vineri, martie 29, 2024

Căderea în trecut: Partidul Comunist Chinez la 100 de ani

Regimul de la Beijing sărbătoreşte în luna iulie centenarul comunismului chinez. Fastul pregătirilor şi intensitatea propagandei sunt fără precedent, doar că exact în perioada asta imaginea Chinei s-a erodat serios în Europa şi pe glob.

Liderii Chinei comuniste au apăsat până la podea pedala triumfalismului de partid şi de stat de vreo jumătate de an încoace, în aşteptarea marelui moment 23 iulie, când Partidul Comunist (PCC) împlineşte 100 de ani de la înfiinţare (la vreo trei luni după cel românesc, cum ar veni). În cinstea evenimentului s-au îndeplinit cu anticipaţie planurile cincinale, cum ar fi acela de eradicare a sărăciei, obiectiv extraordinar declarat îndeplinit în februarie[i]. A sporit cadenţa filmelor patriotice, defilărilor, concursurilor tematice de muzică şi poezie, olimpiadelor şcolare de marxism şi istorie a Armatei Populare sub conducerea glorioasă a lui Mao, după un tipic pe care ni-l amintim şi noi foarte bine din vremurile dinainte de ’89. Oraşele şi satele s-au umplut de bannere roşii cu partidul şi conducătorul iubit.

Secţia de agitprop a lansat primăvara asta o nouă versiune a Istoriei Scurte a PPC, lucrare clasică în tradiţia sovietică, doar că una mai agresivă şi ideologizată decât precedenta, estompând erorile lui Mao şi intensificând cultul personalităţii actualului lider Xi Jinping, consacrat de trei ani drept preşedinte fără termen limită (pe viaţă), care ocupă cam un sfert din volum. Tonul a devenit mai apăsat şi naţionalist, iar asta e important pentru că lucrarea e bibliografie obligatorie în şcoli, programa trebuind să fie ajustată în consecinţă.

Este descurajat turismul în afara ţării (oricum dificil în pandemie) şi încurajat în schimb turismul roşu[ii], adică vizitarea organizată a locurilor simbolice din vremea războiului civil şi a Marşului cel Lung, unde comuniştii au luptat şi au înfăptuit chestii supraomeneşti, în luptă şi muncă patriotică (majoritatea episoade fake, desigur, după cum bine ştim că e felul acestor poveşti agitprop). Traseele sunt aprobate oficial iar grupurile de şcolari sau colectivele de oameni ai muncii sunt încurajate să îmbrace uniforme de epocă. Turismul roşu este pe de altă parte şi o formă de a stimula economia din zonele rurale şi sărace din centrul Chinei, aflate departe de coasta de est industrializată, pe unde armata ţărănească a lui Mao a purtat mare parte din bătăliile ei legendare.  

Toate semnele confirmă noua orientare pe care PPC sub preşedintele Xi o impune societăţii: patriotism, limitarea libertăţii de exprimare, unitate în jurul partidului, ortodoxie maoistă în plan cultural. Dezastrele sociale inginerite de Partidul Comunist sub conducerea lui Mao (Marele Salt Inainte, Revoluţia Culturală) nu mai sunt nici măcar voalat asumate în noua ediţie a Istoriei, ci sunt calificate drept idei corecte în principiu dar eronat aplicate de sabotorii din interior, mână în mână cu cei din afară. Pe scurt, în China Populară are loc o adevărată cădere în trecut.

Programul nolui Mao

De când a ajuns la putere, în 2012, secretarul general al PCC şi actual preşedinte Xi Jinping a schiţat treptat o agendă ambiţioasă, rezumată în câteva puncte explicit legate de Centenarul sărbătorit luna viitoare:

  1. Atingerea până în 2021 a “obiectivului secolului” de a avea “o societate moderat-prosperă”;
  2. Eliminarea sărăciei extreme, în special în zona rurală, legată şi de accesul la educaţie şi sănătate;
  3. Transformarea Chinei comuniste într-o putere spaţială şi “putere globală a internetului”;
  4. Toate acestea sunt puse sub umbrela “Chinese dream” (pastişă după American Dream), lozinca asociată de asemenea cu programul politic al lui Xi.
  5. În plan extern s-a lansat “proiectul secolului” numit Belt and Road[iii], menit să încercuiască planeta cu infrastructură critică de transport.

Ţintele 1 şi 2 tocmai au fost declarate atinse, cum spuneam, inclusiv prin statistică creativă şi mutarea porţilor pe teren în timp meciului: circulă multe poveşti despre comunităţi rurale mutate forţat în blocuri şi programe sociale-Potemkin, în care oamenii prezentaţi ca exemplu în media sunt altceva decât în realitate iar decorul festiv e strâns imediat după ce pleacă echipele TV, realizările rămânând pe hârtie. Am trecut şi noi prin asta şi nu e greu să ne imaginăm cu merge treaba.

Misiunea spaţială pe Marte o certă realizare tehnică, după cum o arată seria de poze spectaculoase trimise de acolo de roverul chinezesc, deşi de ea s-a vorbit mai puţin publicului până când autorităţile s-au convins că totul merge conform planului, de teama ca un eşec să nu strice marea sărbătoare.

Controlul internetului e de asemenea un succes în sensul reflexelor istorice ale PCC, anume de a izola cetăţeanul chinez de restul lumii, de a cenzura strict conversaţiile libere între oameni şi de a deveni un exportator de tehnologie de supraveghere socială către numeroase regimuri la fel de autoritare, dar mai puţin capabile tehnologic, din lumea a 3-a.

Neo-maoismul suplimentat cu naţionalism, impus de Xi Jinping partidului şi propagandei de stat, a reprezentat o surpriză pentru observatori şi străinii prezenţi în China. În primul rând pentru companiile multinaţionale occidentale, care trebuie să accepte constituirea de celule de partid în interiorul sucursalelor lor, pe baza egalităţii legale de tratament pe care chiar ele au cerut-o în negocieri! E în plină expansiune Frontul Unit, organizaţie paralelă care se ocupă de mobilizarea, înregimentarea şi supravegherea ne-membrilor de partid, în ţară dar şi în diaspora[iv].

Pe scurt regimul e tot mai încrezător în forţele proprii iar şurubul ideologic se strânge. Revenirea la eroizarea lui Mao şi blocarea oricăror dezbateri care se abat de la linia oficială, calificate drept “nihilism istoric” şi reprimate drastic, au rolul de a şterge din mintea tinerelor generaţii amintirea dezastrelor produse de fostul dictator megaloman, într-un moment în care un alt lider cu simptome de megalomanie conduce ţara. Iar de aici încolo lucrurile devin chiar periculoase deoarece, pe acest fond de cenzură şi discurs revanşard, lumea suspectează că pe agenda lui Xi există şi un punct nr. 6, deocamdată nerecunoascut oficial: “anularea moştenirii coloniale”.

Aceasta e eticheta, bazată pe un semi-fake istoric, dată de Beijing procesului de aducere la sânul patrie-mamă a teritoriilor necontrolate de PCC, anume Hong Kong (obiectiv în mare parte realizat prin încălcarea promisiunilor de tip o-ţară-două-regimuri) şi Taiwan. Dar cum Republica China – denumirea oficială a statului democratic, pluralist şi prosper Taiwan – nu dă deloc semne că doreşte să se alipească Chinei Populare, ci dimpotrivă îşi consolidează independenţa economică şi identitară de facto, s-a creat în Asia de Est o sursă de tensiune şi instabilitate extremă. Asta ca şi când problema Coreei de Nord, veche de peste jumătate de secol, n-ar fi fost o bătaie de cap suficientă. În anul 2021 au avut loc cele mai mari etalări de forţă armată ale Beijingului contra Taiwanului, cu exerciţii navale în apropierea coastelor şi incursiuni ale aviaţiei care să testeze reacţia Republicii, dar în special a marelui ei aliat, SUA. După cum scrie în Foreign Affairs o analistă de la Stanford, “pentru prima oară în trei decenii, e vremea să luăm în serios posibilitatea ca China că recurgă la forţă pentru a-şi încheia războiul civil vechi de aproape un secol”[v].

Partea goală a paharului

Acest marş triumfal, devenit memă în mass media globale, şi îndepărtarea geografică de noi fac ca europenii să nu realizeze că Republica Populară Chineză este o ţară destul de sărăcuţă şi extrem de inegală, cu probleme mari de guvernare, acoperire a teritoriului cu servicii de bază ori chiar, paradoxal, colectare de date (ceea ce s-a văzut în prima fază a pandemiei).

Pandemia Covid neplanificată a fost transformată, după momentele iniţiale de derută şi spaimă de la începutul lui 2020, într-o ocazie de a practica o diplomaţie agresivă a vaccinurilor şi a demonstra încă o dată cetăţenilor chinezi cât de indispensabili pe glob sunt conducătorii săi. În ciuda calităţii îndoielnice a serurilor şi materialelor sanitare produse de firmele chinezeşti, precum şi a faptului trecut sub tăcere că vaccinarea în China merge încet, cu dificultăţi, operaţiunea Covid-2020 e considerată un success pentru că a permis drapelului PCC să fluture peste tot în lume, inclusiv în unele state UE[vi].

Propaganda este foarte importantă, atât internaţional cât şi în plan intern, pentru că abate atenţia de la o lecţie crucială a pandemiei Covid: reglementările de siguranţă şi calitate în agricultură şi alimentaţie există în China, dar aplicarea lor e afectată de lipsă de capacitate administrativă şi corupţie pe scară largă. Guvernul din Beijing nu doar că ascunde partenerilor externi ce s-a întâmplat cu adevărat în Wuhan – realitatea este că nu ştie exact nici el însuşi! Rutina birocratică într-un stat comunist face ca informaţia să fie distorsionată între nivelurile ierarhice, fiecare şef manipulând-o ca să se ferească de sancţiuni şi în direcţia ţintelor solicitate de sus. Paradoxul e că o ţară super-tehnologizată şi care aplică recunoaştere facială minorităţii uigure nu are capacitatea să asigure monitorizarea sănătăţii publice sau a standardelor de calitate pentru produsele alimentare. De exemplu la vânzarea de animale vii, despre care nu are date fezabile.

Deşi are internet suveran, trenuri de mare viteză şi modul de cercetare pe planeta Marte, China e cu 20% mai săracă decât România în cifre absolute (PIB/cap la preţuri curente) şi cu aproximativ 50% la paritatea puterii de cumpărare, iar ecartul creşte, nu scade: vezi graficele din pagina următoare[vii]. Asta arată că dincolo de barajul de propagandă viaţa e grea pentru cetăţeanul de rând, preţurile mari iar sărăcia sub regimul socialismului Potemkin, destul de răspândită.

Curios, după 100 de ani de comunism şi şapte decenii de guvernare neîntreruptă a PCC, inegalitatea veniturilor în China este printre cele mai ridicate din lume: indicele Gini e 0.46, faţă de 0.36 în România, nivel considerat oricum cam mare pentru o ţară europeană, motiv pentru care ne şi autoflagelăm adesea. Simpatizanţii occidentali ai regimului de la Beijing nu reuşesc deloc să explice de ce un partid care se declară radical de stânga şi are monopolul puterii netulburat de 70 de ani nu a reuşit să asigure cetăţenilor condiţii mai bune de viaţă, nici înainte, nici după reformele de piaţă introduse sub Deng Xiaoping.

Apartheidul legal care separă populaţia cu buletin de oraş de cea născută la sat crează discriminare în accesul copiilor la şcoală şi în accesul tuturor la asistenţă medicală, servicii rudimentare în regiunile sărace din interior. Sistemul de pensii e de asemenea schematic şi nu acoperă cetăţenii chinezi de rangul doi, care   s-au născut unde nu trebuie, iar politica stupidă de limitare a naşterilor (maxim un copil până în 2016, apoi doi copii până anul ăsta, când s-a dat voie la trei copii de cuplu) a creat o mamă a crizelor demografice care va lovi în viitor, când populaţia va îmbătrâni rapid.

La aceste probleme structurale s-a adăugat în 2020-21 o evidentă pierdere de influenţă şi reputaţie publică pe plan global, multe ţări devenind sino-sceptice în urma stridenţelor propagandistice din pandemie şi agresivităţii manifestate moi nou de diplomaţia chineză. Concurând frenetic între ei ca să pară care mai de care mai zelos pe noua linie patriotică trasată de Xi Jinpig, efect perfect explicabil pentru cine înţelege cum funcţionează un asemenea regim, oficialii chinezi s-au întrecut în “wolf warrior diplomacy”, după numele unui blockbuster patriotic în stilul Rambo.

De fapt surpriza ar trebui să fie doar pentru cei care încă trăiesc cu imaginea iluzorie a unei Chine conduse de strategi înţelepţi care chibzuiesc lucruririle pe termen lung, ca în jocul de Go, şi au capacitate nelimitată de a-şi aplica planurile, fără să realizeze cât de haotic, facţionalist şi imprevizibil a fost întotdeauna PCC, ca orice regim comunist dealtfel. Acest efect de auto-iluzionare al europenilor în privinţa Chinei populare l-am comparat în altă parte cu un soi de Orientalism pe dos, de nivel 2.0[viii].

Chiar şi aşa, imaginea Chinei în ochii occidentalilor a suferit o înrăutăţire dramatică în ultimul an şi ceva. Percepţia negativă a publicului european s-a accentuat exact în acele state europene cu care Beijingul are relaţii economice importante (Germania, Franţa, Marea Britanie, Suedia) după cum o arată graficul de mai sus[ix]. Pentru majoritatea publicului european China este azi mai curând un rival (52%) decât un partener (31%), o schimbare de atitudine importantă. Semnarea tratatului economic cu UE în ultimele zile ale lui 2020, la insistenţele vădite ale cancelariei germane, a deranjat nu doar restul clasei politice din Uniune dar şi comentatorii ori publicul larg, care au fost unanimi în a spune că nu era momentul pentru aşa ceva, date fiind agresiunile anti-democratice ale Beijingului în Hong Kong şi contra propriilor cetăţeni musulmani din provincia Xinjiang.

Sancţiunile individuale impuse unor membri ai Parlamentului European şi academici de pe continent reprezintă o călcătură hotărâtă în străchini, reducând şansele ratificării tratatului EU-China. Boicotul zgomotos şi naţionalist în China al firmelor Adidas, Hugo Boss ori H&M, evident încurajat de autorităţi – fără binecuvântarea regimului nu pot avea loc asemenea campanii online – şi ameninţările directe[x] contra unor jurnalişti şi politicieni din Suedia ori Cehia din partea ambasadorilor Chinei (diplomaţia wolf warrior) au convins pe mulţi că ne aflăm cu adevărat în altă eră a relaţiilor cu Beijingul. Parlamentul de la Londra a calificat măsurile luate contra populaţiei uigure drept genocid iar Comisia Europeană are în lucru un raport în care critică “virajul autoritar” al Beijingului şi încălcarea promisiunilor de a asigura firmelor străine acces echitabil pe piaţa internă.

Reculul din Europa de Est

Unele state mai mici din Est nici n-au mai aşteptat alegerile din Germania din luna septembrie, în care se anticipează un scor bun al Verzilor, cu o linie mult mai dură faţă de China (şi Rusia)[xi]. La summitul 17+1 din februarie aproape jumătate din membri au ofensat pe preşedintele Xi Jinping participând în conferinţă cu miniştri de mai mică importanţă, iar nu cu şefii de stat, cum insistase diplomaţia chineză. Mai mult, după summit Lituania a anunţat că părăseşte de tot iniţiativa regională chinezească 17+1, pe care o găseşte ineficientă. Alte state au continuat cu restricţiile impuse companiilor chinezeşti pe piaţa lor internă.

Dezamăgirea pentru lipsa de rezultate a implicării Chinei în Europa de Est e reală şi vine pe fondul unei reduceri mai generale a investiţiilor sale în toată Europa, care a tot scăzut în ultimii cinci ani. Asistăm de fapt la o retragere a Chinei din economia globală după momentul de vârf 2016 deşi fanfara a tot continuat să cânte meritele schemelor propagandistice vag definite, ca Belt and Road (BRI). Aceasta este o listă cu geometrie variabilă de mari proiecte de infrastructură prin care China a reuşit o dublă contra-performanţă:

  • A stârnit o reacţie contrară născută din teama multor ţări de “capcana îndatorării”, suspiciunea fiind că Beijingul că va trece la confiscarea de infrastructură-cheie de la cei care nu pot rambursa creditele (lucru care nu s-a prea întâmplat de fapt şi este improbabil să se întâmple);
  • Dar în acelaşi timp a îngropat fonduri masive în proiecte cu utilitate economică îndoielnică.

Cu alte cuvinte, în urma BRI China a rămas şi cu banii luaţi, şi cu reputaţia ştirbită în arena internaţională. În schimb în Europa de Est nu s-a ajuns nici pe departe acolo, deoarece micul Belt-and-Road regional care trebuia să fie Iniţiativa 17+1 nu s-a concretizat niciodată, cu 2-3 excepţii în Serbia şi Muntenegru. Regiunea noastră n-a fost niciodată cu adevărat interesantă pentru China: investiţiile directe în statele nou-membre sunt infime, reprezintând doar 2-3% din totalul investiţiilor chinezeşti în UE. Paradoxal Taiwanul, care stă sub radar şi face doar business, nu propagandă, are o contribuţie economică mai importantă în părţi din regiunea noastră. Mai mult decât atât, s-a constatat că cele câteva investiţii în producţie sau şantiere de infrastructură (de exemplu în Serbia) crează puţine joburi pentru localnici şi sunt afectate de scandaluri permanente privind condiţiile de muncă.

Dezamăgirea reciprocă – a est-europenilor faţă de China, şi poate că şi invers – era inevitabilă. În ţările nou-membre ale UE nu există nimic de vânzare din ce ar putea interesa Chinaca “investiţie strategică”: companii cu branduri puternice, tehnologii avansate, know-how sau cote de piaţă semnificative. Atâtea câte existau, asemenea active se află deja de multă vreme în portofoliul partenerilor occidentali. Ce a mai rămas nu prea atrage investitorul chinez o dată ce i-am blocat accesul la puţinele lucruri care contau pentru el: licitaţiile pentru telefonie 5G ori investiţiile în mari proiecte de energie făcute cu ajutor de stat, care ar fi oricum ilegal pe legislaţia europeană (deci ar fi fost de fapt o formă indirectă de a accesa resurse publice).

Agricultura noastră e la fel de neatractivă, fiind măruntă şi relativ necompetitivă global, în afara Europei, obişnuită să funcţioneze pe piaţa protejată de tarife şi standarde dure ale Uniunii. În ultimul summit 17+1 titulara portofoliului agriculturii din Bulgaria s-a plâns de deficitul comercial al acest sector înregistrat cu China şi a obţinut de la preşedintele Xi repetarea promisiunii vagi că piaţa chineză va absorbi mai multe produse agricole bulgăreşti. Dar acest lucru e puţin probabil să se întâmple: fermierii est-europeni nu prea pot concura cu volumele mari şi preţurile mici din alte părţi de lume. România exportă în China în special lemn (în valoare de vreo 150 mil euro pe an); alte produse vegetale sau animaliere ajung la maxim 10 milioane euro pe an, adică nimica toată, din care vreun sfert sunt alcoolul şi produsele din cacao, această tradiţia solidă a agriculturii româneşti!

Concluzii: ce-i de făcut?

Centenarul triumfalist al Partidului Comunist Chinez de luna viitoare e o bună ocazie şi pentru noi est-europenii de a reevalua relaţia cu acest mare partid-stat, care în ultima vreme devine tot mai ideologizat, agresiv şi imprevizibil, cu o reputaţie în scădere pe plan global şi în tot cazul în Europa. Este o ţară cu PIB/cap mai mic decât al nostru şi inegalităţi sociale greu de imaginat, cu fracturi structurale în economie şi societate care-i vor crea mari probleme pe termen lung. E un exportator de autoritarism, practică deschis iredentismul şi investeşte în noile tehnologii mai cu seamă în scop de control social, pentru a disciplina şi constrânge populaţia să se mobilizeze pentru obiectivele stabilite de un cerc restrâns de lideri ai PCC selectaţi prin metode obscure. Ca şi Rusia, e un stat care propune un model de dezvoltare altul decât cel democratic, sacrificând drepturile şi libera exprimare în favoarea unui plan de industrializare rapidă. Beijingul capitalist-leninist NU are aceleaşi interese ca statele democratice, spre deosebire de ce-şi imaginează naivii din Occident, NU doreşte să le negocieze şi este capabil să plătească un preţ ridicat pe perioade lungi de timp pentru a-şi atinge aceste interese specifice, lucru care într-o democraţie ar fi complet nesustenabil.

2021 e anul în care Occidentul în general şi Europa în special se scutură de vraja orientalistă datorită căreia îşi imaginau că orice formă de cooperare cu China e reciproc avantajoasă, mai bună decât nimic. Câteva teme urgente se află pe agenda noastră a tuturor şi va trebui să luăm deciziile de care ne-am tot ferit, preferabil într-o formulă comună pentru întreaga Uniune Europeană:

  • Boicotarea Olimpiadei de iarnă de la Beijing, în februarie 2022. Nu putem merge să facem sport dezinteresat şi apolitic într-o ţară în derivă dictatorială, cu lozinca ipocrită “sportul e sport, lagărele de concentrare sunt altă treabă, să nu le amestecăm”, aşa cum propun unii. Nu putem cauţiona strivirea societăţii liberale şi civilizate din Hong Kong,  unde oamenii nu doreau decât să fie lăsaţi în pace să-şi vadă de treabă cu succes, aşa cum o făcuseră mai bine de jumătate de secol; şi nu putem ignora ce se petrece cu minorităţile etnice în China ori cu ameninţarea perpetuă la adresa Taiwanului.
  • Multinaţionalele europene trebuie să se retragă din China după ce-şi încheie socotelile pe acolo. Nu neapărat cu tărăboi, replierea se poate face gradual, discret, dar direcţia asta trebuie să fie. Asta nu e o poziţie naivă sau ideologică, ci dimpotrivă una realistă, pragmatică, ce va reduce pierderile de business pe termen lung. Da, se vor sacrifica nişte profituri câţiva ani, dar în acelaşi timp companiile vor câştiga reputaţie şi vor fi ferite de boicoturile consumatorilor din Occident pe măsură ce radicalizarea PCC se va intensifica iar scandalurile publice se vor înmulţi. Acum multinaţionalele vestice sunt ostatice ai regimului, infiltrate cu organizaţii de partid, spionate şi folosite ca pârghie de presiune pe guvernele democratice de acasă când apare câte o criză: vezi ce au păţit H&M şi Suedia doar pentru că au îndrăznit să aducă vorba de sursa bumbacului folosit de firmă (provenit probabil din munca forţată a uigurilor). Lucrurile acestea nu se vor ameliora, ci se vor înrăutăţi pe măsură ce regimul de la Beijing va deveni tot mai dur şi mai aventurist.
  • Problema nu e doar cu bumbacul sau roşiile cultivate în lagărele de concentrare din Xinjiang, de care s-a tot vorbit. Într-o evaluare recentă Australian Strategic Policy Institute a identificat o listă de branduri vestice care beneficiază direct sau indirect de producţie la care se utilizează muncă forţată a uigurilor în 27 de fabrici locale[xiii]. Ele sunt:

Abercrombie & Fitch, Acer, Adidas, Alstom, Amazon, Apple, ASUS, BAIC Motor, Bestway, BMW, Bombardier, Bosch, Calvin Klein, Candy, Carter’s, Cerruti 1881, Cisco, Dell, Electrolux, Fila, Founder Group, Gap, General Motors, Google, Goertek, H&M, Hart Schaffner Marx, Hitachi, HP, HTC, Jack & Jones, Jaguar, Japan Display, L.L.Bean, Lacoste, Land Rover, Lenovo, LG, Mercedes-Benz, Microsoft, Mitsubishi, Mitsumi, Nike, Nintendo, Nokia, Panasonic, Ralph Lauren, Puma, Samsung, Sharp, Siemens, Skechers, Sony, TDK, Tommy Hilfiger, Toshiba, Uniqlo, Victoria’s Secret, Vivo, Volkswagen, Zara, Zegna.

  • Volkswagen este un caz extrem de sensibil din cauza istoriei de utilizare a muncii forţate în fabrici în Germania nazistă. Când şeful său n-a putut da asigurări ferme într-un interviu de acum câteva luni că situaţia nu se repetă la uzina sa din Urumqi – a spus doar că “facem toate eforturile…” – asta a creat o explozit de comentarii negative pe reţelele sociale de acasă, unde s-au revărsat pozele cu Hitler inspectând primele modele Volkswagen[xiv]. Într-un alt episod recent care a răbufnit public, şefului Ericsson i s-a cerut să facă lobby pe lângă guvernul Suediei pentru a se anula interdicţiile asupra Huawei, asta fiind implicit legat de afacerile viitoare ale firmei suedeze în China. Probabil că exemplele de şantaj politici sunt mai multe în realitate, doar că nu s-a aflat de ele.
  • Mulţi occidentali se hrănesc cu ideea că actualul viraj dictatorial-ideologic e o fază trecătoare iar după preşedintele Xi Jinping va veni din nou un lider care va readuce lucrurile la “normal”. Aceasta e iluzia normalizării post-Xi: trebuie să strângem din dinţi o vreme şi să păstrăm relaţiile cu regimul, chiar cu un anumit preţ (de exeplu sacrificarea democraţiei în Hong Kong, eventual şi în Taiwan) pentru a fi la locul potrivit, cu politica şi business-ul, când va avea loc din nou deschiderea[xv]. Se ignoră faptul că, spre deosebire de toţi ceilalţi lideri de după Mao, actualul preşedinte e primul care şi-a formalizat şederea la putere pe viaţă şi a curăţat partidul de rivali, aripi reformiste sau dizidente, prin aşa-zisa campanie anti-corupţie. După aproape zece ani de prezenţă la vârful partidului şi statului, când ceilalţi dădeau semne că pregătesc un succesor, Xi abia s-a aşezat mai bine în scaun şi pare că a făcut gol în jur. Trăsăturile regimului său s-au instituţionalizat, devenind elemente structurale în politica Chinei comuniste, prin selecţia cadrelor şi reşaparea relaţiilor între instituţiile de forţă. Acest efect de path dependence face dificilă o schimbare de traiectorie a Chinei într-un viitor îndepărtat, neprecizat, post-Xi Jinping.
  • Soluţia realistă o reprezintă replierea strategică a Vestului şi cooperarea cu Beijingul strict pe obiectivele cu adevărat comune, în domeniile în care regimul se confruntă cu presiunea propriei opinii publice: de exemplu, reducerea poluării şi politicile climatice. Est-europenii trebuie să renunţe la iluzia că din iniţiative ca 17+1 poate ieşi ceva important şi viabil economic; România şi Bulgaria, membre UE, ar fi bine să mute accentul pe o cooperare în format 27+1.
  • Altă direcţie de acţiune o reprezintă mai buna înţelegere a diversităţii Chinei, care este aproape un continent, nu o simplă ţară, în special în regiunea Europei de Est, unde avem o imegine extrem de schematică şi vulnerabilă la propagandă rudimentară (în bine sau în rău) despre China. În special trebuie să încetăm să mai echivalăm regimul politic, adică Partidul Comunist Chinez şi agenda sa capricioasă, cu ţara, societatea, cultura ori poporul (sau popoarele) Chinei. Există minorităţi şi o mare diaspora, inclusiv în România, aflate în relaţii fluctuante şi complexe cu regimul.
  • Mai mult decât atât, există Republica China (adică Taiwanul), o ţară cu istorie autonomă de şapte decenii, iar de ani buni cu politică democratică, presă şi alegeri libere şi PIB/cap de trei ori mai mare decât cel al Chinei comuniste. Posibilităţile de a coopera cu regimul democratic de la Taipei trebuie explorate mai atent şi tratate ca priorităţi: în plan comercial; prin investiţii şi know how, de exemplu în finanţă, tehnologii sau cercetarea bio-medicală; în plan cultural sau al cooperării academice. Dacă Cehia, Slovacia, Polonia şi chiar Ungaria au birou de reprezentare la Taipei (ultima, în ciuda relaţiilor extrem de calde pe care le întreţine şi cu Beijingul), iar Lituania îşi propune să deschidă unul, la fel ar trebui să facă România şi Bulgaria.

Succesul economic şi democratic al Taiwanului demonstrează nu e nimic determinist în “cultura chineză” sau a Asiei de Est care să predispună la autoritarism, cum încă mai susţin unele analize superficiale, iar liberalismul şi instituţiile de cooperare internaţională paşnică construite după Al Doilea Război Mondial funcţionează foarte bine acolo. Ca europeni, avem datoria ce decurge din propria noastră istorie totalitară să dăm mai multă atenţie dezvoltării relaţiilor cu cealaltă Chină, democratică şi prosperă, în special într-o perioadă în care PCC îşi sărbătoreşte centenarul printr-o re-cădere în propria tradiţie hard, tulbure şi nefericită.

Text integral la in pagina EFOR aici.

Următoarele evenimente ale EFOR pe aceeaşi temă în iunie 2021:

  • Raport de cercetare şi podcast Diaspora chineză în ţările de la Marea Neagră
  • Conferinţă Perspectiva relaţiilor de cooperare între Taiwan şi statele din Europa de Est

Proiect susţinut de Black Sea Trust (BST), un proiect al German Marshall Fund of the United States


[i] https://www.bbc.com/news/world-asia-china-56194622

[ii] https://edition.cnn.com/travel/article/china-red-tourism-sites-cmd/index.html

[iii] Iniţial i s-a spus în One Belt, One Road, traducerea exactă din mandarină, dar ulterior şi-au dat seama că în engleză sună involuntar-amuzant şi au schimbat.

[iv] Şi în România a funcţionat până în ’89 o organizaţie similară, Frontul Democrației și Unității Socialiste (FDUS), de unde se vede că repertoriul de soluţii al regimurilor comuniste nu e aşa diferit.

[v] Oriana Skylar Mastro, „The Taiwan Temptation: Why Beijing May Resort to Force” Foreign Affairs, Jul/Aug 2021.

[vi] https://www.eiu.com/n/western-powers-have-lost-the-vaccine-diplomacy-battle

[vii] https://data.worldbank.org

[viii] https://cepa.org/europes-vulnerability-to-chinese-propaganda-is-homegrown/

[ix] https://www.gmfus.org/publications/ transatlantic-trends-2021

[x] https://www.euronews.com/2021/04/12/china-s-embassy-in-sweden-under-fire-over-threats-to-journalist

[xi] Unul din deputaţii europeni puşi sub sancţiune de China este german şi membru al Verzilor

[xii] https://merics.org/en/report/chinese-fdi-europe-2019-update

[xiii] https://www.aspi.org.au/report/uyghurs-sale

[xiv] https://www.bbc.com/news/world-asia-china-54918309

[xv] Aşa cum mulţi speră că şi în Rusia după Putin se va reveni natural la “agenda normală de cooperare”.

Distribuie acest articol

30 COMENTARII

  1. Excelent, ca de obicei! De cind cu virusul am incercat sa cumpar local. Absolut toate electronicele (cu mici exceptii – Samsung mi-a confirmat in scris ca TV-urile sunt fabricate in EU) sunt fabricate in China. Hainele, aproape toate (se mai fac si in Turcia, Pakistan etc, tot tari prietene…). Si un exemplu care bate imaginatia: intestinele porcilor taiati in Elvetia sunt trimise asa cum sunt in China, unde sunt curatate si apoi sunt trimise inapoi curate, pentru cirnati…). Maximizarea profitului nu are nici mama, nici tata… China e o mare minciuna!

    • Poate au asamblat ceva in EU ca sa mai scape de taxe. Rar mai gasesti produse care nu mai sunt facute prin china sau bangladesh. Eu o pereche de blugi „americani” cam orice marca, scrie made in bangladesh (am cumparat in eu si in usa sunt la fel). De electronice nu mai vorbesc.

      Ar trebui facut ceva in directia aceasta, sa nu ai masti si echipamente de protectie, e tare de tot.

  2. Un artiol foarte bun și documentat.

    Cred că totuși trebuie comentate câteva afirmații:

    1. Există atât în SUA cât și Europa (și se simte și în acest articol) percepția că China ar fi o superputere tehnologică. Asta e și ea o potemkiniadă. Cine a fost în China observă încă de la aeroportul din Beijing sau Shanghai că interentul (atât cât e!) e lent că serviciile sunt primitive și proaste. Mai ales în ultimii câțiva ani (mă referer la perioada 2015-2019 – n-am mai fost în China din 2019) pare să se vadă un regres și o accentuare a haosului administrativ. China lui 2019 mi-a lăsat impresia României sfârșitului anilor 90. Așa una de sărăcie spoită și de sudoare stătută acoperită cu deodorant ieftin. Prin 2008-2009 magazinele din aeroporturi erau într-adevăr de nivel occidentalși lucrurile păreau că se mișcă.

    În 2019 pe aeroportul din Beijing situația era chiar tristă. Era un singur restaurant la care se putea plăti cu carte de credit (în 2008 era aproape peste tot) magazinele aratau așa ca „buticurile” românești din 1999 deschise la parterul blocului.

    În 2019 am plecat în China prin Detroit. Cred că am mai spus povestea tot aici pe site. La poarta de îmbarcare o voce mecanică înregistrată a lătrat că în R.P. Chineză se folosesc cele mai înainte tehnici de recunoaștere facială și elemente de inteligență artificială ca să „streamline” procesarea pasagerilor. OK m-am uitat într-o web camera, mi-au scanat pașaportul și palmele. La ieșirea din SUA nu există control al actelor, ci doar la intrare. Am ajuns la Beijing cu vreo 20-30 de minute mai devreme. Asta era bine, pentru că legătura de Quingdao (vechea colonie germană Țintao) o aveam în aproximativ o oră. M-am dus la unul din automatele de „prescan”. O chestie nouă, lucioasă și absolut inutilă. Recunoașterea facială a dat-o în bară și nu reușea niciucm să mă identifice. Scanerul pentru mâini era prea mic și pur și simplu nu-mi încăpeau palmele pe el :) Un alt american venit probabil cu același avion m-a întrebat cum naiba funcționează chestia că al lui părea că nu funcționeazî. Am dat din umeri. Am încercat la alt automat aceeași chestie. Nici chinezii nu păreau să aibă mai mult succes. Povestea a durat vreo 20-30 de minute.

    Apoi o tanti în uniformă a lătrat ceva și mi-a făcut semn să mă așez la una din cozile de la poliția de frortieră. OK. Alte 20-30 de minute. Ajung la ghișeu. Aia de acolo s-a chinuit să mă pozeze cu o cameră web și să-mi scaneze amprentele. Ceva nu era OK. L-a chemat pe ceva șef. Degeaba. Oricum se chinuise și la ăia dinaintea mea :). Pe ecran a apărut după âteva scremeri numele de Miao Nuștiucum atât cu caractere latine cât și cu hieroglife. am întrebat-o dacă am eu față de Miao ăla (sunt înalt blond, păr ondulat, ochi verzi-albaștri, orice numai chinez nu) și că poate e mai simplu să se uite-n pașaport. n-a râs pentur că ei nu au simțul humprului. A început să introducă cu un deș’t datele mele în sistem. OK am primit ausweiss-ul de intrare în China.

    Am mers la coadă la „bagage claim”. Acolo am așteptat încă vreo 30 de minute să apară bagajele. Legătura de Quingdao era dusă. Am sunat-o pe secretara chineză care se ocupă de clălătorii pentru compania la care lucrez să-mi trimită o mașină să mă ia de la aeroport. Tipa mi-a spus fericită că totul e OK, cursa de Quingdao pleacă cu o întârziere de 5 ore (?!). OK.

    De acolo am mers la chekin pentru cursele interne. Alte cozi alt haos, lătrături și piuieli. Altă jumătate de oră. Nu se mai procesa nimic. Câte unul mai pleca de la coadă și urca pe scări. Un chinez mai milostiv mi-a spus într-o engleză aproximativă „scanner brocken” și mi-a făcut zâmbind semn spre scări. Milițiencele lătrau în continuare rearanjându-i pe cei 20-30 de papagali ce mai așteptau la ghișeele unde nu se procesa nimic. OK. Am urcat pe scări.În final am dat de un ghișeu unde se procesa ceva. Mi-a dat talonul de îmbarcare, mi-a luat bagajul de cală fără să-l mai scaneze și am plecat să caut poarta de îmbarcare. Am stat și acolo vreo 2 ore și avionul nu mai trăgea la poartă. În final am văzut că oamenii încep să plece. La poarta aia se afișase pe șest altă cursă pentru a doua zi :) fără niciun anunț.

    Am găsit cumva poarta la de la care pleca avionul meu. Poarta s-a mai schimbat de vreo 2 ori tot așa pe șest, fără anunțuri. În final după miezul nopții și vreo 12 ore de așteptare am plecat la Quingdao într-un avion pe trei sferturi gol. Era soare la Beijing, iar la Quingdao era de asemenea senin. Șoferul mă aștepta răbdător singur singurel în fața terminalului. Bagajul mi-a ajuns după 2 zile și din el lipser volumul II al Arhipelagului Gulag (pe care-l citema atunci), ediția română. În terminal era însă un poster imens pe vreo 10-15 metri lungime cu primul secretar al regiunii sau orașullui de mânuță cu inegalabilul tovarăș Xi. Același poster împodobea mai multe clădiri din oraș.

    Internetul și comunicațiile sunt extrem de lente. S-a putea să fi fost din cauza cenzurii. Nu știu. Cât despre 5G, am prins ceva semnal intermitent din cauză că am prins o cameră la penultimul etaj de la hotelul Royal Kuntai de pe bulevardul Chaoyangmen la vreo 100 de metri de China Life Tower unde sunt niște birouri ale companiei pentru care lucrez. nici la Quingdao și nici la Shanghai n-am avut nicio clipă semnal 5G, ci doar un 4G cam la fel de lent ca 3G-ul din SUA.

    La nivel tehnologic, utilajele din construcții ale competitorilor chinezi sunt undeva prin 1995-2000. Însă toate au tot soiul de ecrane LED colorate și mari care nu prea zic nimic :) Liniile de asamblare și dispozitivle de realizare a mașinilor ieșite din fabricație în SUA, Europa sau chiar Brazilia ajung să fie mutate în China unde trăiesc o nouă tinerețe :).

    În privința emisiillor e în funcșiune așa numitul „China Blue Sky”. un slujbaș al guvenrului chienz se uită la ce iese de pe eșapamentul mașinii și sutiliajului și spune pe loc dacă e respectă normele de poluare chineze sau nu. Pe bune. De regulă poate fi cumpărat cu cîâteva sute de USD. Viitoarele norme de poluare cnhineze (NR4) sunt mai stricte. Dar și acolo apare un conțopist ce ia decizia finală. Am înțels că deja apar rezervoarele fake de uree (nelegate la nimic :)) la motoarele Diesel mari ca să dea impresia că chiar respectă norme de poluare occidentale echivalente Tier IV :)

    2. Cultul lui Mao. Ca străin nu-mi dau seama dacă s-a întețit. Și acum 15 ani ca și azi toate bancnotele chienze aveau poza lui Mao. Mica cărticică roșie, și ceasurile de mână cu fața zămbitoare a lui Mao care dă din mână sunt la fel de dese prin magazine. Ca și atunci și acum aproape toți șoferii de taxi (inclusiv cei de pe limuzine) au agățată de oglinda retrovizoare icoana aurie cu ciucuri roșii și fața zâmbitoare în culori țipătoare a lui „chairman Mao”. Chinezii de rând oricum nu par să știe (sau preferă să nu vorbească cu străinii) nimic despre marele salt înainte sau revoluția culturală. Eventual unii mai „informați” vorbesc vag despre „epoca tulburărilor”. Pionierii cu cravate roșii cu stegulețe chineze și cu șapca a la Mao în cap latră și azi ca și acum 15 ani în cor în fața marelui palat al poporului din piața Tienanmen.

    3. Organizațiile de partid din companiile străine. Astea erau și acum 15 ani. N-am văzut nicio diferență. Toată lumea știe că o bună parte din angajații chinezi dau cu ciocul la organe. Ședințele serioase (ca și pe vremuri) se defășoară doar la Sagami în Japonia fiind strict interzis să discuți orice e legat de planuri de afaceri sau despre noi diecții de dezvoltare cât ești în China. Telefoanele, laptpro-urile și cam toate electronicele celor ce călătorim în China sunt distruse fizic la întoarcerea din China.

    4. Cultul lui Xi s-a întețit într-adevăr. Prin 2006, la sfârșitul domniei lui Jiang Zemin am văzut farfurii cu poza lui într-un restaurant din Xuzhou. În birouri și pe panourile publice apărea doar poza lui Mao și mai rar a lui Deng. Nu era foarte îmbietor să-i lui vezi răsărind mecla rânjitoare cu dinții ca fasolea a lui Zemin, cu ochelari cu ramă groasă de sub sosul gros și picant din farfurie :) Nu-mi amintesc însă să fi văut poze cu Hu Jintao (urmașul lui Zemin). Hu apărea în schimb la începutul fiecărui buletin de știri TV. De vreo 3-4 ani s-a umplut țara Chinei de postere gigantice cu Xi, de regulă de mânuță cu satrapul local care e invariabil mai scund și care-l privește galeș pe marele conducător ce la rândul său îi privește părintește pe supuși din poză. un poster din ăsta gigantic am văzut inclusiv în vitrina unui magazin Dior, cred, (printre tot soiul de oze de fete sofisticate) din Shganghai :)

    5. Sărăcia din zona rurală, atât cât am văzut-o, e într-adevăr bestială. E mult mai rea decât ce am văzut în satele din jurul Buzăului în armată în 1988-1989. Pare să nu se fi ameliorat deloc din 2005-2006 încoace. Nici în orașe nu e veselie prea mare. Truditorii locuiesc ca sardelele câte 10-15 într-un apartament cu 2-3 camere. Chinejii ajunși se poartă într-adevăr porcește cu ăia amărâți și epatează în mod agresiv prosperitatea. Realizezi asta fără a le înțelege limba. Îi vezi cum latră prin restaurante și magazine la chelnerițele sau vânzătoarele panicate. Cumauncă chiștoacele de țigări și scuipă flegme groase peste tot. Nici măcar nu încearcă să mimeze vreo urmă de respect sau compasiune. Au de asemenea obiceiul să trăiască mult peste posibilități. Culmea chic-ului pentru amărășteanul ce nu-și permite o locuință decentă sau o mașină și care stă ca sradina lucrând 60 de ore pe săptămână e să aibă un iPhone din ăla „Proudly made în the USA” cu stegulețul american pe el și care costă de 2-3 ori prețul din SUA. Și care e de asemena de multe ori tot un fake chinezesc :). De regulă costă leafa amărășteanului pe un an… La rândul lui și amărâtul ăsta se poartă pe la dughene sau prin cârciumi ca un porc cu truditorii de acolo.

    6. Firmele străine cam încep să plece din China. Nu de teama spionajului chinezesc sau a politicii agresive chineze și cu atât mai puțin datorită încălcării drepturilor omuljui în China, ci pur și simplu pentru că China începe să devină tot mai scumpă. Pentru americani Mexicul începe să devină tot mai atrăgător. Mâna de lucru doar cu un strop mai scumpă ca-n China, dar e proximitate gerografică, nu sunt taxe vamale, risc politic aproape 0… Chinezul pierde de asemenea încet dar sigur lupta cu robotul occidental. Când faci atotputernicul TCO (total cost of ownership) realizezi că ce mai mare parte a produselor cu multă manoperă ies mult mai ieftine în Mexic. Textilele și încălțămintea prin Guatemala și Honduras etc.

    • excelent comentariu. Foarte bine remarcat cat de importanta e cultura de „saving face” in china, in detrimentul substantei. Un dragon de hartie, cu o economie subtirica absolut dependenta de consumerismul psihopatologic occidental si inzestrat, din pacate, cu arme atomice. Cat despre sistemul politic, deja de multa vreme comunismul a fost inlocuit de fascism.

        • Practic NICI O DIFERENTA! Totusi – ca sa fim drepti ! exista o MARE DIFERENTA : Comunismul a durat mult mai mult si a facut MULT… MULT … MULT MAI MULTE VICTIME decat fascismul ! Comunismul a fost MULT MAI BRUTAL si A DERULAT URIASE PROGRAME DE UCIDERE IN MASA chiar a proprilor cetateni FARA NICI O MOTIVATIE de regula ! Ar trebui sa se stie si sa se explice imbecilior care mai sutin marxismul – socialismul si comunismul ! Si – din pacate – sunt inca multi tembeli care vorbesc si lauda aceste FLAGELE – fara sa aiba habar sau pe preturi mici vanzandu-se ! Si pe aici – prin USA – sunt nenumarati „marxisri declarati” – progresivi de stanga sau chiar socialisti !!! Si multi sunt „milioneri” – sau ajung milionari prin furt nerusinat ( vezi una din putorile care au infintat BLM care – fara nici un venit cinstit prin munca oficiala – si-a cumparat in ultimele luni PATRU locuinte de ca 3,5 mil Dolari !!! Sa tot fi marxist la asa jaf ! Dar de ce m-as mira ? Doar am trait anii Romaniei sociliste – sau macar „democratie populara” !

    • acelasi lucru pot sa-l spun eu despre aeroportul din Munchen in 2014. ba chiar am si dormit noaptea in el pe un pat pliant ca hotelul lufthansa era full si oricum e prea departe, exprimarea agentului lufthansa dupa ce am stat la o coada 4 ore sa ajung la el (?!)…netul a picat in prima jumatate de ora, avionul isi tot schimba orele si apoi se tot anula, gates-urile se tot schimbau si pana la urma schimbarile se anuntau la microfon,habar n-aveai despre ce avion e vorba daca nu erai superatent, nu pe tabele, la ghiseele lufthansa erau vreo 3 persoane si vreo 8 inchise si asa a fost muuuuuuuulte ore ca, ce naiba, erau 5 cm de zapada si niste cozi imense in tot aeroportul din cauza asta…haos generalizat…plecasem dintr-o adevarata furtuna pe otopeni iar la munchen 5 cm de zapada au distrus aeroportul, marele hub lufthansa…sa mai spun ca pana la urma am schimbat biletele de avion cu unele pentru tren fiindca dupa ce m-am trezit Lufthansa nu avea avion posibil disponibil decat la jumatatea zilei?! mai aerau avioane spre Paris operationale dar locurile disponibile Lufthansa le rezerva prin…telefon…adica de la un telefon fix 2 doamne incercau sa rezerve locuri la alte companii celor care reuseau sa ajunga la ele :))) ICE-ul a intarziat 15 minute iar TGV-ul spre Paris 30 de minute…asa ca nu inteleg ce ai vrut sa zici cu aeroportul din beijing fiindca o mizerie la fel de aiuritoare am patit pe teritoriul preciziei, mareata basina germana :)) iar bagajul l-am recuperat dupa ce am fost la un centru lufthansa sa aflu pe unde a ramas…altfel n-am reusit decat in persoana…l-am recuperat dupa 5 zile…

      • E o mare diferență pe care n-ați sesizat-o. În vest astea sunt excepții și eșecuri ocazionale. La chinezi e haosul e o chestie cronică și sistematică. În 2017 și 2018 se stătea la fel de mult la ghișee, dar măcar nu mai pierdeai vrmea pe la automatul cu „inteligență artificială” care nu poate face nimic :) Cu cât se laudă cu disperare mai mare că toate sunt perfecte și că China e o supeprutere tehnologică, cu atâta eșecurile sunt mai mari și senzația totul e făcut de mântuială și mizeria ascunsă urgent sub preș sunt mai preganante. Seamănă enorm cu opintelile de odinioară ale lui Pingelică de a vopsi România în paradis comunist supertehnologizat. În armată ne povesteau că oastea română tocmai a luat fața americanilor la motorizare și că avem cu nu știu câți cai putere pe soldat mai mult ca ei. Iar aprovizionarea ditai regimentului de elită de parașutiști se făcea cu căruțele :)

        În Germania n-am auzit pe nimeni croncănind în difuzare 24/7 că guvernul german utilizează și dezvoltă cele mai noi tehnici de inteligență artificială spre a fluidiza serviciile aeroportuare. În China auzi gargara asta mereu, în timp ce serviciile merg ca-n 1973 primăvara. În China ești practic obligat să angajezi un passe partout care să ghidoneze printre toate eșecurile, să rezolve toate chichițele sistemului și corupția endemică, mult mai rea ca-n România. În Europa nu prea ai nevoie de așa ceva.

        Am avut ocazia să văd la TV pe CCTV9 (canalul TV de stat tradus în engleză) de la hotel o paradă militară chineză cu ocazia a nu știu cărei aniversări. Totul perfect, Soldații la aceeși înălțime și parcă clonați. Echipamentele nou nouțe perfect sincronizate. Comentarii ca la TVR la parăzlle de 23 August: „Acem trece prin fața Palatului Supremei Armonii Regimentul 2178 infanterie. În coloană mărșaluiește mîndru și locotenentul Mu Cinceai expert în tehnologia intelgenței artificiale pe câmpul de luptă”. Și tot așa. Nu era regiment ce să nu aibă buluc de experți în roboți și cyborgi. E drept că la Pingelică erau alte teme: „Acum trece prin fața tribunei oficiale blocul de paradă al UM 1261 în rândurile căruia se află plutonierul Răpciugă, erou în baălia recoltei și fruntaș în campania de recoltare a sfeclei furajere.” Evident că la vederea eroului luptei cu sfecla furajeră era de așteptat ca oștirile imperialiste să se scape în pantaloni :)

        Câteva zile mai târziu am mers ca la o oră nord de Beijing, dincolo de marele zid, pe terenul de certificare și omologare al guvernului chinez pentru, mașininile din construcții. Mărețul teren e doar un câmp gol cu câteva biute și o baltă imensă. Lângă el e o unitate militară de artilerie. Obuziere sovietice calibrul 152mm din 1950 primăvara, practic identice cu cele ala armatei române din anii 80, sub prelate obosite. Camionele sunt ceva Molotoave din alea de consumă un litru la km :) Cazarma e din chirpici cu văruiala spartă. Soldații sunt invariabil îmbrăcați în uniforme jerpelite și decolorate, încălțați cu espadrile rupte. La prânz mănâncă afară cate 4 din același blid. După masă pleacă cântând cu lopețile pe umăr undeva dincolo de deal. Ceva ofițer sau tablagiu latră iseric la fiecare pluton.

        Pe terenul de încercări la rampa de testare a „gradeability” e blocat un compactor chinezesc de vreo de mai multe zile. Nimeni nu-l poate urni, deci nu putem testa mașina noastră. Passe partout vine evident cu ideea salvatoare. Apare cu un ofițer chinez (o fi fost și ăla ceva expert în inteligență artificaială :)) și vreo 150-200 de soldați jerpeliți. Se leagă două funii și soldații trag compactorul de peste 20 de tone, cu amblele tobe înțepenite, la vreo 30 de metri mai încolo. Ofițerul a primit echivelntul în renmimbi a cam $100 și e încântat. Passe partout l-a trimis e șofer în orășelul învecinat să ia urgent ceva de mâncare pentru toată lumea. Apare cu o camionetă plină cu de toate. Soldații sunt clar înfometați și înfulecă tot ce le iese în cale cu piuituri vesele. Chiar dacă spre deosebire de soldați sfrijiți ofițerul are o siluetă porcină, înfulecă și el bine de tot (să nu-i fie cu deochi!) și din când în când grohăie mulțumit. Cam așa arăta în 2017 realitatea de dincolo de gardul vopsit…

      • Acum doua saptamini la Muenchen nu functiona wifiul nici la venire nici la plecare. In total cel putin o saptamina …

        • Acum cativa vreo10 ani nici NU EXISTA wifi sau in aeroportul din Frankfurt terminalul 2 sau in cafenele pentru ca idiotii de parlamentari scosesera o lege ca proprietarii de wifi sunt LEGAL RESPONSABILI pentru traficul utilizatorilor!
          Mai mult, oricine care avea vreun soft de exemplu de verificare de vulnerabilitati era pasibil de inchisoare ca orice criminal.

    • In anul (aproape) petrecut in Statele Unite (2005-2006) am zburat de vreo 10 ori cu avionul. Niciodata nu am prins o intarziere mai mica de 1h (max: 5h). Mi s-a atras insa atentia in aeroporturi, prin difuzoare, din 5 in 5 minute, ca nu am voie sa fac glume cu personalul – sau pot fi arestat (or worse). Din nefericire, vorbesc engleza; altfel, as fi avut parte de povesti comice foarte similare cu cea pe care o istorisiti dvs. despre aeroportul din Beijing. Unde nimeni nu plateste cu cardul, pentru ca toti platesc cu aplicatiile de pe telefon.

      A propos… Mi-a fost, aproape peste tot in SUA, dificil sau imposibil sa platesc servicii banale cu carduri de debit (ING si Unicredit) europene in lei si euro; carduri care functioneaza OK in Europa larga, de altfel. Asa ca am fost nevoit sa imi fac un card local de debit, care nici acesta nu era acceptat/bil pentru diverse servicii (inchiriat in avans masini, de exemplu, sau platit in avans hoteluri). Asa ca frecvent plateam cu niste foi de hartie banale pe care era suficient doar sa mazgalesc ceva cu pixul.

      De serviciile de net din 2005 (mult sub Romania de atunci, inclusiv intr-un oras universitar de 200K locuitori), nu mai povestesc.

      Am tolba plina de povesti despre cat de absurd functioneaza societatea americana intr-o privinta sau alta. Si totusi, au trimis oameni pe luna, sunt la varful tehnologiei si creativitatii s.a.m.d.

  3. O analiza geopolitica bine argumentata. Peste generatii, si in China, Partidul Comunist se va dezintegra. Ambitiile de mare putere se vor reduce. Este posibil sa avem o faramitare teritoriala cum a fost si cea din fosta URSS. Ceea ce incearca acum aceasta tara ca suprematie economica este vremelnica, se bazeaza pe tehnologie europeana si americana si pe spionaj economic. Calitatea produselor din China este discutabila, sunt ieftine caci forta de munca este platita prost.

  4. O tara, doua sisteme.

    Comunismul e „dictatura unei minorități, lipsind majoritatea populației de drepturi și libertăți cetățenești”, criminal si falimentar oriunde si-ar scoate coarnele si copitele, diferentele de temperatura ale infernelor diverselor implementari avind doar explicatii culturale si istorice.

    Daca ne uitam la China de la distanta, am putea crede ca boom-ul economic din ultimele decenii contrazice tot ceea ce credeam despre falimentul garantat si rapid al oricaror iinitiative comuniste. In realitate, comunismul chinezesc de azi e mai mult la nivel de vorbarie politica si control al populatiei, pe teren avind un capitalism aproape salbatic, ceva asemanator dictaturii pentru dezvoltare din Coreea de Sud in primele 2-3 decenii dupa 1950, sau cum a fost cel care a facut din Anglia medievala manufactura lumii pe vremuri; sau din SUA, mai tirziu, cea mai mare putere economica: legi putine, reglementari mai deloc, taxe mici, salarii mici, ziua de munca super-lunga, drepturi sindicale zero, libertate economica pentru intreprinzatori, aici facindu-si loc marea coruptie, cu accesul preferential si ilegal la banii publici (acel prim milion de care mu vorbeste nici un milionar), lipsa oricaror constringeri privind protectia mediului sau a drepturile salariatilor. Ceea ce vedem in China se poate compara foarte bine si cu fascismul lui Mussolini, sistem care a avut un atit de mare succes economic incit a stirnit pina si invidia si admiratia politicienilor americani.

    Vorba politrucilor chinezi, inventata inainte de preluarea Hong Kongului de la UK, „o tara, doua sisteme”, a devenit intre timp caracteristica intregii Chine: sistem politic comunist cu puteri absolute si economie capitalista foarte libera de orice constringeri, ca in Vestul Salbatic.

    Actuala minoritate nationalista care controleaza China inca se mai pretinde comunista (marxista) doar de ochii lumii si din vanitate imperiala – renascuta in secret in palatele puterii din Beijing -, vanitate care o impiedica sa recunoasca crimele, esecurile si aberatiile marxiste ale inaintasilor anti-imperiali fiindca maretia imperiului chinez ar putea fi umbrita. Asa incit chinezii isi rescriu de zor propria istorie recenta cu siguranta de invingatori pe care nu are cine sa ii contrazica, eliminind tot ce ar putea sa pateze blazonul imperial multimilenar si inventind victorii glorioase acolo unde nu au fost decit tragedii si esecuri.

    Dupa ceea ce am vazut pina acum, imi imaginez ca exista planuri detaliate privind indepartarea graduala a tarii de ultimele reminiscente marxiste si glisarea pe tacute spre statutul recuperat, tot gradual, de mare si glorios imperiu. Probabil ca partidul comunist va decide la un moment dat – in unanimitate – sa isi schimbe numele in ceva mai patriotic-imperial-traditional. Sau, poate, cuvintele marxism si comunism vor fi redefinite in dictionarele chinezesti pentru a fi in armonie cu traditiile vechi ale locului.

    ***

    Dar, socant, dupa ce a fost rapus si alungat din China si din Rusia, comunismul scoate capul unde te-ai fi asteptat cel mai putin (ma rog, unii care au citit multa istorie se asteptau la asa ceva).

    Va amintiti de povestea relativ recenta a lui Andrei Serban, intr-un interviu cu Eugenia Voda, despre demisia lui de la Columbia desi avea tenure si putea sa ramina acolo pina la virsta de 100 de ani. Tocmai am citit ceva, inca si mai socant, despre aceeasi universitate:

    North Korean defector says ‘even North Korea was not this nuts’ after attending Ivy League school. Yeonmi Park escaped the oppressive regime in 2007 at the age of 13.

    ‘America’s future is as bleak as North Korea’ says defector after attending Columbia.
    Yeonmi Park was shocked by the oppressive culture within the university, reminding her of the country she fled.

    „Even North Korea is not this nuts,” she admitted. „North Korea was pretty crazy, but not this crazy.”

    ‘Viitorul Americii este la fel de sumbru ca și cel al Coreei de Nord’, spune o transfugă după ce a urmat cursurile universității Columbia.

    Yeonmi Park a fost șocată de cultura opresivă din cadrul universității, care îi amintește de țara din care a fugit.

    „Nici măcar Coreea de Nord nu este atât de nebună”, a recunoscut ea. „Coreea de Nord a fost destul de nebună, dar nu atât de nebună”.

    Daca vreti sa o ascultati:
    https://www.foxnews.com/us/north-korean-defector-ivy-league-nuts

    P.S.

    „Pentru majoritatea publicului european China este azi mai curând un rival (52%) decât un partener (31%), o schimbare de atitudine importantă.”

    Majoritatea publicului nu citeste nimic si tot ce cred oamenii astia majoritari ca stiu e strict rezultatul propagandei si indoctrinarii; ei nu pot sa aiba alte opinii decit cele induse profesionist cu ajutorul informatiilor filtrate, selectate, alterate cu metoda, strict controlate organizational si livrate repetitiv, 7/24, in casele lor prin massmedia.

    Rolul sondajelor de opinie este sa masoare efectele propagandei oficiale, iar rezultatele acestora se publica doar atunci cind clientul e satisfacut de distributia procentelor, scopul publicarii fiind consolidarea festiva a efectelelor deja obtinute prin asigurarea celor deja convinsi ca sint corect pozitionati si dreptatea e de partea lor.

    • Si eu vad China ca o tara cu capitalism salbatic model american si sistem politic stabil vs sisteme democratice instabile (comunistii au conducatori pe zeci de ani , buni sau rai , vesticii ii elimina, buni sau rai la 4-8 ani ) . Toate statele alearga dupa bani si stabilitate doar ca doar alea stabile pot face planuri pe durata mare , planuri care pot fi atat bune cat si monumental de proaste . In realitate totul se compenseaza singura diferenta pe care o vad e libertatea de expresie . Aceasta libertate de expresie e valoroasa pe post de supapa de refulare a necazurilor populatiei , altfel nu vad cum India suporta sa fie de 5 ori mai saraca decat China dar in acelasi timp se poate sa fie si contraproductiva . O mica precizare @Hong Kong , de la retrocedare s-a stiut ca va exista o perioada de 50 de ani in care se va mentine democratia . Dar scopul perioadei de gratie a fost pentru asigurarea integrarii treptate in China , numai un naiv si-ar inchipui ca vor sta 50 de ani in status-quo -ul initial pentru a se trezi cu problema din 1999 in 2050 . Asa ceva nu sta in firea unei conduceri cu planuri de lunga durata (tolerarea permanenta a unui sistem concurent ). De fapt daca stau bine sa ma gandesc in Romania partidele comuniste sunt de-a dreptul interzise .

    • Conform ideologilor chinezi ai zilelor noastre, comunismul a eșuat în Europa și în restul lumii afară de China datorită leninismului – pe care ei îl consideră o distorsiune gravă a marxismului și o direcție de evoluție destinată pieirii.

      Marx a prorocit & propovăduit că comunismul va învinge în țările capitaliste dezvoltate tocmai ca o consecință a dezvoltării capitalismului și a ascuțirii inerete a luptei de clasă. Lenin în schimb, ce dorea cu tot dinadinsul să ajungă mare și tare, a zis că nu e chiar așa și că „revoluționarii de profesie” pot crea comunismul chiar și într-o țară rurală, slab dezvoltată și cu un proletariat firav precum Rusia. Culmea e că aceeași „erezie” a fost susținută și de zeul suprem al Chinei de azi, de Mao, care a contestat cu totul rolul proletariatului în instaurarea comunismului susținând că o societate rurală primitivă precum China poate ajunge bine merci la comunism folosid doar „avântul revoluționar” al țăranilor foarte săraci și analfabeți, conduși de p avangardă luminată precum Mao & Co. Această fractură logică e trecută cu tact sub tăcere de ideologii chinezi.

      Ideologii cbinezi ai zilelor noastre zic că de fapt rolul de bază la partidului comunist într-o societate rurală înapoiată ca cea chineză e să „proletarizeze” țărănimea și să creeze în primul rând o societate capitalistă avansată. Asta fiind singura cale spre comunism. Ăsta e și motivul pentru care vopsesc cu mult talent statisticle, reducând din pix cât de mult se poate populația rurală – oficial vreo 600 de milioane (în realitate probabil undeva spre 800 de milioane) din totalul de 1.4 miliarde de chinezi.

      Așa se explică avântul capitalist la partidului comunist chinez, lozinca lui Deng Xiaoping „A te îmbogăți e glorios!” și tot așa se explică și îmbogățirea porcească a vârfurilor partidului. Numai comuniștii de vârf au tăria de a nu se lăsați corupți de capitalism, de a nu pierde nicio clipă din ochi obiectivul strategic final al Republicii Populare Chineze :) Gargara asta e ceva ce a ieșit din băștile ideologilor chinezi în anii 90 pe când Xi Jinping era doar ceva țucălar provincial în Fujian. Iar Xi pare a se plia azi perfect pe ea.

      E greu de zis cât cred ei în toată povestea asta, dar pe moment pare să prindă la bobor.

    • Interesantă trimiterea la FOX News: citam aberațiile de extrema stânga ca sa întărim derapajul mintal al extremei drepte. Cucuta turnata in urechile studenților justifica veninul împrăștiat de MAGA people in întreaga societate americană.

  5. Am si eu o intrebare pentru domnul Ionita, dincolo de propaganda belicoasa anti chineza inspirata din sursele occidentale si sponsorizata de ONG-uri americane, imi puteti spune cam in ce tari in afara de cele ale vestului imaginea Chinei a suferit erodari?

  6. Un articol din randul celor mai slabe ale autorului.

    Acest articol este scris ca si cum am fi in Europa de Vest a anilor ’80 cand orice analiza occidentala a blocului comunist incepea cu o dedicatie catre Havel sau cu un citat din Milosz. Whether we like it or not, vremurile alea apartin trecutului si nu mai revin… (lipsa de mentiune o oricaror dizidenti chinezi in articol e o dovada in acest sens).
    Orice analiza interna a regimului comunist chinez e totalmente superflua in lipsa unei analiza a situatiei interne a societatilor occidentale si a schimbarii mentalitatii celor din Vest in acest sens (cu precadere in Europa, unde anti-americanismul a fost oricum in voga in tari precum Franta – acolo nu s-a dus lipsa de intelectuali precum JP Sartre care sa laude ce frumos e URSSul rusesc). Neoliberalismul is here to stay (cel putin in al IV-lea Reich; in SUA in mod ironic, cu tot cu republicanii-fascisti pro-trump, mai e o speranta).
    Lista de corporatii prezentata la pct. [xiii] din articol arata cat de nerealiste sunt solutiile propuse. Articolul e scris ca si cum ar (mai) exista democratic accountability, iar statele din Vest ar mai avea parghii de control asupra lor (aici nici macar in SUA nu mai exista nicio speranta).
    Politica externa chineza este analizata prin perdele de fum lansate strategic de PCC precum BRI, ignorand politicile externe subversive (alea chiar au avut succes) incepute de Deng Xiaoping in anii ’80 care (atunci cand chinezii erau masacrati in Piata Tiananmen) l-au determinat pe GHW Bush sa-l trimita pe Brent Scowcroft la Beijing sa ‘repare lucrurile.’ Nici Stalin n-ar fi visat la un asemenea tratament…

    Este acum diferita atitudinea occidentului fata de China? Nu, e chiar mai servila (nemaipunand ca e mai dependenta). Soljenitin a venit a demascat regimul comunist in anii ’70 pentru ca insasi vremurile se schimbasera in Vest (au mai fost multi alti pana la el care au fost complet ignorati pentru ca vorbisesa prea devreme, precum Wolfgang Leonhard, Yevghenia Ginzburg sau Margarete Buber-Neumann). Acum inca suntem la nivelul de demascare a societatii chineze la stadiul lui Boris Souvarine sau Victor Serge; mai este mult pana departe… (if ever)

  7. Câinii latră ursul panda trece. La chinezi pana și propaganda e ieftina, dincoace, nu știu ce sa zic. Mult succes în „lupta” anticomunista, dușmanul de clasa trebuie biruit și sabotat, exact cum face Xi cu oponenții. Pe zona asta vestica nu vedeți nimic care duce spre apucături comuniste?Despre rusi, chinezi, unguri, turci, polonezi sau uiguri, am tot aflat ca ori sunt oligarhi, comuniști, sclavi pe plantație sau nu respecta „statul de drept”.

  8. Articol f bun la care ar lipsi printre altele actualizarea legata de bresa facuta de China in Ungaria, vezi proiectul chinezilor de a deschide o ramura a universitatii Fudan [1].
    Gasind si un Romanian angle, daca nord-coreenii il au pe Alejandro Cao de Benós ca sustinator in Europa, chinezii il au (la o scara mai redusa) pe Dan Tomozei in Romania [2].
    De fapt asta e o problema generala a societatilor liberale in care sustinerea (platita a) dictaturilor de catre agenti de influenta nu e sanctionabila in nici un fel [3].

    Interesante comentariile lui Svejk pe care le-as putea extinde pe multe pagini, si eu calatorind des prin China … timpul insa ni-i scurt …

    [1] https://chinaobservers.eu/the-fight-over-fudan-a-chinese-university-in-budapest-sparks-reckoning-for-sino-hungarian-relations/
    [2] https://dantomozei.ro/
    [3] https://www.theguardian.com/world/2021/jun/02/former-austrian-minister-given-seat-on-board-of-russias-rosneft

  9. „Ca europeni, avem datoria ce decurge din propria noastră istorie totalitară să dăm mai multă atenţie dezvoltării relaţiilor cu cealaltă Chină,… ” care cealalta China? Ce fel de relatii de afaceri sa dezvolti cu „cealalta” China, din moment ce totul trece prin filtrul guvernului chinez? Nu se justifica amanarea relocarii companiilor occidentale din China, doar sperand ca se va schimba peste 20 de ani regimul (asta daca face atac de cord Xi) cu un altul mai normal. La fel si in Taiwan sau Jong Kong, cum poti sa faci afaceri avand in vedere situatia instabila din aceste zone si amenintarile chineze constante. Numai ieri China a trimis 28 de avioane de lupta pe deasupra Taiwanului.
    Companiile acelea europene si americane pe care le-ati indicat aici nu se vor retrage din China prea curand sau poate niciodata, chiar daca se folosesc de uiguri sau oameni din lagare. Profiturile facute in China sunt prea mari pentru a renunta la ele. Cel mai bun exemplu pe care l-ati oferit este lobby-ul facut de seful Ericsson pe langa guvernul suedez pentru a anula interdicţiile asupra Huawei. La fel s-a intamplat si cu North Stream 2, poiect in care sunt implicate firme mari germane cu legaturi foarte stranse in guvernul din Rusia. Stiti care ar fi solutia pentru schimbarea regimului in China? Marii oligarhi si miliardari chinezi care se vad pusi la zid de PCC si care intr-o zi vor rabufni si vor dori sa intre in politica mare din partid. Spre deosebire de Rusia, unde Putin ii protejeaza pe oligarhi si-i imbogateste, in China, regimul comunist se disociaza de ei.

  10. Ca fan al cinematografiei chineze as recomanda un film mai putin cunoscut: A touch of sin. Nu e nici pe departe o comedie, ba din contra, insa are o secventa in ultima sectiune din cele patru ale filmului, pe care eu am gasit-o extrem de amuzanta. Un tinar muncitor dintr-o fabrica din Guangzhou ii raspunde prietenului sau venit si el sa se angajeze si care-l intrebase daca nu se gindeste sa emigreze: „Unde sa emigrez, in Europa? Aia sint toti faliti.”

    • Chiar că e haios! Gândiți-vă la drama de-a dreptul shakespear-iană: Proletarul conștient că europenii sunt faliți trudește câte 60 de ore pe săptămână, cu piciorul legat cu o zgardă de bancul de lucru (și cu pamperși pentru adulți, ca să nu mai piardă vremea, megând la toaletă) spre a-i ghiftui pe faliți…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Ionita
Sorin Ionitahttp://www.expertforum.ro
Paleo-liberal (adica din soiul cel vechi) Partener fondator la EFOR (www.expertforum.ro) think tank independent Citeste si preda teorii ale dezvoltarii si sectorului public Consultant pe reforma institutionala si descentralizare in Europa de Est si Balcani

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro