sâmbătă, iulie 2, 2022

„Ca să nu mor bou”

Alexandru Dragomir era cu șapte ani mai tânăr decât Noica. A murit în 2002. În 1942-1943 a fost doctorand al lui Heidegger la Freiburg. Era un „răsfățat” al profesorului. După 1947 nu s-a mai îndeletnicit niciodată la scenă deschisă cu filozofia. A preferat tot soiul de travestiuri profesionale: a fost sudor la „Industria sârmei” și și-a sfârșit „cariera” ca economist la „ISCE Exportlemn”. A ratat „de puțin”, în 1959, arestarea în „lotul Noica-Pillat”. Filozofia a transformat-o într-o afacere particulară, practicată cu asiduitate după orele de serviciu și apoi, fără graniță de timp, după ce a ieșit la pensie.

Dragomir era singura „instanță” de care Noica „se temea”, singurul căruia-i dădea textele înainte de publicare și de ale cărui observații ținea cont. După moartea lui Noica, în 1987, Sorin Vieru, Andrei Pleșu și cu mine, rămași „orfani”,  am fost „preluați” de Alexandru Dragomir (după o vreme ni s-a alăturat și Horia Patapievici). A început să facă cu noi „seminarii private” sau să ne țină prelegeri despre „crase banalități metafizice” (despre uitare, despre bărbat și femeie, despre autoînșelare, despre greșeală, despre trezitul de dimineață, despre istorie, despre firul de praf, despre progres, despre „ținutul urâtului-scârbosului”, despre bătrânețe, despre talent, despre minciună…) Cunoștințele lui de filozofie erau de prim ordin. Cita pe de rost din filozofii greci și germani cu trimitere la pagină. Dar părea că nu are obiceiul să scrie și că nici n-ar fi scris vreodată un text destinat publicării.

Într-o dimineață (era după 1990), ducându-mă la el acasă, pe strada Arcului, l-am găsit cu un caiet pe măsuța de lucru. „Aha, deci scrieți!”, am strigat triumfător, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva necurat. „Și atunci de ce nu publicați?”, am continuat. – „Pentru că nu mă in-te-re-sea-ză!” – „Atunci de ce scrieți?” – „Nu scriu, în sensul în care înțelegi dumneata asta. Îmi iau note. Notez. Scriu pentru mine.” – „De ce?” – „De ce? Ca să înțeleg. Ca să nu mor bou!”

E cu putință dialogul?

Alexandru Dragomir mi-a dat primul senzația întâlnirii cu acel tip uman care își propune, cu o tenacitate programată și socotind că asta e suprema îndatorire a omului, să înțeleagă lumea cu mintea lui. De aceea își începea ziua cu o lungă plimbare prin piața de idei a omenirii. Dar cum poți alege, după ce ai vizitat o bună parte din tarabele culturii, exact acele idei care, strânse într-un ghem al minții, te fac să ajungi la o înțelegere care e mai aproape de adevăr decât de o erudiție găunoasă sau de o năroadă bătaie de câmpi? Noica avea un recurs prompt la delirul speculativ. Dragomir, la obligația morală de a înțelege lumea curățind în prealabil mintea care judecă de prejudecățile ei, dar deoptrivă de patimile sufletului și de trufiile eului. A sta pe gânduri în fața fiecărui gând, a nu lua de bună nici o afirmație primită de-a gata, a căuta la tot pasul demarcația fină dintre „a ști” și „a nu ști” erau pentru el elementele obligatorii ale unei diete spirituale sănătoase. Dragomir a fost ultimul (sau primul?) om de cultură de la noi preocupat de aflarea unui răspuns la întrebarea „ce înseamnă a gândi?” și de practicarea gândirii în puritatea actului ei.

Am să dau un exemplu. Dragomir și-a pus problema condițiilor în care e cu putință un dialog. Socrate fusese primul individ din specia noastră care fixase regulile lui „a sta de vorbă” cu un scop bine precizat. Este nevoie, le spunea el celor cu care intra într-o discuție, să ne întâlnim, după ce ne-am pus eurile în paranteză și am uitat de „dreptatea fiecăruia”, într-un loc aflat mai presus de noi și care ne înglobează pe toți. Condiția dialogului era atingerea acelei regiuni impersonale a spiritului, numită logos, „rațiune”, în care singurul lucru important e adevărul. Cei ce dialogau semănau cu o ceată de vânători cărora vânatul, odată capturat, le aparținea tuturor. Dar dacă e așa, se poate discuta cu oricine? Se poate porni la vânătoarea regală a adevărului cu vânători care, la plecare, au deja propriul lor vânat în desagă? Nu cumva există oameni blocați într-o prezumție de cunoaștere care îi face inapți pentru căutarea liberă a adevărului?

Cu aceste întrebări în minte, Dragomir ne-a făcut într-o zi inventarul categoriilor umane cu care dialogul nu e cu putință. Iată-l: „Clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox. – Comuniștii și extrema dreaptă. – Posesorii adevărului. – Fanaticii de orice fel. – Proștii care se cred deștepți. – Mincinoșii.”

Câte feluri de „a fi bou” există?

