Câștigarea încrederii

Am citit în cursul anului 2018 aproape toate cărțile care au apărut la feluritele edituri românești și care într-un fel sau altul au vorbit și despre cât de puține lucruri am izbutit să facem noi, românii, în cei 100 de ani de Românie Mare.
Am scris și eu de-a lungul unui an întreg ba pe site-ul contributors.ro, ba pe adevărul.ro multe, poate prea multe articole și editoriale fie despre același lucru, fie despre cum am ratat sărbătorirea și consistentă, și decentă a Centenarului. Nu avem șosele, nu avem infrastructură, nu avem spitale, avem iun sistem de învățământ tot mai debil, nu avem un proiect de țară, singura construcție pe care am izbutit să o terminăm și nici pe aceea complet din decembrie 1989 încoace este Catedrala Mântuirii Neamului.
Însă cu toate acestea cred că cea mai cumplită ratare este reprezentată de faptul că, la 100 de ani de la Marea Adunare de la Alba Iulia și la vreo 94-95 de ani de la celebra conferință despre minorități și despre drepturile pe care românii, ca învingători ai istoriei, oricum așa păreau ei atunci, le garantau minoritarilor, conferință rostită în 1924 de Iuliu Maniu, multiplicată mai apoi în broșură, încă nu avem încredere unii în alții.
Românii nu cred ori nu cred încă îndeajuns în buna-credință a maghiarilor, maghiarii nu se simt atât de confortabil pe cât o credem ori vrem să o credem noi în România sau în zonele preponderent românești din țară. Sărim ca arși atunci când profesorul Lucian Boia scrie o carte în care arată felul în care s-a românizat România. Iar pe data de 1 decembrie 2018, dar și cu câteva zile înainte, am primit cu îngrijorare vestea că un grup de pretinși patrioți români din Sfântu Gheorghe se dau de ceasul morții să blocheze reprezentarea unui spectacol de teatru pus în scenă la Teatrul „Andrei Mureșanu”, spectacol intitulat Nu chiar 1918. Jucat acolo de actori de etnie română. E drept, muzica de spectacol e scrisă de un artist maghiar pe nume Konya Uto Bence. O fac pentru simplul motiv că textul îi aparține unui intelectual de mare calibru, universitar și dramaturg ungur din România pe nume Székely Csaba.
Am aflat pe urmă că patrioții gureși au recidivat, au mai pus de câteva demonstrații de protest, fără a ști nimic despre felul în care scrie literatură dramatică Székely Csaba, nici despre cât de ironic este el în primul rând cu co-naționalii lui (a se vedea trilogia Beznă de mină) și pentru asta este privit cu reticențe și de ai săi, acum și de ai noștri. Firește, patrioții cu pricina habar nu au despre cât de bine vorbește el limba română (naționaliștii anti-europeni care populează azi guvernul României ar putea să ia lecții de la el) și, desigur, fără a vedea măcar 15 minute din spectacol. Măcar ultima secvență.
Da, e vorba și în piesa lui Szekely Csaba, și în spectacolul lui Cristian Ban despre hoție, minciună, festivism, despre cum ne furăm nu doar căciula, ci ne furăm la propriu unul pe celălalt, e vorba despre corupție, despre metehne care ne aparțin. Vedem un primar care a obținut de la Ministerul Culturii și Identității Naționale 100.000 de euro pentru un spectacol în care să celebreze Centenarul. Acesta pune de o șușă și plănuiește să fugă după aceea cu amanta și cu banii peste hotare.
Auzim și vedem pe scenă oameni ai zilelor noastre, săteni care sunt puși să îi joace și să rostească vorbele rostite la Alba Iulia de marile personalități ale Ardealului care la Arad sau la Oradea au pregătit marele act istoric de la 1 decembrie. Mai vedem și niște bieți săteni pe care primarul cu pricina îi păcălește, cerându-le să joace personaje simbolice precum Ardealul, Moldova și Țara Românească. Însă după ce am râs cu gura până la urechi de impostură, de patrihoți, de mincinoși, după ce am aflat cum a eșuat primarul și știm și cine a fugit totuși cu banii suntem tulburați, suntem cuprinși de autentică emoție în clipa în care sătenii aceia spun simplu ce doresc ei țării. Și aceasta prin intermediul cuvintelor scrise de dramaturgul maghiar din România Székely Csaba (plecăciune, Csaba, pentru lecția ta de patriotism, de om care știe că destinul îi este legat de România!), cuvinte aduse pe scenă de regizorul Cristian Ban, de actorii Sebastian Marina, Ioana Costea, Costi Apostol, Elena Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean, Anca Pitaru, Ion Fiscuteanu jr. Daniel Rizea, Sergiu Aliuș, Mona Codreanu, Mirela Liliana Bucur,Camelia Paraschiv, în scenografia Andreei Simona Negrilă.
În fine, felicitări directoarei Ana-Maria Popa care nu a cedat presiunilor, și-a riscat postul doar spre a ne da prilejul să ne privim în oglindă. Să râdem și să plângem.
La sfârșit, la ieșirea din sală, am auzit laude la adresa spectacolului nu doar în românește, ci și în maghiară. Poate un semn că am putea deveni ceva mai încrezători unii în alții datorită teatrului.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro