marți, octombrie 20, 2020

Căderea din Rai

Ora unsprezece o știu după bătăile clopotelor bisericilor din apropiere, ora douăsprezece după liniștea care se lasă peste cartier. În mijlocul fiecărei zile, timp de o oră, aud doar păsările, sunetul tacâmurilor și al propriei respirații. Teoretic, e liniștea la care am visat. Practic, e un fenomen pe care mintea unui om care a trăit într-un oraș mare din România nu știe neapărat unde să îl așeze, așa încât face cu el ce poate. Lipsa stimulilor specifici normalului pe care eu îl cunosc, sub semnul căruia m-am format și cu care mă confund pe alocuri, îmi provoacă un firav dar real sentiment de neliniște. Îl ignor, gândindu-mă că face parte dintr-un proces mai amplu pe care nu îl pot încă înțelege pe deplin, dar care mi se va revela la momentul potrivit – ceva ce unii ar putea numi adaptare.

Pe raftul de lângă ușă stau câteva plicuri albe, plicul standard în care primești facturi, înștiințări, documente oficiale, mai tot ce trebuie făcut, plătit, luat la cunoștință. Aici, Poșta are valoare contractuală, însemnând că orice ți-a fost trimis pe această cale se consideră a fi informare oficială. Îmi trec degetele pe deasupra lor, răsfirându-le ușor, fără intenția de a le deschide – o încercare timidă de împrietenire mai degrabă. Printre ele, un plic din hârtie embosată, cu margini aurite, mă face să îmi abandonez gândul inițial. Elin, bătrâna de 76 de ani care locuiește în clădirea de vis-a-vis, mă invită de joi în două săptămâni la ceai. Locuiesc aici de câteva luni iar ea este unul dintre puținele mele contacte. Desfac setul de corespondență cumpărat anume pentru astfel de ocazii și răspund, în cerneală, că urmează să onorez invitația.

E joi, ora trei fix și mă aflu în fața apartamentului bătrânei. Pe geamul holului se vede clădirea în care locuiesc și îmi trece prin gând să plec înapoi acasă. Rămân mai mult dintr-un sentiment de responsabilitate, același de dinaintea unui examen. Elin deschide ușa, ne zâmbim larg, îi întind cutiuța cu ciocolată locală, decorată cu o panglică și câteva flori din mătase. Ne așezăm la masa pe care este așezat ceainicul, acoperit cu o husă, o prăjitură întreagă, pe o farfurie cu picior, ceșcuțe, cleștișori, farfurioare, furculițe și alte mărunțișuri. Îmi spune că a făcut ceai negru și mă întreabă dacă prefer să îmi toarne laptele peste ceai sau ceaiul peste lapte.

Vorbim puțin despre ea, despre viața mea aici, despre faptul că ea a deținut o companie de turism și a locuit, printre altele, timp de douăzeci de ani, în Africa de Sud. Despre mama ei care a venit din partea franceză a țării și care nu s-a adaptat niciodată în cea germană. Conversația noastră ajunge, inevitabil, la România. Îmi povestește cum au privit Revoluția la televizor, cuprinși de emoție – „Ne uitam, și ne gândeam că nu veți ști ce să faceți cu libertatea voastră.”

Trăiesc o reacție intensă la o remarcă pe care o consider a fi cel puțin o nedreptate, dacă nu o răutate. Obrajii îmi ard și pentru câteva minute fac eforturi să fiu prezentă în conversație. Să fie asta dezamăgire ori furie? Este oare posibil să fi fost chemată aici pentru a fi educată asupra propriei istorii? Este oare posibil ca libertatea interioară să nu aibă, în lumea astalaltă, valoarea pe care eu i-o atribuisem? Toate acestea se evaporează însă în același tempo în care se și nasc, pentru că în Rai nu se plânge, nu există dezamăgire și nici furie. Plânsul, frustrarea, dezamăgirea, furia sau suferința au rămas dincolo, ca parte din contractul pe care l-am făcut cu mine însămi, înainte de plecare.

De-a lungul anilor am revizitat constant acea zi în care mi-am văzut casa prin fereastra de vis-a-vis, în care mi-am văzut istoria prin ochii celor care au trăit-o indirect. Acum știu că, în acea după-amiază de joi, Elin mi-a vorbit despre libertatea ei, o libertate aplicată, care se definește prin proceduri, reguli, asumare, respectare, program, protocoale, educație financiară, autonomie și alte astfel de lucruri care nu se negociază și nu se pun la îndoială din simplul motiv că sunt parte din fibra societății, într-atât încât se confundă cu identitatea locuitorilor. Lucruri care, pentru un popor forțat timp de decenii să respecte, fără drept de apel, protocoale strâmbe, dezumanizante, se pot simți, în mod paradoxal, ca o lipsire de libertate. Iar libertatea noastră nu putea fi altfel decât deplină pentru a putea hrăni încercarea mistuitoare de răzbunare a trecutului.

Tentația de a crede că cea mai scurtă cale spre armonizarea lumii interioare cu cea exterioară este schimbarea locului în care trăiești este reală și justificată, fiind supusă, în același timp, granițelor unei tentații. Odată stabilită în afara României, m-am confruntat cu propria limită, cea reală și nu cea teoretică. Lucrurile nu s-au aranjat în mod organic iar eul meu născut în altă parte nu m-a așteaptat, cuminte, în casa cea nouă. Întâlnirea cu limita a declanșat însă etapele specifice unui doliu, și m-a lăsat jelind o experiență pe care o hrănisem intens în anii dinaintea plecării, dar care, evident, nu s-a materializat niciodată în acea formă absolută. E drept, o perioadă m-am blocat în negare, refuzând să accept starea de fapt și trăind cumva prin opoziție. Timpul m-a sleit însă de energia necesară unui astfel de trai, m-a înmuiat și mi-a ușurat tranziția către ceea ce este, în esență, un laborios proces de învățare.

Privind acum în urmă, nu cred că un alt scenariu ar fi fost posibil – eul meu închipuit trebuia să trăiască deplin, pentru a face posibilă desprinderea. Mutarea în altă țară te lasă fără confortul imaginat al acelei vieți care ar fi putut fi, fără o categorie de motive care să justifice un anumit grad de retragere din propria viață – la noi nu se poate. Mi-a rămas însă o viață aplicată, nu la fel de intensă, dar cumva mai aproape de un soi de echilibru.

E seară și din nou liniște. Postul național de televiziune transmite principalul grupaj informativ al zilei. Într-un studio steril, prezentatoarea poartă un costum croit în linii impecabile iar din tunsoarea dreaptă, tăiată la nivelul umerilor, nu i se mișcă un fir. Dezechilibrele vizuale de orice fel sunt practic inexistente. Totuși, cum natura umană găsește mereu o cale să își facă loc, chiar și într-un mediu controlat sau poate mai ales acolo, într-unul dintre cadre, lumina reflectoarelor se odihnește pe chipul femeii suficient cât să i se vadă cercelul rotund, cu piatră strălucitoare, din nara dreaptă. Îl văd ca pe un semn de rebeliune, o încercarea stângace de a mima un anumit grad de relaxare care o transferă instant în sfera familiarului. Acum îi observ, pe alocuri, emoțiile sau ezitările, respirația care uneori nu o ascultă și mâinile împreunate pe birou, a căror degete se caută unele pe celelalte.

Închid televizorul și îmi imaginez că astăzi i-aș putea povesti lui Elin cum, privind știrile locale, am simțit o puternică emoție la gândul că, în fapt, nu suntem chiar atât de diferiți. Cu toții vrem să ne cucerim libertatea, îndreptându-ne spre ea, e drept, de multe ori, din sensuri diferite.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Elin mi-a vorbit despre libertatea ei, o libertate aplicată, care se definește prin proceduri, reguli, asumare, respectare, program, protocoale,

    Ieri am cazut cu bicicleta, mergeam repede, ploua, era vale destul de abrupta, masinile stateau la un semafor pus in fata unui santier. Am intrat pe trotuar, nu era tipenie de pieton, la un moment dat a trebuit sa reintru in carosabil, era o bordura inalta, am cazut. Picant ca la coada de masini se afla si nevasta in masina ei si a vazut toata scena.
    Ce legatura are povestea mea cu povestea de Duminica a Laurei!? Pai are! Uneori ma simt sufocat, apasat, inghesuit de reguli, procedee, protocoale si simt nevoia sa evadez, fie chiar cu bicicleta. De departe e frumos sa vezi ordine, curatenie, disciplina dar cind le traiesti zi de zi te face sa te simti un nimeni, ma simt extrem de bine in Franta, Romania, Italia, Spania tari unde ordinea nu e privita chiar asa de ingust.
    Asa ca ginditi-va ce va doriti, libertatea germana e a unui lagar de munca.

    • Nimeni nu mai este liber, nu mai exista spatii libere in care ne putem retrage cum a fost cu 20 – 30 de ani in urma.
      „Securitateta si STASI” de pe vremea comunistilor o purtam de buna voie si nesiliti de nimeni, cu noi, in buzunar.
      Numarul camerelor de supraveghere este imens, numarul pozelor, a filmarilor pe care nici nu stim ca aparem nu-l putem evalua, datorita recunoasterii faciale si a telefonului mobil putem fi gasiti si ” in gaura de sarpe” atunci despre care libertate tot discutam, pt mine libertatea a murit de mult.
      Sumtem sufocati si nu putem evada doar o data cu disparitia fizica sau o luam razna si ajungem caz patologic, atunci oricum nu mai conteaza.

      • cam asa ! unde sa mai „evadezi” cind militianul si a instalat „tehnologia” la coltul strazii sa te prinda fara rovinieta (a propos ati deslusit sensul acestei scamatorii ? ) cind iti scoti boii din ograda. vine fonciirea peste tine nea ilie, si n o poti fenta, ca google map ti a scanat si godacii din cotet. stiti ce n a reusit „technologia” ? sa i numere ouale si casele lui nastase, banii lui basescu, udrea si cocos, metrii patrati ai domeniului lui oprisan, kilometrii de borduri videanu&comp, diplomele lui ponta si ciordache, tonele de ceasuri ale lui vanghelie sau posetele vuiton ale ebei. in rest justitia si militia vegheaza neobosit la linistea si siguranta dvs !

  2. „timp de douăzeci de ani, în Africa de Sud. Despre mama ei care a venit din partea franceză a țării”. Bizara afirmatie. Partea franceza a Africii de Sud? Au migrat multi hughenotii in Africa de Sud dar n-au creat nici o parte franceza. Si nici una germană nu cred sa fi existat. Posibil ca interlocutoarea autoarei sa se refere la Cameron.

    • Corectura: Camerun nu Cameron.
      Cred ca autoarea confunda libertatea cu limitele sociale. Cand te muti intr-un alt sistem apar noi limitări care te condiționează diferit. Le acccepti si pari liber. Nu le accepti si traiesti in frustrari, o nemulțumire continua si esecuri. Prețul plătit de un emigrant este de a accepta fara cracnire noile limite sociale care „nu se negociază și nu se pun la îndoială din simplul motiv că sunt parte din fibra societății”. Acum multi ani am fost la un restaurant din Alemania invitati de un nemat, proprietar al unei firme destul de prospere, care ne spunea ca in week end-ul anterior fusese acolo cu sora sa si impartisera nota de plata. De ce ne-a spus ultimul detaliu nu știu (poate pentru a reliefa ca acum ne plătește el nota de plata). Am ramas stupefiat, asa ceva nu mi-ar fi trecut prin cap, dar asta făcea parte din limita sociala, normalul unei societati pe care este greu sa- accepti. Nu sunt convins ca asta este libertatea cu care as putea sa ma obișnuiesc. Citind acest text depistez o unda de nostalgie, autoarea observa cu amărăciune ca si-a dobândit libertatea „aplicată” si si-a descoperit propriile limite si asta numai pentru ca alt sistem i le-a impus.

    • Se referă la Elveția, nu la Camerun. Am observat și eu o chestie interesantă la teutonii care merg la cîrciumă, adică de cîte ori se plătea nemțește, majoritatea erau vegani la dietă și băgau o salată cu o supică și multă apă. Cînd plătea firma, aceeași vegani deveneau carnivori și o treceau pe friptane angus, languste, creveți king stropite cu Bordeaux și Medoc 1er Grand Cru Classé. Adio cură de slăbire, la revedere apă chioară, auf wiedersehen supă cu găluște! Extrem de ciudat, comportamentul lor cînd dădeau de mocangeală și mîncare pe daiboj se schimba brusc și deveneau toți români!

  3. „Capital social” numesc sociologii un set de valori implicate aici…. Chiar citesc o carte a lui Fukuyama, Marea Ruptura, Humanitas 2002,The Great Disruption este titlul original. V-ar raspunde la multe dintre intrebari !
    Chiar nu v-am inteles supararea : oare chiar am stiut ce sa facem cu libertatea castigata ?

  4. Nu poți să fii liber dacă spiritul se află dependent de domeniul material atât de mult. Gesturile umane si tot felul de efecte ale materiei nu îți vor da o percepție spirituală adevărată. Cum să cazi din Rai când nici nu te afli acolo, și de ce ai cădea dacă ai fost acceptată deja, această stare de Rai este un cadou nu ceva dobândit prin muncă. Raiul nu este un acord de compromisuri intre tine și Dumnezeu. Adam a avut o singură regulă de respectat. El n-a căzut din Rai ci a fost invitat să plece din grădina Edenului. Dumnezeu nu l-a abandonat ci i-a făcut haine de piele la plecare și a avut grijă de el pentru câteva sute de ani deși Adam nu merita acea dragoste. Cine e părinte știe cum e când pleacă copiii de acasă. Cine se poate face iubit datorită efortului personal? Cine crede așa, se află deja stăpânit de mândrie și nu mai are ce căuta în Rai, terbuie să accepte un mântuitor care a plătit pentru erorile din viața acelui individ și să-L accepte ca stăpân spiritual.

  5. O anumita nostalgie, cu motive feminine :-).
    As indrazni sa spun ca liberatea se desavarseste doar daca isi croieste si o parte estetica.
    Mi-a placut atmosfera.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Laura Munteanu
Laura Munteanu
Laura Munteanu este artist și ilustrator stabilit în Zurich. Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București a scris, după terminarea facultății, pentru diverse publicații, acoperind teme dintre cele mai variate. După o lungă pauză a revenit la scris, propunându-și o analiză cu note personale a diferitelor aspecte ale vieții petrecute în afara României. În momentele de liniște scrie poezie, și se bucură că poate contribui la comunitatea internațională, vibrantă, a poeților contemporani.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Cu tancul în lanul imposturii educaționale

Nu am vorbit despre partea educațională a cazului Baranga până nu mi-am luat cele mai bune informații pe care cineva, cu excepția...

Ușurel cu autostrada americană pe scări

Săptămâna trecută, presa românească formală și informală ne-a umplut de “Breaking News” despre un Proiect de infrastructură uriaș: Americanii vor construi o cale ferată și...

Lumea se schimba : let’s be smart

Un post de televiziune mi-a cerut părerea in legătura cu intenția autorităților de a conecta toata populația României la conductele de gaz...

Pelerinaje și epidemii

Haridwar, localitate aflată în nordul Indiei, pe malul Gangelui, este centrul celui mai mare eveniment religios din această...

Legalitate și meritocrație. Despre travaliul nașterii unei noi clase politice

Cred că este pentru prima oară în ultimii 30 de ani când simt că ceva cu totul diferit se prevede pe scena...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.