Pentru a afla ce trebuie să facem „ca să nu murim boi”, trebuie mai întâi să acceptăm că, oricum, ne naștem așa. Dar ce-i de făcut mai departe? Cei care ne poartă o vreme de mână (școala, familia etc.) nu reprezintă întotdeauna o garanție că vom ajunge să ne așezăm în viață pe picioarele noastre. Educatorii buni sunt la fel de rari ca geniile. Nu știm neapărat care sunt lucrurile care „se fac” și cele care, pentru nimic în lume, „nu se fac”, nici cum trebuie să evaluăm oamenii, și nici care este prețul vieții. Nu știm cum arată viața în toate cotloanele ei și nici ce loc anume avem să ocupăm noi în ea. Pe scurt, a fi „om adevărat”, a descoperi în tine vocația individualului și nu pe cea a unui exemplar de turmă, este un lucru mai presus de specialități profesionale și apartenențe sociale. Ne putem mântui cu toții de inocența noastră primară? Care sunt căile depășirii ei? Câte feluri ale lui „a fi bou” există?

Prima variantă e cea în care te naști bou și nu mai e nimic de făcut. Nu vei înțelege niciodată „mersul lumii”. Poți să ajungi chiar și un savant de renume, dar asta nu oferă garanții asupra faptului că nu ai fost, nu ești sau nu vei fi în eternitate analfabet existențial. Țin să subliniez că aici nu e  vorba de nimic „incorect politic”. „Bou” nu e o invectivă, ci un mod lapidar pentru a numi instalarea în viață fără nici o răspundere față de tine însuți și față de semenii tăi. Poți să te naști și să rămâi bou, așa cum poți să te naști și să rămâi șchiop. Așadar, nu e vina nimănui dacă vei aparține acestei categorii și nimeni nu e acuzat sau pedepsit pentru asta. Chestiunea acestei nașteri nefericite e una de fatalitate, este pesemne una de hartă a neuronilor, de „osificare” prematură a lor, de încremenire într-o configurație sumară, de un har al prostiei pe care nimeni nu ți-l poate răpi, corija sau contesta. „Clasicul” problemei, Carlo M. Cipolla, economist cu studii la Sorbona și London School of Economics, a fixat într-o cărțulie care nu depășește cincizeci de pagini „legile fundamentale ale imbecilității umane”[1].

Autorul precizează de la început că legile imbecilității nu se adresează imbecililor, ci „celor care au de-a face cu ei”, în speranța, destul de șubredă de altfel, că ne-am putea apăra cumva, cunoscându-i legile, de efectele devastatoare ale imbecilității. Imbecilii, spune Cipolla, reprezintă un „grup de indivizi ce fac, la rândul lor, parte din neamul omenesc. Acest grup este mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul – este vorba de un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli, și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută…”. Acest grup, precizează Cipolla, este „una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii.” Imbecilul, spre deosebire de răufăcător (care face rău altuia, dar câștigă el), este un individ care face rău altor persoane, fără să câștige însă nimic din răul făcut. În contact cu un imbecil, toată lumea pierde. El este opusul absolut al inteligentului care, prin ceea ce face, câștigă și el și-i face și pe ceilalți să câștige. Cu cât cantitatea de imbecili e mai mare într-un grup, cu atât cei inteligenți vor plăti un preț mai mare. O să vă las pe dumneavoastră să descoperiți legile imbecilității, deschizând cartea lui Cipolla. Mă rezum să reproduc aici prima dintre cele cinci legi: „Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea”.

Vom da deci deoparte cazul bovității înăscute, pentru că aici nu se mai pune problema dragomiriană a lui ce s-ar putea face pentru a nu muri bou. Nu se mai poate face nimic. Din calea unui inocent abisal nu poți decât să te ferești, fiindu-ți milă de el și de tine în aceeași măsură. Și rămân atunci, după părerea mea, doar două lucruri care dau o șansă pentru mântuirea de această insuficiență nefastă.

Primul l-aș numi „trecerea de la faza de pom sălbatic la cea de pom cultivat”. Educația, așadar. Ține de evidență să spui că nu poți face o casă bună cu cărămizi proaste și o societate civilizată cu indivizi needucați. După 1990, Finlanda a trecut în fruntea țărilor civilizate ale Europei, alocând educației cel mai mare procent din buget. O prietenă care s-a întors recent din Africa de Sud îmi spunea că guvernul Mandela a avut trei priorități: 1. Educație; 2. Educație; 3. Educație. Rezultatul după două decenii: cele mai inteligente și competente discuții pe care le urmărise la televizor în sejurul ei de la Johannesburg aveau ca protagoniști pe cei ce suferiseră, decenii la rând, de pe urma segregației rasiale: aparțineau populației de culoare. Orice individ care nu este un imbecil caracterizat, în sensul lui Cipolla, poate, educat fiind, să facă pasul de la „mărul sălbatic” la „mărul  cultivat” și să nu moară bou. Kant a numit chestia asta „ieșirea din minorat”. Deși, spune Kant, „este atât de comod să fii minor”, orice om poate, prin efortul „iluminării”, să ajungă să-și folosească capacitatea de înțelegere fără să recurgă la ghidajul altuia.

Primul lucru de făcut pentru mântuirea de bovitate ține așadar de o toaletă spirituală. Omenirea ar câștiga enorm dacă și-ar asuma analogia care există între toaleta corporală și cea spirituală: așa cum e de preferat să nu ieși pe stradă oricum (murdar, cu părul vâlvoi, nespălat pe dinți sau puțind), ar fi de preferat să mânuiești limba corect, să ai dicție, să ai un vocabular bogat, să nu faci sofisme, să știi să asculți, să ai umor, să înțelegi ușor, să te exprimi clar, să poți purta o discuție agreabilă, să pronunți corect numele străine etc. Și, în cele din urmă, să vrei să înțelegi lumea „ca să nu mori bou”.

Se impune însă aici o precizare. Nu puțini gânditori, fascinați de seducția distribuției echitabile a rațiunii în specia umană,[2] au ignorat atât figura imbecilității, cât și faptul că, în cazul ei, educația nu poate decât un singur lucru: să transforme un imbecil needucat într-unul educat. Altfel spus, limita educației, a „iluminării”, a maturizării este imbecilitatea însăși. Educația nu poate anula imbecilitatea odată ce ea există. Ea poate fi o pre-condiție pentru pierderea inocenței tâmpe, și nicidecum o garanție de anulare a ei. Un bou educat nu e mai puțin un  bou. Când Dragomir îmi spunea că nu vrea să moară bou, subînțelegea faptul că, în cazul lui, existau unele certitudini referitoare la faptul că efortul de a înțelege ar fi urmat să dea rezultatele dorite.

A doua variantă a lui „a fi bou” privește cazul oamenilor inteligenți care se prostesc în urma întunecării minții pe baze afective. Un important neurolog contemporan (Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes. Emoțiile, rațiunea și creierul uman) a arătat că dacă rațiunea noastră ar fi „pură”, adică lipsită de ingrediente emoționale, ea și-ar pierde capacitatea de a lua hotărâri juste, pe scurt, și-ar pierde eficacitatea existențială. Trebuie examinat de fiecare dată când anume componenta afectivă a rațiunii este benefică (de la mania,  pasiunea erotică platoniciană care înaripează și pregătește sufletul pentru fapte mărețe, și până la paulinicul „dacă iubire nu e, nimic nu e”), și când anume ea devine orbire care blochează drumul minții în efortul ei de a distinge falsul de adevăr. Altfel spus, poate un om, oricât de inteligent ar fi, să nu-și piardă rațiunea și să rămână „obiectiv”, atunci când e vorba de copilul lui, de iubita sau iubitul lui, de religia lui, de nația lui, de partidul lui, de echipa lui de fotbal, de opțiunile făcute în tinerețe etc.? De ce oare, te întrebi, terenul judecăților religioase, politice și naționale este cel mai tare expus distorsiunilor afective care pot ajunge să strice prietenii, să scindeze societăți, să provoace războaie, să-i așeze pe oameni sub regnul urii și să-i împingă la crimă? Cum poate, de pildă, o religie a iubirii să devină, pe parcursul istoriei ei, una a urii și a crimei?[3]

De ce a-ți propune „să nu mori bou” este o îndatorire morală

Și, aici, stă la pândă drama democrațiilor. Toată lumea având drept de vot în virtutea unei prezumate egalități a indivizilor care aparțin speciei (egalitate reală a drepturilor, dar nu și a dotărilor pe baza cărora se fac judecățile), se poate întâmpla ca numărul imbecililor (educați și needucați) și al indivizilor orbiți de pasiuni funeste să fie mai mare decât cel al inteligenților capabili să se cenzureze afectiv. Rezultatul va fi o societate în derivă, în care cei inteligenți (și minoritari) vor suferi, laolaltă cu imbecilii și distorsionații afectiv (majoritari), efectele opțiunilor imbecililor și distorsionaților afectiv. Toată societatea, cu excepția răufăcătorilor rămași nepedepsiți (în această schemă nu e luată în calcul categoria ticăloșilor – a „răufăcătorilor”, potrivit nomenclatorului lui Cipolla –, adică a celor incapabili să calculeze cu binele celorlalți), va suferi de pe urma celor care decid și votează în concordanță cu o eclipsă totală sau pasageră a inteligenței. Altfel spus, democrația trebuie să-și asume ca pe un element fatal nivelul de înțelegere a lumii pe care l-a atins o societate. Iar când nivelul acesta este scăzut, căderea  minorității înțelegătoare în sclavia răufăcătorilor și a inocenților manipulabili este un rezultat scontat.

Concluzie – Ideea lui Dragomir că datoria față de ceilalți începe cu datoria pe care o ai față de tine însuți, formulată de el în maniera dezinvoltă a lui „ca să nu mor bou”, se întâlnește (dezvăluindu-și întreaga încărcătură morală) cu titlul celebrului eseu din 1915 al lui John Erskine, The Moral Obligation to Be Intelligent. Nu cumva, în tabla virtuților, trebuie să punem la loc de cinste inteligența? se întreabă Erskine. Dacă există o „virtute a inteligenței”, nu cumva complacerea în minorat și imbecilitate, cu iradierea ei negativă asupra tuturor semenilor tăi, este un păcat? Dacă e adevărat că binele și răul unei societăți depind în întregime de prostia și inteligența fiecărui membru al ei, atunci „ca să nu mor bou” devine un imperativ etic suprem. Și atunci vor fi totdeauna vinovate două categorii: 1.Cei ce ar fi avut condițiile intrinseci pentru a se dezbăra la timp de inocența acută (ignoranța existențială și politică), dar care n-au făcut nimic pentru asta. 2. Cei care au suferit „din mers” trauma deraiajului afectiv, pierzându-și, temporar sau definitiv, discernământul rațiunii.

Cu cât cantitatea de inteligență va fi mai mică într-un grup, cu atât toți membrii grupului (și cei inteligenți și nevinovați, printre ei) vor plăti un preț mai mare. De aceea, cu excepția imbecililor caracterizați, cu care nu e nimic de făcut (singura apărare imaginabilă este, după cum am văzut, să-i eviți pe cât îți stă în putință), o societate care-și urmărește binele propriu are ca supremă îndatorire să facă tot ce poate pentru a dezvolta inteligența membrilor săi. „Dragomirian” vorbind, orice putere are datoria publică (și obligația de a-și face din asta un program politic) de a crea condițiile pentru a ne împiedica „să murim boi”, adică de a înceta să fim manipulabili, devenind, dimpotrivă, apți să descifrăm semnele lumii.

În calea acestui deziderat se ridică, după cum am avut timp să aflăm în „anii tranziției”, un enorm obstacol: când puterea încape pe mâna răufăcătorilor bine organizați care-i manipulează pe imbecili sau care-i selectează pe cei mai proeminenți dintre ei, aliindu-se cu ei la guvernare, inteligenții devin neputincioși. Toate civilizațiile care s-au dus de râpă au devenit victima conjuncției letale dintre ticăloși și imbecili.

.

______________________________________

[1] Carlo M. Cipolla, The Basic Laws of Human Stupidity, Il Mulino, Bologna, 1988 (trad. română Legile fundamentale ale imbecilității umane, Humanitas, București, 2014) Trebuie precizat încă o dată că termenul „imbecil” la Copolla, ca și cel de „bou” utilizat, pornind de la Dragomir, în acest text este folosit strict constatativ și tehnic-descriptiv, chiar dacă faptul de a aparține acestei categorii nu e, desigur, un motiv de satisfacție. De altfel, cine ar recunoaște, odată încadrat aici, că face parte din această categorie? Pe de altă parte, însăși recunoașterea l-ar scoate automat din ea. De aceea, discuția privitoare la imbecili și imbecilitate nu se poate face niciodată ad personam, ci trebuie teoretizată numai în termenii fluizi și impersonali ai sociologiei. Altminteri, pentru că nu există cluburi ale imbecililor, e o chestiune de maturitate personală să identifici un imbecil și să te fereștui de el.

[2] Platon, cu exemplul copilului de sclav care, în virtutea alcătuirii sale genetice, are în el in potentia toată cunoașterea; Descartes, cu credința că orice ființă umană, rațională fiind, e capabilă să distingă adevărul de fals (le bon sens est la chose du monde la mieux partagée); Kant cu „conștiința în genere” (das Bewusstsein überhaupt).

[3] Vezi, de pildă, Kriminalgeschichte des Christentums („Istoria criminală a creștinismului”), 1986–2013, opera în zece volume a lui Karlheinz Deschner

Distribuie acest articol

142 COMENTARII

  1. @mariusip

    Caderea in primitivism e o posibilitate mai ales in conditiile crizei si suprapopularii. Lupta de clasa se ascute si multi predau armele pentru a-si asigura painea. Rezultatul este o decrepitudine morala accentuata care fura indivizii din tot spectrul social.

  2. Ma gandesc: cati dintre noi, cei care am citit frumosul articol, ne-am pus imediat intrebarea: „eu cum sunt, unde ma incadrez?” Cred ca ar fi fost primul pas. Apoi vin, eventual, comentariile.

    Gabriel Deliu, Rm, Valcea

  3. @mariusip

    Nu pot sa-ti raspund la invitatia ta. Nu cred ca sunt calificat sa lucrez in gradina. Formarea mea e tot in IT. S-ar putea sa nu faci o afacere buna daca ma iei si ma platesti la zi. Daca stabilesti o norma s-ar putea sa nu o pot duce la capat.

    Munca daca asigura subzistenta e ok. Nu e nevoie de mare lucru sa traiesti. Problema e cand ai familie, atunci lucrurile devin putin mai complicate si intr-adevar munca de gradina nu cred ca ajunge, asta desigur daca lucrezi pentru altcineva. Daca ai ceva pamant e posibil sa te descurci.

    Vremurile care se anunta pot relansa munca la gradina. Asta pentru cine iubeste libertatea …

  4. Poți ieși din condiția de „bou”, îți poți antrena mintea și te poți cultiva masiv rămînînd, în materie de judecată politică, în romantism bezmetic, fundamentalism ori un soi de ceață veselă. Faci performanță culturală și sfîrșești ca Sartre, bunăoară. Nici „Che” Guevara nu era taman „bou” (E suficient să citești The Motorcycle Diaries ca să vezi că omul era tare isteț și flămînd de calorii spirituale). Nu mai vorbesc de frisonul nazist al lui Heidegger, al cărui doctorand a fost Dragomir al nostru. E important, prin urmare, cantonamentul de bibliotecă, dar nu e suficient pentru a curăța omul interior de tentația politicului august (cu corelativele lui criminale) sau de imaturitatea (ce se ignoră ) a opțiunilor axiologice și electorale.

    • @ Vali
      Exemplele pe care le dai chiar asta sunt: exemple. Câteva, trei (bine că n-ai venit cu aberația cu Eliade și legionarii – cea mai crasă deformare la care Eliade a fost supus) care nu fac decât să confirme regula. Opțiunea politică greșită a unui „bou” este un efect al condiției de „bou”, nu cauza. Boul nu e „bou” fiindcă are opțiuni politice greșite, ci are opțiuni politice greșite fiindcă e „bou”. Un „bou” nu poate avea opțiuni politice corecte decât din întâmplare. Adică ne-asumate, ne-gândite („gândirea” de care vorbea Dragomir).
      Cel care a ieșit din condiția de „bou” „antrenându-și mintea și cultivându-se masiv”, cum spui, știe clar pe ce lume trăiește, nu mai poate fi inocent politic, în afară de cazul în care trăiește pe o insulă paradisiacă unde politicul e inexistent, sau trăiește într-o țară unde „boii” sunt minoritari și în nici un caz în funcții de conducere, iar cetățeanul e pe mâini bune fiindcă guvernul își face treaba și politicianul e ceea ce trebuie să fie prin definiție: un „public servant”.

      • Am priceput. Opțiunea „bovină” e, statistic demonstrabil, una smintită. Cînd e cea corectă nu e decît o chestie de hazard fericit. În schimb, aderența bezmetică a insului educat sau a cărturarului de elită e infimă statistic, se conturează ca excepție misterioasă și, iată, consolidează regula potrivit căreia cu cît ești mai instruit, cu atît ești mai imun la oferta politică toxică.

        M-am liniștit. Ma parole d’honneur…

        • Vali, eu nu prea știu ce este o „opțiune smintită”, nici ce este o „aderență bezmetică” (probabil că exemplele tale țin de varianta a doua de „bou” – „oamenii inteligenți care se prostesc în urma întunecării minții pe baze afective”). Dar cred că „opțiunea corectă” nu este deloc o chestiune de „hazard” (fericit” sau nefericit). Asta spuneam mai sus, că un om care înțelege pe ce lume trăiește își gândește și își asumă opțiunea politică, optează responsabil, „obiectiv” – cum spune domnul Liiceanu (și, firește, tocmai pentru că are fibră morală, nu poate opta pentru un „răufăcător”). Cred că într-o țară ca România nu-ți poți permite să fii ignorant politic – este parte din „ca să nu mor bou”…
          …Dar textul domnului Liiceanu nu era decât tangențial despre politic sau opțiuni politice.

          • @Lia

            S-ar putea înțelege defect, din ce-am scris, că fac elogiul rumegătoarelor, al trogloditului votant… Nici vorbă. E limpede, sper, pentru toată lumea că igiena și gimnastica mentală sunt necesare pentru a dobîndi maturitatea și luciditatea judecății politice. Există însă numeroase exemple (nu doar două, trei… À propos, Sartre și Heidegger nu sunt simple exemple, ci cazuri strigătoare la cer, derapaje la cel mai înalt nivel de rafinament intelectual) de creiere excepționale atinse de patologii grave ale calculului și gustului politice. (Dar García Márquez, Céline, Bernard Shaw, Aragon, Garaudy, Gorki etc. etc. etc. ? Ori, pentru a savura delirurile patriotice ale unui logician formidabil, recomand Gottlob Freges politisches Tagebuch) Spun, prin urmare, doar atît: e importantă cultura, exercițiul spiritual, estomparea „boului” din tine, însă judecata bună în materie de treburi politice e o achiziție ceva mai complexă, implică și un soi de talent moral, și un bun reglaj umoral, și un sănătos scepticism de acompaniament…

            • Vali, m-am liniștit și eu acum. Nu pentru că nu faci „elogiul rumegătoarelor” – era evident că nu. Ci pentru că îmi place portretul alegătorului perfect. Nu mă mai simt gândac kafkian…!
              Totuși, se poate face și o listă în oglindă celei scrise de tine: intelectuali care s-ar încadra în portretul de mai sus. Cred că sunt mult mai mulți decât ceilalți. Exemplele pe care le dai acum – ar fi de discutat fiecare în parte, fiecare e un „caz” (deși nu cred că aș putea susține o astfel de discuție, nu i-am studiat pe toți cei de pe listă. După cum nu l-am citit nici pe Cipolla cel citat de domnul Liiceanu). Dar cred că tot despre excepții vorbești, oricât de lungă ar fi lista. Majoritatea intelectualilor nu aleg greșit și nici măcar nu ezită, nu au rătăciri sau „frisoane” ca Heidegger, cum spui. Numai la noi, în România, lista ar fi impresionantă, majoritatea sunt acolo.
              … firește că și la portretul alegătorului perfect desenat de tine sunt excepții: cumnatul meu care locuiește în vârful muntelui, nu e foarte școlit și sublimat în atâtea distilerii spirituale, dar vede politic mai bine și e mult mai informat decât aproape toți prietenii mei din oraș, școliți etc, dar care refuză să se informeze – pe care de altfel i-am și pierdut, de-a lungul anilor, din cauze „politice”. Cum de el vede mai bine? Cum de mulți oameni care n-au „creiere excepționale” au văzut bine pericolul „ciumei roșii” întotdeauna – sau pericolul din „ciuma rozalie” pan-europeană de acuma?
              Cred că ține de informare, dar mai ales de fibră morală.

    • Ceea ce le lipseste boilor este capacitatea de a gandi logic!

      Am observat acest lucru in discutiile cu mai multe persoane, atunci cand puneam intrebari care necesitau o gandire “out of the box”: boii nu rationeaza pe baza de premize verificate (verificabile), ci isi incep rationamentul de la status-quo, uitand ca in logica formala “falsul implica orice”. Evident, premizele respective se structureaza cel mai ades intr-o doctrina preluata fara discernamant sau caveat-uri, si nici macar bine asimilata si bine „rumegata”.
      Mai mult, boiiii confunda necesitatile cu drepturile, “agresiunea” de opinie cu cea reala (deh, boiii au fost intotdeauna “politically correct” avant la lettre, din teama de a auzi adevarul despre ei insisi).
      Stiti care este argumentul irefutabil al boilor? El se reduce la expresia “Pai cum, dom’le, sa sustii o astfel de aberatie?”, si este folosit ori de cate ori discursul logic aduce atingere credintelor (fara legatura cu religia) inradacinate. Desigur, discursul este imbracat in cuvinte mari si optiuni aparent morale – atata timp cat de ele profita cireada, desigur – iar orice tentativa de a obtine un raspuns este contracarata de tot arsenalul de erori logice (logical fallacies) descris in lucrarile de specialitate.
      Si-atunci ne mai miram de derapajele stangiste ale societatii, sustinute abil de catre cei care mana cireada? Acestia sunt identic-boi, si nici macar vite de Kobe (sau hai, macar Black Angus), ca sa pretinda un loc favorizat pe pasune: marea majoritate sunt tot vite ordinare, si sunt murdare de aceeasi balega – doar cantitatea variaza!

  5. Vad ca sub o forma voalata distinsi domni si doamne la umbra discutiilor luminatoare si „inteligente” precum si a mingii ridicata la fileu de articol profereaza mitocanii la adresa semenilor cu o lejeritate care te face sa te uiti ca vitelul la poarta noua.

    • @VladB

      Daca „noi” si „ei” am trai in universuri paralele calificativele aplicate ar fi lipsite de sens (o rautate gratuita). Din pacate insa impartim acelasi habitat, iar cand „dobitociile” le comit preponderent ei, dar le platim preponderent noi, sa-mi fie macar permis sa exclam excedat „Bai BOILOR!”.

  6. Incredibil cata lume isi da cu parerea fara a fi citit cartea = fara a avea habar despre ce vorbeste Gabriel Liiceanu in acest text, de fapt.
    Cred ca am vazut doar trei comentarii in care comentatorii au aratat ca au citit si cartea lui Cipolla.

    Ignoranta/imbecilitate, domnule Cipolla, esti o adevarata muza, fie ca vrei sau nu…

    Cu adevarat genial. Sa inspiri fara a fi citit.

    • Repet- cu Cipolla aici se face o greseala; in primul rand de catre Dl Liiceanu insusi.

      Cipolla nu se refera la imbecili ci la prosti- cea mai periculoasa sub-speta umana.

      Nu prima lege a lui Cipolla ci ansamblul celor 5 legi ne prezinta problema Prostului
      la adevarata sa magnitudine. ideile sale nu pot fi fragmenate si scoase din context.
      Regret.

      Peter Gluck

  7. @iosiP

    E tentant pe de o parte si omeneste pe de alta parte sa-ti mai versi naduful. In practica gradul evolutiv al respectivului ramane neschimbat si incarcatura negativa si frustrarea raman la dumnevoastra.

    • Nervozitatea si dispretul meu nu se indfreapta atat catre boi – stiu ca acestia sunt „incremeniti in proiect” – ci catre stangistii suficient de evoluati pentru a comenta pe aceasta platforma, insa lipsiti de logica si de solutii economice realiste.
      Pentru detalii, va invit sa cititi – si eventual sa comentati – mesajul meu din 12/06/2014 la 15:00 (se afla exact deasupra reprosului dumneavoastra).

      • Toata lumea vrea sa traiasca. Cei pe care soarta ii avantajeaza nu vor sa care pe altii in spate, pe de o parte, pe de alta parte sufera pentru ca din cauza diferentelor intre oameni pe care ei le vad ca fiind insurmontabile si de care intr-un final vor sa se protejeze. Cei mai putin avantajati de soarta sau mai intelegatori gasesc ca toti trebuie sa aiba un loc sub soare. Aceste viziuni atrag dupa ele polarizarea societatii si a spectrului politic cu toata plaja de variatii.

        Binele intr-o societate se realizeaza oferind. Deschizi o usa, zambesti, esti amabil, impaciuitor, vii cu un sfat bun. Toate desigur fara sa astepti sa ti se intoarca inapoi. Cand sunt mai multi astfel de oameni se produc schimbari de anvergura.

        • Sunt de acord cu etica actiuneii de a oferi, doar ca atat cat pot, si cui cred eu ca merita!
          Atunci cand „ofer” – de fapt, sunt spoliat – cat vrea statul, si in favoarea cui vrea statul, parfumul etic dispare si reapare dreptul meu, perfect natural, de a-mi apara existenta.

          • Dumnevoastra ati vrea sa hotarati cine sa supravietuiasca si cine nu, asigurandu-va desigur prioritatea. Asta fac si restul oamenilor … sa stiti :) Singura nemultumire pe care o aveti pare sa fie Statul.

            O organizare centralizata privind anumite aspecte ale vietii umane este mai eficienta atat din perspectiva resurselor materiale cat si a celor umane. Desigur ar trebui sa fie la latitudinea individului unde anume doreste sa se situeze pe scara progresului tehnologic prin prisma contributiilor sale. The „well off” cum se spune ajung sa se gestioneze singuri fara ajutorul statului. Se ascund dupa ziduri inalte, o firma de paza privata si de acolo „ofera” supravietuire celor care nu ii sar gardul :))

            • „Dumnevoastra ati vrea sa hotarati cine sa supravietuiasca si cine nu, asigurandu-va desigur prioritatea.”

              Atata timp cat supravietuirea LOR se face pe banii MEI, desigur!
              Altminteri, m-as bucura sa supravietuiasca toti, doar ca pe baza a ceea ce ofera societatii.

              In rest, ca sa intelegeti mai bine ceea ce am scris, sunt oricand dispus sa ajut batranii ajunsi spre finalul vietii, fara resurse si fara rude care sa-i ingrijeasca. Motivul: acestia nu au ajuns in aceasta conditie din vina lor, nu mai au alta speranta in afara ajutorului meu (sau al alrora ca mine), si mai ales au muncit o viata pentru o societate care i-a abandonat.
              In schimb, nu sunt dispus sa ajut cei sapte puradei din fata casei dumneavoastra, pentru simplul motiv ca nimeni nu i-a obligat pe parinti sa-i aduca pe lume si unii dintre ei vor ajunge oricum infractori sau asistati social.

              In rest, pe scurt:
              – sunt dispus sa finantez cercetarea, dar nu salariile frectionarilor la stat;
              – sunt dispus sa finantez organizatiile caritabile, dar nu partidele politice;
              – sunt dispus sa finantez armata, dar nu biserica.

              Problema este ca nu finantez pe cine (si CU CAT) vreau EU, si pe cine (si CU CAT) vrea STATUL.

  8. Tema articolului este fascinanta in sens tragic.Cred ca ar fi necesar sa vorbim aici si despre Koalemos,zeul prostiei principalul autor al dezastrelor ne-naturale care ne au lovit in ultimii ani.

    Am incercat sa-i avertizez pe cititorii revistei Info Kappa inainte de Criza- in van. Info Kappa nu mai este accesibila pe Web dar textul in engleza este aici:

    http://egooutpeters.blogspot.ro/2011/01/stop-koalemos.html

    Prostia este o forta colosala care trebuie studiata cu seriozitate- in profunzime.

    Peter Gluck

  9. „când puterea încape pe mâna răufăcătorilor bine organizați care-i manipulează pe imbecili sau care-i selectează pe cei mai proeminenți dintre ei, aliindu-se cu ei la guvernare, inteligenții devin neputincioși”

    Incorect. Fatalitatea democratiei e ca cetatenii au aceeasi putere (prin dreptul de vot) la capacitati (de munca, de contributie, de creare de avutie etc) oricat de diferite. Inechitatea e garantata, manipularea e perpetua iar cel mai bun dintre sistemele posibile nu poate functiona prin ceea ce impune ci doar prin ceea ce lasa posibil. Ce lasa posibil e ca cei inteligenti si bine-intentionati sa influenteze mersul lumii, altfel decat prin mecanismele inerente democratiei. Asta, desigur, daca nu devin neputinciosi, tocmai atunci cand e mai mare nevoie de ei.

  10. Într-o vreme încercam să văd ce îmi aparține și mie din ceea ce îi aparține unui prost. Este un exercițiu benefic chiar dacă ar comporta, în unele cazuri, un risc. Voiam să aflu unde mă situez. Și nu prea eram dezamăgit în căutările mele. Privind la el ca într-o oglindă vedeam o umbră care îmi imita mișcările. Soluția găsită ca să scap de acest coșmar a fost să relativizez prostia. Și m-am simțit mai bine. Mi-e frică de prost pentru că are certitudini aflându-se întotdeauna în altă pătrățică decât cea care îi e destinată. Mi-e frică de răbdarea prostului pentru că la el este numai calculul unui om cu mintea odihnită. (Răbdarea fiind, altfel, o virtute) Prostul nu e niciodată bine intenționat, dar este extrem de viclean Prostul își disimulează perfect armele în intenții bune. Și este extrem de rezistent la schimbare. Când ți-o coace un prost, greu îți mai revii sau, poate, niciodată. Mi-e frică de prost pentru că nu sunt pregătit să mă apăr în fața lui. Uneori mi-e frică și de mine. Sunt un fricos.

  11. Mă grăbesc să-mi dau singur replica prin cunoscuta zicală: De ceea ce ți-e frică, de aia nu scapi. Dar cel puțin știu de unde plec, dacă e să plec undeva.

  12. Textul, legat de intrebarea autorului daca nu cumva exista doua tipuri umane, Cain-ii si Abel-ii, propune telul inteligentei in societate ca amortizor al rautatii lui Cain. I-ar disparea acestuia din urma mediul de propagare, ar fi incetinit la a face rau cu propriile maini.

    • Mi-e teama ca ati surprins esentialul. Din nefericire insa, democratia este un excelent accelerator al propagarii prostiei, beneficiind si de efectul „bulgarelui de zapada” (al masei critice), iar atunci cand societatea a atins necesarul de prosti, procesul devine ireversibil!
      In Romania s-a intamplat deja acest lucru, deci tot ce mai putem spera este sa luptam pentru propria supravietuire – individual sau, preferabil, ca aliati – si sa lasam prostii sa se distruga reciproc.
      Desigur, aceasta nu se poate face imbratisand conceptii etatiste, stangiste sau atitudini de tip „bleeding heart”. Cum? Desigur, lovind statul acolo unde-l doare – la buzunar!

  13. @iosifP

    Va incadrati perfect in categoria de care doriti sa va feriti.

    Din punct de vedere evolutiv se poate si mai bine. Deocamdata sunteti intr-un stadiu animal de dezvoltare. Umanitatea va e straina.

    • Posibil, doar ca ma furajez prin munca mea, nu prin a dumneavoastra. In schimb, nu sunt convins ca reciproca este valabila!
      Concluzia: eu sunt un bou autofinantat pe cand dumneavoastra sunteti un om incapabil.

      Chiar nu va este jena sa apelati la munca boului de iosiP ca sa va tineti in viata superioara umanitate?

  14. Faceti o presupunere gresita. Echivalati umanitatea cu banii. Interesanta viziune :) si poate putin simplista. Ar trebui sa va taxez pentru discutiile care le purtam dar ar fi o risipa inutila de bani intrucat nu intelegeti nimic din ele. Pacat …

    • Umanitatea implica, in primul rand, libertate, conditionata de respectul fata de libertatea celorlalti.

      In grupul de maimute masculul dominant ia bananele culese de celelalte maimute, si le bate daca acestea incearca sa le pastreze. Doar ca maimutele nu sunt oameni!
      In societatea moderna statul ia banii castigati de cei care produc, si ii arunca in inchisoare daca acestia incearca sa-i pastreze. In schimb, pretindem ca suntem oameni!

      In grupul de maimute masculul dominant isi ucide uneori rivalul, pentru a ramane singurul cu acces la reproducere. Doar ca maimutele nu sunt oameni!
      In societatea moderna exista nenumarate cazuri in care conducatorii isi ucid oponentii*, pentru a ramane singurii cu acces la privilegii. In schimb, pretindem ca suntem oameni!
      * Vedeti, intre altele, comunismul!

      In grupul de maimute maimutoiul-sef are o „curte” de maimute subordonate, care nu fac nimic altceva decat sa-l purice – acestea primesc hrana fara a culege. Doar ca maimutele nu sunt oameni!
      In societatea moderna statul are o sleahta de functionari, care nu fac animic altceva decat sa-l serveasca – acestia primesc salarii fara a produce. In schimb, pretindem ca suntem oameni!

      Ma opresc aici, nu inainte insa de a lamuri doua chestiuni:
      1. Banii nu reprezinta un scop in sine, ci doar un mijloc de schimb pentru a obtine (si a echivala) produsele si serviciile care ne ofera o viata mai buna. Un mic studiu al subiectului (inclusiv al modului in care statul descurajeaza economia si investitiile) v-ar fi de ajutor.
      2. Discutiile avute au fost voluntare (asa cum ar trebui sa fie si compasiunea umana). Intrucat nu ati fost fortat sa-mi raspundeti nu aveti dreptul sa ma taxati. Oricum, ramane de stabilit care dintre noi a fost prestatorul de servicii si care a fost consumatorul. Si mai ales care dintre noi a manifestat logica in gandire (trasatura exclusiv umana) si care s-a limitat la sentimente (trasatura existenta si in regnul animal).

  15. @iosifP

    Va proiectati problemele cu statul asupra mea …

    Avand in vedere viziunea mercantila la care reduceti relationarea umana precum si lejeritatea cu care va arogati drepturi si emiteti judecati cu privire la supravietuirea semenilor precum si a competentei acestora in timp ce va exhibati frustrarile legate de relatia cu statul emitand in acelasi timp judecati si presupuneri prin care incercati sa ma jigniti doar pentru simplul fapt ca m-am angajat in discutii cu dumnevoastra.

    Libertatea de a ma angaja in discutii imi apartine in ceea ce ma priveste, desigur nu pot sa controlez celalalt capat. Daca dumnevoastra considerati ca orice comportament este ok si ca celalalt este liber sa-l suporte sau nu, eventual parasind campul discutiei cand lucrurile degenereaza … Poate sesizati asemanarea intre ceea ce faceti si comportamentul primatelor pe care l-ati descris. Asta ar fi in beneficiul dumnevoastra evolutiv. Un beneficiu imposibil de cuantificat in bani si pe care nu ati avea cum sa-l rasplatiti. Este pur si simplu un dar.

Dă-i un răspuns lui R van F Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carti noi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mastile-zeului-mastile-zeului-vol-i-1651660196.png

Editura Trei publica primul volum din monumentala lucrare a lui Joseph Campbell, Măstile zeului. Acest prim volum, în editie cartonată, este dedicat mitologiilor primitive. Al doilea volum va fi despre mitologiile orientale. Puteti cumpăra de la Bookfest această carte cu o reducere de 30 %.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro