Bruxelles – un post mortem

Au trecut câteva zile de la încheierea ultimei întâlniri la nivel înalt din Uniunea Europeană dedicate crizei economice și de la inevitabila furtună mediatică ulterioară și, deși s-au clarificat o serie de necunoscute, au aparut multe altele. Comunicatul oficial din 9 Decembrie a confirmat tendința de a complementa uniunea monetară cu una fiscală și a adus o serie de precizări mecanismelor și hotărârilor deja luate. EFSF tranziționează la ESM cu un an mai devreme și dimensiunea maximă de €500 de miliarde va fi revizuită în martie 2012. Se acordă €200 de miliarde suplimentare pentru FMI, combinate cu îndemnul, nu foarte subtil, către restul lumii de a face contribuții similare. Se pun bazele unui acord fiscal care limitează deficitul structural la 0.5% din PIB pe an și care trebuie implementat la nivel de constituție sau similar, în toate țările membre și este verificat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În aceeași zi, deși momentul a trecut aproape neobservat, Croația a sărbătorit momentul istoric al semnării adeziunii la Uniunea Europeană începând cu 1 iulie 2013. Decizia cu privire la candidatura Serbiei a fost amânată până în martie 2012, spre dezamăgirea actualului guvern pro-european. În mod evident, apartenența la Uniunea Europeană, precum și reformele și disciplina implicite în procesul de adeziune sunt încă foarte populare în Balcani, ceea ce poate nu este suficient înțeles în partea vestică a continentului. Singura surpriză majoră a summit-ului a fost refuzul UK de a agrea cu acest pachet de măsuri, ceea ce a condus la decizia de implementare prin acorduri inter-guvernamentale, și nu la nivel de Tratat (care necesită unanimitatea tuturor celor 27 de membri ai UE).

Reacția BCE

Reacția așteptată cu cea mai mare înfrigurare de către piețele financiare a fost, neîndoios, cea a Băncii Centrale Europene. Noul Președinte, Mario Draghi, nevoit să balanseze viziunea strictă a Bundesbank și cererile tot mai insistente de expansiune monetară din partea țărilor din „Club Med”, trimisese semnale oarecum contradictorii în perioada dinaintea summit-ului. După publicarea liniilor directoare a noului acord fiscal, Președintele Draghi a lăudat noile măsuri, dar a rămas tăcut cu privire la expansiunea monetară. După părerea mea, se poate distinge strategia anti-criză a BCE. Fac o paranteză – în ultimele săptămâni, am avut o serie de întâlniri directe cu economiștii și analiștii principalelor bănci din piața europeană, Credit Suisse, Deutsche Bank, Bank of America etc., precum și cu mari investitori din piața de credit, fapt ce m-a ajutat să îmi formulez afirmatiile urmatoare – închid paranteza.

Strategia se bazează pe doi piloni: sprijinirea sistemului bancar și ajutorarea indirectă a țărilor cu probleme de lichiditate (în așa fel încât obiecțiile Bundesbank să fie respectate în aparență). Aceste măsuri sunt, de fapt, strâns legate, pentru că prăbușirea băncilor poate atrage prăbușirea finanțelor publice obligate să le salveze, iar falimentele suverane pot atrage pierderi atât de mari încât să ducă la falimentul bancilor. Prima salvă a fost trasă pe 1 Decembrie, împreună cu Federal Reserve și băncile centrale ale Canadei, Elveției, Japoniei și UK, când au fost ușurate condițiile lichidității în dolari. A doua salvă de măsuri a venit săptămâna trecută, când BCE a anunțat ușurarea semnificativă a lichidității în Euro prin micșorarea dobânzilor la 1%, extinderea maturității împrumuturilor disponibile și extinderea semnificativă a tipului și ratingurilor de garanții pe care este dispusă să le accepte. În esență, băncile pot împrumuta practic nelimitat de la BCE pe termen mediu (2-3 ani) plătind o dobândă de 1% și pot folosi acești bani pentru a investi în obligațiuni suverane cu un randament de 6-7%. Această tehnică nu este nouă, fiind folosită și de Federal Reserve la începutul anilor 1990 pentru a ajuta băncile să își revină după criza „savings & loans”, și are marele avantaj că nu încalcă previziunile niciunui tratat european.

În paralel, ECB continuă programul de cumpărare din piață a obligațiunilor PIIGS (prin SMP) limitând astfel în practică , deși refuzând să declare explicit, randamentele. Avantajul acestei tehnici este menținerea presiunii pe guvernele care trebuie să implementeze măsuri de austeritate nepopulare. Trebuie menționat că, momentan, dimensiunea acestor măsuri nu creează presiuni inflaționiste în principal pentru că SMP a fost dublat până acum de măsuri de sterilizare (atragere concomitentă de lichidități din piață). Estimarea este că SMP poate crește încă €100 de miliarde (de la dimensiunea prezentă de €207 miliarde) și să continue să fie acompaniat de sterilizare totală. Peste acest prag, SMP va începe să cauzeze, în practică, creșterea masei monetare. În opinia multor economiști, însă, măsurile discutate mai sus nu sunt suficiente pentru că în sudul Europei avem deja de-a face cu deflație și o puternică contracție a lichidității, ceea ce are un impact negativ asupra creșterii economice. În consecință, mă aștept ca începutul lui 2012 să aducă măsuri adiționale de creștere a masei monetare, culminând potențial cu „quantitative easing” la scara UE. De exemplu, BCE ar putea anunța, similar cu Fed sau BoE, cumpărarea de obligațiuni ale tuturor țărilor din zona Euro (în proporții prestabilite), ceea ce ar fi conform cu mandatul de menținere a stabilității prețurilor în cazul de față amenințate de deflație.

Schuldenbremse

Noul acord fiscal, aprobat de 26 din cele 27 de țări membre ale UE, se bazează pe limitarea deficitelor structurale și reducerea datoriilor publice sub pragul de 60% din PIB, care ulterior nu va mai putea fi depășit. La fel de importanta este și implementarea și monitorizarea acestor măsuri, lucru pe care Germania îl face deja la nivel constitutional încă din 2009, prin intermediul Schuldenbremse, ceea ce se traduce liber prin „frâne de datorie”. Alte țări europene, precum Elveția, Austria și Polonia, au Schuldenbremse parțiale și nu întotdeauna  legiferate la nivel constituțional. Celelalte țări din UE vor trebui să le introducă.

Acestea fiind spuse, există două critici principale: limitarea guvernelor de a face investiții care aduc beneficii dificil de cuantificat, pe termen lung, ca de exemplu în educație, precum și strangularea creșterii economice. În teorie, o țintă de tip structural înseamnă că deficitul nominal poate crește în perioade de recesiune economică, atunci când PIB-ul este sub PIB-ul potențial. În perioade de creștere economică, acesta însă trebuie compensat de surplusuri. În realitate, ciclurile economice nu sunt atât de previzibile și o recesiune dură urmată de o revenire slabă poate micșora PIB-ul potențial, ceea ce constrânge și mai mult cheltuielile necesare pentru încurajarea creșterii economice.

Chiar și în Germania Schuldenbremse este complicat și dificil de implementat – extinderea lui în toată Uniunea Europeană nu îl va face mai simplu. De exemplu, calculul PIB-ului potențial (pe baza căruia se calculează deficitul structural) nu este o știință exactă. În Germania, guvernul crede că economia crește sub potențial (ceea ce reduce deficitul structural), în timp ce Bundesbank crede opusul. În alte țări acest calcul poate fi politicizat pentru a ocoli regulile. Chiar și cu aceste probleme, un regim de frâne de datorie de tip germanic este preferabil sistemului existent.

Perfidul Albion

Decizia prim-ministrului britanic David Cameron de a-și exercita dreptul de veto în dimineața zilei de 9 decembrie a șocat întreaga Europă. Beneficiind de înțelegerea ulterioară a evenimentelor, surpriza nu ar fi trebuit să fie, poate, atât de mare. Cu numai câteva zile înainte, The Economist prevăzuse o potențială neînțelegere între Cameron și Merkozy. Ce nu este clar încă este care a fost motivul disputei, pentru că modificările propuse se aplicau numai țărilor din zona Euro, și nu în UK. Prim-ministrul Cameron s-a folosit de faptul că aceste modificări trebuiau implementate prin intermediul instituțiilor UE și legiferate la nivel de tratat, ceea ce necesita unanimitatea celor 27 de țări membre, și a încercat să obțină o serie de concesii în domeniul serviciilor financiare. Aceste concesii nu au putut fi agreate, UK și-a exercitat dreptul la veto și nu a obținut nicio protecție suplimentară.

Se pare că îngrijorarea guvernului britanic era legată, pe langă considerente domestice, de constrângeri potențiale viitoare . Cu numai câteva zile înainte de summit, Franța și Germania au scris Președintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, cerând accelerarea convergenței politicilor economice din UE. Scrisoarea cerea un nou sistem de reguli comune, care să acopere domeniile financiare, ale pieței muncii, convergența și armonizarea taxelor corporatiste și introducerea unei taxe pe tranzacțiile financiare. Multe alte țări membre ar fi obiectat la un astfel de sistem comun de reguli, deci de ce a obiectat Prim-ministrul Cameron atât de timpuriu și prin intermediul unei arme atât de puternice, dar cu două tăișuri? Există două posibilități distincte: fie UK vede acest veto ca un prim pas în continua slăbire a legăturilor cu UE și are în vedere o asociere viitoare bazată numai pe comerț și afaceri, fie a fost o tactică de negociere.

Aprobarea de către celelalte 26 de țări din UE a unui acord fiscal de principiu a condus la o oarecare izolare de imagine a guvernului britanic. Presiunea a crescut când Liberal Democrații, parteneri de coaliție, și-au exprimat, de asemeni, nemulțumirea în mod public și au cerut revenirea la masa negocierilor. Astazi (13 decembrie), Premierul Cameron a părut să indice o ușoară modificare a poziției, afirmând că sprijină integrarea țărilor din zona Euro și este dispus să nu blocheze folosirea anumitor instituții ale UE pentru implementarea și monitorizarea acordului fiscal. Realitatea este că și Uniunea Europeană are nevoie de UK, ca și campion al liberalismului economic și ca una din cele doar două puteri militare de pe continent (alături de Franța). Anticipez eforturi de ambele părți pentru a repara ruptura temporară.

România?

Ce impact au aceste evenimente monumentale pentru România? În primul rând, trebuie remarcat că poziția României de a sprijini necondiționat acordul de la Bruxelles și de a evita să pună condiții prea stridente este corectă. Pentru un exemplu de cum să nu acționezi în astfel de circumstanțe, a se observa din nou Ungaria. În plus, implementarea măsurilor fiscale este relativ ușoară pentru România, în contextul acordului cu FMI și al unui nivel de îndatorare mult sub limita de 60%. Pe lângă recompensa imediată ce mă aștept să fie compusă din integrarea în Schengen a granițelor aeriene și maritime (probabil în prima jumăte a lui 2012), România a câștigat în mod cert puncte în ochii Berlinului.

PS: http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-16177674