joi, martie 28, 2024

Când a început declinul universităţilor româneşti? Anii meditaţiilor si ai comentariilor

În mod surprinzător – pentru cineva neavizat – reformele educaţiei cad mereu în gol. Sarabandei de vorbe, de cifre şi de apeluri mobilizatoare (cu “priorităţi naţionale” şi “viitorul nostru”) nu-i mai urmează decât un nou şir de formulare, apatia celor care trebuie să le completeze şi indiferenţa crispată a restului societăţii, obişnuite să se aştepte mereu la mai rău. Pasiunea schimbării în bine pare a se fi stins cu totul, iar invocarea “reformei” s-a golit de conţinut. Aceiaşi “înalţi” funcţionari (centrali sau locali) rostesc aceleaşi discursuri – împănate cu două-trei neologisme şi/sau anglicisme – aceleiaşi mase de dascăli timoraţi şi prost plătiţi, pentru care singura schimbare reală o reprezintă creşterea birocraţiei şi degradarea continuă a calităţii elevilor/studenţilor. Uniunea Europeană ne cere imperativ reforme (ca o condiţie a acordării fondurilor puse la dispoziţia noastră), însă mai nimeni nu doreşte aceste reforme. Cu toţii am înţeles că beneficiarul lor ultim nu e nici elevul/studentul, nici dascălul, ci nenumărătele trepte administrative care îi “monitorizează” în permanenţă pe amândoi. Funcţionarii “superiori” sunt singurii interesaţi de aceste lucruri; nu pentru că ar crede în reformă (cei mai mulţi sunt de un cinism ce frizează mizantropia), ci pur şi simplu pentru că au nevoie de banii veniţi în contul acesteia. La toate nivelele s-au organizat reţele impecabile ale sifonării banilor europeni şi/sau publici, s-a creat o diviziune a muncii şi o specializare care ar merita studii temeinice. Atâta timp cât nimeni nu le va face, avem puţine şanse de a înţelege acest ultim avatar al eşecului modernizării pe care ne e dat a-l trăi.

Cu ceva timp în urmă, vorbind despre strarea actuală a universităţilor româneşti, situam originea problemelor pe care astăzi le vedem în chip manifest la începutul – jumătatea anilor ’90 (în speţă în epoca în care au apărut mai întâi universităţile private, apoi s-a generalizat sistemul taxelor la stat). Mi se părea că lucrurile au început să se îndepărteze de menirea lor în momentul în care nişte oameni destul de comuni, care nu aveau obişnuinţa câştigului, au dat de bani. Din acel moment singura – repet, singura – logică a sistemului universitar au fost banii. Nu se punea problema, în România acelui timp (şi cu atât mai puţin în anii ce au urmat) a unei dezvoltări a calităţii educaţiei, dimpotrivă, momentul era pentru extindere. Efectul acesteia din urmă a fost – mai ales din momentul în care numărul studenţilor nu a mai urmat prognozele de creştere (care stăteau la baza normelor suplimentare) – prăbuşirea spectaculoasă a nivelului învăţământului dispensat de universităţi. Majoritatea universităţilor de azi oferă cunoştinţe care, cu puţină generozitate, pot fi asimilate nivelului Wikipedia: o mulţime de date banale, aproape fără nici o coerenţă şi nici o relevanţă. Întrucât cei ce le debitează n-au fost niciodată în situaţia de a le verifica valoarea pe piaţă, ele nu sunt decât un pretext menit a justifica existenţa universităţilor, a profesorilor şi a veniturilor acestora.

Mult timp după ce am desfăşurat aceste reflecţii m-am întrebat cum a fost cu putinţă această degenerescenţă a corpului profesoral, fără ca nimeni să protesteze. Sigur, banii – care au curs generos vreme de un deceniu şi jumătate, creşterea exponenţială a studenţilor – care masca faptul că procentul celor interesaţi e constant, ramificarea domenială şi posibilităţile rapide de angajare a lor (mai ales la stat) – care creau iluzia unei utilităţi a învăţământului universitar şi, nu în ultimul rând, orizontul ascendent al României dintre 1999 şi 2009 au făcut ca disfuncţionalităţile învăţământului superior să rămână în umbră. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii s-ar fi cuvenit să se audă voci care să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă şi a urmărilor lucrurilor în desfăşurare. Faptul că asemenea voci nu s-au auzit atestă că adevărata criză a educaţiei superioare e mai adâncă şi mai veche decât jumătatea anilor ’90. Când a început de fapt ea?

Într-o pagină celebră şi mereu citată, Maiorescu spunea, referindu-se la timpul lui, că “înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică.” Două generaţii mai târziu, Nae Ionescu şi Blaga vorbeau cu iritată condescendenţă despre generaţia lui “Mortu”. Eliade, Ionescu şi Cioran aveau o foarte selectivă consideraţie faţă de dascălii lor şi păreri deloc măgulitoare despre universitate. “Reforma” din 1948 a scuturat din temelii edificiul universitar şi l-a blocat în incapacitatea de-a reveni la ceea ce fusese în interbelic. Şi totuşi, să nu fim nedrepţi. Poate că Maiorescu avea motive să deplângă starea vieţii academice la 1875 (deşi, să nu uităm, tocmai aceea e “epoca marilor clasici”) şi mimetismul unei societăţi fascinată de módele străinătăţii, însă o generaţie mai târziu aveam universitari cât se poate de serioşi. Rădulescu-Motru, Iorga, doctorul Cantacuzino, Emil Racoviţă erau – deja – perfect racordaţi la lumea intelectală a Occidentului. Poate că, aşa cum bine a observat d-l Patapievici, nu şi-au dat întru totul măsura în ţară (în absenţa unei pieţi a ideilor care să-i stimuleze la mai mult), dar – în ciuda criticilor celor ce le-au urmat – ne-au ridicat la un standard cultural întru totului similar celui al lumii civilizate. Generaţiei lui Blaga, Gheorghe Brătianu sau Francisc Rainer îi e dat să poată funcţiona plenar la parametrii unei culturi de calitate; avem astfel savanţi care nu doar discută de la egal la egal cu colegii lor din marile capitale ale lumii, ci vin cu o viziune proprie şi sunt capabili să susţină acea dezbatere de frontieră care face ştiinţa să avanseze. În acelaşi timp, industria, care se dezvoltă în ritm accelerat după 1920, îşi produce proprii specialişti, cu nimic mai prejos decât cei occidentali. “Tinerii furioşi” ai anilor ’20 – 30 nu mai au nici un complex cultural: cine citeşte jurnalele lui Eliade sau textele tânărului Cioran (ori bibliografiile lui Nicolae Mărgineanu sau cele ale lui Nicolae Petrescu) vede cum, la o vârstă încă juvenilă, aceştia asimilaseră perfect tropii discursului cultural european şi erau up to date cu lucrările semnificative ale momentului. Ceea ce pentru ei constituie un eşec e capacitatea de difuziune şi, implicit, de mobilizare – ceea ce înseamnă: de civilizare – a unor mase altmiteri inerte (căci rămase în afara valului modernizator al mediilor urbane) a culturii vehiculate de generaţiile precedente. Dar, luându-i în serios, pierdem în umbra criticii lor opera lui Spiru Haret, a medicilor rurali şi a echipelor Profesorului Gusti. În 1948 lucrurile se răstoarnă: domeniile umane – din care venea cea mai puternică opoziţie la schematismul dogmatic al comunismului – sunt ireversibil mutilate, în vreme ce cele tehnice sunt încurajate, în linia industrializării accelerate promovate de regim. Dar nici măcar catastrofa indusă umanioarelor nu e în măsură să oprească inerţia bună a formaţiei interbelice: pe de o parte regimul tolerează – din raţiuni de propagandă – figuri majore ale lumii anterioare (precum Tudor Vianu sau George Călinescu), care prin simpla lor prezenţă constituie un contrast la ideologia oficială, pe de altă parte tocmai primitivismul acestei ideologii o face uşor reperabilă şi evitabilă în cercurile culturale care mai supravieţuiau. În anii ’50 – ’60 “lumea bună” – cea care alcătuia mediile culturale – trăieşte încă în siajul interbelicului. Corespondenţa dintre Radu Stanca şi Ion Negoiţescu, ori jurnalele lui Nicolae Balotă sunt o bună mărturie.

Teza mea este aceea că adevărata ruptură culturală nu se produce în ’48, ci mult mai târziu, prin anii ’70 – ’80[1], în speţă în momentul în care supravieţuitorii generaţiei interbelice sunt pensionaţi şi, în locul lor, ajung în universităţi oameni produşi în anii ’50 – ’60. Aceştia, în mod manifest (exceptând rarele cazuri de transmitere familială – Hadrian Daicoviciu ar fi exemplul cel mai bun), nu mai au anvergura predecesorilor lor. Educaţia le fusese deformată şi cultura lor era obiectul unei pseudomorfoze. Ne place sau nu, acesta e adevărul ultim al studiului: un scholar se formează în prima tinereţe; liceul, apoi universitatea şi anii doctorali sunt perioada marilor acumulări. Iar acestea au două repere fundamentale: textele majore care constituie structura de rezistenţă a oricărei discipline şi marii profesori, cei capabili să dea viaţă acestor texte şi să le insufle învăţăceilor dorinţa de a traversa purgatoriul studiului lor. În afara acestora, universitatea nu e decât un analog al fabricii, iar educaţia un pseudonim al producţiei. Purtat de elanul său constructivist, comunismul românesc considera că poate produce – pe ruinele şcolii distruse – mase de absolvenţi de studii superioare la fel cum fabricile produc tractoare. Efectul îl constituie generaţii de tineri care deşi învaţă mai mult, au o cultură infinit mai precară decât cea a celor care i-au precedat. Dincolo de ideologizarea – fatală – a disciplinelor umane, “producţia” de serie impune o anumită standardizare şi schematizare a conţinuturilor cunoaşterii. Structura internă a gândirii la lucru – metodologia – e exhibată şi ţinută a înlocui (şi a funcţiona ca scurtătură în raport cu) multiplicitatea surselor şi analiza menită a afina spiritul de observaţie. Sursele însăşi sunt foarte sărace: aproape toată creaţia dinaintea instaurării comunismului e prohibită (din varii motive, mergând de la condamnarea autorului, la prezenţa “Fundaţiilor Regale” pe copertă), iar contactele cu străinătatea – esenţiale pentru actualizarea informaţiilor – sunt (pentru 16 ani) practic suspendate. Dacă generaţiile vârstnice se repliază pe sursele acumulate în vremurile lor de glorie, tinerii nu au acces decât la informaţia oficială şi la fragmente – intens mitizate – de bibliografii găsite aleatoriu. La finele studiilor, oamenii aceştia sunt disciplinaţi, dar nu formaţi. Însă, în definitiv, nu acesta şi fusese obiectivul Partidului? Când, după 1964 – şi până prin 1975 – ’76, se reiau contactele cu străinătatea, pentru cei mai mulţi tineri universitari ele vin prea târziu. Cei care ies în Occident nu mai ajung ca să se formeze ci ca să citească ceea ce nu puteau citi în România. Doar în măsura în care aleg să rămână acolo şi să reia – în ritm accelerat şi pe cont propriu – episodul formării se pot integra în acea lume. Dar fericiţii ieşiţi (şi întorşi) trăiesc acut drama inadecvării lumilor: informaţia occidentală nu are nici o circulaţie în România care trăieşte în continuare în disciplina strictă (inclusiv a cunoaşterii) anilor ’50, din care fuseseră evacuaţi ruşii. În plus, cei care ieşeau erau ei înşişi mult mai puţini decât necesarul învăţământului superior. Puţine fiind (atât la nivelul oamenilor, cât şi la cel al publicaţiilor), contactele cu străinătatea pot fi atent supravegheate. Iar această supraveghere – cu grade variabile – e omniprezentă în umbra ameninţării “Tezelor din aprilie”.  Ceea ce se naşte în siajul ei  e o formă degradată a mandarinatului cultural: la fel ca în Evul Mediu, profesorul întors de dincolo e singurul deţinător al cărţii (al cărţii decisive în domeniul lui), din care împărtăşeşte oracular unor studenţi perplecşi.

Vreau să fiu bine înţeles: nu judec şi cu atât mai mult, nu acuz. Cred că în marea lor majoritate, oamenii aceştia intraţi în universităţi după 1964 erau conştienţi de ecartul faţă de de generaţia care-i preceda, (cei) ajunşi în Occident, au încercat să recupereze cât au putut, iar întorşi în ţară s-au gândit – cu toată generozitatea – să împărtăşească cât mai multora esenţialul experienţei lor străine. Din această generozitate s-a născut un tip aparte de literatură, care va marca întreaga cultură română. Culturii interbelice i s-ar fi putut reproşa eclectismul ei: o mulţime de lucruri traduse şi publicate, fără o legătură clară între ele, cu uimitoare reuşite, dar şi cu goluri de neevitat. Comunismul vine cu o viziune centralizatoare şi totalitară: de acum se înaintează “cu întregul front” al cunoaşterii, iar expresia acestei ofensive – “corect” dirijate – e “manualul unic”. De unde, înainte vreme, omul îşi putea compune (sigur, cu riscul căderii în dilentantism, dar şi cu şansa găsirii a cee ce-i corespunde cu adevărat) propria viziune domenială, de acum era “îndrumat” de “cele mai competente autorităţi” pe calea sigură a cunoaşterii validate. “Manualul unic” al anilor ’50 e impus (şi, tocmai de aceea, puţin prizat); abia în anii ’60 – ’70 (după ce scapă parţial constrângerilor ideologice) devine căutat. Când spun “manual unic” nu mă refer în primul rând la manualele şcolare, ci la cursurile universitare şi, în general, la sintezele domeniale care apar în această perioadă. Ele sunt, pentru masa publicului cititor (începând cu elevii şi studenţii – proveniţi, cel mai adesea, din mediul rural) nu doar principala, ci adesea singura sursă de cunoaştere autorizată existentă pe piaţa timpului. E de la sine înţeles că orice cunoaştere individuală, în evoluţia ei, întâlneşte – ca etape obligatorii – la un moment dat manualul şi cursul universitar. Acestea sunt sinteze menite a panorama cunoştinţele unui domeniu şi a-i da tânărului orizontul în care-şi poate înscrie căutările. Manualul concentrează ceea ce cercetarea desfăşoară. Problema apare atunci când dincolo de manual nu mai e nimic, când sinteza realizată de el ţine loc de cercetare şi în afara lui nu mai e nici o cunoaştere de desfăşurat. Atunci, inevitabil, se ajunge într-o cultură a aluziei, a trimiterii, a surselor devenite mythes, rêves et mystères, la care nu avem acces, dar în care e bănuită o cunoaştere cvasi-esoterică. Literatura prohibită (şi subiectele ei) se încarcă cu o aură de importanţă pe care – în fapt – studiul lor aplicat nu ar justifica-o. Aşa se întâmplă cu cărţile interbelicului, cu diverse subiecte căzute, pe diverse căi, din Occident în lumea noastră (psihanaliza, religiile orientale, spiritualisme de tot soiul) sau chiar cu literatura cu circuit restrâns (de pildă cea teologică) publicată în acei ani. Varianta degradată a acestei mitologii a surselor inaccesibile e teoria conspiraţiei; nu e de mirare că aceasta a prins atât de mult tocmai la oameni cu studii, pentru că ei sunt cei care – în timp – au dezvoltat complexul unei “alte cunoaşteri”, “adevărate” şi transistorice.

