa devina stat independent. :-)

  4. Mi-e greu sa cred ca poporul rus se va opune vreodata unei interventii/invazii asa cum americanii se opun azi interventiei in Siria. Manipulati suntem cu totii, dar unii parca se trezesc si mai invata din greseli.

  5. din nou va propuneti o sarcina prea usoara. demonstrati riguros faptul ca ipocrizie exista de ambele parti. nu stiu daca efortul dvs este cheltuit cu folos din moment ce concluzia trebuia sa fie clara pentru orice om normal. eu unul as vrea sa vad cum va descurcati cu intrebari mai grele, gen ce e de facut in situatia asta.
    si o clarificare, in caz ca este necesara. a opta fara echivoc pentru una din tabere nu este echivalent cu a considera tabara respectiva perfectiunea intruchipata. este o asumare a raspunderii pentru o decizie ce trebuie luata in conditiile date, asa cum sunt, imperfecte, cu riscul de a gresi. se intampla ca reversul mult laudatei impartialitati sa fie fuga de raspundere.

    • Excelent comment! Ispita narcisista de a ne erija in autoritati morale atunci cand nu avem de luat decizii precum USA , UE si Rusia, in momentul de fata, ar trebui tinuta in frau. Nimeni nu spune ca trebuie sa aruncam legile internationale la gunoi, dar nici nu putem pretinde ca idealurile care anima acele legi pot face fata realitatii extrem de complexe. Regleaza acele legi angoasele, temerile, vointa, perceptia riscului, intuitiile politice si sociale? Suplinesc acele legi faptul ca informatiile sunt intotdeauna necesarmente incomplete, dar deciziile trebuie luate ?

      Domnul Tuca vorbeste de ipocrizie ca si cum ar fi un accident cognitiv ci nu conditia by default a mintii umane in care instinctele, interesele, vointa, sunt in razboi quai-permanent cu ratiunea care incearca sa le arbitreze. Eu inteleg ca la politica se pricepe oricine, dar nu putem intra pe terenul psihologiei fara a fi informati de literatura de specialitate.

      Pana la urma aparam valorile in care credem si lasam rationalizarile diplomatiei.

  6. toaste bune, dar ce ne-o fi durut pe noi burta de Ucraina, ia închiupuiți-vă o Ucraină puternică, să vedeți ce buni ar fi cu România – mu are Uctraina în stăpânire Bucovina de Nord, dar Maramureșul de Nord, dar zona de la gurile Dunării? A fost Ucraina un stat suveran și independent vreodată în afară de 1918? Nu ar4 fi mai inteligent un pas pe podețul nesigur al relațiilor cu Rusia? Avem talentul să apărăm ba Georgia, ba Ucraina, etc.

    • Nu ar fi! Putina istorie ne invata ca lacomia de a profita de un stat cand este sfasiat de un vecin puternic se intoarce impotriva celui lacom! Ucraina a avut intr-adevar actiuni nationaliste care ne-au iritat, dar e de domeniul evidentei ca dupa ce ar termina cu ea (sau chiar inainte) Rusia se va intoarce impotriva Moldovei, s.a. m. d.(Parca si prin Gagauzia a sprijinit un referendum, si se mai gasesc minoritati de sprijinit chiar inRomania). Iar cu Maica Rusie nu mai discuti prin Curtea de la Haga si Dreptul international; au fost naivi ucrainienii cand au renuntat la 2000 de focoase nucleare contra garantiilor marilor puteri, prin Tratatul de la Budapesta si vedem ce patesc!

  7. Mai sunt niste deosebiri, deloc marunte…
    Deosebirea dintre interventiile US si Rusia este ca interventiile US nu au urmarit rapturi teritoriale si mai ales armatele au fost retrase dupa un timp (sau sunt in curs de retragere). Ceea ce nu este cazul in Osetia, Transnistria si mai nou Crimeea.
    Bonus: in US (si in general in Occident) cetatenii au drepturi, pot protesta fara teama, au acces la o Justitie si o presa independenta, in Rusia cetatenii sunt iobagi dependenti de Kremlin si clica de acolo.

  8. D-le Tuca, in septembrie 2013 ati scris articolul „Sa bombardam si Dreptul: ori suntem golani, ori nu mai suntem”, unde ne spuneati cum e cu dreptul in caz de Siria … evident, incalcat de americani.

    Azi jucati la doua capete: ati constatat intre timp ca si orientalii si occidentalii sunt „brothers in law” sau „brothers in arms” … si, evident, nici uniii si nici altii nu sunt „good guys”.

    Partea nasoala e ca sunteti un idealist intr-o lume profund realista si vreti ca toti sa fie blanzi, iubitori, muncitori, invatati si intelepti…

    Tin totusi sa va reamintesc ceea ce deja v-am mai scris (inca din septembrie): „Eu prefer democratia americana, care-si trimite proprii fii la moarte doar ca sa existe un echilibru universal, intr-o lume din ce in ce mai disperata dupa resurse. Ca doar razboiale se duc, de cand e lumea, pentru “apa si pamant” …”

    Si inca ceva: votul politic nu se confunda cu votul juridic … Votul politic e ca la noi in Parlament si asta e complet de votul bazat pe argumentul logic si intemeiat pe probe dintr-o cauza judiciara … e ca si cum ai spune ca tataia de la tara face ce face judecatorul si sunt convins ca intelegeti si dvs. ca nu e asa.

    Azi lumea este in cumpana: ori state multiculturale, dar state suverane si de sine statatoare aflate in aliante ori „muncitorii n-au patrie” si inventam Republica Sovietelor sa ca finalizam dupa 2 secole idealul marxist.
    TREBUIE sa alegeti pentru ca nu va exista alta alternativa … poate cand oamanii vor popula Marte sau alta planeta. Deocamdata traim pe asta.

  9. Si inca ceva: va recomand sa cititi sau sa recititi pentru cine a citit „Raspuns tovarasilor ucrainieni din spatele frontului si de pe front”, scrisa de manuta intaiului tovaras, comisar al poporului, I.V.Stalin, in „Pravda”, la 12 decembrie 1917

    Pe scurt, acolo „tatal natiunilor” spunea ca (extrase din „Raspuns…”):

    „Consiliul Comisarilor Poporului … este gata sa recunoasca drept republica orice regiune nationala din Rusia, daca populatia muncitoare din acea regiune doreste acest lucru”.

    „Consiliul Comisarilor Poporului lupta tocmai pentru ca intreaga putere in Ucraina sa apartina poporului ucrainian, adica muncitorilor si soldatilor, taranilor si marinarilor ucrainieni. Puterea Sovietica, adica puterea muncitorilor si taranilor, a soldatilor si marinarilor, fara mosieri si capitalisti, tocmai aceasta si este acea putere populara pentru care lupta Consiliul Comisarilor Poporului.”

    Cred ca veti intelege ca povestea cu Crimeea este doar o cacialma … miza e cu totul alta, iar „democratul” propus la Nebel, V.Putin, a avut inaitasi mult prea de seama ca sa nu-i ia in considerare…

  10. Parca e prea mult sa compari cele doua „caravane”. In fond atat in Irak cat si in Afganistan am avut regimuri sangeroase, care isi decimau propria populatie. Ca motivele (unele) invaziilor au fost trase de par e una, dar pe fond trebuia intervenit, de preferat sub autoritatea ONU. Oare cine are drept de veto in Consiliul de Securitatea al ONU? CIne poate sa se puna „capra” la orice rezolutie care nu convine „caravanei” ? Nu cumva chiar Rusia?
    http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_de_Securitate_al_ONU
    Bun, e valabila si reciproca.
    Totusi, difernete majore exista. In Ukraina am avut o revolta populra, reprimata sangeros de Ianucovici. Regimul rezultat are practic acelasi parlament, in plus nu a luat masuri de genul celor luate de talibani, sa zicem. Ati auzit de fete tinere, de 15 ani, decapitate? De monumente distruse? Cum a fost in Irak, mai ales dupa primul razboi? De plantatii de „iarba” sau alte nenorociri? Ce motive avea Rusia sa intervina? Reale, nu dume… Comparabile cu cele ale americanilor in Irak, in primul (mai ales in primul) si al doilea razboi? (desigur, problema trebuia rezolvata in primul razboi, atunci cand erau motive mult mai bune, invazia din Kuweit).
    Da, curvasareala politica isi baga nasul peste tot, dar sa punem semnul eqal intre actiunile Rusiei, Irakului, talibanilor si cele ale SUA, UK este totusi prea mult.
    Problema este alta: ONU este impartita intre cele 2, de fapt 3, ca e si China, caravane, fiecare cu drept de veto. Practic nu se poate lua nicio masura, bazata pe incalarea drepturilor si libertatilor omului, pentru ca este perceputa ca atac al unei caravane impotriva alteia. Urmata de veto .Si atunci ce facem? Ateptam sa moara mii de oameni ca sa gasim o chichita avocateasca? No offence.
    De aceea ar fin necesara o forta miltara UE, la dispozitia Parlamentului european. Unde decizia politica de interventie, sau nu, sa se ia fara drept de veto ..ci doar , sa zicem cu o majoritate de 2/3.

  11. Faptul de a considera invazia SUA din Afganistan „ilegala” il aseaza pe dl Tuca pe acelasi plan cu pustoaica de extrema stanga Nancy Pelosi.
    O fi o invazie „ilegala” sau nu, dar problema e daca ea e „buna” sau „rea” (stiti, conceptele acelea stranii care ar trebui sa stea la baza definirii legilor). Daca ne luam dupa criteriul strict al legalitatii, orice revolutie (inclusiv cea din Ro sau cea din Ucraina) este ilegala.

    In politica, spre deosebire de de societatile individuale, nu sunt toti egali in fata legii. Daca India are arme nucleare, nu inseamna ca si Iranul are voie.

    Asa ca nu putem aseza invazia barbara a Estului putinesc-asiatic pe acelasi plan cu interventia disciplinara a lumii civilizate in porcariile tribal-socialiste din Afganistan si Irak.

    • Sint de acord cu insuficienta criteriului stric al legalitatii. Dar tot asa cum o lovitura de stat reusita se transforma sub pana istoricilor in revolutie si invers, tot asa „binele” si „raul” pot fi cu usurinta interpretate diferit…. Par exemple, nu stiu daca interventia din Afganistan considerata de UN legitima/corecta/buna poate fi vazuta la fel de talibani si de numerosii lor sustinatori din Afganistan&Pakistan.

      Acceptarea senina a inegalitatii in fata legii internationale duce la frustrarile necesare ptr.ca masa critica sa inceapa a se aduna.
      Aceeasi acceptare a inegalitatii, daca nu v-ar fi f.drag dublul standard, ar trebui sa va duca la intelegerea actiunii Rusiei. Ca doar isi permite, na !!?

      De dragul intelegerii rationamentului poate detaliati putin vis-a-vis de dreptul Indiei de a avea arme nucleare si nu si Vietnamul, Ro., Iordania, Venezuela, Argentina, Iran, Mexic, etc. Asta tinind cont si de faptul ca si India si Pakistan semnasera tratatul de neproliferare, daca imi aduc bine aminte.

      • Nu cred ca binele si raul pot fi interpretate diferit. Sunt occidental si traiesc civilizatia occidentala, populata de ideile sale proprii de Bine, Adevar si Frumos. Putin imi pasa ca talibanii vad ca „bun” violul unei fetite de 9 ani de catre un degenerat, putin imi pasa ca „au alt punct de vedere”.
        Poate parea naiv, dar nu e deloc. Daca traiesc intr-o lume dominata de „puncte de vedere”, atunci anything goes. Nu ne luptam sa fim mai buni deoarece nu exista „mai buni”. Nu mai exista Bach, deoarece nu merita efortul de a fi Bach atunci cand lalaiala unor triburi e considerata echivalenta.
        De ce sa aiba India nucleare si Iranul (sau Venezuela) nu? Deoarece Iranul si Venezuela sunt conduse de ticalosi. India a semnat tratatul de neproliferare, OK, dar nu ma astept ca, odata incalcat, India sa se apuce sa faca nefacute nepedepsibile, profitand de noua impunitate (asa cum ar face Iranul sau Venezuela).
        La ce se rezuma totul? Nu la vreun drept (in fond, nici stiu daca exista asa ceva ca „dreptul unui stat”), ci la nivelul de civilizatie si libertate al statului repectiv. Nu e niciun dublu standard, e un standard la care India se ridica, Iranul/Venezuela nu.

        • Ideile/conceptele de „bine”vs.”rau” depind asa de mult de, strict, momentul istoric in care se afla societatea X sau Y incit e inutil sa mai argumentam.
          In lumea in care va place sa traiti exemplul dvs.cu „lălăiala ” vs. „Fuga in re minor” va plaseaza in partea rea a spectrului….. Lumea noastra occidentala sau quasi-occidentala este dominata de concepte, valori si notiuni ca relativism cultural, moral, politicall corectness care foarte usor v-ar eticheta ptr.astfel de pareri drept: narrow minded, incremenit in valori culturale reduse la arealul geografic propriu, cultural supremacist, etc, etc. Pina acum citeva zeci de ani o astfel de posibilitate ar fi fost privita ca o elucubratie ce nici nu merita discutata. Dar astazi…..
          Eu mai degraba inclin catre „Fuga in re minor”, dar v-am dat acest exemplu ptr.a ilustra incertitudinea valorilor si usurinta cu care binele devine rau.

          Exemplul cu fetita de 9 ani violata este atit de extrem incit nu pot crede ca este extras din viata reala ci din catalogul caricatural al unor activisti de diverse orientari. Nu cred ca este relevant.

          De ce sa ocolim totusi intrebarea??!? De ce sa trecem cu usurinta peste incalcarea dr.international de catre Pakistan si sa ne burzuluim aferati daca Mexicul sau Argentina vor acelasi lucru. Sau poate Ro, Bg, etc.?!?? Credeti ca Pakistan satisface criteriile de civilizatie la care va refereati?
          Dati-mi voie sa vad ca tineti la dublul standard…. Eu nu dadusem exemplu Venezuela ci o multime de alta state. Era simplu de ales…..

    • „…nu sunt toti egali in fata legii. Daca India are arme nucleare, nu inseamna ca si Iranul are voie.”. Ei, nu, pe bune? Nu are voie sa aiba, pana cand le are. Din momentul in care le are (Iranul sau altcineva), are voie sa le aiba. Forta dreptului, dreptul fortei, you know…

  12. Din pacate, cele 2 caravane sunt perfect comparabile, pentru ca nu numai in Irak si in Afganistan am avut regimuri sangeroase, dar si intr-o multime de alte tari sustinute de americani (de exemplu, Iranul sahului sau o multime de dictaturi mai lungi sau mai scurte din America Latina). Nu e cazul sa ne amagim, interventiile americane n-au avut niciodata nicio motivatie umanitara, ci doar ratiuni strategice si/sau economice.

    Iar in privinta fortei militare UE care sa intervina la o decizie cu 2/3 a Parlamentului European, atat ne-ar mai trebui: Germania + Franta + UK ar putea lua practic orice decizie, ignorand complet pozitia celorlalte 25 de tari.

  13. Pana sa citesc articolul, as fi zis ca o persoana, fiind martor la sfada intre A si B, are patru posibilitati:
    1. Ia partea lui A;
    2. Ia partea lui B;
    3. Incearca sa-i impace;
    4. Stabileste ca nu-l intereseaza si merge mai departe

    Aparent mai exista o varianta: scrii un articol in care sustii ca si A si B scuipa pe strada si ca nu merita discutata situatia.

  14. Breaking news – dupa cum scriu televiziunile pe „burtiere”) – artileria AA rusa (care nu are ce cauta in Crimeea) a doborat o drona americana (care nu avea ce cauta in spatiul aerian al Crimeei).

    Vinovat, desigur, este guvernul din Burkina-Faso care gazduieste refugiati cazaci islamisti ;)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Florentin Tuca
Florentin Tuca
Florentin Ţuca este Managing Partner al Ţuca Zbârcea & Asociaţii. Cu o experienţă de 19 ani, el este specializat în drept societar, concesiuni şi PPP, precum şi fuziuni şi achiziţii. De asemenea, el deţine o bogată activitate de reprezentare în proceduri de arbitraj intern şi internaţional, cu deosebire speţe rezultând din încălcarea diverselor tratate bilaterale privind protecţia reciprocă a investiţiilor. În calitate de consultant/expert, el a fost implicat în procese de elaborare a unor proiecte legislative în diverse domenii (privatizări, concesiuni, sectorul bancar etc). În 2011, Florentin Ţuca a făcut parte din echipa de avocaţi selectată de Ministerul de Justiţie în cadrul proiectului finanţat de Banca Mondială privind „Pregătirea punerii în aplicare a Codului Civil, Codului Penal, Codului de Procedură Civilă şi Codului de Procedură Penală”. Florentin Ţuca este Doctor Magna cum laude, în Parteneriat Public-Privat.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro