sâmbătă, august 8, 2020

Bufonul dialectic: Zizek, Lenin si fratii Marx

I se spune gigantul din Ljubljana. Filosoful si fostul disident sloven Slavoj Zizek se bucura de o mare faima azi. Ii place sa socheze, sa epateze, se considera profetul unui leninism renascut. Proclama urbi et orbi necesitatea de a relua marea sfidare bolsevica din 1914-1915, de a ragandi imaginarul politic, de a palmui ceea ce el percepe drept un status quo mediocru, filistin, asfixiant. Este critic cultural at large, guru politic, psihanalist lacanian, istoric al filmului, estetician al avangardei, marxolog, lukacsiolog, robespierrolog. Un amic sloven, poet si eseist, imi scria :”Slavoi este un fan al fratilor Marx. Deci, la intrebarea daca Zizek chiar este un leninist, raspunsul ar fi, Zizek scrie ca un leninist, gandeste ca un leninist, vorbeste ca un leninist, dar, in final, nu te lasa inselat, el chiar este un leninist”. Nu este un sacerdot, ci un bufon, dar nu dintre cei analizati candva de Kolakowski, cei care sfideaza puterea in numele unei emancipari reale. Bufoneria lui Zizek si a atatora dintre adeptii sai este una teribil de riscanta din punct de vedere moral (si nu numai). La un ceas istoric cand democratia liberala are nevoie de sustinatori, ei prefera sa o conteste, sa o nege drept un pervers camuflaj al asupririi si injustiei.

Vedeta a circuitului academic occidental, Slavoj Zizek sufera pentru oropsitii vietii, pentru cei „osanditi la foame”. Ar dori sa vina cat mai curand „al lumii vechi apus”. Ceea ce detesta Zizek este gandirea anti-totalitara acuzata a fi „a worthless sophistic exercise, a pseudo-theorization of the lowest opportunist survivalist fears and instincts, a way of thinking which is not only reactionary but alos profoundly reactive in Nietzsche’s sense of the term”. („In Defense of Lost Causes”, Verso, 2008, p. 4). De la Isaac Deutscher incoace, cu a sa exaltare a lui Stalin ca „fiinta istorica”, n-a mai existat, dupa stiinta mea, un atac atat de direct la adresa unei gandiri simbolizata de nume precum Hannah Arendt, Raymond Aron, Friedrich Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin si, mai aproape de noi, Tony Judt, Agnes Heller, Ernest Gellner si Leszek Kolakowski. A-l ignora ar fi, cred, o eroare.

Ca sa intelegem care era starea de spirit a lui Lenin in 1915, cred ca ar merita sa (re)citim cartile unor Alain Besancon, Bertram Wolfe, Philip Pomper si mai ales Helen Rappaport, “Conspirator: Lenin in Exile”. Zizek nu doreste doar o revenire la imaginarul leninist din 1915, nu invita pur si simplu la lecturi din Hegel, ci propune o reluare a unui model revolutionar opus social-democratiei clasice. Partidul bolsevic, pe care Lenin l-a creat si l-a controlat cu o mana de fier, era o secta chiliastic-revolutionara bazata, mai presus de orice, pe conspiratie. Ca si Rosa Luxemburg (care, trebuie spus, avea o viziune complet diferita despre partid), Lenin considera Internationala a II-a “un cadavru imputit” si ataca necrutator “cretinismul parlamentar”, culpabil de “marea capitulare” din 1914. Visul sau era, mai intens decat oricand, o revolutie planetara anti-burgheza, anti-capitalista, chiar daca nu-si putea inchipui ca acest lucru s-ar putea intampla intr-un viitor apropiat. La acest capitol, al internationalismului mistic, al necesitatii unei revolutii apocaliptice, nu existau divergente reale intre Lenin, Trotki si Rosa Luxemburg. Stalin insusi a fost copilul culturii politice a bolsevismului.

Era asadar Lenin-ul unui partizanat fanatic (partiinost’), al unui hubris istoric pe care Zizek il admira si l-ar dori reinventat (“Truth is be definition one-sided”, v. introducerea semnata de cei trei editori in Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, and Slavoj Zizek, “Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth”, Duke University Press, 2007, p. 3). Era Lenin-ul unei carisme epistemice, spre a folosi conceptul lui Ken Jowitt (“impersonalism carismatic”). Era Lenin-ul care spusese: “Dati-mi o organizatie revolutionara si voi rasturna lumea”. Mie mi se pare ca avem de-a face la Zizek, in mare masura, cu o reluare a tezelor ultimului Herbert Marcuse, cel din “Counter-Revolution and Revolt”. Minoritatile nationale, rasiale, de preferinte sexuale, marginali, inadaptatii si respinsii sunt decretati drept “sarea pamantului”, agentul catalizator, subiectul mesianic menit sa trezeasca umanitatea dintr-o abjecta torpoare, sa inoculeze in milioanele de sclavi “cooptati” de Sistem acea stare de indignare care face posibila renasteerea “constiintei revolutionare”. Mi-l pot imagina pe Zizek ascultand transpus “Internationala”. Nu scrie el ca-i place sa asculte cantecele Brigazilor Internationale interpretate de stalinistul german Ernst Busch? Ce conteaza ca Busch a jucat in monstruoasa piesa de Brecht, “Die Massnahme”, o celebrare a disciplinei revolutionare extreme? Ce conteaza ca a fost un propagandist al dictaturii lui Ulbricht si Honecker? Ce conteaza destinele marilor deziluzionati ai comunismului: Panait Istrati, Boris Souvarine, Ante Ciliga, Arthur Koestler, Manes Sperber, Margarete Buber-Neumann, Ruth Fischer, Arkadi Maslow (ucis de agentii lui Stalin la Havana), Gustav Regler, Whittaker Chambers, Andre Malraux, Milovan Djilas, Leszek Kolakowski, Annie Kriegel, Lev Kopelev? Ce conteaza uciderea unor Buharin, Radek, Piatakov, Rakovski, Preobrajenski, Riazanov, Mihail Koltsov, Babel, Mandelstam, Meyerhold, Solomon Mikhoels? Ce conteaza „Arhipelgul Gulag” ori memoriile Nadejdei Mandelstam? Ar merita discutata cartea lui Zizek “In Defense of Lost Causes”, un volum dedicat lui Alain Badiou, cel care glorifica odinioara actiunile Khmerilor Rosii.

Daca ar fi sa-i acordam un credit intelectual lui Zizek, probabil ca ar fi justificat in special domeniul exegezei lukacsiene (nu ma pot pronunta pe tema Lacan) si in analiza ideologiilor. Acolo este serios si aduce contributii reale. Dar tanarul Lukacs, autorul eseului „Reificarea si constiinta de clasa a proletariatului”, apartine altui timp istoric, a-l resuscita este, in ultima instanta, o operatiune spirituala sterila. A incercat acest lucru, in anii 50, Maurice Merleau-Ponty. Insusi batranul Lukacs a protestat. Trecuse timpul febrei oraculare, al exaltarii identitatii subiect-obiect in explozia revolutionara profetizata de Marx si transformata in realitate de Lenin. Era nevoie, afirma Lukacs, de seriozitate dialectica.

Karl Korsch, un filosof la fel de interesant precum tanarul Lukacs, ajungea la concluzia decesului impulsului revolutionar marxist inca din 1940. Cartea lui Korsch, “Marxismus und Philosophie”, aparuta tot in 1923, ca si “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Lukacs, a simbolizat un moment esential in geneza marxismului occidental. Ambele lucrari au fost anatemizate de Grigori Zinoviev, presedintele Cominternului, in 1924. Zizek isi inchipuie ca revenirea la aceste texte, reluarea mitologiilor anilor 20, ar fi un gest revolutionar. Mie mi se pare ca este vorba, spre a folosi lexicul drag inimii sale, de unul reactionar. O reinventare a imaginarului social mi se pare mult mai credibila venind din directia Cornelius Castoriadis si Claude Lefort decat din aceea unui post-modernism deopotriva cinic si ludic. In plus, oricine citeste cartile unor Pierre Rosanvallon, Marcel Gauchet, Pierre Manent, Jurgen Habermas, Jeffrey Isaac, Judith Shklar, Janos Kis, Agnes Heller, Stephen Holmes, Jan-Werner Muller, Michael Ignatieff, Avishai Margalit, Bruce Ackerman, Daniel Chirot, Ken Jowitt, Jean Bethke Elshtain, Larry Diamond, va fi de acord ca gandirea liberala nu este catusi de putin ostateca unui consimtamant amorf. Nici cea conservatoare, dovada scrierile unor Harvey Mansfield, Gertrude Himelfarb, Roger Scruton, Paul Hollander, Francis Fukuyama ori Mark Lilla. A te juca de-a ideile, a jongla cu concepte precum revolutie, violenta si teroare, mai ales dupa experientele genocidare ale veacului trecut, este o proba de crasa iresponsabilitate.

PS Precizez ca nu este prima oara cand scriu despre Zizek. Pentru cei interesati, mentionez aici eseul meu „Lenin’s Century: Bolshevism, Marxism, and the Russian Tradition” in Vladimir Tismaneanu, Mark Morje Howard and Rudra Sil, eds., „World Order after Leninism”, University of Washington Press, 2006, pp. 19-33. Cartea a fost tradusa de Viorel Zaicu, in colectia „Constelatii”, la editura Curtea Veche.

http://www.curteaveche.ro/Ordinea_mondiala_dupa_leninism-3-821

Recomand, de asemenea, studiul filosofului clujean Vlad Muresan:

http://vladmuresan.wordpress.com/2011/01/09/teologia-perversa-a-lui-zizek/

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Reiau, cu permisiunea dumneavoastră, glosa de la postarea precedentă. Îmi pare mai partinentă aici.

    Sincer să fiu, eu din Žižek nu frecventez decât contribuțiile la teoria subiectului, ontologia paralactică, hermeneutica universului wagnerian și analizele – uneori flamboaiante, alteori inteligente și erudite – în marginea câtorva capodopere cinematografice (semnate, cu precădere, de regizori precum Hitchcock, Tarkovsky, Kieślowski, Leni Riefenstahl, Sergei Eisenstein, David Lynch).

    Filosofia lui politică (asezonată cu declarații histrionice și petarde leninizante) nu mă convinge, nu mă câștigă. (Deși nu l-aș numi pe Žižek nici utopist al stângii, nici evenimențialist à la Badiou, nici adeptul vreunei soteriologii imanentiste. Insul e prea lacanian în presupozițiile de adâncime ale gândirii sale pentru a consimți unei « fantasme d’un monde parfait »).

    Rețin, prin urmare, din scrierile lui Žižek, câteva aspecte pasabile (uneori răsplătitoare):

    i. Expertiza Lacan și punerea la lucru a complicatului aparat speculativ al psihanalistului francez
    ii. Le retour à l’Idéalisme Allemand (o regândire în cheie post-structuralistă a marilor locuri din operele lui Hegel și Schelling)
    iii. Excursurile de teoria filmului și adnotările (mustoase) la Lohengrin, Tristan und Isolde, Parsifal.

    Mai cred că Žižek ar trebui citit după rețeta sugerată chiar de el. Întrebat cum anume îl parcurge pe Lacan, Žižek spune undeva:

    “I read Lacan in a very classical way. What interest me are his propositions, the underlying logic, not his style. His style is a total fake, I think. I try to forget it, I try to repress it. Maybe it works as a strategy. At a certain point, why not? First, you have to seduce people with obscure statements, but I hate this kind of approach. I am a total Enlightenment person. I believe in clear statement.”

    Există cel puțin un expert (american) în Žižek care a reușit să-l citească pe sloven cum trebuie, adică făcând abstracție de stafaj și piruete bombastice. Îl cheamă Adrian Johnston, e relativ tânăr, și i-a ieșit o carte solidă, acribios documentată și bine argumentată despre proiectul filosofic al lui Žižek.

    Adrian Johnston, Žižek’s Ontology: A Transcendental Materialist Theory of Subjectivity (Evanston: Northwestern University Press, 2008).

    Bineînțeles, pe linia specializării domniei voastre (istoria și fundamentele intelectuale ale totalitarismelor), vă întâlniți mai degrabă cu excentricitățile declarative depsre viața politică ale lui Žižek. Și e firesc să le amendați neșovăielnic. Acest Žižek ludic (în variante iresponsabile și ofensatoare), ambiguu doctrinar, saltimbanc mă scoate și pe mine din minți. Nu gust glumele cu Stalin, Mao sau Pol Pot, nu-mi plac maiourile cu „Che” Guevara, nu agreez momentele de petulanță insurgentă ale stângii. Dincolo însă de acest ambalaj kitsch și de resuscitarea „coolˮ a câtorva „icoaneˮ revoluționare (Lenin, Robespierre), Žižek are și câteva bijuterii autentice în traistă. Zgura volubilă din el nu mă interesează.

    Cele mai bune gânduri.

  2. Utile referintele la marx, poate mao si lenin sau stalin si poate ca mai utile ar fi analize ale situatiei mondiale actuale, renuntarea la drepturile omului, libertati si libertate economica.
    De peste ocean ele nu se zaresc si nu se admit, dar o americana de la paris trage alarma si critica sistemul actual al peretilor unei inchisori in care simte ca traieste.
    Contestatarii exista.Ei critica cel mai mic dintre rauri ca fiind bazat pe minciuna alegerilor dupa care mandatul nimeni nu mai este tras la raspundere.Ei spun ca votul este imputernicire in alb, un fel de sinucidere sigura.Votantul este perdant din start.

  3. Cea mai buna caracterizare a lui Zizek mi-a facut-o un prieten in urma cu catva timp. Zizek a avut de ales intre a fi un savant decent lucrand pe o tema filosofica importanta si bufonul răsfățat al elitei academice neo-marxist-maoiste, al tuturor celor care tuna si fulgera la adresa violentei structurale a capitalismului criminal de la adăpostul unui salariu de 100.000$, plătit bineînțeles de o universitate occidentală. A avut de ales între a fi un lucrător onest pe ogorul spiritului și celebritatea ieftină. Cu alte cuvinte a avut de ales între a fi cu adevărat ceva şi nimicul sclipitor. Şi a ales nimic.

    • De acord cu aceasta caracterizare. Cand se ocupa de Hegel, de Schelling, de ideologie, de totalitarism, Zizek avea lucruri interesante de spus. Putini ganditori contemporani se pot compara cu el la capitolul eruditie. Se misca usor de la un camp intelectual la altul, face conexiuni spectaculoase. Ar fi putut, intr-adevar, sa foreze in zona pe care o stapaneste foarte bine: raportul dintre psihanaliza, istorie si filosofie politica. A ales, cum spuneti si cum am scris si eu, sa joace rolul de bufon la noile curti mediatico-metafizice, sa lanseze petarde in loc de a dezvolta demonstratii. Acum cativa ani i s-a oferit o rubrica lunara la „New York Times”, n-a rezistat prea mult. Textele erau jenant de previzibile. Colectia „Constelatii” la editura Curtea Veche a debutat cu un volum de Zizek. Spuneam atunci ca ideile lui sunt interesante si noi, chiar cand nu poti fi de acord cu el. Tema „grandorii istorice” a radicalismelor utopice nu este deloc una banala (ea porneste cu Heidegger, despre national-socialism, si cu Lukacs si Ernst Bloch, despre stalinism). In ultimii ani a ajuns insa teribil de monoton, monocord si repetititv.

      http://www.curteaveche.ro/Ati_spus_cumva_totalitarism_-3-304

      • Caraghioz sau nu, învinuitul publică – în ciuda agendei de showman – cărți destul de groase (vezi For They Know Not What They Do, The Ticklish Subject, The Parallax View), alături de publicistica rutinieră și puzderia de cărțulii sezoniere. În luna mai o să avem pe tarabe și Less Than Nothing: Hegel and the Shadow of Dialectical Materialism, un op de vreo 1056 de pagini despre Hegel.

        (vezi: http://www.amazon.com/Less-Than-Nothing-Dialectical-Materialism/dp/1844678970/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1333316065&sr=8-1)

        Ergo: iată, totuși, un melanj de măscărici și salahor… :)

        • Modelul Lukacs :) Mai tineti minte indigestele tomuri de mii de pagini ale „Esteticii” tarzii si ale „Ontologiei existentei sociale”? In monumentalul „A Dictionary of 20th Century Communism” (Princeton University Press, 2010), coordonat de Silvio Pons si Robert Service, capitolul Lukacs este scris de N. Tertulian, fostul critic stalinist devenit, in anii 70, ganditor neo-marxist, autor de studii despre Lukacs, Jaspers, Heidegger, Ernst Bloch etc. Un timp lector de sociologia culturii la Universitatea din Bucuresti, Tertulian a plecat din tara, impreuna cu sotia sa, Georgeta Horodinca, prin 1982, s-a stabilit in Franta. Dictionarul are peste 900 de pagini. Numele lui Zizek nu figureaza in bibliografia sectiunii Lukacs. Personal as fi inclus postfata sa la Georg Lukacs, „A Defence of ‘History and Class Consciousness’: Tailism and the Dialectic”, Verso, 2000, pp. 152-182. Textul lui Zizek se intituleaza „Georg Lukacs as the Philosopher of Leninism”. E regretabil ca N. Tertulian nu-l citeaza. In acesta caz, Zizek adevar graieste :)

          Azi am vazut „Hunger Games”. Mi-ar place sa citesc un text de Zizek despre aceasta distopie post-moderna, cu sacrificii ritualice in absenta lui Dumnezeu. La capitolul analizei de film, Zizek este chiar interesant.

      • Eu nu ma pricep la politologie (prefer the joy of cooking) dar din ce scrieti inteleg ca Zizek asta e un fel de Paunescu de-al nostru . Vorba ceea: fiecare cu falitii lui !

        • Un Paunescu cu vocatie mapamondica, chiar stratosferica :) Serios vorbind, Zizek nu este doar histrion, ci si un exeget remarcabil al lui Hegel, Marx, Lenin, Trotki, Lukacs si Lacan. Aici rezida de fapt drama. Intre el si emulii sai este o mare distanta intelectuala. El stie acest lucru, mais le roi s’amuse

          • Știu cel puțin două momente în care Žižek se declară hegelian – unul sui generis, ce-i drept – mai presus de orice:

            “The very core of my thinking is not even Lacan. Lacan is for me a means to read Hegel. My view is, in a way, if I exaggerate a little bit, a very paradoxical one. Philosophy is something which began with Kant and ended with Hegel. My big point is to re-vitalize, to show the tradition of German Idealism. To show how this is still actual, that we are still within that horizon. We even haven’t yet confronted the very core of it. And Lacan is only a means. It’s just a lever. I use Lacan to read Hegel. I don’t use Hegel to read Lacan.”

            “I don’t define myself. I hate myself. If you ask me to define myself at gun point putting a gun to my head and tell me ‘tell me, if you don’t, I’ll shoot you’. Then I would say ‘I am a Hegelian Philosopher’. This is what interests me more than anything. The goal is Hegel, more than Lacan, more than Marx. We are just analyzing culture. It’s over now. We need what we once called ‘return to Metaphysical questions.’ We need what we call ‘Big Philosophy’. We need again to ask, ‘what is this universe?’, ‘What is freedom?’ and so on.”

    • N-aș aplica calificative de tipul « adevărată » sau « falsă » unei ontologii. Cum decidem dacă ontologia lui Noica e adevărată sau nu? Dar ontologia fundamentală a lui Heidegger? E falsă? Parțial validă? Sau metafizica lui Nietzsche – e mincinoasă ori ba?
      Aici înclin să fiu mai degrabă de acord cu Deleuze:

      “La philosophie ne consiste pas à savoir, et ce n’est pas la vérité qui inspire la philosophie, mais des catégories comme celles d’Intéressant, de Remarquable, ou d’Important qui décident de la réussite ou de l’échec. Or on ne peut pas savoir avant d’avoir construit.”

  4. Am vazut in ultimele saptamani o serie de articole cu tenta foarte critica fata de eforturile unor ganditori, mai mult sau mai putin legitim clasificati de stanga, care ar dori din nou domnia unui model social si poltic radical pe care l-ati comparat in multiple ocazii cu era comunista.

    Cred ca uitati ( sau ignorati ) doua aspecte pe care cu siguranta le cunoasteti foarte bine. Dincolo de toata bufoneria, popularitatea sau dizidenta superficiala ,opera indivizilor pe care i-ati criticat in ultimul timp serveste cel putin doua scopuri care depasesc cu mult propriile noastre orizonturi si ambitii politice. In primul rand, ofera o viziune politica de ansamblu asupra interactiunii dintre diversele structuri care stau la baza actualului sistem capitalist global. Desigur, nu ofera solutii pozitive dar pot raspunde la ‘the big questions’ pe care liberalismul le exclude, marginandu-se numai asupra unor crampeie marginale din realitatea politica globala. In al doilea, critica tocmai acele conditii structurale care tind sa reifice inegalitatea la scara larga. Desigur observatiile astea sunt foarte ‘text book’, dar trebuie subliniate atunci cand si dumneavoastra pareti a aluneca intr-un radicalism extrem de periculos :

    ‘La un ceas istoric cand democratia liberala are nevoie de sustinatori, ei prefera sa o conteste, sa o nege drept un pervers camuflaj al asupririi si injustiei.’

    Cuvinte mari pe care sincer nu cred ca le-ati putea apara intr-un mod coerent, riguros, academic (liberal – cat mai putin determinat de propriile dumneavoastra convingeri normative).

    O seara frumoasa

    • La care autori criticati de mine va ganditi? Banuiesc ca nu e vorba de Trotki. Ori poate va referiti la Georges Sorel? Va asigur ca in fraza citata nu sunt „cuvinte mari”, ci cuvinte inspirate de analiza experientelor veacului al XX-lea, inclusiv traumatica prabusire a Republicii de la Weimar, violent contestata si subminata de national-socialisti si de comunisti. Ganduri bune.

      • …”traumatica prabusire a Republicii de la Weimar, violent contestata si subminata de national-socialisti si de comunisti”.
        Formulat atat de concis, s-ar putea intelege ca national-socialistii si comunistii germani s-au coalizat impotriva Republicii de la Weimar.
        Eu stiam asa: Hitler a atacat Republica de la Weimar argumentand ca, daca nu o fac national-socialistii, comunistii vor fi cei care vor profita de slabiciunile acesteia si vor castiga.
        Gresesc?

    • Democratia liberala trebuie aparata. Iar daca se inventeaza noi tipuri de democratii, de tehnocratii, abia atunci le putem apara pe acelea, in cunostinta de cauza. Dar ele, daca exista practic, par sa-si aiba radacinile in democratia actuala.

      Pentru unii apararea democratiei e o chestie rusinoasa. Altii, cei mai multi, gasesc democratia si apararea ei ca fiind pragmatice. Nici un dezastru ucigator al democratiei, n-ar fi de fapt ucigator. Istoria ar reinventa rapid democratia actuala, caci e la mintea cocosului. In plus, exista precedentul, dovada istorica ca democratia e practica, avantajoasa, nu utopica.

  5. Domnule profesor Tismaneanu,
    Am citit prea putin din Zizek pentru a putea sa-mi permit judecati de valoare asupra operei acestuia, dar o sa ma refer la altceva. Interventia dumneavoastra de acum imi pare o replica in extenso la ceea ce ascris cineva data trecuta cand v-ati referit la Trotky. Vi se reprosa ca ati facut o referire malitioasa la adresa lui Zizek, un om mai bine vazut in lumea academica si cu mult mai multe citari bibliografice decat V. Tismaneanu. Cred ca ar fi trebuit sa lasati mai mult timp pana la aceasta postare despre Zizek. Poate aveti dreptate in ce scrieti, dar pare mai mult o replica din zona copilariei.
    Ganduri bune

  6. Domnule profesor,

    Am si eu o scurta intrebare: atunci cand Zizek spune ca detesta gandirea anti-totalitara, se refera in mod explicit la „Hannah Arendt, Raymond Aron, Friedrich Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin si, mai aproape de noi, Tony Judt, Agnes Heller, Ernest Gellner si Leszek Kolakowski” ? Sau asta e ceva ce se intelege de la sine? Chiar daca nu as fi de acord cu Zizek, mi se pare un lucru sa consideri „worthless sophistic exercise” gandirea anti-totalitara a celor de mai sus, in timpul si in contextul in care au fost scrise, si alta sa consideri sterila gandirea unor exegeti de azi ai celor de mai sus. Repet, nu ii dau dreptate, insa ma intreb daca a scrie de pe pozitiile anti-totalitarismului revendicandu-te de la cei de mai sus nu vine cumva impreuna cu un titlu de noblete si cu pretentia de a fi situat in afara unei reale dezbateri si critici intelectuale.

    • Zizek se refera la o intreaga traditie liberala pe care o considera incapabila sa vada „viciile” constitutive ale capitalismului si ale democratiei parlamentare. In general, prefera sa ignore numele celor amintiti, nu mai putin cartile lor.

  7. Patru demoni – Marx, Lenin, Troțki, Stalin
    Marx – intelectual, profitor, afemeiat, compilator, ranchiunos a fost și mai este considerat de unii un geniu. Ah, ”Capitalul”, vai, se studiază și azi în universitățile americane. Nici vorbă. Marx nu a fost uitat, dar nici studierea marxismului nu este o condiție de trecere a examenelor, nicăieri. Cea mai maere nenorocire a adus-o „ Manifestul Partidului Comunist”, pe care am putea să-l comparăm cu „Mein Kampf” al lui Hitler. O tonă de ticăloșie, de compilație otrăvitoare s-au adunat în acest manifest.„ Dictatura proletariatului” este nu numai o aberație , este un îndemn la război civil. Dictaturile nu pot fi exercitate de mase, mai cu seamă de mase semianalfabete. Este vorba, de fapt, de o dictatură a unui grup, a unei elite de intelectuali care „reprezintă” interesele bieților proletari. Marx a chemat la unire pe tot globul, a proletarilor, ceea ce este o altă utopie. La fel de periculoasă. El a preconizat victoria comunismului în țările avansate industrial, exact pe dos de cum s-a întâmplat. Lenin, un marxist anti-marxist a schimbat teoria la 180 de grade și a lămurit pe oamenii muncii că este bine să înceapă revoluția și într-o țară înapoiată economic și social , cum era Rusia țaristă. Tot Lenin a aplicat teroarea după modelul lui Robespierre, cine nu era cu bolșevicii trebuia exterminat, ceea ce s-a și aplicat prin înființarea celebrei Ceka, modelul securităților din țările devenite socialiste după al doilea război mondial. Nici Inchiziția nu a fost uitată, interogatoriile, mărturiile obținute prin tortură fiind o metodă obișnuită a cekiștilor. Turnătoria, rețeaua de informatori, lagărele au un părinte – pe bunul Vladimir Ilici. Elevul acestuia, care l-a și expediat, se pare pe mentor, Iosif Djugașvili-Stalin a desăvârșit tot ce nu apucase „marele Lenin” să înfăptuiască. Zeci de milioane de oameni au murit în chinuri, foame, frig, datorită lui Iosif cel Groaznic. Mao, Tito, Dej, Pol Pot, ș.a. au avut ce prelua de la Iosif Stalin. Se pune întrebarea – era Troțki mai uman decât Stalin? În nici un caz. Dar el a pierdut partida, era intelectual, ca și Marx, credea că intelectualii pot conduce o revoluție. Așa cum Marx nu a fost invitat să conducă mișcarea numită Comuna din Paris, nici Troțki nu avea ce căuta în fruntea revoluției bolșevice, deși el a fost factorul principal în Revoluția din Octombrie. Nici Lenin nu ar fi dus la capăt puciul bolșevic fără Troțki. Mai mult, Troțki a înțeles ceea ce Lenin a respins – comunismul nu poate fi viabil izolat, într-o țară. Este nevoie de revoluția mondială, adică un război civil pe toată planeta. Troțki vedea Rusia sovietică drept o cetățuie de unde să pornească atacul general. O nebunie mesianică, așa cum Hitler vedea arianismul ca pe o credință universală impusă cu forța, ca și islamiștii extremiști de azi, care-l doresc pe Alah și religia musulmană drept unice în lume. Troțki a inventat și „comunismul de război”, o idee opusă soluției lui Lenin, care se gândea la NEP, adică la o economie de piață controlată de Puterea Sovietică. Comuniștii chinezi au și aplicat acest sistem la ei. Troțki era evreu, iar un evreu să conducă o Rusie îmbibată de un antisemitism amestecat cu vodkă este cam greu. Pentru Stalin a fost destul de ușor să îndepărteze un adversar ca Troțki, pentru că Stalin semăna cu un proletar mai caucazian nițel, cu cizme și obiele pe care în deportarile din Siberia din vremea țarismului le schimba mai rar ( tovarășii îl numeau pe marele Stalin, „puturosul”). De ce numim pe acești mari aventurieri, că asta au fost, demoni? Comun pentru toți patru este lipsa dragostei de om, ideologizarea fiecărui act, fiecărei fraze spuse în public, perversiunea. Ei nu visau la nici o fericire ( Orwell a înțeles perfect acest aspect), erau mânați de același vis ca și Genghis Han, dar pe un plan modern, ideatic. Dorința de PUTERE ASUPRA OAMENILOR, DISPREȚUL PENTRU VIAȚA OAMENILOR, pentru libertatea individului, pentru intimitatea sa, pentru dialog și schimb de idei, pentru cultură și civilizație, în final. Din păcate, milioane de oameni au crezut cu sinceritate în comunism, ca idee, unii au sesizat (cu întârziere) substratul demagogic. Subsemnatul am crezut, adolescent fiind și apoi , chiar în maturitate, că există un sâmbure uman în comunismul lui Marx , Engels ( o figură ștearsă, putea lipsi), Lenin, Stalin. Ceaușescu, un personaj penibil m-a lămurit că treburile nu stau chiar așa. Ca și lecturarea „Arhipelagului GULAG” , cartea lui Soljenițîn. Ca și lipsa de libertate a expresiei, a deplasării în alte țări, ei, bine, comunist nu m-am mai considerat, deși aveam carnet ca și cei trei milioane și ceva de membri ai PCR. Nu am crezut că am să apuc căderea sistemului, părea extrem de solid. Fără intervenția subtilă a Vestului, fără inițiativele ciudate ale lui Gorbaciov, am fi fost și acum înregimentați, precum sunt nord-coreenii, cubanezii. Nu iubesc nici tranziția pe bază de furt legal sau ilegal, dar schimbarea era absolut necesară. Marx și urmașii său trebuie îngropați definitiv. Poate că un alt gânditor, alți gânditori, niște înțelepți precum Confucius, Lao Tze, Moise, Iisus, ș.a. vor încropi o nouă concepție de viață. Poate că nu mai avem nevoie de concepții? Nu cred.
    BORIS MARIAN

  8. Felicitari pentru text! Apreciez sinceritatea lui si modul in care reusiti sa sintetizati fara fasoane problemele de baza ale regimurilor comuniste, a relatiilor acestora cu figurile intemeietoare ale acestora. Nu prea sunt insa de acord – si asta e doar opinia mea – cu ingroparea intr-un soi de groapa comuna a acestor figuri si a scrierilor lor. Cred, oricat nu ne-ar placea, ca au deschis o cutie a Pandorei care cu greu mai poate fi inchisa si ca, vrem-nu-vrem, unii dintre ei si-au legat pentru multa vreme numele de niste utopii care nu ar putea fi si ele ingropate atat de usor. Si si-au legat numele de regimuri care au durat cateva zeci bune de ani, nu 15 ani, a caror amintire nu poate fi asa usor aruncata la gunoi. Cred ca ar trebui lamurita de la caz la caz relatia fiecaruia dintre acestia si dintre scrierile lor (acolo unde e cazul) cu regimurile totalitare. Un capitol interesant e si Razboiul Civil din Spania, care ascunde inca multe secrete si invataminte.
    Toate cele bune.

    • Am scris pe larg despre Razboiul Civil din Spania in cartile mele, in special in „Despre comunism. Destimul unei religii politice” (Humanitas, 2011). Evident, s-ar putea scrie despre fiecare dintre cei amintiti un studiu. De pilda, despre scriitorul german Gustav Regler, initial un comunist zelos, apoi un critic al stalinismului. Cartea lui Regler despre Razboiul Civil din Spania (unde a fost comisar al uneia din Brigazile Internationale) a fost tradusa in engleza, in 1940, de Whittaker Chambers. Am scris si voi mai scrie despre Chambers. Ganduri bune.

      http://www.contributors.ro/cultura/limbajul-secret-al-destinului-in-memoriam-jorge-semprun/

      • Totodata, Razboiul Civil din Spania a fost si teatrul primelor epurari staliniste in afara Tarii Sovietelor impotriva membrilor altor miscari de stanga, neafiliate Partidului Comunist. Un avant-gout pentru ce avea sa se intample mai apoi in Tarile din Est.

        • Intre altii, Erno Gero a jucat un rol decisiv in suprimarea POUM la Barcelona. Cea mai impresionanta relatare a acelui episod macabru ramane „Omagiu Cataloniei” de Orwell. In anii celui de-al II-lea razboi mondial s-a aflat la Moscova, a revenit la Budapesta impreuna Matyas Rakosi, Mihaly Farkas si Jozsef Revai, a fost unul dintre arhitectii sistemului criminal din Ungaria. La fel, un Petre Borila era implicat in structurile politice si, probabil, informative din Brigazile Internationale. Epurarile din Spania, in cadrul Brigazilor Internationale, le conduceau Andre Marty si Luigi Longo. Pe Marty il descrie in culori sumbre Hemingway in „Pentru cine bat clopotele”. Avea sa fie el insusi epurat la inceputul anilor 50. Norocul sau a fost ca PCF nu era la putere, deci nu a fost arestat, „judecat” si lichidat fizic, cum s-a petrecut cu Rajk, Slansky etc Dar cum scria Charles Tillon, eroul Rezistentei, partidul lui Thorez si Duclos organiza procese-spectacol similare cu cele din Est, lipsite insa de consecintele sangeroase. Despre ce s-a petrecut in PC Spaniol a marturist Jesus Hernandez, lider al acelui partid care a indraznit sa rupa cu Moscova si cu conducerea dominata, dupa suspecta moarte in URSS a lui Jose Diaz, de Dolores Ibrarruri, Enrique Lister, Vicente Urribe si Santiago Carrillo (acesta din urma mai traieste, dar nu in adevar).

          • Satter a publicat un articol in National Review cu privire la discutia Obama-Medvedev:

            http://www.nationalreview.com/articles/294630/obama-s-open-microphone-david-satter

            si un citat de pe ultima pagina:

            „Obama’s incautious remarks to Medvedev regarding his future plans are not unprecedented. Henry Kissinger also was inclined to complain to the Russians about the problems he had with the political opposition. But they reflect a blindness to Russian realities. Contrary to what Obama may believe, Russians do not share a Western democratic psychology. It is reckless and uninformed to try to reach agreements with them over the heads of Congress and the American people that exchange serious security concessions for nebulous hints at goodwill — even when the microphones are turned off.”

  9. In tara s-a declansat un razboi. Nu e razboiul lui Cristian Preda cu organizatia de Bucuresti a PDL sau cu Elena Udrea. Nu e nici razboiul intelectualilor din acest partid cu garda veche. E razboiul societatii civile cu partidele politice care calca peste orice pentru a-si atinge scopurile electorale. Ceea ce i se intampla azi lui Cristian Preda, ni se poate intampla maine oricaruia dintre noi. E de datoria societatii civile sa ia atitudine hotarata si unitara. Democratia nu se poate apara singura, democratia trebuie aparata de noi, indiferent ca opiniile noastre sunt de stanga sau de dreapta. Unde sunteti d-le Tismaneanu? Va caut si nu va gasesc!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Şapte ani de la moartea lui Silviu Olariu – fizicianul care s-a opus proiectului „marelui laser”

Silviu Olariu (1955 - 2013) a fost unul dintre cei mai dotați cercetători români care s-au afirmat din anii '70 încoace. A...

Gâlceavă pe Nil. Cum au ajuns Egiptul, Etiopia și Sudanul în prag de război

Un conflict major, implicând trei țări cu o populație însumată de peste 260 milioane de oameni - ceva mai mult de jumătate...

Despre “prigonirea” creștinilor în pandemie și fenomene conexe

Strategia de comunicare marginală vizând faptul că Biserica ar fi fost “prigonită” în pandemie denotă limpede ruperea de prezent a multor credincioși....

Cum să furi un interviu. Caz rușinos cu stiridiaspora.ro și Antena 3

Julia Sandra Vîrsta este o jurnalistă de origine română stabilită de douăzeci de ani în Italia. Nu și-a părăsit vocația, așadar lucrează...

Un rechizitoriu al școlii românești

Premisele educației românești sunt – ar trebui să fie – doar două, mari și late: Țările occidentale europene...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.