Însă dincolo de aceasta, e o corupere subtilă – deoarece-i speculează generozitatea – a funcţiei dascălului: scriind varii manuale (cursuri, istorii domeniale, sinteze, cărţi de popularizare, etc.), acesta devine, aproape fără să-şi dea seama, un rezumator (sau, dacă ne gândim la complementul manualelor – “culegerile de texte”, care înlocuiesc traducerile in extenso – un traducător). În mod insidios, manualul – care e o înşiruire didactică (adică mecanică) de rezumate – ia locul tratatului – care e viziunea proprie asupra domeniului de studiu în care un autor îşi dă măsura. Nu doar că pentru elevi şi studenţi orizontul cultural se rezumă la manual/curs, dar profesorul însuşi decade de la niveul gândirii asupra textelor fundamentale cu optica ultimelor cercetări (şi în dialog cu acestea) la cel de compilator al unor materiale altminteri indisponibile pe piaţa autohtonă a ideilor. Şi cum totul e menit declinului în această lume, nici aceste compilaţii n-au putut scăpa fatalităţii: cei care le-au preluat ca “surse” le-au “sintetizat” la rândul lor cum au putut, adică – cel mai adesea – simplificându-le, rezumându-le şi parafrazându-le. Ele, la fel ca seriile din sintagme din comentarii (le ştiţi: “Luceafărul literaturii române”, “filosoful poet şi poetul filosof”, “spaţiul carpato-danubiano-pontic”, etc. şi – în fruntea tuturor – “societatea socialistă multilateral dezvoltată”), au devenit în aşa măsură bunuri comune încât nimeni nu şi-a mai pus problema originii lor. De la simple sintagme la pagini întregi, de la vorbe de duh la traduceri compacte, lucrurile au început să se rostogolească de la un purtător la altul cu toată libertatea asocierilor conjuncturale. Aşa se face că nimeni n-a considerat că plagiatul prin rezumare ar fi ceva ilicit. Pur şi simplu condensai textul de manual/comentariu (căci la sursa lui nu aveai acces) – referinţa fiind adesea subânţeleasă – şi treceai mai departe. Astăzi, când plagiatul e denunţat ca o practică ilicită, mulţi nu înţeleg ce li se reproşează. Au rezumat alte rezumate, au tradus (şi au dat în nume propriu) texte care altminteri nu se găseau sau nu ar fi trecut (de cenzură, de piaţă) sub numele autorului lor. Oamenii aceştia se întreabă: faptul de-a pune în circulaţie idei se cheamă plagiat? Nu faptul că lucrul incriminat e furat e problema lor (furtul de idei fiind “politică de securitate” în comunism şi “strategie de supravieţuire” în capitalism), ci acela că au reintrodus ceea ce-au furat în circuitul pieţei domeniale. Şi multora cred că li s-ar părea normal să fie lăudaţi, nu acuzaţi pentru plagiat, parafrază şi rezumat. În lumea noastră bizară, plagiatul nu e considerat un furt, ci un act de generozitate: treci mai departe ceva care te-a marcat. Aproape la fel ca micile fraze sapienţiale – cu autor incert – postate pe Facebook. În plus, probabil oamenii aveau impresia că făcând aceste compilaţii realizează o breşă în edificiul masiv – de la început până la sfârşit – al ideologiei oficiale. În fapt, în acest jeu de dupes, ideologia era cea care câştiga: singura reuşită a autorului era micul pasaj, care se reducea rapid la o aluzie (dată fiind slaba circulaţie a cursurilor universitare) ce zbura din gură în gură. Nimeni nu o putea verifica sau desfăşura pentru că nu avea acces la surse şi rolul acestor aluzii nu era altul decât cel voit de putere: a detensiona o lume ţinută sub monopol ideologic. “Libertatea” obţinută astfel – faptul de a-i putea cita pe Nietzsche, pe Wittgensein sau pe Cioran – era foarte iluzorie. În fapt, ea le dădea unor persoane pe care autoritatea statală le ţinea într-o marginalitate impusă iluzia unei superiorităţi acceptate tacit de destinatarii aluziei. Dar nimic mai mult. De la început până la sfârşit, puterea comunistă e cea care a fixat temele dezbaterii academice. Involuntar, universitarii i-au căzut în capcană: rezumând, au produs o cultură a rezumatului pe care diversele “Consilii de Stat” o puteau supraveghea (şi direcţiona – a se vedea ascensiunea naţionalismului şi “recuperările” ce-l însoţesc) cum voiau. Şi încă ceva: aşa cum o ştim cu toţii, rezumatul onest şi sinteza rezumatelor e ceva ce se învaţă într-un liceu bun sau în primii ani ai facultăţilor. A-i reduce pe universitari la această activitate revine la a-i infantiliza cu bună ştiinţă.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, anii aceştia – ’70 – ’80 – sunt şi cei în care universităţile sunt luate cu asalt, dat fiind că diploma de studii superioare devine calea cea mai eficientă a unei urbanizări rapide. Asta face ca examenele la universitate – în contextul unui numerus clausus planificat de Partidul-Stat – devin tot mai dificile şi, pe cale de consecinţă, examinarea tot mai tehnică şi mai mecanică. Această creştere a concurenţei, dublată de reducerea examenului la verificarea corespondenţei dintre răspunsul scris şi textul de manual duce, cu o viteză incredibilă, la explozia industriei meditaţiilor. Privită retrospectiv, ea pare paradoxală. Şi asta din mai multe motive: primul este acela că statul acelui timp era deosebit de suspicios faţă de orice formă de asociere neautorizată de oficialităţi. Ei bine, erau cazuri – legendare – de profesori care-şi instalaseră table în casă şi meditau serii de câte 10 – 15 elevi odată. În mod straniu, Partidul nu reacţiona în nici un fel. Apoi, cel puţin formal, se discutatu lucruri ce ţineau de cultură, pentru care alţi cetăţeni erau supravegheaţi. Nu şi meditatorii. Nu în ultimul rând, potrivit legislaţiei timpului, meditaţiile ar fi intrat uşor la rubrica “venituri necuvenite” (şi – dacă-l credem pe d-l Sima – nu erau deloc venituri neglijabile). Şi totuşi, acelaşi stat care sălta mereu câte un acar Păun pentru delapidarea unor bunuri destul de incerte nu părea deloc interesat de dezvoltarea exponenţială a meditaţiilor acelui timp. În schimb, toată lumea era: erau cunoscuţi profesorii – mai ales cei universitari – şi faptul că viitorul candidat trecea prin sufrageria lor părea a fi o garanţie a faptului că, devreme ce e cunoscut de cel ce face subiectele şi corectează lucrările, a domesticit puţin implacabilul fatum. O explicaţie banală ar fi aceea că şi “tovarăşii” îşi trimiteau odraslele la aceiaşi meditatori şi, ca atare, nu era în intresul lor să denunţe o afacere la care participau. Dar să nu reducem statul acelui timp la nişte banale complicităţi umane; dacă ar fi vrut, ar fi putut interveni. Problema e aceea că nu voia să intervină; sistemul meditaţiilor convenea puterii comuniste. Mai întâi de toate pentru că oamenii aceia făceau pe cont propriu o muncă pe care şcoala acelui timp (în mod particular Liceele Industriale) era din ce în ce mai puţin capabilă să o facă. Altfel spus, meditaţiile creşteau “nivelul educativ” al tinerilor fără ca statul – absorbit în alte preocupări – să investească ceva în învăţământ. Apoi pentru că oamenii aceia (profesori şi elevi) nu se adunau pentru a dezbate sensul culturii şi rolul ei în lumea acelui timp, ci pentru a învăţa în comun ceea ce statul nu reuşea să le inculce la şedinţe: supunerea. Ce altceva era mnemotehnica manualelor, a comentariilor şi a problemelor – tip din culegeri decât un exerciţiu interior de adecvare precisă (şi fără rest) la o solicitare exterioară? În ciuda a ceea ce se spune astăzi, oamenii acelui timp nu învăţau carte, ci învăţau să răspundă, prompt şi eficient, unei comenzi venite “de sus”. Oricât de straniu ar părea, Ceauşescu a descoperit – pe acest teren – că poate obţine prin cointeresare mai mult decât obţinuse Dej – în alte “câmpuri” – prin frică. Exerciţiul acesta al disciplinei absurdului (al învăţării pe de rost a unor texte, formule şi sintagme pe cât de plate pe atât de abstracte), cel al obedienţei de tip perinde ac cadaver (ce consta în reproducerea mot-à-mot a textului învăţat), era, în ultimă instanţă, mai eficient pentru cei tineri decât armata. Căci în armată tinerii se pot solidariza în faţa celui ce le dă un ordin arbitrar, însă pentru examen fiecare e singur şi pentru a reuşi trebuie să interiorize ceea ce i se cere şi să facă dovada că a interorizat-o mai bine decât alţii. Profesorul, la rândul lui, era redus la rolul de simplu repetitor (ceea ce, pe vremuri, erau tutorii şi pedagogii claselor de liceu). E limpede că nu intrau în joc cunoştinţele lui domeniale (decât ca arabescuri ale discuţiei); el trebuia sa-i înveţe pe elevi manualul şi debitarea acestuia în form(ul)ele impuse de examen. Culme a cinismului: tot el era şi cel care făcea subiectele de examen, şi cel care corecta. Faptul că îi era luată complet demnitatea profesională (prin reducerea timpului liber la ore de meditaţii) şi vocaţia proprie (încurajarea gândirii libere înlocuită de reproducerea mecanică) era, încă de pe atunci, compensat de banii (şi “atenţiile”) care păreau a mai lustrui ceva din blazonul unei categorii pe care comunismul o marginaliza tot mai mult. Dar tocmai practicând – ca autor de manuale, de comentarii, de subiecte de examen şi ca meditator şi corector – mereu această disciplină a repetiţiei universitarul ajunge să substituie în el însuşi gândirea cu un formalism mecanic. A cădea de la libertatea gândirii şi de la farmecul balcanic al formulării în stereotipia formală a manualului – iată destinul universitarului în anii ’70 –’80. Acesta e, de fapt, motivul pentru care puterea comunista nu s-a opus nici o clipă, ba chiar a tolerat cu bunăvoinţă meditaţiile. Finalitatea lor ultimă era devastatoare şi pentru elevi, şi pentru profesori: ceea ce nici unii, nici alţii n-ar fi făcut obligaţi (poate nici bătuţi, ca-n anii ’50) pe marginea “Scânteii”, o făceau de bunăvoie pe marginea unui manual scos de o editură de stat. Nu manualul era aici în joc, ci pattern-ul comportamental pe care-l educa supunerea învăţătă temeinic. Nu întâmplător, în acea “epocă”, cele mai eficiente figuri culturale nu sunt – precum în interbelic – marii dacăli, ci marginalii (Constantin Noica e cel mai bun exemplu), inclusiv marginalii din universităţi.

Ce rămâne dacă tragem linie? O cultură de manual, de comentariu şi de meditaţii. Cu adâncă tristeţe, dar asta e cultura României din iarna lui ’89. Vectorii acestei culturi sunt profesorii şi în mod particular cei care au intrat în universităţi după 1964. Lipsiţi de şansa unor studii serioase în prima tinereţe, de contactul cu sursele şi cu mediul apusean în care se dezbat ideile, ei produc compilaţii menite a substitui biblioteci oneste şi libera circulaţie a ideilor. Produc un ersatz de cultură care, într-o lume supusă presiunii ideologice, e lecturată “ca şi cum” ar fi o fereastră spre adevărata cultură. Vă rog gândiţi-vă un pic la somităţile domeniului d-voastră: câţi sunt cei a căror operă (dinaintea granturilor şi a “proiectelor europene”) e altceva decât o înşiruire – mai mult sau mai puţin reuşită – de rezumate? Cum au rezistat toate acestea nu Internetului, ci deschiderii frontierelor informaţiei de după 1990? Care e statutul lor astăzi, când – faţă de anii ’70, la care trimiteau cunoştinţele autorilor lor – paradigmele domeniale şi temele de discuţie s-au schimbat de mai multe ori? Mă miră faptul că nimeni nu a observat un lucru banal: la aproape toate facultăţile cu profil umanist, cursul de “Introducere în…”, care se face cu anul I, e ţinut de profesorul titular, iar cursurile specializate, din anii terminali, de asistenţi şi de lectori. S-ar putea obiecta că, aflându-se la capătul carierei, cel mai vechi în domeniu are şi cunoştinţele, şi tactul pedagogic pentru a se adresa cel mai adecvat celor ce vin pentru prima dată în facultate. Aşa sa fie oare? Nu ştiu, dar vă îndemn să vă uitaţi pe programele acestor cursuri de “Introducere în…”, multe din ele disponibile pe Internet. Mie unuia îmi amintesc de cultura de manual, de comentariu şi de meditaţii (e drept, ajunsă în etapa power-point-urilor, căci manualul însuşi a degenerat şi s-a subţiat pe măsură ce s-a formalizat). Numele celor trei, însumat, e deprofesionalizare. Reduşi la textul standard, lipsiţi de surse, de materiale alternative, de toată capilaritatea presei domeniale, ieşiţi din marile dezbateri şi dispute în margea aparatului conceptual, cei mai mulţi din universitarii noştri trăiau în anii ’80 din prestigiul Profesorului interbelic şi din banii de meditaţii. Sunt convins că cei mai mulţi dintre ei erau oameni oneşti, care – într-o altă lume – ar fi performat în cu totului alţi parametri (evident, unii nu ca universitari). Când lumea noastră s-a schimbat, în 1990, pentru cei mai mulţi dintre ei era prea târziu. Cadrele gândirii, “metoda” şi textele de bază au rămas aceleaşi. S-au mai adăugat câteva lucruri venite fie din explozia editorială, fie din şansa unor burse în străinătate[2]. Dar structural, gândirea oamenilor a rămas aceiaşi. Iar recuperarea lor tardivă de către universităţi particulare (precum “Spiru Haret”) şi/sau provinciale le-a oferit ocazia de a-şi încununa cariera cu o nouă ediţie – cel mai adesea contrasă – a clasicului lor manual (după care au învăţat zeci de generaţii de studenţi). Înainte de această parcare a vârstei târzii, cei mai mulţi dintre ei şi-au ales urmaşii – diferiţi, dar nu foarte mult. Poate cei mai diferiţi sunt cei de la catedră, unde omul mai păstra nostalgia unei şcoli pe care n-a apucat s-o facă. Şi cei mai puţini diferiţi sunt cei din administraţie (ministerială sau universitară), cărora le-a fost încredinţată sarcina de a corci limbajul manualului, al comentariilor şi al meditaţiilor cu new-speech-ul fondurilor europene. Iar aici, trebuie să recunoaştem, cei mai mulţi “delfini” au reuşit. Noua “limbă de lemn”, cu formularele şi cu XL-urile ei, are farmece care l-ar seduce şi pe Ceauşescu. Iar reprezentanţii ei sunt genul de oameni care vorbesc pe la “trainiguri” cu o înflăcărare robotică despre şansele (întotdeauna) viitoarei “reforme”, iar mai apoi, în particular, suspină după “şcoala de altădată”, cu manualele, comentariile şi meditaţiile ei. Mai că-ţi vine să crezi că cea mai bună reformă ar fi una care să ne întoarcă de unde am pornit.

Mai e un lucru de spus: manualele, comentariile şi meditaţiile au închis cunoaşterea umanistă din anii comunismului într-un ghetou. Dedicaţi manualelor şi meditaţiilor cei mai mulţi profesori au pierdut complet contactul cu lumea[3]. Când, mai mult de nevoie, după Revoluţie, au fost în situaţia de a-l relua, el a avut (şi are) un caracter formal şi stângaci, de şedinţă de Partid la care se mai îngăduie câte o glumă pentru “destinderea atmosferei”. E greu de spus ce “cercetare aplicată” şi ce “impact social” poate ieşi din asemenea (ne)întâlniri şi (in)adecvări. Cerinţele impuse de “standardele europene” au exact aceeaşi rezonanţă ca şi subiectele examenelor de altădată: oamenii învaţă mecanic un limbaj, scriu munţi de maculatură şi “se fac că fac” ceva pentru a se vedea cu banii în cont. Ceea ce a uitat Ceauşescu (şi Dej, şi Stalin, şi toţi cei ca ei) este faptul că reversul supunerii este ticăloşia. Şi de când au dat de bani, oamenii au descoperit şi practica reversului supunerii. Ce înseamnă reforma pentru ei? Să facă ceva? Cei mai mulţi n-ar şti ce să facă – dar există şi activişti febrili – însă şi unii şi alţii sunt lipsiţi deopotrivă de percepţia realului şi de imaginaţie. Iar unii sunt şi prea obosiţi ca să mai facă ceva. De fapt, adevărat reformă, cea pe care o aşteaptă toţi, e una care să-i facă şefi, funcţionari superiori, doctori honoris causa, maeştri emeriţi, care să le dea unora bani, iar altora, pe lângă bani respectul pierdut. Ceva care să facă – în sfârşit – dreptate şi să-i reabiliteze în proprii lor ochi şi în cei ai posterităţii. Iar dacă nu se poate, orice “cade” e bine primit.

O să fiu întrebat, după obicei: dacă lucrurile stau aşa, ce e de făcut? Vă rog să mă iertaţi pentru acest răspuns, dar e singurul pe care îl am: nimic. Nu se poate face absolut nimic. Oricât de trist sau de dramatic ar suna, ştim cu toţii, atât în ceea ce-i priveşte pe cei dragi, cât şi pe noi înşine, că – într-o zi – doctorul ne va spune că nu mai e nimic de făcut. Sunt situaţii – şi nu puţine – când nu mai e nimic de făcut. Situaţia învăţământului universitar e atât de cangrenată în adâncul ei, încât orice măsură paleativă nu face decât să zgândăre rana, fără a o putea vindeca. Un lucru e cert: actualul sistem universitar – făcut, nu născut în acei ani ’60 – ’70 – a ajuns la limita a ceea ce poate face în şi pentru societate. Dacă societatea mai are nevoie de învăţământ universitar (şi, aici, acest “dacă” e foarte serios), atunci va trebui să gândească un cu totului alt sistem. Cârpirea repetată a acestuia nu duce decât la alte formulare, alte “proiecte de reformă” şi alte “strategii de implementare” vehiculate de persoane eterne, care au pierdut particularităţile individuale, pentru a se topi în indiferenţa genului.

Fie-mi îngăduit să închei cu exemplu sau, dacă doriţi, cu o pildă. La Universitatea la care lucrez se dezbate o hotărâre – cum altfel decât – “epocală”. Până acum, toată lumea era normată cu maximum de ore posibil conform legii şi (cu excepţia “personalului de conducere” – e drept, ales de noi) era încadrată pe salarizare minimă. Aşa funcţioneaza “performanţa” în universităţi! Ei bine, acum bătrânii Senatului s-au adunat şi au spus: haideţi să facem o faptă bună – să-i degrevăm pe cei ce fac cercetare de un anumit număr de ore, pentru a se dedica muncii lor. Iată într-adevăr o idee sănătoasă! Numai că… Dacă luăm fişele de evaluare şi ne uităm pe ele, vom vedea că cercetare fac rectorul, preşedintele Senatului, prorectorii, decanii, prodecanii şi şefii de departamente. Cam aşa e cu cercetarea. Dacă nu ar mai face cercetare, i-ar mai alege cineva în funcţii? Şi faptul că sunt în funcţii îi împiedică să facă cercetare? Mai înainte de-a fi funcţionari sunt profesori, nu? Încă odată, ideea e bună. Numai că… Nici Universitatea, nici Ministerul şi nici Guvernul nu au prevăzut nicăieri nişte fonduri de cercetare pentru cei mai vrednici dintre noi. Pe ce vor cerceta aceşti oameni? Pe bănuţii lor puţini? Şi, ajunşi la vîrsta cursului de “Introducere în…”, ce vor (mai) cerceta – dacă nu e vorba de PN-uri şi de “proiecte europene”? Fie-mi îngăduit să fac o conjectură şi, implicit, să-mi asum riscul neconfirmării ei. Bănuiala mea e aceea că vor fi trecuţi la norma minimă, pe criteriul cercetării, iar apoi îşi vor relua orele pierdute astfel ca o a doua normă. Altfel spus, aceiaşi oameni vor face aceleaşi ore, conform aceluiaşi orar, în acelaşi timp, dar pe alţi – mai mulţi – bani. Nu e ingenios? Să faci bani din nimic! Iată tipul de expertiză pe care îl pot furniza universităţile româneşti societăţii. Şi să spună cineva că aici nu e vorba de adecvare la cererea pieţei!

Aş mai avea o singură întrebare pentru cei care m-au urmărit până aici: acest mod de-a proceda face bani din nimic sau face nimic din bani? De răspunsul la această întrebare depinde posibilitatea de a gândi viitorul universităţilor româneşti.

N O T E_________________


[1] La modul academic, când ne referim la anii ’70 avem în vedere al şaptelea deceniu al veacului, adică perioada dintre 1961 şi 1970 ; în limbajul curent, anii ’70 sunt cei care încep cu 7 (1971, 1972, etc.). Pentru simplificarea lecturii voi folosi, de această dată, varianta comună. Aşadar anii ’70 aşa cum îi înţeleg aici sunt cei din intervalul 1971 – 1980.

[2] Au avut şi aici nenoroc, dat fiind că fundaţiile occidentale s-au orientat mai curând către tinerii veniţi pe valul Revoluţiei şi al presei libere.

[3] Ultimii care au păstrat acest conact cu lumea reală au fost inginerii. Din păcate şi ei l-au pierdut, progresiv în anii ’80 (în urma limitării importurilor de tehnologie şi de licenţe din străinătate) şi dramatic după 1990 (odată cu declinul industriilor şi dezinteresul elevilor faţă de Politehnici). Dezindustrializarea şi înlocuirea produselor fabricate pe loc cu cele second-hand aduse din străinătate a însemnat şi pentru învăţământul politehnic o întoarcere la devămăşia dinaintea specializării şi a răspunsurilor gândite pe măsura problemelor.

Distribuie acest articol

77 COMENTARII

  1. Salut orice framantari intelectuale orientate spre binele educatiei romanesti.

    Nu sunt de acord ca nu exista solutii, dar in mod cert nici universitatile nici ministerul nu cauta solutii ci paliative pentru protejarea feudelor si umflarea buzunarelor proprii din exploatarea masei de iobagi de pe ele. Universitatile din Romania nu sunt fabrici ci „sweatshops” pentru tineri visatori.

    • Va multumesc pentru observatie. In principiu sunt de acord cu ea. Dar, asa cum aratat in alta parte, functionarea sistemului actual ii multumeste pe cei mai multi actanti si beneficiari ai lui: Ministerul nu trebuie decat sa se joace cu vorbele, practic nu are de facut nimic in concret; profesorii isi apara (si isi sporesc) privilegiile, iar pentru ei miza e perpetuarea acestora; studentii nu trebuie sa invete, o minima mimare a studiului e mai mult decat suficienta; parintii platesc costul minim posibil al unei diplome; „societatea” cere – de cele mai multe ori – doar diploma, nu si cunostintele aferente. Asadar, cine e cu adevarat interesat in schimbare? In plus, in Romania cuvantul schimbare incepe sa dobandeasca o conotatie negativa: distrugere, lichidare, dat afara, furat masiv, etc. Parerea mea e aceea ca, la nivel institutional, schimbarea e mai curand un trop retoric, invocat ritualic. Ideea de baza e insa aceea a stabilizarii actualului sistem oferindu-le victimelor lui de azi iluzia ca pot fi profitorii lui de maine.

      Mi-as dori sa fiu doar eu cel care vede lucrurile prea intunecat.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • 1. NIMIC din bani.
        2.Sunt medic, am un copil de 7,5 ani si imi pare rau ca nu am gasit o scoala privata care sa functioneze dupa o programa europeana / USA si sa o pot inscrie acolo. Mai mult ca sigur va face o facultate afara( UK/USA). Poate chiar si liceul sau un liceu privat aici in tara.
        3.N-am incredere in capacitatea poporului roman de a-si rezolva problemele majore de existenta: scoala, sanatate, administratie publica, armata, relatia cu biserica majoritara,curatenia particulara si publica etc.-adica toate reperele unei societati moderne.
        4.In scoala poate ca daca am copia un sistem de invatamant din vest ,eventual dintr-o tara latina , s-ar putea ca in 50-60 de ani sa revenim la performantele din perioada interbelica .Putem sa il si plagiem.

  2. Pentru cine are +40 de ani e de domeniul evidentei ca degradarea rapida (dezintegrarea chiar) a invatamantului romanesc a inceput dupa 1990.
    E doar un fenomen concurent, aceleasi cauze, cu dezintegrarea economiei, dezindustralizarea, parasirea tarii de catre milioane de romani, etc.

    • Va multumesc pentru observatie. Da, aveti dreptate. Dar sa nu uitam ca „lichidatorii” de dupa ’89 sunt nascuti si formati inainte de aceasta data. Mai ales formati – ceea ce pune problema felului in care au fost formati.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  3. Fiecare oranduire isi pregateste oamenii de care are nevoie. Are logica, pana la urma. „F.s.s.m.d.” -ul de ieri nu mai este de actualitate. Profesorii scoliti in perioada interbelica se scolisera pe bani. Profesorii scoliti in comunism erau beneficiarii „invatamantului gratuit, accesibil tuturor”. Astazi, din nou, educatia de calitate e accesibila doar pe bani.
    Sistemul public de invatamant trebuie sa pregateasca „mase”. Renuntarea la uniforme, modificarea programelor si a trimestrelor, manualele alternative etc. au distrus invatamantul public, sub masca reformei. „Elitele” conducatoare se scolesc in alta parte, pe bani multi.
    „Ieftin si bun” nu exista, in lumea de azi.

    Mai sunt institutii de invatamant public ce reusesc sa tina stacheta sus. In ciuda „geniilor” reformatoare ce s-au perindat la conducerea tarii, mai sunt dascali cu vocatie care fac invatamant de calitate. Dar cred ca acestia sunt, din pacate, o „rasa” pe cale de disparitie. Invatamantul public evolueaza (sau involueaza) catre rolul ce i-a fost atribuit in societatea de consum.

  4. Legat de nivelul la care s-a ajuns dupa ani de rezumari, imi amintesc una din replicile pe care le primea cate un student care se mai trezea sa intrebe de ce trebuie el sa studieze ceva ce nu se mai aplica de prin anii ’60-’70: pentru ca trebuie sa surprindem evolutia stiintei in sine. Probabil ca un student eminent ar fi trebuit sa deduca din dinamica istorica pe unde a ajuns stiinta respectiva in ziua de azi, pentru ca de multe ori cursul nu mai ajungea pana acolo.

    • De la a studia evolutia unui domeniu la a invata Cobol in facultate (da, am facut Cobol si nu sunt atat de batran) un an intreg e o mare distanta. Practic am pierdut un curs de un an cu o informatie care putea fi predata in 1-2 ore.

  5. Domnule Maci !

    Ca de obicei, pertinent.

    Tot ca de obicei, prolix pînă la exasperare.

    VĂ ROG FRUMOS, încercați să vă însușiți cele spuse de Dan Cristea (Contributors 6 Decembrie 2012 – Extrase):

    Românii nu au structură. La noi lucrurile nu au început, cuprins și sfârșit. Discursurile publice sunt alunecări continue de teren, din care, în final, rămâne doar un vast și nedefinit moloz. În el, pe undeva, zac (probabil) îngropate idei.
    Dar România în sine, însăși țara nu are structură. Dezvoltarea urbanistică a orașelor românești este definiția haosului. E aproape amuzant când cineva mai pretinde acum că o anume construcție “nu se încadrează în peisajul urbanistic al zonei”. Care peisaj? Amalgamul de case aruncate peste blocuri aruncate peste buticuri a devenit, dintr-o dată, un “peisaj”?
    Marile noastre proiecte par gândite la o beție de week-end… legislația fiscală, cea a achizițiilor publice, ba chiar și procedura se modifică din 3 în 3 luni. O suită neverosimilă de inovații ciudate și răzgândiri amețitoare, dezarmante chiar pentru un jurist, darămite pentru un justițiabil.
    Marele șoc al carierei mele de public speaker a fost acela că, ajunși pentru prima oară la Oxford, juriul refuza să ne noteze ideile, chiar dacă dovedeam cea mai bună cunoaștere a temei în dezbatere dintre toate echipele. Am întrebat de ce – “no structure, no merit” (“nu ai structură, nu ai merite”) mi s-a răspuns. Ce lecție grea și adevărată: algoritmul de stabilire a curgerii unui discurs previne asupra calității vorbitorului, ba chiar și asupra calității argumentelor ce vor fi expuse.

    VĂ ROG FRUMOS !

    Altfel e de-a dreptul păcat de efortul Dvs.

    • Va multumesc pentru observatie; e corecta. Dar va rog sa ma iertati si pe mine: mai inainte, la varsta mea nu stiu daca mai pot sa-mi insusesc stilul si structura argumentativa oxoniana. Asa cum stiti, acolo copiii sunt invatati de mici sa gandeasca articulat pornind de la dezbaterea argumentelor preopinentului, de la analiza semnificatiilor contextuale a epresiilor folosite de acesta si de la ierarhizarea tezelor lui. Eu nu am facut lucrurile acestea in scoala si, „adaptandu-ma” la noile tehnici argumentative, expeditive si pe puncte, nu risc nimic altceva decat sa maimutaresc un stil care nu mi-e propriu. Pe de alta parte tin la desfasurarea argumentelor pe care o propun. Mi se pare ca atunci cand analizam ceva merita sa exploram implicatiile temelor propuse, sa vedem care sunt conexiunile posibile si, in definitiv, sa deschidem cat mai multe cai de gandire. S-ar putea sa-mi spuneti ca omul zilei de azi e grabit, vrea tezele sintetizate clar, in ordinea importantei si asteapta o prezentare imediata a solutiilor practice ce decurg din ele. Restul e poveste, arabescuri si volute verbale, etc. Poate. Dar una din mizele mele e si aceea de a-l face pe cititor sa-si infraneze graba, sa revina pe argumentul meu, sa-l completeze – sau contrazica – cu argumentul lui si, in felul acesta sa generam acel spatiu al dezbaterii care in Anglia se (re)gaseste de secole pe parvisul catedralelor. Asa cum le spun studentilor mei: practica noastra nu e lucrul manual, ci exercitiul gandirii.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Cu scuze, chiar dumneavoastra vorbiti de schimbare si actualizare. Despre adaptarea materiei si continuturilor la actual. Dar cand este vorba ca dumneavoastra sa aplicati tehnicile noi de comunicare .. spuneti ca nu ati fost format si nu doriti sa … Cu alte cuvinta va gasiti scuze pentru a nu va schimba.
        Da, cred ca viitorul va apartine structurarii si organizarii. Si mai ales va apartine conciziei.
        Din cauza volumului imens de date disponibile, structurarea, organizarea si concizia vor fi singurele modalitati de evolutie. :)

        • Va multumesc. Se poate sa fie asa cum spuneti. Dar sper ca acesta simplificare a informatiei nu va fi un criteriu universal al cunoasterii. Mai intai pentru ca nu totul e informatie: atunci cand vorbiti cu parintii, sau cu copiii, nu schimbul de informatii e cel ce primeaza. Iarasi, cand cititi o poezie, un roman sau un eseu, nu aportul de informatie e cel ce va marcheaza si nici ceea ce ramane. Fara indoiala, informatia predomina in stiinte, in economie, in admistratie si sintetizarea ei onesta e o necesitate. Dar cred ca vor (mai) exista si domenii reflexive in care formularea nu va fi codificata in algoritmi si a caror masura va fi alta decat numarul de caractere. A citi un text poate insemna a extrage din el date si informatii sau a petrece un timp impreuna cu autorul meditand asupra unei probleme comune.

          Cu toata consideratia,

          Mihai Maci

  6. De cand universitatile au deschis TARABE de vandut diplome si a scos examenele de admitere !!! a inceput declinul.
    Plus oferata pe piata scoasa de invatamantul privat a adus in universitatile private semianalfabeti,mediocritati cu bani multi si lichele politice cu carul ,prin sistemul APELUL de SEARA al bocancilor si Apelul la distanta prin DHL s-a umplut tara de idioti cu diplome de valoarea hirtiei igenice.
    Sistematic valorile sunt eliminate de tagma mangafalelor,asa se sxplica caderea accelerata a
    nivelului de pregatire a celor cu pretentii de absolventi de universitate.
    Azi pute tara de ACADEMII !!!,orcine poate sa-si inregistreze orce :academie de tenis,de fotbal ,de bambilici !!!.
    Azi fiecare se trage de barnet sau de sireturi cu orcare,respectul este amintire,iar onoarea ,demnitatea se baga la resapat or la spalat ca si ciorapii.
    S-au intors si oamenii si valorile cu curul in sus !!!.
    Bag seama ca ati trecut la cenzura on line !!! Bravos natiune ,de lingai si pupincuristi ,de ochiul si urechea nu scapa Romania

  7. ooo,chiar nu stiti cind a inceput ? sau asa sa mai vorbim ca sa mai ascundem….
    pai lucrati intr o universitate care cindva era scoala; oare de ce o ajuns azi asa?

  8. Poftim?!
    Analiza mi se pare corecta, insa ce nu pricep de loc este aprecierea cotiturii din anii 90:
    „Din acel moment singura – repet, singura – logică a sistemului universitar au fost banii.”
    Daca universitatile au devenit „fabrici de bani”, cine este de vina?
    Nu cumva din 1990 suntem in Libertate, actioneaza lega cererii si a ofertei?
    Spiru Haret si altele nu ar fi aparut daca SOCIETATEA nu ar fi avut o imensa cerere de diplome fara acoperire. Daca asta doreste piatamunici de la noi, asta i se ofera!

    • Cererea si ofera creaza Oxford, Cambridge, MIT. Cumetria si interesele de grup sufoca astfel de initiative si genereaza in schimb „Spiru Haret” sau „Universitatea Ecologica” (sic!)

      Nu societatea a avut „o imensa cerere de diplome”, altfel oamenii ar fi si profesat in domeniile respective. Anumite ginte si-au securizat anumite catedre si au lucrat numai in sensul canalizarii a cat mai multi studenti pe la respectivele catedre.

  9. Univ. SIBIU e intr-o crestere continua.

    A ajuns pe locul 2 in tara in clasamente.

    Suntem CAMPIONI la concursurile de ROBOTICA pe tara si Europa.

    La Sibiu e cel mai tare MANAGEMENT AL CALITATII prin eforturile d-lui Oprean.

    La Univ. Sibiu sunt azi cei mai galonati inventatori din tara, coordonati de d-nii TITU si OPREAN.

    Pe planul internationalizarii, SUNTEM PE LOCUL I in tara, prin eforturile rectorului (vicepres. al CNR) si a d-nei Preda.

    Va invit la cantina, sa vedeti ce se mananca de 10 lei (2 feluri excelente). Daca rectorul isi va mentine promisiunea data in mass media si va candida iar, vom creste serios.

    De ce nu promovam si astfel de exemple POZITIVE, chiar daca sunt exceptii?

    • Da, e cea mai buna universitate din tara, probabil ca va intra in topul clasamentului Comisiei Europene MULTI-RANK!!

      Iar faptul ca univ. strange relatiile cu CHINA, PAKISTAN, THAILANDA, BANGLADESH, etc. arata VIZIUNEA EXTRAORDINARA a echipei manageriale (manji tineri, ascultatori, in frunte cu rectorul) conduse de Oprean.

      • Nici lingaii nu mai sunt ce erau odata! Daca asta inseamna o universitate, managementul calitatii si meniu de 10 lei …. Succes in cooperarea cu Pakistan si Bangladesh.

        • Intr-adevar asta e tare !Ce argumente forte ne sint prezentate :

          ” Va invit la cantina, sa vedeti ce se mananca de 10 lei (2 feluri excelente). Daca rectorul isi va mentine promisiunea data in mass media si va candida iar, vom creste serios.”

          O fi tot autorul celebrului „nici o masa fara peste !” ?

  10. Eu cred ca anii meditatiilor erau buni pentru invatamantul romanesc. In momentul in care au aparut universitatile particulare au disparut si meditatiile. De ce sa te duci la Drept unde erau 20 pe un loc si sa inveti ca disperatul un an cu 100 de meditatii cand puteai sa te duci la Spiru si sa ai aceiasi diploma. Cred ca particularele sunt cele mai periculoase produse ale democratiei care au distrus o buna parte din sistemul de invatamant romanesc. Au distrus meditatiile si astfel majoritatea profesorilor au devenit taximetristi particulari pentru ca nu puteau sa isi intretina familiile fara meditatii. Astfel au ajuns niste particulari sa fie profesori si astfel a scazut calitatea actului de invatamant.
    Cred cu tarie ca meditatiile erau bune. O generatie de elevi invatau mai mult, iar o generatie de oameni de calitate – profesorii – castigau mai bine.

    • Va multumesc pentru observatie. Nu stiu ce sa zic vi-a-vis de meditatii: invatam mai bine? Poate doar exersam mai mult. Eu imi amintesc ca faceam sute de probleme-tip, dar nu tin minte sa fi castigat mai mult sub raportul intelegerii. In fine, poate nu asta e problema. Iertati-ma ca intreb si eu: cum se face ca Statele Unite, in Anglia, in Germania, in Franta (si mai peste tot) sunt studenti foarte buni, fara sa fi fost meditati in liceu? Pe de alta parte, daca oamenii tot sunt meditati (si „invata bine” la meditatii), ce sens mai are sa depuna profesorul efort la clasa? Nu e stravechea – si vai!, cat de „normala” situatie romaneasca – in care omul are doua slujbe: una la stat, pentru continuitate si pensie, si una la privat, pentru banii de casa si calatorii? Omul stie bine ca nu poate trai – si nici lucra – bine din/la niciuna, dar cu ambele „se descurca”. (La fel ca si acum, cu normele in plus.) Nu stiu altii cum sunt, dar mie unuia asta mi se pare a fi morala meditatiilor. Si poate mai era una: eterna nevoie a parintilor de a-i sti supravegheati pe copii. In ciuda ferocitatii examenelor ei, scoala comunista nu era cu nimic mai motivanta decat cea de azi.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Nu stiu cum e in Statele Unite, Anglia sau Franta, dar in Germania elevii sunt cu siguranta meditati. Exista o selectie in clasa a 4-a, cand cei din fata se duc la liceu, iar restul la scoli semi-profesionale. Doar liceenii invata gandirea abstracta; restul studiaza „ce le trebuie in viata”. O a 2-a selectie se petrece la Bacalaureat, a carui nota permite accesul la studii, cu diferenta fata de examele noastre de admitere ca Bacalaureatul nu poate fi dat din nou. Iarasi cei care vor sa se faca medici, avocati etc., sa urmeze o facultate cu „numerus clausus”, sunt meditati. Spre deosebire de Romania pre-revolutionara, o oarecare parte din munca de meditatii este preluata de familii, caci fara parinti care au trecut prin facultate (si doctorat) e tare greu.

      • Canada & USA:
        exista un sector al meditatiilor pe 2 linii:
        1. meditatia individuala cu elevi meditatori (recomandati de catre profesori) sau oameni de diverse profesii ce pot sa dea o meditatie
        2. meditatia industriala = foarte multe firme ce mediteaza in 2 profile: arte (in special instrumente musicale) si stiinte (matematica, fizica, chimie, biologice, etc).

        majoritatea zdrobitoare a celor ce merg la (2) sunt asiatici. comunitatea asiatica considera ca ce se face in licee nu este de ajuns (de fapt, intr-un fel au dreptate: de ex analiza matematica se cam opreste la nivelul clasei a 10-11 din Romania veche dar in facultate se considera ca esti la nivelul clasei 12 Romania veche). de aceea isi mediteaza copii din greu (adica practic este ca o scoala in parallel). rezultatul ? plimbati-va prin campus la UofT, MIT, Stanford, Cornell (engineering), Caltech, etc si vedeti ce fizionomii au majoritatea studentilor.
        cealalta parte se leaga de traditia asiatica (chineza si Indiana) de a invata copii sa cante la cel putin un instrument, just for cultura generala.
        aici nu vorbesc de cei cu o pasiune (muzica, picture, arte in general).

        mai exista meditatia specializata pe admiteri (firme enorme cum ar fii Kaplan, BarBri, the Princeton Review, etc): SAT, MCAT, LSAT, DAT, etc. majoritatea zdrobitoare a elevilor/studentilor participa la asemenea meditatii industriale pt admiteri unde invata tehnica testului si fac la dementa simulari.
        in USA se pune mult mai multa importanta pe aceste teste standardizate decat in Canada, unde relatiile directe/personale joaca un rol mult mai important.

        meditatiile rules !

  11. Am o idee,

    Cresterea salariilor cu 40% prin reducerea numarului de profesori cu 50% .

    Facem astfel: cresterea programului de lucru la 8h/zi – din care 6h- predare si 2 ore pregatire tematica cursuri..Daca intr-o zi programul nu ii ofera incarcarea de 6h de predat – trebuie sa predea impreuna cu un invatator o materie de interes pentru cei mici sau sa lucreze cu copii de olimpiada ai altei clase; sau sa asigure meditatii pentru copii care au ramas in urma la acel subiect,etc

    p.s. Sunt trainer si stiu ca e posibil sa predai si 10 h pe zi

    • Trebuie sa readucem valorile in invatamant..din pacate niciunul dintre colegii mei buni nu au ramas in invatamant..si nu au facut-o din cauza discrepantei intre salariile de pe piata.

      Cred ca tot sistemul trebuie zdruncinat, altfel nu se va schimba nimic. Avand liceeni mai pregatiti, vor pune presiune ca universitatiile sa ii pregateasca altfel..

      Ar mai fi o solutie, practicata din ce in ce mai mult..preluarea de catre firmele din privat a unor cursuri de la universitati.

      p.s. Si cred ca trebuie sa incetam sa ne plangem, ci pe baza unor analize similare sa incepem sa cautam solutii

      • Eu inteleg dorinta dvs. de a prelua ca firma privata cursuri la universitate, dar, citandu-l pe Moisil inafara orelor-cur mai e nevoie si de ore-cap, chiar si in invatamantul prescolar. Pentru citirea pe banda rulanta a unui manual timp de 10 ore pe zi nu e nevoie de un profesor, e de ajuns 1 CD audio cu prelegerea inregistrata. Scoateti pe piata asa ceva, ati putea avea succes.

        Ati facut confuzie. Dl Maci face referire la cel care sa gandeasca un subiect (nu sa citeasca, si nici sa scrie manualul).

      • Esti trainer… Si cate ore te pregatesti pe zi pentru cele 10 pe care zici ca le poti face? Eu pentru 6 ma pregatesc 3,4 si am aproape 20 de ani de invatamant. Tu crezi ca se preda maxim 6 ore pe zi, asa, de florile marului. Vii Adriana sa ne inveti sa muncim la scoala 10 ore si eventual acasa 7. Adriana, banuiesc ca nu prea ai prins revolutionarii lui Ceausescu care si ei ca si tine acum, credeau ca, zdruncinand totul din temelii vor aduce fericirea.

    • Sunt de acord cu sau, mai bine zis, nu resping ideea reducerii personalului didactic cu 50%, dar numai in conditiile in care
      1. Ar disparea concursul de dosare si s-ar face selectia pe baza unor testari de specialitate si inspectii la clasa.
      2. Ar fi luata in calcul si performanta de a reusi sa transmitem cunostinte de baza unor elevi slabi, nu doar aceea de a avea rezultate la olimpiade si concursuri de tot felul.

  12. Domnule Mihai Maci, Din nou oferiți un regal ideatic și stilistic, dincolo de unele mici scăpări lingvistice. Rostul firesc al acestor eseuri-studii în marginea învățământului autohton este acela de a alcătui o carte de sine stătătoare, volum de referință nu doar al bibliografiei Dumneavoastre, ci și al domeniului respectiv. Îndrăznesc să obiectez, totuși, față de idealizarea interbelicului. Sigur, în comparație cu perioada de după 1945, incluzând aici și etapa postdecembristă, interbelicul are meritele sale, constituind un apogeu al tendinței de modernizare a întregii societăți, dar nuanțele de gri din politic, economic, social sunt, totuși, mai multe decât ne-ar face tuturor plăcere să recunoaștem. În plus, nu este întâmplător că tocmai mediul universitar interbelic a fost un catalizator major al celor care contestau ordinea interbelică. Dacă educația și cercetarea ar fi fost organice, ar fi atins parametrii pe care îi idealizăm astăzi, probabil că nu din acest mediu social urban, civilizat, cultivat ar fi venit dorința irepresibilă de răsturnare a stării de lucruri de atunci… Altminteri, radiografia postbelică pe care o furnizați este necruțătoare și confirmată de fapte. Și astăzi, evident, continuă confruntarea hermeneutică între maiorescianul realism al ,,formelor fără fond” și lovinescianismul utopic al sincronizării, prin binomul simulare-stimulare…

    • Va multumesc pentru observatie. Aveti dreptate; am mai spus-o si cu alta ocazie: noi vedem interbelicul metonimic – o mica franja, intelectuala si activa a unei populatii mult mai numeroase, dar invizibile. Reusitele interbelicului – reale – raman circumscrise unui spatiu intelectual care le da, in cele din urma, o rezonanta artificiala (si atunci – asa cum ati aratat -, si acum). Ele au insemnat un urias pas cultural, dar au amprentat foarte putin societatea vremii. Poate acesta e riscul si acum: sa avem o performata deosebita, dar care nu foloseste decat la export, in vreme ce societatea sa ramana la simplul nivel al supravietuirii.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  13. „Majoritatea universităţilor de azi oferă cunoştinţe care, cu puţină generozitate, pot fi asimilate nivelului Wikipedia: o mulţime de date banale, aproape fără nici o coerenţă şi nici o relevanţă.”

    Teză: nu există nicio universitate–politehnică–institut-de-învățământ (din România, cu atât mai puțin) care să se poată compara cu Wikipedia în: (i) extindere (aproape exhaustivă) asupra cunoașterii domeniale, (ii) co-nectare la prezent-actual-contemporan (on the fly updates), (iii) acces liber & instantaneu, transparent, (iv) legături (link-uri) spre alt-ceva decât Wikipedia (cărți, articole, ș.a. — mereu revizuite-corectate-extinse).

    Prin urmare, „a fi ca Wikipedia” nu este un reproș, ci unul dintre idealuri spre care ar trebui să tindă o universitate–politehnică–institut-de-invatamant.

    De pe http://en.wikipedia.org/wiki/Wikimedia_Foundation: As of 2015, the foundation employs around 250 people, with annual revenues in excess of US$50 million. Am găsit acea pagina scriind pe google: how many employees does wikipedia have, e chiar primul rezultat. Am încercat să găsesc câți angajați are Universitatea București. Am ajuns pe o pagina indigestă: http://www.unibuc.ro/n/organizare/. Ce-ar trebui să fac? Să dau click pe fiecare link și să încep să număr? Bine, dar dacă vreau să aflu ce „produce” Universitatea București? Imposibil. Nimic clar, nimic real, nimic de pe acea pagină nu pare a ști că există în secolul 21, de parcă ar fi fost făcută acum 150 de ani și niciodată de atunci updatată. Sigur, îmi pare, cumva, rău că persoane ca dl. Maci nu-și poate găsi locul într-o universitate capabilă, i.e. la nivelul capacității sale, dar, când mă gândesc la ce dottore&dottorese se plimbă plini de importanță pe holurile universității românești, nu pot decât să mă bucur în interior că într-o zi un conglomerat ca Wikipedia-Coursera-KhanAcademy și etc. îi vor arăta ca inutili și demni de aruncare-înlocuire-uitare.

      • Se prea poate să greșesc, chiar și profund.

        Wikipedia, așa cum spune chiar ea despre sine http://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia este într-adevăr o enciclopedie. Dar e de ajuns să intrați pe http://www.wikipedia.org/ și să dați scroll în josul paginii pentru a vedea că Wikipedia.org conține: Wiktionary, Wikidata, Wikivoyage, Wikinews, Wikispecies, Wikiquote, Wikisource, MediaWiki, Wikibooks, Wikiversity, Meta-Wiki, Commons. Mai mult, fiecare articol de pe „enciclopedia” Wikipedia are în partea de sus a paginii un meniu de selectare „Article” sau „Talk”, nici nu ar trebui menționat că pagina de Talk e de multe ori mai utilă-importantă decât articolul în sine. Aceasta este Wikipedia. Da, aveți dreptate, nu acesta este rolul unei universității: universitatea nu mai are, astăzi-acum, niciun rol, pur și simplu nu poate concura, iar cu puțin noroc asemenea reptile fosilizate care tot abuzează apelul la autoritate vor dispărea. Aștept ziua.

        • Universitatea trebuie sa te invete sa rezolvi probleme in domeniul tau de interes. Wikipedia nu va face niciodata asta, Wikipedia poate fi cel mult biblioteca facultatii.
          In plus sa luam la intamplare domenii precum fizica, chimie sau biologie, unde experimentul e crucial. Cum ajuta Wikipedia aici?

          • „Universitatea trebuie sa te invete sa rezolvi probleme in domeniul tau de interes.”

            Să aplicăm o dihotomie: Domenii STEM și Humanities.

            A rezolva probleme în-pentru STEM: aplicare de algoritmi sau documentare pentru conceperea algoritmilor – necesită: cunoaștere extinsă. Cred că e destul de clar că într-o absurdă-ridicolă luptă Wiki vs. Universitate Universitatea abia rezistă-există.

            A rezolva probleme în Humanities: documentare, documentare, documentare. Idem argumentum.

            Bine, nici nu ar trebui să mă ocup de acel programatic „trebuie”. Multe „trebuie”, chiar acest articol este un „trebuie”, răbufnește ca urmarea unui colaps al unei serii de „trebuie”. Însă, orice constatare, chiar și cea mai laxă, vede că diferența de la „trebuie” la ceea ce este e dincolo de imensă.

            „In plus sa luam la intamplare domenii precum fizica, chimie sau biologie, unde experimentul e crucial. Cum ajuta Wikipedia aici?”

            Da, în unele zone de cunoaștere experimentul e crucial. Dar bănuiesc că sunteți de acord cu mine că cei patru electrozi cumpărați din fondul alocat anului 1950 prin care se face electroliza în 2015 în Facultatea de Chimie a Politehnicii din Iași nu sunt chiar culmea tehnologiei, și bănuiesc că sunteți de acord că orice experiment care să-și merite numele în pragul actual al progresului tehnoștiințific are nevoie de finanțare mai mare de 100.000 euro, bani care pot fi găsiți în top 50 univ, și foarte greu și acolo. Doar ca exemplu: https://newsoffice.mit.edu/2015/philips-alliance-mit-0519, $25 milioane care pentru care MIT va face ce va vrea Philips. MIT research expenditures totaled $718.2 million in 2009 (sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Massachusetts_Institute_of_Technology#Research). A spune că MIT e universitate e doar inadecvare nominală când acea „universitate” are PIB-ul mai mare decât 10-20 de state-națiune http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_%28nominal%29
            Iar pentru a vă răspunde direct la întrebare: o bună seamă din ceea ce înseamnă experiment în tehnoștiință astăzi este realizat în condiții de simulare: de la analiză cu element finit http://en.wikipedia.org/wiki/Finite_element_method la analiză big data http://en.wikipedia.org/wiki/Big_data , lucruri pentru care, după cum se vede, Wikipedia e decent pregătită.

            Și în orice caz, aplicarea unei dihotomii reaitate vs. virtual e cu atât mai inadecvată în secolul în care noi doi comunicăm prin protocoale TCP/IP fără a ști cine și ce este celălalt: v-am experimentat discursul până aici fără nicio problemă.

    • De acord cu Sile, gresiti profund, o universitate nu-i nici wikipedia nici Facebook. O universitate nu trebuie sa comunice mai multe cunostinte decat wikipedia. O universitate trebuie sa creeze oameni in stare sa foloseasca Wikipedia pentru a crea ceva ce nu e in Wikipedia inca. Cu un pic de straduinta poti dresa o maimuta sa iti reproduca ceva de pe wikipedia.

      • „O universitate trebuie sa creeze oameni in stare sa foloseasca Wikipedia pentru a crea ceva ce nu e in Wikipedia inca.”

        Un răspuns ironic pentru a egala ironia dvs. cu maimuța:

        – Pentru a folosi Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Researching_with_Wikipedia
        – Pentru a scrie un articol care nu e încă pe Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Your_first_article

        Același „trebuie”, vedeți ce am spus @sile.

        Oricum, dincolo de ironie, problema rămâne: dacă toată diferența dintre universități și Altceva este această „dare înspre folosire”, universitatea nu mai rezistă 20 de ani (și pentru a nu părea fals-profetic, uitați-vă de pe smartphone-ul personal în timp ce zburați cu un transatlantic la un filmuleț din anii ’90, șocul e inenarabil)

        „Cu un pic de straduinta poti dresa o maimuta sa iti reproduca ceva de pe wikipedia.”

        Cred că veți fi de acord că în cei aproape 150 de ani de existență ai universității românești și în cei 927 de ani de la fondarea primei universități (http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_oldest_universities_in_continuous_operation#Founded_before_1500) 99,6 % dintre absolvenți au fost doar indivizi care au reprodus ceva de prin universitate, altfel am fi auzit cu siguranță de ei, nu-i așa? Și, bineînțeles, reproducerea nu trebuie să fie blamată a priori, bună parte din cunoașterea asupra anticului o avem doar fiindcă cineva a fost suficient de bun pentru a re-produce mai departe. Aș, dvs. vă referiți la o reproducere mecanică, i.e. fără a gândi (cu propria minte), și aveți presupoziția ca există ceva ca universitatea care „te ajută să gândești”; da, mi-e teamă că nu împărțim același set de presupoziții: dacă ieșirea din minorat trece prin băncile universității mi-e teamă că majoritatea majorilor au eșuat odios.

        • Cu riscul de a o supara din nou pe colega mea „cea tare” (si suntem mai mult sau mai putin colegi), voi estima o varsta de aprox. 25 de anisori. Aici se regaseste de obicei inchinarea la zeul Internet. Internetul (si cazul particular ales de dvs. Wikipedia) inseamna informatie. Educatie inseamna informatie plus modalitatea de a folosi acea informatie. Informatia ca atare poate chiar lipsi daca e invatat studentul cum sa obtina informatia singur. La asta face referire dl Maci in articol, la invatamant orientat spre transmiterea de informatie (manualul) si nimic altceva.

          Relativ la trecut, nu spune nimeni ca invatamantul a avut succes cu 100% din invatacei. Sa zicem ca a functionat cu 50% care au pus mana sa creeze ceva nou. Peste veacuri nu au ramas toate acele lucruri, ci numai cele mai bune, restul au fost acoperite de uitare. Ca sa va dau un exemplu, sunt pline orasele de tehnologie romaneasca din anii comunismului care rugineste pe dealuri, inlocuita de tehnologia vestica mai buna. Oamenii care au creat-o sunt singurii care o mai ridica in slavi si isi mai amintesc de ea. Aici sunt cei 49% care va lipsesc, nu neaparat esecuri, dar acoperite de uitare pentru ca nu au fost cele mai bune.

          • „Educatie inseamna informatie plus modalitatea de a folosi acea informatie. Informatia ca atare poate chiar lipsi daca e invatat studentul cum sa obtina informatia singur.”

            Exista universitati celebre la care predarea clasica este redusa la minimul strict necesar, studentii fiind indemnati sa caute informatii despre subiect (pe internet sau in bibliotecile universitatii), sa se consulte cu „tutorele” si sa scrie eseuri/lucrari stiintifice pe baza informatiilor gasite. Sau altfel spus, se dezvolta capacitatea de analiza critica, sinteza si coerenta in expunere.
            La noi… mai va!

    • Va multumesc pentru observatii si pentru suita de comentarii. Ele ar merita un spatiu mai larg si o dezbatere mai extinsa. Ce pot eu – ca umanist – sa va spun? Mai inainte de toate, ca devreme ce Wikipedia exista pe toate ecranele e inutil s-o mai dublam si la cursurile universitatilor. Daca o dorim vorbita, e preferabil sa facem programe de sonorizare a textului de pe net, nu sa platim profesori care s-o citeasca cu voce tare. Apoi – cu riscul de a ma repeta – nu totul e informatie. Faptul de a partaja ceva (inclusiv gandurile) e mai mult decat „comunicare” – adica emisie organizata de itemi de la transmitator la receptor. Daca ar fi atat de simplu, viata sociala (inclusiv aspectele ei personale) ar fi usor de formalizat, iar existenta comuna nu ar fi nimic altceva decat desfasurarea unor algoritmi in contexte date. Oricat de mare ar fi tentatia IT-iza (iertati-mi barbarismul) totul, cred ca se cuvine sa ne amintim – ca oameni – ca, in realitate, avem nevoie de mai mult de atat. Un profesor nu transmite doar „continturi informationale”, ci si pasiune (sau apatie), interes (sau dezinteres), deschidere (sau obtuzitate), etc. Un profesor nu e cunoasterea fluida de pe ecran (si, de aceea, nici nu are rost s-o mimeze), ci dovada vie a ceea ce inseamna intruparea acestei cunosteri. E raspunsul ad oculos la intrebarea: de ce merita sa invatam? Daca el nu e un raspuns, atunci singurul ce mai ramane sunt banii.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Si raspunsul la problema din articol e mai aproape decat credeti. Daca veti cauta pe calculatorul personal veti gasi ceea ce se numeste „fisa postului” cu instructiunile de rigoare. Veti putea observa acolo cvasi-dominanta orelor-cur (din nou Moisil) fata de orele-cap. Singurul loc in care se presupune ca acel profesor trebuie sa gandeasca ceva e in cazul cursului (1 ora C + 1 ora pregatirea acestuia). La o astfel de concepere (fortata) a activitatii nu poate sa iasa decat o recitare a manualului, nu este timp de altceva (tinand cont ca un om citeste de doua ori mai repede decat vorbeste, are timp sa citeasca doua manuale si sa aleaga un optim).

        Daca asta se plateste, asta se obtine.

        Meditatiile ofereau o recompensa materiala pentru timpul petrecut facand mai mult decat atat, altfel oamanii ar trebui sa o faca pe gratis. Eu unul, am ramas cu un gust amar dupa epoca comunista si al ei concept de „munca patriotica”.

      • Vă mulțumesc pentru atenție&comentariu.

        Am „postulat” acea teză în comentariul inițial fiindcă detectasem în referirea la Wikipedia din articolul dvs. o neînțelegere, o in-atenție la ceea ce reprezintă și ceea ce (poate) face Wikipedia (și ceea ce vine după, cu și alături de ea: site-uri, unele deja menționate, precum Coursera, Khan Academy, Stanford Encyclopedia of Philosophy, Code Academy, Perseus, Wolfram Alpha etc.).

        Din acele 4 puncte care vin pentru a susține teza inițială (puncte care, en passant fiind spus, nu sunt chiar o totalizare explicativă a fenomenului) comentariile-răspuns s-au legat doar de primul punct: extinderea domenială și pătrunderea-colonizarea nișelor de cunoaștere. Argumentele împotriva acestui punct generează automat o poziționare anacronică între mecanicism și vitalism: profesorul (și cadrul acestuia: universitatea) favorizează și are rolul de a fi viu, de a preda cunoaștere-vie, de a „scrie pe suflet” așa cum voia Grecul, pe când „simplul” text citit de pe papirus (pagină web) e un text mort, care nu atinge–mișcă–împinge-spre-bine sufletul. Am încercat să argumentez că tocmai acesta nu este cazul, că „simplul” text se află mai degrabă în vocea autoritar-profesorală decât într-un articol wiki care vine cu propriile comentarii, care poate trimite la un dans de întrebări-răspunsuri de pe stack-exchange, reddit, varii bloguri ș.a. Nu este vorba de IT-izare sau de „prosternare” în fața „zeului Internet”, ci de venire la prezent, de încercare spre a înțelege ce (ni) se întâmplă.

        „Un profesor nu transmite doar “continturi informationale”, ci si pasiune (sau apatie), interes (sau dezinteres), deschidere (sau obtuzitate), etc.” – (demi-)confesiune: duminică, între orele 13 și 19, am fost „prezent” la „cursul” de pe Coursera al lui Jonathan Biss: Exploring Beethoven’s Piano Sonatas. Sunt afon complet, iar despre teorie muzicală știam-știu doar că există. Bineînțeles că de pasiune-interes-deschidere e vorba, bineînțeles că asta căutam prin-în educație, doar că pasiunea-interesul-deschiderea nu mai poate fi găsită în sala de curs a universității. Uitați un experiment de gândire: poate să spună un student în Humanities că Socrate nu este un domn ce merită ascultat de dimineața până seara? Evident că nu poate: Socrate este un model de folosire a rațiunii și se merită să ne uităm la el, să-l ascultăm etc. Însă, dacă ar fi ca Socrate să vrea să predea într-o Universitate din 2015, cam ce șanse ar avea? Ar trece Socrate de muntele de hârtii? Ar face față Socrate la publish or perish? Răspunsul sincer vă las să-l dați dvs.

        O mică digresiune, dar pentru a nu fi acuzat că nu am soluții, chiar dacă este o „soluție” ce se pierde în muntele de text prezent aici: în timp ce citeam Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus, am avut următoarea clarificare: în momentul de față în cunoaștere există o singură limbă: engleza. A face cercetare, a studia, a căuta Alt-ceva, Diferitul, înseamnă, ca prim pas, a te branșa la ceea ce există deja în limba engleză. Aroganțele de „interes național”, patriotarde, de a face educație, de a căuta cunoașterea, în propria limbă, pe lângă ineficiența și, ulterior, nocivitatea lor, duc înspre un ocean de ipocrizie: de a obține parafa „care trebuie”, de a fuma țigara cu cine trebuie și cele cunoscute. Astfel că, dacă printr-o rotire de inel aș fi desemnat Ministrul Educației aș bagă toată țara în Traducere Totală: tot ce s-a scris în ultima sută de ani în engleză, de la agronomie la filozofie, să fie adus în română, iar abia apoi să putem vorbi de Universitate, Educație și altele. Este o expresie (prea)dură, injustă poate, dar sistemul educațional actual din România vine pentru a dovedi o singură teză: educația, aici și acum, nu există. Tot ce vedem ca „realizări”: premii la olimpiade, reușite „peste hotare” etc. apar prin îndârjirea-încăpățanarea-obsesia unor indivizi&individe, nu ca produs direct al unei ordonări raționale a unor protocoale și tehnologii de educare. Poate că a venit timpul pentru a vedea această inexistență așa cum inexistă la noi, așa cum inexistă în Franța-Germania-USA-China-ș.a., iar atunci când „pledez”, virtual și vox clamantis, pentru „Wikipedia” împotriva Universității, pledez pentru/cu-gândul-la ceea ce are o existență tare față de o existență străvezie.

        M-am lungit nepermis de mult.
        TL;DR Wiki/Internetul e aici pentru a rămâne și în următorii 2000 de ani, nu la fel se poate spune despre Universitate.

  14. totusi, teza dumneavostra privind meditatiile nu se prea aplica la materiile precum fizica, matematica, chimia, unde se lucra pe probleme si exercitii, nu pe memorare/structuri fixe/comentarii. acolo un profesor bun era un adevarat spectacol de talent aplicat intru transmiterea catre elev a tehnicilor de gindire a rezolvarii problemelor si de sistematizare a situatiilor/cazurilor posibile pentru cresterea vitezei de lucru in sectiunile „clasice” ale unei rezolvari. am cunoscut astfel de profesori si relatia dintre mine ca elev receptiv si inteligent si ei ca transmitatori de cunoastere a fost una de rezonanta aproape ludica – cum rar am mai intilnit de atunci incolo. aveti o perceptie limitata a chestiunii meditatiilor. iar asta chiar si in cazul materiilor umaniste, precum limbile. in ziua de azi nu sint putini profesorii ageri in gindire si pedagogie care, atit la ore, cit si la meditatii, sint moderni, creativi si in continua autoperfectionare.

    • „totusi, teza dumneavostra privind meditatiile nu se prea aplica la materiile precum fizica, matematica, chimia, unde se lucra pe probleme si exercitii, nu pe memorare/structuri fixe/comentarii.”

      Ba se aplica. Pentru ca nu invatai sa aplici matematica, invatai sa reproduci niste rezolvari la niste categorii standard de probleme.

      • Pai si „Olimpiadele” de matematica se castiga cu algoritmi de rezolvare a unor clase de probleme, cuplati cu inteligenta si creativitate. Cam ce se facea la meditatii.
        Poate criticabila ar fi blocarea intr-o categorie de probleme, o pierdere de vreme. In locul acestei munci, elevii (sau olimpicii) capabili ar putea trece la nivelul urmator de abstractie. E.g.:
        – in loc sa faci mii de probleme de geometrie plana, ai putea trece la topologie
        – in loc sa faci mii de probleme de mecanica newtoniana, ai putea invata teoria relativitatii

  15. Doamna trainer Adriana,
    Predaţi 10 ore pe zi la oricare clasă I-VIII şi postaţi experienţa. Nu confundaţi lucrul cu adulţii vs. lucrul cu elevii!

  16. Statul are un numar mare de bugetari care sunt platiti si promovati, in mare (pana la un nivel), dupa cantitatea de diplome pe care o au. Intrucat exista o cerere foarte mare de diplome piata o satisface printr-o oferta pe nivelul cererii: „nu sunteti in stare sa absolviti o facultate, dar va trebuie, asa ca o sa coboram nivelul pana cand o sa puteti sa absolviti; nu conteaza ca asta distruge facultatile cu totul”.

  17. Bani din nimic sau nimic din bani? Pe termen scurt se pot face bani din nimic, pe termen lung cu siguranta cineva o sa plateasca. Cu siguranta nu se face nimic din bani ci se toaca aiurea. Pe scurt se fac ambele lucruri in acelasi timp !!
    Dupa cum bine ati spus mentalitatile se schimba in generatii (poate peste una sau doua)
    Solutii pentru imbunatatirea sistemului de invatamint ar fi dar se aplica la fel cum a stopat partidul flagelul meditatiilor. Copii nu mai vad astazi scoala ca pe o trambulina care sa-i propulseze in societate, trebuie sa ai doar diploma si pile pentru a ocupa un post nu gandire si cunostinte.

  18. curatati universitatile de mediocritatile.majoritar politice- !Un titlu de doctor are in spate un produs palpabil ,nu o teza despre o gargara politica si aceea copy-paste !(

  19. La momentul actual piata (pentru ca vorbim totusi de cerere si oferta) este atat de dinamica incat oamenii sunt ametiti, nu mai stiu CE vor, CUM vor sa faca sa obtina ce vor si mai ales DE CE vor ceea ce vor. Lucrez in momentul de fata la un proiect care vine sa raspunda la aceste intrebari delicate, fundamentale in luarea deciziilor ce influneteaza radical viata unui individ. In societatea actuala s-a obisnuit sa nu se mai puna valoare pe individ, decat intr-un sens opus valorii de drept. De aceea este imposibil sa repari o mentalitate acumulata in atatia ani de zile. Singura solutie este o transoformare radicala a sistemului de invatamant superior, dar aici este nevoie iarasi de valori si de vizionari autentici. De anteprenori care sa poata sa preia o asemenea responsabilitate. Sistemul universitar este deficitar datorita imposibilitatii sale de adaptare rapida la cerintele pietei globale si cine nu vrea sa realizeze lucrul acesta nu face altceva decat sa stea cu capul in nisip. Nu este nevoie de noi reforme, ci de restructurare a intregului sistem de invatamant , dar asta inseamna un efort imens nu numai financiar dar mai ales intelectual.
    Sa luam ca exemplu Coreea de Sud. Conform statisticilor sistemul de invatamant Corean a depasit ca eficacitate sistemul de invatamant ale tarilor nord europene (Norvegia, Suedia si Finlanda). Ce a dus la acest succes? Implementarea tehnologiilor de ultima ora si dezvoltarea masiva a aptitudinilor fundamentale individuale in vederea adaptarii acestuia la noile provocari ce apar pe piata muncii.
    Noi ce facem de 25ani? Reforme peste reforme in functie de „inteligenta” ministrului aflat la guvernare, sperand ca poate de data asta va fi ultima reforma. Suportam tunurile date de „baietii destepti” pe fondurile de investitii in infrastructura sistemului de invatamant, iar apoi ne intrebam de ce oare NU se mai poate face nimic, de ce moare sistemul universitar?

  20. Cu modificarile de rigoare este valabil si in invatamantul tehnico-stiintific. Ca de obicei, comentariile sunt sub nivelul articolului. Chiar daca inclinam sa nu accept concluzia lui pesimista, nivelul penibil al multor comentarii ma convinge ca nu mai este nimic de facut cu acesti actori.

  21. Va felicit pentru analiză. Este superbă şi bine conturată. Ceea ce nu remarcă este caracterul toxic actual al studiilor universitare. Confreria universitarilor după ce iau bani de la buget (vorbesc de cele de stat) se înfruptă şi din aplicarea pe programe de cercetare. Pe principiul eu te evaluez, tu mă evaluezi există acordări încrucişate de fonduri pentru teme seci şi redundante(puţine aplicaţii practice şi multă cercetare de dragul cercetării). Institutele de cercetări sunt în general terminate de această confrerie(nu că erau mai bune dar erau mult mai aplicate). După ce l-au hulit pe Fu(neste)riu (cum l-am auzit numidu-l de un „mare”profesor) au învăţat arta citării în cascadă ca să crească indicii ISI (puţin de la tine, puţin de la mine se adună). În felul acesta nu publică unul în Nature sau Science dar adunate o grămadă de reviste mititele cu indici buni cresc cota. Doctoratele sunt o formă de exploatare. Ori se „taxează”(adică se acceptă atenţii), ori se folosesc doctoranzi pentru sarcini domestice şi dacă spunem că asfel de cazuri sunt rare atunci hai să recunoaştem că majoritatea temelor sunt impuse de profesori în direcţia care o doresc ei şi cuprind cercetări inutile dar „sigure” conceptual. Nici un „îndrumător” nu prea acceptă ca doctorandul să o ia razna pe tărâmuri noi dar nesigure. Calea bătătorită e mai bună mai ales că se iau bani şi de acolo. O ultimă zonă de strâns bani sunt celebrele POSDRU ce vor fi POCU. Europa ne dă bani pentru capital uman să-i ajutăm pe oameni să se redescopere. Aici pe fonduri gaşca e mai mare dar au şi universitarii porţia lor. Se iau doctoranzi sau studenţi în practică(care oricum teoretic ar trebui făcută) şi se papă bani aiurea. Un fel de birocraţie grea şi mâloasă împiedică alţi solicitanţi să inventeze ceva.
    Nu vreau să fac un articol paralel cu al dvs. aşa că mă opresc aici însă revin şi susţin că din păcate universităţile au depăşit faza de nereformate, au devenit TOXICE.

    • Va multumesc si va dau dreptate. Si eu cred ca lucrurile descrise de d-voastra sunt generalizate. Si tocmai pentru sunt generalizate, adica universal functionale, universitatile nu sunt in situatia de a gandi altceva si, pe cale de consecinta, nici de a se schimba. Exista retete clare de functionare si singura problema reala e aceea de-a le gasi fonduri sau cotizanti. In rest – cu exceptia abandonului inscrierilor de catre elevi si a cursurilor de catre studenti – nu exita nici un ( dar absolut nici un) criteriu onest de evaluare sociala a ceea ce fac universitatile. Toti indicii, toate statisticile, etc. dau exact ceea ce comanditarul asteapta si ceea ce convine universitarilor in functie. Important e ca masinaria sa mearga; pe nimeni nu intereseaza ce produce.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  22. Am impresia ca istoria „se repeta” ciclic sau, mai bine spus, periodic se (re)da oamenilor, sansa luarii de la capat…
    Pentru ca o asemenea ocazie sa fie benefica, cred ca trebuie sa fie precedata de cateva conditii, toate insa, de natura pur subiectiva!
    – pentru a „reforma” ceva, orice, trebuie, mai intai de toate, acceptat ca „forma” nu mai corespunde. Daca aceasta constatare are sansa sa devina majoritara, este de dorit sa se renunte la tentatia desemnarii tuturor(!) vinovatilor, care prezinta riscul de deviere a atentiei de la scopul initial…deseori, la uitarea lui, completa!
    – cand analiza situatiei de reformat este clara si impartasita de o majoritate, trebuie stabilite, cu maxima luciditate, etapele concrete care sunt de parcurs. Uneori, o simpla cosmetizare este suficienta, alteori insa, trebuie daramat tot edificiul si inceputa o noua constructie, de la temelii!
    Dificultatea rezida deci, exclusiv, in interpretarea unei aceleiasi realitati, iar modul de interpretare depinde, mereu, numai de mentalitatea dominanta!
    O situatie data, a declinului invatamantului superior de ex, este diferit abordata de un japonez, un american, un somalian sau un român. Aceleasi consecinte sunt considerate grave sau nesemnificative, nu prin efectul lor concret, care este acelasi oriunde in lume (!), ci prin modul in care oamenii se raporteaza la respectiva situatie…
    Unii considera ca nu merita sa riste, pentru ca se pot „descurca si altfel, altii cred ca a nu risca este un risc prea mare, pe care nu si-l pot permite!
    Acestea fiind spuse, sunt in total acord cu afirmatia autorului „dacă lucrurile stau aşa, ce e de făcut?… nimic” !
    Numai asa, fara rezistenta pe care o mai opun putinii oameni competenti din tara noastra, edificiul va imploda…cu cat mai repede se va narui, cu atat mai repede vom fi obligati sa o luam de la capat! Mai bine un sfarsit dureros, decat o durere fara sfarsit…

  23. Toata lumea se plange de lipsa banilor, de lipsa eficientei diverselor institutii, de lipsa credibilitatii oamenilor ce populeaza acele institutii. Toata lumea e de acord cu purificarea coruptilor, cu purificarea mediocritatii din universitati etc. etc. etc.

    A te plange, fara a veni cu ceva in loc. Sa spunem ca am constietizat problema. Bun! Si acum ce facem?

  24. Cel puțin în domeniul disciplinelor tehnice- meditațiile au fost necesare datorită complicării- cel mai adesea inutile- a programei de matematică și fizică. Pe de altă parte meditațiile- iarăși în domeniul mate-fizică- erau orientate pe rezolvarea unor probleme-învățatul revenind în mod strict în sarcina elevului.
    Învățământul superior românesc s-a prăbușit în momentul în care sistemul Bologna a fost adoptat- nu mai înainte. Un absolvent de Politehnică- fie că discutăm de promoția 1988 sau 1998- era capabil să-și găsească de lucru- și nu numai în România- pentru că știa să facă ceva. Un absolvent din 2015 știe niște lucruri generale (pentru că nu mai poți parcurge într-un semestru materia de un an jumate) – după care se cam rupe filmul. Acel an care a fost scos din ciclul universitar reprezintă o pierdere reală în primul rând pentru student.
    Ceea ce mă uimește – este groaznica lipsă de inițiative proprii. O facultate- fie în București sau în Oradea- e totuși un loc destul de specific- cu relativ puțini profesori care ar putea să facă ceva. Acel ceva nu trebuie neapărat să treacă peste autoritatea diverselor structuri de conducere- ci poate fi ceva pentru îmbunătățirea nivelului de educație al studenților. Ceva care să ofere o plus-valoare mai mare receptorului- și clientului procesului educațional. Dacă eu- universitatea din Ordea- aș încheia mâine un parteneriat- să zicem cu universitatea din Stuttgart- și în acel parteneriat aș pune de o recunoaștere reciprocă a diplomelor- sau și mai mult- ca diploma dată de universitatea din Ordea să aibă pe ea și antetul universității din Stuttgart- nu cred că s-ar prăbuși pământul. După aceea ar urma un transfer de programe analitice- și o adaptare pentru că universitatea din Oradea are probabil lucruri similare- care ar putea fi recunoscute- ar putea urma un schimb de profesori- nu cred că ar fi un efort prea mare ca 4 profesori din Oradea să predea un an la Stuttgart și invers- și în vreo 2-3 ani s-ar putea observa cu ochiul liber un progres evident. Nu dați cu pietre, e numai un exemplu.

  25. Îmi cer scuze, dar am citit mai sus un comentariu legat de exemplul pozitiv al Ulb Sibiu. Am văzut ca rectorul și președintele senatului, precum și existența unei cantine sunt date ca exemple pozitive. Pentru cel care a scris acel comentariu, sa știți ca nu ați înțeles nimic din articol, lucru absolut regretabil. Iar dacă Ulbs e un model de dezvoltare, atunci e grav.

  26. Avem nevoie de un dezastru, fie el cataclysm natural, fie o criza economica majora cu impact direct asupra vietii de zi cu zi.

    Cat timp :
    a) multi au mai mult decat fac- si o duc bine…
    b) multi se multumesc cu (prea) putinul lor si astapta doar un covrig de pomana mai mare
    c0 cei care nu se incadreaza in a) si b) au posibilitatea se se incadreze usor unde doresc plecand pur si simplu din tara
    nu exista nici o forta de schimbare. Si, evident, nu va fi nici o schimbare…

    DACA:
    1) viata cotidiana va fi sufficient amentintata (foame, lipsa acuta de bani etc.)
    b) va fi greu sa gasesti implinirea in alta parte
    ATUNCI:
    Va fi nevoie de pregatire profesionala cat mai buna si, pe calea sporirii cererii de pregatire se va putea reforma si apoi dezvolta invatamantul.

    Nu cred ca e posibil prin presiune populara, din simplul motiv ca parintii de astazi apartin in maoritate tot unei generatii distruse de un invatamant ineficeint, astfel incat pur si simplu nu stiu ce sa ceara de la acesta.

    Alternativa – un dezastru natural – ar mobiliza resursele natiunii.

    Dar sunt si foarte multe pericole in acest scenario, unele care tin de alunecarea interna spre extremism iar altele care tin de conjuncturile international nefavorabile.

    in concluzie -sunt de accord cu autorul – nu cred ca se va schimba ceva in umatorii 40 de ani, cel putin nu fundamental.

    • Va multumesc pentru observatie. Insa s-ar putea ca dezastrul doar sa ne uneasca pe moment intr-o solidaritate a disperarii, dar sa nu ne dea nici o directie. Si, in clipa in care spaima va trece si ne vom intoarce fiecare la ale lui, sa ne trezim in aceeasi lume. Parca tot schimbarea gandita si facuta cu atentie la concret e mai buna.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  27. Nu agreez aceasta viziune intunecata. Am impresia ca dl Maci a interiorizat atat de bine reprosurile dusmanilor Universitatii incat acum procedeaza la autoflagelari academice prin astfel de procese de constiinta: am decazut, universitatea e in declin, nu suntem la inaltimea Profesorilor interbelici, ah! ne meritam soarta.

    Eu unul nu cred ca in interbelic sau mai inainte universitatea, ca institutie a intregii societati, a fost mult mai deasupra. A o judeca dupa un Blaga seamana cu a judeca invatamanutul dupa olimpicii internationali; stim cu totii ca nu acestia sunt reprezentativi pentru marea masa. Va propun in loc o analogie: puterea unui motor este forta x viteza. In interbelic Universitatea era in viteza a 5-a: turatie foarte rapida (Blaga), dar cu forta mica (putini beneficiari). Azi suntem in treapta I: rulam incet, dar antrenam o forta mult mai mare prin prisma numarului de studenti implicati in acest proces. In spate, insa, puterea e aceeasi.

    Universitatea s-a schimbat odata cu societatea, si nu au existat alte optiuni sau posibilitati. Nu sunt de vina universitarii obisnuiti, nu isi merita soarta, nu au motive de regret sau procese de constiinta, nu sunt motive de plans dupa trecut.

    • Va multumesc pentru observatii. Reformulandu-le (aproximativ), as spune ca universitatea are deopotriva o functie culturala si una sociala. Interbelicul o lasa sa se vada mai bine pe prima (poate si fiind ca numarul absolventilor era mai mic, si distributia lor in societate mai neomogena); timpurile recente o valorizeaza mai curand pe a doua. Totusi, Universitatea nu e doar rezultatul unei comenzi sociale (daca ar fi fost asa, n-am fi avut universitati in a doua jumatate a secolului XIX), ci si un transformator al societatii. Dintr-un punct de vedere Universitatea trebuie sa se adecveze socialului, din altul trebuie sa-si pastreze – cu gelozie, as zice – diferenta fata de acesta. Caci nu exista nici o ratiune sociala imediata care sa justifice existenta unei catedre de asiriologie sau de spectrografie stelara. Nu plang dupa trecut – a carui limita, sa nu uitam, e prezentul – ci incerc sa ma intreb asupra menirii Universitatii in societate.A spune simplu: asta e lumea si cu ea defilam nu rezolva nici problemele Universitatii, nici pe cele ale societatii.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  28. in buna parte sunt de acord cu dvs. INSA, nu trebuie generalizat. Publicul nu trebuie totusi sa inteleaga ca in toate universitatile e la fel. Depling situatia din univ. dvs., insa la institutia unde activez (in Iasi) gasim oameni de mare calitate chiar si printre cei intrati in facultati dupa 1964. Oameni cu opera, cu vizibilitate in afara, si nu cu introduceri in… Nu sunt toti asa, asta e clar, dar exista si astfel de intelectuali! Semne foarte bune vin si dinspre generatiile mai noi, tineri de calitate si cu potential. E adevarat ca sistemul submineaza multe initiative si ca doar individual reusesti ceva, dar semne bune ar fi. Poate aceasta noua generatie va reusi totusi o schimbare. Abia de acum incolo!

  29. Pentru a lămuri un pic lucrurile- într-un comentariu anterior discutam un pic despre cooperarea necesară între niște oameni din sistem care dețin funcții de conducere și niște oameni care vor să facă câte ceva- și au nevoie de respectivii oameni din sistem. O astfel de cooperare- până la nivel de minister- cred că ar fi benefică. O universitate (de stat sau particulară) care chiar face ceva ar putea să-și prezinte soluțiile Ministerului- și acesta ar fi interesat (mă refer la oameni normali- care își știu interesul) să promoveze respectiva soluție și să sprijine inițiativa.

    • Va multumesc pentru observatii si pentru indemn. Asa e, se pot face multe; in definitiv, in istorie, nu conteaza decat cei ce fac ceva, nu motivele pentru care ceilalti n-au facut. Numai ca argumentul acesta, cu ce faci tu (in absolut) poate sfarsi usor intr-o reducere la absurd a situatiei concrete in care te afli. De pilda, putem spune ca cei inchisi in Gulag erau vinovati de situatia lor pentru ca ei l-au ales – sau macar acceptat – pe Stalin si ca n-au protestat, n-au organizat alegeri libere, etc. Sau ca cetatenii Hiroshimei sunt vinoviti ca n-au facut nimic ca sa nu cada bomba atomica peste ei. In absolut, ambele observatii sunt adevarate: da, daca rusii – sau cea mai mare parte a lor – protestau public, nu-l aveau pe Stalin. Si daca cetatenii Hiroshimei ieseau toti in strada pentru a cere capitularea Japoniei, nu pe ei i-ar fi bombardat americanii (iar daca ieseu toti cetatenii Japoniei in strada, americanii nu bombardau pe nimeni). Astfel, totul depinde de activismul individual si de agregarea lui sociala. Asa sa fie? De pilda, cand un cetatean observa – si comenteaza – disfunctia sistemului sanitar, cine e de vina: el (ca doar comenteaza)? Restul societatii (ca nu se coalizeaza pentru schimbare)? Sau sistemul medical – eventual institutia lui concreta careia omul i s-a dresat (pentru ca e disfunctional)? Si de la care ar putea incepe o schimbare eficienta? In acest caz mai are vre-un sens sa numim disfunctionalitatile? Sau ele nu sunt decat scancetul neputincios al invinsilor istoriei? Supraoamenii schimba istoria, nu se plang de ea! Dar nu cumva supraoamenii sunt cei care isi inchid semenii in Gulag sau ii pulverizeaza in explozii nucleare?!
      Inteleg bine argumentul d-voastra, numai ca, daca lucrati in invatamant, stiti la fel de bine ca si mine ca Ministerul are in mana doua haturi cu care poate struni intregul sistem: reglementarile si finantarea. Ambele au o interpretare foarte deschisa: daca Ministerul vrea, orice amanunt intra in plasa regelementarilor, daca nu vrea, multe lucruri pot scapa prin ochiurile ei. Iar finantarea – cred ca stiti ca oamenii din invatamant mai inainte de-a fi din invatamant sunt si ei oameni. Oferiti-le sansa de-a-si cultiva pasiunile in paguba si vedeti cati o urmeaza. Invers, dati-le ocazia de-a castiga facand minimul posibil si vedeti cati o vor face. Daca aici vrem sa gasim un rau, cred ca trebuie sa mergem pana la pacatul originar.
      Parerea mea e aceea ca ne putem opri mai devreme: la numi disfunctionalitatile si a le face publice. A-i chema pe cei care gandesc asemenea noua la intalnire si la reflectie si a le arata celor ce refuza gandirea lucrurilor reale ca ceea ce fac ei nu trece de la sine, sub argumentul autoritatii. Poate altii – in prezent sau in viitor – vor spune ca e prea putin. Dar multul nu e reusita mea spectaculoasa ci putinul meu adunat cu putinul tau si cu putinul celorlalti.

      Cu taoata consideratia,

      Mihai Maci

  30. Cu totul de acord cu observațiile legate de cultura de manual. Când încă mai predam în universitate, o semnalam (deplângeam) și eu, de multe ori. După ce am ales alt drum, lucrez uneori cu doctoranzi care doresc să scrie teze serioase sau să transforme o teză într-o carte și constat că unii – oameni cu resurse intelectuale foarte bune – au primit titlul de doctor fără să fi studiat (aprofundat) un singur studiu recent publicat de o revistă științifică de prestigiu. Nu valorificăm potențialul uman, pentru că nu creăm un spațiu de antrenament adecvat.

    Iată câteva lucruri care pot fi făcute:
    1. Recomandați-le studenților în bibliografiile obligatorii doar un manual de referință (manualele foarte bune au rolul de a-i familiariza cu problematica unui domeniu) și 5-10 studii științifice foarte recente, apărute în reviste de mare prestigiu.
    2. Organizați cursuri și seminarii de lectură profundă a studiilor respective. Antrenați competențele de analiză și prelucrare a informațiilor din studiile respective.
    4. Și, dacă rezistați presiunilor psihice la care eu nu am mai rezistat, condiționați notele mari, promovarea examenelor de licență, masterat și doctorat de astfel de lecturi și competențe.

  31. Când cercurile de specialitate, unde profesorii veneau dezinteresaţi financiar, iar dintre elevi veneau doar cei curioşi sau cu adevărat pasionaţi de o materie, au fost înlocuite de meditaţii, s-a dus naibii totul.

    Prin meditaţii, profesorul îşi rezolvă o problemă financiară, iar elevul acumulează ceva ce ar fi trebuit deja însuşit în timpul orelor, la şcoală. Profesorul nu are timp, chef pentru cercuri, elevii merg de frica eşecului, nu din plăcere şi toată lumea pierde. Asta înseamnă o problemă financiară nerezolvată la timp, excluzând cazurile de lăcomie şi dezinteres.

    La fel şi nenorocitele de comentarii. În şcoală, ne amuzam teribil citind culegeri scrise de oligofreni, care au transformat simple opinii pe care le-au agreat în imbecilităţi categorice pe care tot copilul trebuie să le memoreze, căci altfel… ! Acum îmi dau seama că ne-a folosit şi hazul, dar mai folositor era să nu luăm contact cu ele niciodată şi să ne petrecem timpul încercând să înţelegem şi să formulăm cât mai limpede şi armonios pripriile opinii şi sentimente legate de lucrările studiate. Poate propriile mici lucrări, naive, stângace, cum or fi fost.

  32. Mai e o problemă: multe secţii ale universităţilor sunt ţinute artificial în funcţiune, deşi majoritatea studenţilor fie nu prea au cu adevărat ce să caute în ele (nepregătiţi, dezinteresaţi).
    Aici e de vină în mare măsură mentalitatea cum că o facultate e musai ca să poţi face ceva în viaţă (fals), care odată combinată cu ecourile fricii de armată (nu e foarte departe perioada în care se înscriau aiurea la facultate copii nehotărâţi doar ca să nu fie eligibili pentru incorporare), duce la o stare de fapt absurdă: oameni care ajung acolo doar ca să se afle în treabă.
    Asta în timp ce o mulţime de alte domenii care pot însemna un trai cinstit, frumos şi nu neapărat privat de nuanţe intelectuale, sunt lipsite de specialişti. Încercaţi să găsiţi un tâmplar bun, mult succes, sunt rari şi foarte ocupaţi.
    Iar faptul că unele activităţi universitare se desfăşoară doar din inerţie agravează cu mult problema calităţii generale a învăţământului universitar. Mediul dă tonul. Cine excelează şi e pasionat va excela oricum, însă, aruncând o privire până şi la rezultatele la bacalaureat, se observă uşor că decăderea a fost cu mult mai mare în instituţiile cu pretenţii mai scăzute, în timp ce liceele/colegiile consacrate au înregistrat rezultate similare cu alţi ani. Cam la fel e şi cu universităţile. Dacă vrei să ai prestigiu, ai grijă pe cine admiţi şi până unde te întinzi cu toate compromisurile. Mai bine o secţie-două bune decât zece ţinute în viaţă pe aparate.

  33. 1. Cultura e in continua schimbare. A compara cultura, asa cum a fost inteleasa in perioada antebelica, interbelica, comunista, post-decembrista etc cu orice in afara de perioada careia ii corespunde nu are sens.
    2. Manualul unic ofera exact aceleasi informatii pe care le ofera manualele alternative, doar ca le ofera la gramada, in loc de a le oferi in bucati frumos ambalate. Un singur exemplu: manualul de Electrotehnica pentru liceu tine locul a 11 manuale (nici nu cred ca exista fizic aceste carti, in totalitate) pentru cele 11 module in care a fost impartita materia corespunzatoare in prezent. Cu variantele de rigoare, bineinteles, in functie de profil.
    3. Invatamantul universitar s-a transformat in invatamant de masa, dupa introducerea sistemului Bologna si asumarea de catre Romania a unor tinte de includere a tinerilor in categoria celor cu scoala multa.
    4. Ca si in invatamantul preuniversitar, s-a introdus furajarea pe cap de bovina, pardon, finantarea pe elev, care obliga scoala sa pastreze elevul din clasa I pana in clasa a XII indiferent ce (nu) invata, sa nu il lase repetent niciodata etc, pana cand ajunge sa esueze la examenul de Bacalaureat. Exact la fel, facultatea il inscrie pe student pe baza de dosar si il tine acolo cat timp plateste taxe, indiferent daca mai si vine pe la cursuri sau nu.
    5. Cand toata lumea care incepe scoala ajunge sa o si termine, indiferent daca invata sau nu, nu exista calitate a invatamantului. Ce e gratis, gratis valoreaza. De aceea se mai platesc si acum din greu meditatiile – dai un ban si stai in fata. Nu conteaza ca li se preda elevilor exact acelasi lucru ca in clasa – in clasa nu ii obliga nimeni sa fie atenti. La meditatii, platesc si cei care pot, sunt atenti si mai inteleg ceva.
    6. Indiferent ce facultate termini, nu gasesti loc de munca decat la stat – in sistem PCR – sau cu salariu de sclav la privat, in special IT-stii. Umanioarele – cu exceptia studiului limbilor – n-au niciun sens in Romania. Poate pentru dvs – inteleg ca lucrati intr-o facultate cu profil uman.

    Sau bineinteles, sunt de vina vremurile ca-s peste noi. Ca de obicei.

  34. Binevenita inventariere a simptomelor, a cauzelor si a efectelor lor care in ultima instanta au condus la o degradare fara precedent a invatamintului universitar. Din pacate este al nu-stiu-citelea astfel de analiza. Comentariile, sunt si ele binevenite, unele chiar mai pertinente ca analiza de la care s-a pornit si concise. Toti par sa uite ca in Romania unde libertatea si democratia sunt mimate si in nici un caz inradacinate, majoritatea efectelor care ne guverneaza viata isi au cazele in politic.

    Dupa reforma invatamintului din ’47-’48 cind au fost rease sau neutralizate (supuse) o serie de personalitati, s-a ridicat o noua patura de „intelectuali”, cei cu carnet de partid si cu viziune „revolutuionara”. Era suficienta originea sanatioasa si aveai accesul la „Casa Prieteniei Romano-Sovietice” unde gaseai carti, in limba rusa, ce-i drept, dar la care ceilalti n-aveau acces. Cu un pic de loialitate si exces de zel arat ba cu ocazia evenimentelor di ’56 ba cu ocazia celor din ’68, multi au devenit repede profesori doctori traducind din rusa…

    Mai aproape de vremurile noastre dar tot inainte de 1989 au existat, hai sa le zicem „directori” mai mult samai putin „politici” care aveau in subordine ateliere de cercetare si laboratoare de incercari. Subordine este frumos spus, practic oamenii aceia erau ca si sclavii „directorului”. Daca acestuia din urma ii trebuia doctorat, baietii munceau si-l faceau. Conducator si universitate se gaseau repede pentru ca de contracte de cercetare „cu industria” aveau nevoie toate universitatile si atunci, ca de, erau cuprinse in planul cincinal. Cite „realizari marete” nu s-au bazat pe „cercetari” care inlocuiau materiale/tehnologii de import cu materiale/tehnologii autohtone. Exemplul cel mai cunoscut era tovarasa academician doctor inginer elena ceausescu…

    Dupa 1989, a urmat duminica orbului, 20 mai 1990, apoi Piata Universitatii din Bucuresti. Putini is aduc aminte ca pe atunci, Consiliul Rectorilor a dat un comunicat prin care sustinea revendicarilor pietei, inclusiv a „punctului 8 de la Timisoara”. Si erau doar rectorii universitatilor de stat de atunci, adica ai acelor universitati care existau dinainte de ’89. Tovarasul Iliescu, s-a simtit amenintat si a dat „liber” la universitati la sate si orase si toti „directorii” cu doctorate plagiate/furate au devenit rectori, prorectori, decani pe te miri unde. De exemplu la Universitatea din Tirgu Jiu, din Focsani, din Herculane. Toate institutele de sub-ingineri mono-specializate patronate de cit-o intreprindere comunista, au devenit cu mici exceptii mari universitati cu o oferta educationala multipla. Cum necum, cu cplicitatea profesorilor de la celelalte universitati de stat „cu traditie”, pe baza relatilor de cumetrie doctorala deja stabilite, s-au acreditat si-au inceput sa functioneze, slabind bazinul de recrutare al universitatilor „cu traditie”. Si uite-asa s-a triplat numarul rectorilor iar rectorii „revolutionari” au devenit minoritari. Au aparut si universitatile particulare, care au inceput sa emita diplome dar si pretentii tot cu complicitatea guvernelor patronate de Ilici.

    Plagiatul a inflorit printre cadrele didactice si politicieni, se luau doctorate „pe banda”. Studentii proveniti din licee din ce in ce mai slabe – garniturile de profesori s-au schimbat natural, daascalii adevarati au disparut si au fost inlocuiti cu „nepoti” si „fini” – si uite-asa am incalecat pe-o sea si v-am spus poveste-asa.

    Restul e simptomatologie. Vreti sa taiati raul de la radacina? E simplu, dar va las sa descoperiti singuri! Spor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro