joi, martie 28, 2024

Când vor ajunge talibanii și la noi?

Suprapunerea imaginilor creează coerențe inevitabile: elicopterul american părăsind Ambasada de la Kabul și cel ridicându-se (cu greu) de pe cea de la Saigon evocă aceeași debandadă și – dincolo de ea – eșecul celei mai mari puteri a prezentului în acțiunea de ”civilizare” (sau de disciplinare) a rebelilor de la marginile lumii. Și totuși, poate că nu aceasta e suprapunerea cea mai elocventă a momentului, ci cea cu Frații Musulmani ieșind la lumină (după 50 de ani de represiune), în agitatul Egipt al lui 2011, ca să ocupe toată administrația civilă și cea cu talibanii intrând, ca într-o promenadă, în toate așezările Afganistanului. Mie acesta mi se pattern-ul: o organizație religioasă (definită ca ”teroristă” sau, în orice caz, considerată adversară a sistemului politic ce tocmai a căzut) iese dintr-o dată din catacombe și investește întreg spațiul public al unei țări. Probabil la fel s-au întâmplat lucrurile și în Iranul lui 1979. Sau în Imperiul Roman, atunci când – în 313 – Constantin oficializează creștinismul.

            Uităm mereu acest lucru, dar o religie nu e doar o credință pură, ci și articularea acesteia într-o structură socială. Prin intermediul practicilor comune de manifestare a credinței, al într-ajutorării, al ritualurilor și a ierarhiei proprii, religia amprentează societatea și îi determină configurații specifice. Așa cum bine știm – din cazul creștinismulului (fie cel vechi, fie cel recent) – persecuțiile nu destructurează aceste rețele sociale bazate pe  credința comună, ci, dimpotrivă, le stabilizează, testându-le elasticitatea. Atunci când statul opresor renunță la persecuție, societatea celor ce fuseseră victimele terorii se afirmă – imediat – ca o structură dinamică și expansivă. Atunci când statul persecutor se prăbușește – atrenând destructurarea întregii ordini pe care autoritatea lui (bazată mai mult sau mai puțin pe forță) o menținuse – rețelele religioase imerg ca singura formă de organizare capabilă să limiteze haosul consecutiv colapsului statal. În măsura în care aceste rețele au și o componentă politică/militară, ele devin – automat – noua formă de organizare a societăților în care statul s-a prăbușit.  Orecum instinctiv, orice comunitate umană înțelege acest lucru elementar: forma cea mai primejdioasă a violenței e cea a ”războiului tuturor împotriva tuturor” (cum numea Hobbes anarhia ce însoțește războiul civil); ca atare, destul de repede se configurează o tendință de regrupare a populației în jurul formulelor care presupun o ordine (mai ales când stabilitatea acestei ordini e garantată cu argumente militare și/sau religioase).

            În măsura în care americanii au încercat să cunoască lumea în care s-au implicat atât de masiv după 2001 ar fi trebuit să înțeleagă aceste lucruri. Probabil ceea ce le-a fost cel mai greu să înțeleagă a fost de ce s-a prăbușit atât de rapid – practic fără nici o atingere – statul afgan (în care au investit sume și eforturi considerabile). Răspunsul e foarte simplu: pentru că acest stat nu a existat niciodată. Și nu a existat dintr-o rațiune banală: pentru că modul de organizare al societății afgane (sau somaleze, sau maliene, sau… puneți ce doriți) nu e compatibil cu organizarea statală așa cum o înțeleg americanii sau europenii. Pentru afgani (și multe alte nații ale lumii) forma de bază a societății este clanul sau tribul. La rândul lui, acesta e – în primul rând – o unitate economică, în care se produce cea mai mare parte a necesarului existenței membrilor săi, iar supraviețuirea acestora nu poate fi garantată decât în interiorul acestei familii extinse. Clanurile acestea se pot coaliza (temporar), în vederea unui scop comun (iar coalizarea aceasta presupune anumite ritualuri ale înțelegerii, între care și căsătoriile aranjate), pot fi concurente (pentru pășuni sau terenuri de vânătoare) sau pot fi în relații neutre (de schimb al unor produse, informații etc.). E – cum spuneau postmoderniștii – o structurare rizomială: bazată pe conexiunea orizontală a unor entități autonome, care interacționează contextual.

           Orice altă formă de organizare (imperiul, de pildă) e una arbitrară și având la bază monopolul forței pe care-l poate impune cuceritorul. Imperialismul ”clasic” al Orientului (sau al lumii africane) nu seamănă cu cel occidental. E, cum s-a spus, mai curând unul ”tributal”, care le impune clanurilor din teritoriile cucerite plata unui tribut (în natură, bani sau sânge – în caz de război), dar care nu interferează cu formele lor de organizare. Se poate observa că cele spuse mai sus au o limită, și aceasta e islamul. Da și nu. Firește că islamul a amprentat profund teritoriile în care fie prin cuceririre militară, fie prin convertirea de-a lungul rutelor comerciale s-a impus ca religie dominantă. Însă, pe de altă parte, islamul e o religie ”minimalistă” și (relativ) explicită: obligațiile pe care el le impune sunt puține și clare. La aceastea toate se mai adaugă un lucru: islamul constituie referențialul universal al unui imens spațiu, policrom, multietnic și marcat de diferențe georgafice semnificative. Scris el însuși într-o lume structurată în clanuri, Coranul vorbește – percutant – clanurilor care alcătuiesc, în bună măsură, Orientul contemporan nouă.

           Universalul nostru este, aproape inevitabil (o vedem bine, de câte ori vine vorba de vize) cetățenia, care trimite la cel care o gestionează: statul modern. Forma de organizare a lumii noastre – care vine deopotrivă din moștenirea imperială a Romei și din prestigiul Bisericii Catolice – este una ierarhică, organizată vertical (pe care, în felul ei, o reproduce fiecare instituție). Pentru ca această organizare să fie cu putință, undeva, în trecut, a fost necesară destructurarea vechilor relații de clan (fie prin forța cuceririi, fie – mai ales – prin imensa depeizare și dislocare pe care a antrenat-o Modernitatea), scoaterea oamenilor din locurile și rolurile imemoriale cu care se identificau și omogenizarea (prin atomizarea și masificarea) lor în metropolele timpurilor noi. Căci ceea ce e propriu structurării ierarhice în care trăim e faptul că – în mod paradoxal – aceasta este flexibilă: deși ierarhiile ca atare sunt stabile, cei care le pot ocupa se schimbă mereu (și nu pe criteriul, imuabil, al nașterii într-o familie/un clan conducătoare/or).

           Statul modern e, mai mult sau mai puțin, configurația în care fiecare – pe cont propriu (ca individ) – poate accede la locul și la rolul pe care talentele și munca lui i le fac accesibile. Însă, pentru ca acest lucru să fie posibil, omul trebuie să lase în urmă clanul, cu structura lui fixă și cu mulțimea constrângerilor lui (dintre care, indiscutabil, unele confereau multiple avantaje). Sigur, această formulă socială pune și problema vidului dintre statul atotputernic și individul singular (atât de bine descris de Kafka), pe care contemporaneitatea încearcă să o palieze prin diverse forme de asociativitate voluntară. Și – poate dintr-o exacerbare a acestui sentiment – de aici vine tentația permanentă a individului de a contesta puterea statului. Ceea ce – inevitabil – duce la erodarea autorității acestuia.

           Mai e un lucru care ne deosebește în chip funciar de oamenii altor lumi: faptul că aceștia, în bună măsură grație dependenței reciproce din formule de supraviețuire comună (precum clanul), trăiesc în orizontul unor narațiuni care constituie pentru ei un liant tare. În măsura în care întreaga lor lume e pusă sub semnul întrebării (de pildă de șocul Modernității) acest liant devine universalul comun, în speță, religia. Orice religie are și o soteriologie, adică o doctrină a mântuirii. Vorbind despre mântuire, adică despre finalitatea ultimă a vieții, religia asumă existența umană din perspectiva sensului acesteia. În orice religie sensul vieții e afirmat în mod cât se poate de clar. Această postulare a unui sens al existenței se împlinește prin ritualurie – mai ale comune – care unifică și decantează experiența, deopotrivă individuală și comunitară. Într-o lume al cărei vector de sens este religia, viața fiecăruia (și a tuturor) se împlinește în măsura adecvării la imperativele credinței.

           Toate acestea contrastează, într-un mod cât se poate de marcat, cu felul în care se raportează la ei înșiși și la rosturile lor majoritatea oamenilor din Occidentul dezvoltat. Secularizarea – care s-a dezvoltat constant (în primul rând grație criticii raționale și a științei – începând din secolul XVIII) – face ca religiozitatea să decline permanent, iar în ultima vreme să cunoască o adevărată prăbușire. Însă și ”religiile laice” (socialismul, naționalismul) sunt, de asemenea, într-un regres constant. ”Ideologia” momentului (dacă mai e vreuna) în lumea emisferei nordice e cea a unui hedonism consumerist, centrat pe om, care a încetat a mai fi un in-divid, pentru a deveni un ghem de dorințe și de pulsiuni (adesea antagonice), care se cer imperios satisfăcute. Ultimul ”sens” care ne mai este accesibil este wellness-ul, acceptarea a ceea ce suntem, recunoașterea a ceea ce nu (mai) putem schimba și hipostazierea (grație selfie-ului) clipei ca eternitate (pentru a o anula în secunda următoare). Însă, așa cum bine știa omul antic, dorința nu poate fi luată ca măsură a vieții din simpla rațiune a faptului că ea e, în esența ei, nemăsurată. Astfel se face că, deși trăim – repet, în nordul dezvoltat al planetei – mai bine ca niciodată, dispunem de mai multe posibilități decât oricare dintre antecesorii noștri și avem disponibilitatea (pe care n-a avut-o nici o altă generație) de-a ne ocupa de noi înșine, suntem mai nemulțumiți, mai frustrați și mai anxioși decât oricare din predecesorii noștri din istorie. Nu lucrurile, posibilitățile sau timpul ne lipsesc, ci sensul care să le articuleze în înfăptuiri coerente. Pentru noi sensul s-a subiectivat – e ceea ce ce crede fiecare, în măsura în care nu-i deranjează pe ceilalți. E o credință, nu credința (belief nu faith, croyance nu foi) personală, modelată de context (mai ales de cel al ”noilor media”), schimbându-se mereu (adesea fără a ne da seama), sensibilă la fake news-uri și lipsită de ancora înțelegerii (textelor sacre) sau a ritualurilor (comune).

           Toate acestea conturează (literalmente) două lumi diferite: pe de o parte orientalii (deși nu doar ei intră aici): pentru care primează valorile comune (ale clanului, tribului, satului, sau oricărei forme de organizare în care ei se regăsesc), a căror afirmare dă un sens tuturor și fiecăruia și care, în mare, au două tipuri de contact cu celălat: respingerea sau convertirea. Căci sensul pe care-l proclamă ei, dacă e cu adevărat sensul, nu poate fi decât unic. Credința tare e un unificator care relativizează toate diferențele contextuale. De cealaltă parte occidentalii, pentru care primează valorile individului, credințele lui subiective, problemele lui, opțiunile lui și felul în care el articulează – în geometrii variabile – toate acestea. Statul nu (mai) e nimic altceva decât un facilitator al ”dezvoltării personale”. E limpede că, în această ultimă logică, ceea ce primează e – întodeauna – diferența (mergând până la cea a omului în raport cu el însuși) și, evident, toleranța (căci dacă nici un sens individual nu e sensul, atunci toate sunt legitime, în măsura în care nu fac rău). Structura organizatorică a occidentalilor – oricât de impresionantă apare ea în marile ceremonii laice (zile naționale, investiri ale președinților etc.) – e, tot mai mult, una formală, în care persoanele sunt prinse doar sub un aspect al identității lor (și, adesea, nu cel mai important) și în care acționează în comun mai curând din inerție decât din convingere. De partea cealaltă, organizarea de clan e extrem de puternică, deoarece constituie baza supraviețuirii fizice a tuturor (sau a majorității) membrilor tribului. Interesul fundamental al supraviețuirii e cel ce dictează conexiunile clanului cu alte clanuri, intensitatea și durata acestora. În măsura în care, dincolo de existența elementară, mai există și factorul religios, fiecare clan are conștiința legitimității acțiunii lui și pe aceea că nu e singur, ci prins într-o rețea, potențial infinită.

           Păstrând, din rațiuni de ”recunoaștere a tradiției locale”, ordinea de clan a lumii afgane, americanii au creat un simulacru de stat în care au inclus, într-o structură verticală (instituțională), oameni pentru care primează conexiunile orizontale (dictate de apartenența tribală). Asta înseamnă, practic, că șeful poliției dintr-un oraș – de pildă – se afla în acea poziție ca un actor într-un rol; aparent era în logica instituțională a statului dorit de americani, în fapt, răspundea în fața șefului clanului căruia-i aparținea (sau coaliției de clanuri ale momentului). Căderea ”statului” afgan – finanțat și susținut militar de americani – a fost fulgurantă, datorită faptului că (la fel ca în orele decisive ale unei revoluții) oamenii au încetat dintr-o dată să mai joace rolurile care le erau prestabilite. Iar faptul că lucrurile s-au petrecut pașnic revine la (trista) realitate(a) că, de fapt, așa au fost întotdeauna în cei 20 de ani, deoarece – probabil – clanurile vor fi decis că simulacrul de stat limitează acțiunea distructivă a ocupantului. Dar, în mod cert, cu excepția câtorva radicali formați în Occident, nimeni n-a crezut în Afganistan în statul creat după 2001.

           Ceea ce am văzut în ultimele zile nu a fost doar eșecul celei mai mari puteri a lumii în raport cu o țară înapoiată și săracă, ci – poate mai ales – limita Modernității (pe care, tocmai pentru că ne-am instalat în ea, noi o considerăm inevitabilă). O formă de structurare elementară (clanul) poate rezista, în numele unui sens tare (credința radicalizată) presiunii militare și administrative a oricărei puteri. Și s-ar putea ca aici să fie adevărata problemă a viitorului. E limpede că Occidentul contemporan, cu tehnologia, libertățile și drepturile lui constituie mediul cel mai favorabil al realizării fiecărui om, al posibilității de a-și cunoaște vocația și de-a și-o urmări, schimbând – adesea – registrul preocupărilor, locul de muncă, țara, limba (și, odată cu ele, ceva din identitatea lui). Sensul vieții poate fi pentru el descoperirea a ceea ce poate cu adevărat, realizarea profesională, recunoașterea socială, ascensiunea în ierarhia instuțională, câștigul, consumerismul, celebritatea, casa proprie (mereu reamenajată), weekend-ul și vacanța ca spații ale libertății absolute sau, mai curând decât familia, iubirea (care vine, crește, se termină și, apoi, reîncepe în alte configurații). E o existență din care trebuie-le e tot mai epurat, în favoarea unui joc cu posibilul.

           Însă, să nu uităm, lumea aceasta e atât de deschisă și de liberă doar pentru că sensul comun și marile narațiuni care centrau comunitățile (începând cu cea mică a clanului – ca familie extinsă) și-au pierdut puterea și caracterul constrângător. Nu e de mirare că, tocmai pentru că realizarea a devenit atât de accesibilă, ea și-a pierdut o (bună) parte din fascinația pe care-o avea pentru cei de la marginile prosperității. În definitiv, ”pământul făgăduit”, odată călcat în picioare, e un lut prăfos, la fel ca oricare altul. Și orizontul se mută, mereu mai departe. Pentru omul realizat al lumii occidentale el se înfățișează, tot mai mult, sub semnul nostalgiei a ceea ce Modernitatea a surpat pentru a crea prosperitatea: legăturile strânse ale clanului și sensul tare al credinței. Dincolo de concurența inevitabilă a ascensiunii instituționale (care, cel mai adesea, se împlinește cu o poziție fragilă, căci expusă aceleiași logici a concurenței), omul visează la solidaritatea strânsă a marii familii în care fiecare își are locul și rolul său, pe care nimeni nu-l contestă). Și dincolo de multiplele realizări materiale – care devin caduce chiar din momentul obținerii lor (pentru că industria consumului ne oferă mereu altceva) – și se însoțesc de angoase, nemulțumiri și (adesea) ruperea relațiilor, omul vrea sensul plin al unei credințe simple care triumfă asupra tuturor aparențelor lumii acesteia.

           Numai că furtuna ce ne poartă mereu înainte – care e, cum bine a văzut-o Walter Benjamin, progresul – ne-a făcut și ne face tot mai mult (în ciuda nenumăratelor tehnici ieftine ce ni se vând) să pierdem legătura cu aceste repere ale unei alte identități ale noastre. Și, din păcate, calea cea mai simplă a ”reconectării” ce ni se oferă e una regresivă. O știm dintotdeauna: ce mai primitivă modalitate de realizare a solidarizării nu e cea pentru ceva, ci cea împotriva a ceva (și, mai ales, împotriva cuiva). Identificând ”dușmanul” în străin, în a-normal, în cel care e altfel, cunoaștem reflexul primar al identității de turmă. Eliminându-l – cel mai adesea violent – pe cel diferit creăm și legitimitatea ideologică a ”unității” noastre. Hipostaziindu-ne pe ”noi” ca garanți ai ”adevărului” (printr-un continu mecanism de epurare internă – văzută ca ”purificare”) ne oferim iluzia unui corp omogen, a unei ”trăiri” și a unei ”gândiri” comune. Toate acestea nu sunt nimic altceva decât tentative de descărcare a responsabilității, a angoaselor și a sentimentului eșecului personal în vulcanul pulsiunilor de masă. S-ar putea ca tocmai reușita talibanilor (și-a altora ca ei) să fie motorul acestei schimbări: căci – ni se va spune – nu putem rezista ”ofensivei” unei ”armate disciplinate” (de imigranți) decât militarizându-ne noi înșine. Adică transformându-ne dintr-o mulțime de indivizi într-o armată unitară, cu o ideologie ofensivă dată de o credință radicalizată. Lucrurile acestea nu sunt niște abstracții, ci realitățile pe care va trebui să le înfruntăm în timpul ce vine. Dar poate tocmai curajul de-a le rezista ne va da sensul a cărui nostalgie o trăim în prezent.

           Un lucru e cert, dacă vom cădea sub tentația lor, talibanii vor câștiga și la noi.

Distribuie acest articol

65 COMENTARII

  1. Nu stiu ce sa zic. Chiar daca apartenenta la clan ofera omului o stabilitate si multumire intrinseca, de foarte multe ori avem clanuri mic si mari, spurapuse zonal, in conflict. E extrem de intalnit (e chiar o regula) cazul in care un clan domina cu forta multe alte clanuri prezente in acelasi areal. Nici nu trebuie sa fie cel mai numeros. Si nu cred ca pe ansamblu oamenii din orient sunt multumiti de aceasta stare, e un stres existential permanent pentru milioane de oameni. Pentru ca, in contrast cu unitatea de clan, perceptia celor din afara clanului e de multe ori la nivel de ev mediu (intoleranta, ura, discriminare)
    Oricum, as spune chiar ca acolo unde democratia, ordinea si bunastarea au o prezenta indelungata, oamenii se simt cel putin la fel de multumiti ca membrii unui clan (statele nordice domina in clasamentul fericirii).
    Cat despre egoismul, consumerismul occidentalului, e adevarat, exista. Dar e in crestere si spiritul civic, toleranta, voluntariatul, protejarea si conservarea biodiversitatii, ecologismul. Toate astea pot furniza un sens al apartenentei la ceva care transcende cu adevarat clanurile sau religia. Altruismul cuiva care ajuta o persoana in dificultate, grija fata de natura, salvarea si protejarea biodiversitatii, toate astea sunt universale si pot oferi scop existentei. Te poti simti ca apartinand unui „clan” la nivel planetar.

  2. Un articol frumos. Felicitari de la Timisoara!

    O mica adaugire:

    „Pentru ca această organizare să fie cu putință, undeva, în trecut, a fost necesară destructurarea vechilor relații de clan (fie prin forța cuceririi, fie – mai ales – prin imensa depeizare și dislocare pe care a antrenat-o Modernitatea), scoaterea oamenilor din locurile și rolurile imemoriale cu care se identificau și omogenizarea (prin atomizarea și masificarea) lor în metropolele timpurilor noi.”

    As adauga ca destructurarea triburilor si clanurilor din zona noastra de lume a fost realizata nu atat prin cuceriri sau modernitate, cat in principal de crestinism si biserica, o idee pe care am preluat-o de la Francis Fukuyama din cartea „The Origins of Political Order: From Prehuman Times to the French Revolution”. La fel este cu separarea organizationala dintre functie si om, o idee preluata de la Biserica Catolica.

    Evident, Sa nu uitam si ca Biserica Crestina, ierarhica, a servit ca model de organizare a statului modern si a fost liantul identitar care a unit lumea occidentala dupa prabusirea lumii romane si in care lovim veseli mai nou, inconstienti ca pana consolidam identitatea europeana (un proces pe termen lung), altceva nu avem pentru a pastra coeziunea Uniunii Europene.

    • Biserica creștină a fost, la rândul ei, organizata după modelul roman. Sistemul care a pus baza societății moderne occidentale a fost format prin contopirea culturii de clan a triburilor germanice cu orânduirea ierarhica romana- preluat din Coridorul ingus, de Acemoglu.

  3. Afgan (etnonim), Afganistan (numele țării) sau afghan, respectiv Afghanistan, cu „h” in ambele cazuri? Sunt corecte ambele forme? Mi-aș dori sa aflu, întrucât am întâlnit, in limba romana, ambele forme, cea de a doua (cu „h”) fiind favorizată de enciclopedii (bunăoară, Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mica enciclopedie de istorie universala, Buc., Ed. Enciclopedică, 2002, sub voce) și de cărți de istorie (exemple: Ion Xenofontov, Războiul sovieto-afghan…, Iași, Ed. Lumen, 2010; George Fremont-Barnes, Războiul sovieto-afghan…, Buc., Ed. Corint, 2015).

    • Afgan, Afganistan sunt cuvinte românești. Afghan, Afghanistan sunt englezești. Dacă vorbitorii de engleză le-ar scrie fără „h”, pronunția naturală ar fi „afghein, Afgheinistan”.
      Foarte multe articole despre Afganistan apărute în limba română se bazează sau traduc integral articole apărute în limba engleză. Din superficialitate, traducătorii păstrează termenii englezești. Corect în limba română este „afgan, Afganistan”.

      • E o pronunție standardizată care însă ignoră particularitățile fonologice autentice îndreptățind grafia cu „gh”, in fonologia limbilor europene neexistând guturalele, foarte frecvente de exemplu în limba Arabă, limba in care e scris Coranul și însușită de către musulmanii de pretutindeni încă din școala primară, de mare impact lingvistic asupra limbilor din arealul fostului imperiu persan și nu numai. Precum „Afghanistan” se mai scrie și „Maghreb”, de exemplu…

  4. Felicitări, d-le Maci!
    Analiza dvs este atât cuprinzătoare, cât și profundă – adică exhaustivă în cel mai clar sens al acestui termen.
    Dar să recunoaștem că România este oarecum similară Afganistanului din acest punct de vedere – încă din feudalism familia prima asupra statului (boierii împotriva domnului și unii împotriva altora); comunismul a accentuat paradoxul prin încercarea de a pulveriza structura familiei extinse (tineri trimiși în toate colțurile țării la muncă), iar clanizarea în cadrul structurilor politice ale PCR era inevitabilă – de aici ”cele două Românii” menționate de premierul Adi ”Minune” Năstase. O Românie conștientă și dornică de schimbare și cealaltă Românie, clanizată și înfricoșată de necesitatea schimbării, dar având ca instrument înclinația și ciudata abilitate a românilor către preluarea formelor occidentale și evitarea fondului – așa cum a enunțat acest lucru Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”
    ― Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută
    Doar că schimbarea în punctele esențiale este una, din nou subliniat, pur formală. Iar năravurile medieval-bizantine (N. Iorga, Bizanț după Bizanț) sunt perpetuate și vizibile în evoluția politicii și societății românești – de la abdicarea lui Cuza, instaurarea dictaturii carliste și executarea lui Ceaușescu.

  5. Dacă articolul dvs. se dorește a fi o analiză și, eventual, o explicație a evenimentelor contemporane, atunci ar fi indicat ca el să evite locuri comune și platitudini care, în loc să scoată la iveală un fenomen, nu fac decât să îl acopere.

    Pentru exemplificarea acestora, două fragmente sunt flagrante:

    ” Toate acestea conturează (literalmente) două lumi diferite: pe de o parte orientalii […] pentru care primează valorile comune […], a căror afirmare dă un sens tuturor și fiecăruia și care, în mare, au două tipuri de contact cu celălat: respingerea sau convertirea. Căci sensul pe care-l proclamă ei, dacă e cu adevărat sensul, nu poate fi decât unic. Credința tare e un unificator care relativizează toate diferențele contextuale. De cealaltă parte occidentalii, pentru care primează valorile individului […]”.

    1. Care „orientali” și care „occidentali”? Faptul de a împărți lumea conform acestei vechi separații care a luat, de-a lungul secolelor, formă de clișeu, împiedică o analiză reală a diferențelor din rândul tuturor „orientalilor”: sunt șiiții la fel cu suniții? Este Levantul totuna cu Maghrebul? Sunt saudiții totuna cu sirienii sau marocanii? Și câte etnii și confesiuni diferite se întâlnesc în Liban? Este „orientalul” o noțiune etnică, religioasă sau geografică? Face statul Israel parte din orientalismul dvs.? Este Turcia și ea parte a orientalilor? În virtutea cărei orientări comune îi desemnăm pe toți ca fiind orientali, într-un discurs cu pretenții de științificitate?

    2. Se spune apoi că „în mare, au două tipuri de contact cu celălalt: respingerea sau convertirea”. În mare, adică unde și când? Astăzi? Haideți atunci să ne uităm la toate țările musulmane în care există locuitori de alte etnii decât cea dominantă, precum și de alte religii decât islamul, și care nu sunt nici respinși, nici convertiți. Sau poate vă referiți, dacă nu la contemporaneitate, la secolele trecute? Ne-am aminti atunci de taxele pe care le plăteau non-musulmanii din lumea arabă a așa-ziselor secole de aur, precum și taxele plătite de non-musulmanii din Imperiul Otoman, și pe care nici arabii, nici otomanii, nu aveau vreun interes să îi respingă sau să-i convertească, dat fiind că tocmai prin statutul lor de non-musulmani contribuiau la finanțele locale. Dar poate vă referiți, atunci, la o anumită parte a lumii „orientale”, și anume la facțiunile extremiste? De acord, dar atunci trebuie precizată particularitatea, fără ca granița să fie trasată, „în mare”, între două prea mari lumi.

    3. „…sensul pe care-l proclamă ei, dacă e cu adevărat sensul, nu poate fi decât unic. Credința tare e un unificator care relativizează toate diferențele contextuale.” Vă invit să reflectați, mai întâi, la felul în care chiar credința despre care vorbiți nu este deloc unică, islamul având diverse facțiuni și orientări, pe lângă chiar distincția dintre șiiți și suniți – există diverse școli de interpretare, chiar în rândul suniților, care fac ca, prin pluralitatea lor, adevărul să fie oricum numai unic nu, iar școlile care susțin un astfel de adevăr absolut sunt o parte a islamului, nu islamul în genere. Vă invit să reflectați, apoi, la toate curentele naționaliste din lumea arabă a secolului al XX-lea, la disputa dintre pan-arabism și pan-islamism, precum și la principiile impuse de Atatürk lumii turce, pentru a vedea faptul că credința NU relativizează toate diferențele contextuale – din contră, poate ea însăși cădea în rang secund în fața altor factori politici sau identitari care, într-un anumit context, vor avea ascendență asupra religiei. Iar dacă ar fi să mergem și mai departe în istorie, la fel vom putea remarca felul în care, în contextul tranziției de la epoca primilor califi la dinastia omeyadă, diferențele de clan, precum și diferențele de orientare politică – confruntarea principiului electiv de trib cu principiul dinastic, ereditar – conduc la lupta pentru supremație înlăuntrul aceleiași religii, care se dovedește a fi departe de un adevăr unic, care să omogenizeze toate contextele.

    Al doilea fragment care frapează în text este următorul:

    „Mai e un lucru care ne deosebește în chip funciar de oamenii altor lumi: faptul că aceștia, în bună măsură grație dependenței reciproce din formule de supraviețuire comună (precum clanul), trăiesc în orizontul unor narațiuni care constituie pentru ei un liant tare. În măsura în care întreaga lor lume e pusă sub semnul întrebării (de pildă de șocul Modernității) acest liant devine universalul comun, în speță, religia.”

    După cum afirmam mai devreme, este suficient să ne uităm la curentele naționaliste din secolul trecut, la unele curente laicizante, precum și la felul în care ele au fost subminate de lumea occidentală, pentru a remarca faptul că apelul la universalul religiei nu este doar simplul rezultat al unei lumi „puse sub semnul întrebării de șocul Modernității” – ci al unei lumi, în primul rând, lovite de șocul colonizării, apoi de cel al trasării unor granițe artificiale și, în fine, de cel al susținerii, chiar de către occident, a unor regimuri extremiste favorabile politicii celui dintâi, în detrimentul altor mișcări fără tentă islamică.

    Nu mai revin asupra faptului că a pune „oamenii altor lumi”, în mare, sub cupola dependenței reciproce și a clanului operează o uniformizare cel puțin injustă față de subiectul la care vă referiți, pentru a nu o numi superficială. Și nu mai puțin superficială este comparația între „cea mai mare putere a lumii” și „o țară înapoiată și săracă”. Înapoiată în raport cu cine? Cu înainte-le nostru?

    Lista ar putea continua, fără îndoială, însă hotărâtoare nu sunt toate detaliile textului în parte, ci o chestiune de metodă: anume faptul că explicarea, clarificarea unui fenomen se face nu prin trasarea celor mai groase tușe prin care el se vede de la depărtare – de tipul „Orient” / „Occident”, „clanuri” / „individualism”, „religie” / „laicitate” – ci prin rafinarea diferențelor care se profilează în el și care, tocmai, nu sunt vizibile pentru ceilalți. Se pare că, uneori, nici pentru cei care își propun să-l descrie.

    • Madalina, stii ce sunt aia analfabeti functionali? Cei care nu reusesc sa inteleaga un text! Daca ai citi macara titlu ai vedea ca domnul Maci se refera la TALIBANI. TALIBANI; intelegi? TALIBANI, in contextul actualei crize.

      Daca vrei sa rafinezi ceva, ar trebui sa fii tu rafinata, ceea ce nu e cazul.

    • @ Madalina. Eu cred ca nu ai inteles ce vrea textul: sa prezinte, in cateva zeci de randuri, o realitate, in tushe mai groase, pe intelesul unor cititori relativ cultivati; evident, generalizand. Nu este o dizertatie stiintifica. Sigur ca, nefiind multumit(a) de aceasta abordare, poti scrie un tratat bine documentat, intrand in fondul problemei- pe care desigur o stapanesti, pe sute de pagini. Eu, unul, il astept.

      • Mulțumesc pentru răspuns! Desigur că nu este o dizertație științifică, însă tocmai pentru că se adresează unor cititori cultivați, este păcat să se piardă în clișee și tușe groase, inducându-le tocmai acestor cititori o pseudo-cunoaștere a problemei, prin clișee de tipul „noi occidentalii”, „ei orientalii”. Tocmai pentru că are o pretenție epistemică ridicată, este păcat să o trădeze. Ar putea să se limiteze la a descrie radicalismul, sau cazul Afganistanului per se – caz în care articolul ar fi într-adevăr despre ceea ce anunță titlul. Însă a merge dincolo de acest caz pentru a se lansa în linii mari și generalizări e ceea ce un intelectual ar trebui să evite. Dacă dl. Mihai Maci ar fi fost un jurnalist oarecare al unui ziar obscur, era irelevant – însă de la autoritatea intelectuală pe care i-o conferă atât poziția sa academică, dar mai ales stilul îngrijit de a scrie, pe care nu pot decât să îl apreciez, atunci cu atât mai mult sunt deranjante generalizările care țin de un discurs neavizat și care se mișcă într-o zonă a psudo-cunoașterii.

    • Mădălina, eu cred că nu ai înțeles bine articolul. E vorba de principii, de reguli generale, de funcționalitatea lor. Bineînțeles că aceste reguli au și excepții, dar nu poți opera cu aceste categorii prin raportare la excepții. Mie mi-a plăcut articolul. Ce nu îmi place la dl. Maci, dar nu e vb de acest articol, este că de multe ori se cam lungește cu explicațiile.

  6. Talibanii sunt aici, se numesc bobos. Își întăresc poziția de castă brahmanică și pun la lucru una dintre cele mai segregaționiste forțe ale istoriei: „creativitatea” și regimul epistemic. Pe scurt, există retardați ca Orban (Viktor), Putin, Raissi, care vor ca lucrurile să RĂMÂNĂ și ceilalți, care vor ca lucrurile să NU RĂMÂNĂ, sub pretextul că trebuie schimbate în mai bine, cât mai repede. Nu mi-aș dori să fiu opozant al lui Orban în Ungaria, nici femeie în Iran sau Afganistan, însă cum se explică alienarea, disfuncțiile politice, resentimentul, economia de piață care nu rezistă decât prin creație monetară frenetică? Talibanii-talibani promit o lume de delicii după moartea merituoasă, talibanii-bobos promit împlinirea dorințelor aici, pentru ei, și tot aici, dar în virtual, pentru ceilalți. În lumea reală, ei au 3-5 copii / cuplu, noi – cu mult sub 2 / cuplu. Tic-tac-tic-tac.

  7. A fi sau a nu fi taliban ? that is the question . Aflam parca de niciunde cum ca talibanii ar fi cistigat razboiul . Aflam ca talibanii ar putea fi moderati (oare ce naiba inseamna asta – un pleonasm ).Aflam cum talibanilor nu li s-a mai impotrivit nimeni (poate ar trebui sa citim stirea cu valea Panjir ) . In fapt SUA ,NATO si aliatii au decis sa plece din Afganistan . Cu ce au plecat de acolo este insa alta chestiune , nu stie nimeni sau nu ne spune nimeni . Stim doar ca niste miliarde de dolari aflate acum in SUA , ce ar apartine fostei guvernari din Afganistan ,nu vor fi returnate , dar de restul ? Avioanele tuturor tarilor interesate asteapta si ele gata pregatite de zbor , pina si Romania a trimis un monstru de avion ,doar nu crede cineva ca a fost trimis sa aduca doar vreo 14 cetateni romani ce in mare parte nici nu vor sa revina in tara (stiu ei de ce ).Pentru cine intelege strategia la nivel mondial si pentru cine are capacitatea de a citi o harta administrativ-o , politico- militara si de vecinatate intelege de ce am plecat cu totii (NATO, UE si SUA )din zona .Doar nu om fi plecat cu miinile in buzunar .Asa cum bine stim talibani sunt peste tot in lume nu neaparat afgani ca descendenta si noua ordine mondiala nu mai pune in fata tuturor problemelor talibanismul . Va fi contracarat indiferent unde se afla cu o duritate mult sporita fata de ceea ce noi ne imaginam pina acum . Dealtfel se vor bate intre ei .Deja guparile ce pina mai ieri erau unite se farimiteza in multe altele ce se vor infrunta la nesfirsit ajutate evident si din exterior . Trecind in alt registru al intelegerii ,vedem cum si in Romania apar voci care condamna partea de talibanism a unor cetateni sau institutii .Vreme trece vreme vine – ce e rau si ce e bine tu te-ntreaba si socoate , ne zic versurile celebre ale poetului nepereche . Talibanismul fiecaruia dintre noi este (si ca recunostem si ca nu recunostem exista bucatele de talibanism in fiecare ) de neinlaturat fara o minima educatie si fara inevitabilul scurgerii timpului . Chiar daca traim cu totii in anul de gratie 2021 din nefericire sau poate nu , nu ne aflam cu totii pe acelasi palier al cunosterii , al intelegerii si al acceptului, a ceea ce noi numim drepturile tuturor omului . .Suntem macinati de istoria ce ne-a fost si inca ne este in mod fals prezentata .Suntem macinati de ceea ce trecutul ne-a adus in fata , suntem macinati de o nevoie politica ce tine de obtinerea unor voturi pentru a ramane la putere . Politicul poate identifica usor (prin terti ) toate zonele importante de talibanism din societate, zone si situatii ce tin treze suferintele interioare ale unor cetateni si functie de asta isi compun si recompun discursul politic .Vedem asta si in Romania , mai recent la discursul fostului premier aflat in competitie electorala( a pierdut de mult partida ) dar si in Ungaria lui Orban „cel rau”si in Polonia , ce cindva reprezenta eesnta luptei impotriva comunismului si unde acum s-a ajuns la nerecunoasterea existentei dreptului de proprietate al unor oameni deposedati cindva de bunurile lor .Reîntorcîndu-ne in actualitatea romanesca ne este dat sa traim o situatie de exceptionalitate politica . Un cumul de intimplari si de decizii politice au determinat ca premierul actual CITU sa fie practic de neinlocuit pe scena politicului ,indiferent ce ar dori ,unii sau altii aflati in scena politica romaneasca ,sa faca .Practic premierul Citu a devenit premier Independent nici o forta politica , USR, PNL,UDMR,PSD sau AUR ,nici macar Presedintele Romaniei , nemaiputind sa il scoata din jocul politic guvernamental . Citu conduce in acest moment Romania fara a putea fi oprit in as realliza toate programele propuse . Deciziile premierului vor navali, in spatiul public .intr-un ritm nicicind atins de vreo guvernare .Nimeni nu poate sa ii opreasca nici numirile pe functii ,nici restructurarile guvernamentale , nici ordonantele de urgenta (va fi o avalansa de astfel de ordonante ) fara a avea niste costuri politice de nesuportat pentru el sau partidul din care face parte . O incintare sa poti descifra aceste jocuri aduse in fata noastra si de ceea ce noi numim intimplare .

  8. Eseu interesant. Aș remarca însă faptul că remodelarea unor entități statale istorice pe un palier social-economic superior s-a reușit întotdeauna doar prin ocupare militară efectivă și de durată, în cursul căreia masa cucerită – veșnic mânată de teamă și interes – este atrasă treptat în noua orbită culturală. Imperiul roman și imperiul chinez au reușit asta, imperiul lui Alexandru – unde această condiție nu a fost îndeplinită – a eșuat. Și un exemplu modern: ”religia” nazistă a fost zdrobită printr-o asemenea ocupare efectivă și de durată. Afganistanul și Iranul nu au fost niciodată cucerite în acest mod. Forța represivă dură care le-a cucerit și s-a impus acolo a fost și este cea islamică. Pentru marea masă, teama, nu credința primează. Creștinismul a învins masiv doar când păgânismul a decăzut din cauza diversității sale și teama de represiune s-a atenuat. Când teama de Islam a scăzut în Iran pentru că șahul a impus modernizarea, mare parte din populație a reacționat pozitiv. Dar a lipsit acolo forța internă, durata și conjunctura. Era normal ca SUA să piardă în Afganistan, cum au pierdut și rușii, pentru că a lipsit în ambele cazuri ocuparea efectivă și de durată. Este însă posibil ca relaxarea din ultimii 20 de ani să producă în Afganistan, în viitor, o reacție anti-talibană de durată. S-ar putea ca niște semințe de modernitate aruncate în deșert să rodească… dacă China le va stropi.

    • Asa este, dar a lipsit si o minimă reala elita care sa îmbrățișeze si sa promoveze valorile ocupanților. Am avut ocazia sa cunosc oameni care au lucrat pentru ONG-uri sau autorități accidentele in tari din lumea a treia. Majoritatea au văzut asta doar ca o oportunitate de a emigra. Foarte putini au decis sa stea si sa lupte pentru schimbare.
      Ocuparea Kabulului fara nici o rezistentă serioasa spune multe, plus lipsa de rezistenta fata de talibani in alte orase mari. Armata afgana a fost instruita de ofițeri americani, britanici, francezi, germani, canadieni, romani, etc. Unde sunt oficierii afgani instruiți de in ultimii 20 ani?. In România când au venit rusii au existat in munti nuclee de rezistenta pana pe la sfârșitul anilor 50. Intr-o tara in care războiul de guerila este foarte potrivit reliefului existent nu se vad in munti nuclee de rezistenta. Este drept ca este inca devreme, dar situația nu este prea roza.

  9. Domnule, am și eu o întrebare cinstită: despre cine e bucata de la “O știm dintotdeauna: cea mai primitivă modalitate…” și până la “…tentative de descărcare […] a sentimentului eșecului personal în vulcanul pulsiunilor de masă.” ? :))

  10. Mi se pare o analiza f inteligenta.
    Da, exista mai multe forme de societati, extremele ar fi cea talibanica si cea occidentala. Desigur mai exista si alte forme cumva combinate, dar pe noi ne intereseaza acum doar acestea doua.
    Si desigur, cum spuneti exista mari diefrente intre cele doua. Teoretic s-ar putea spune ca fiecare sa traiasca cum isi doreste si nu e treaba unora sa se bage in ciorba altora.
    Problema e ca talibanii nu ne lasa sa traim cum ne dorim noi. Ei sunt cei care arunca avioanele in aer, pun bombe, etc. Ei sunt cei care incearca sa ne oblige pe noi sa traim cum vor ei, pt ca asa considera ei ca ar fi sacru. Picant e ca ei nu pot trai fara occident, papica lor vine ori din vinzarea drogurilor, spre occident, ori din petrol, pe care-l vind in occident.
    Aici e pericolul, aici trebuie inteles ca e razboi pe fata, un razboi asimetric, in timp ce occidentul incearca sa lupte respectind o morala civilizata, talibanii nu au nimic sfint in ura lor fata de occident.

    Ce e de facut? la guerre comme à la guerre

  11. pfff, dintr odata, scapati din miinile ceausestilor, romanii s au ajuns (le crapa falcile de bunastarea democratiei instaurata de iliescu si securisti) si emancipat (filosofeaza cu burta plina de lefurile majorate din condei prin imprumuturi si depling inapoiatii si sarantocii de afgani). nu existau sau n au ajuns talibanii si la noi ? cum ii numiti atunci pe membrii clanurilor institutionalizate ce si au infipt ventuzele si sint conectati la banii publici ? ii demasca Valeriu Nicolae si Emilia Sercan in fiecare zi, iar listele intocmite se ngroasa necontenit. ia iesiti din cocinile numite orase (bucale, craiova, pitesti, videle etc) si mergeti prin satele pustiite unde troneaza talibanii administratiei statului cleptocrat. nu seamana cu afganistan ?

    • Super si la obiect descrieti talibanii-politrucii romani care s-au infruptat din veniturile publice si averea tarii pana la ultima „farama”,pentru ca in „89 am fost exact primitivi ca cei din Afganistan(a se vedea:DOCUMENTAR RECORDER. 30 de ani de democrație”,acum intelegand de ce nu s-a facut lustratia ca in Germania de est,de pilda,,sa fi scapat de toti comunistii cu functii de conducere,de toti securistii,de toti generalii din armata care au tras in oameni ,ei fiind cei mai responsabili de omorurile din timpul revolutiei.
      Si cea mai mare si ticaloasa prevedere din Constitutie ,cum se considera prezuma a fi licite toate averile dobandite,in timp ce in tarile democratice dobandirea unui bun trebuie sa fie dovedita de proprietar pana la ultima si cea mai mica moneda.

  12. Ce nu a observat autorul articolului este ca talibanii sunt prezenti in Romania. Ei nu sunt asiatici, sunt romani. Si nu unii oarecare, ci intelectuali, sau care se pretind a fi. Acestea nu le spun eu, le spune sociologul roman Gelu Duminica, talibanii identificati de dansul, fiind urmatorii: Adrian Papahagi, Mihail Neamțu, Gigi Becali si alti crestini-ortodoxi extremisti.
    https://ziare.com/social/biserica/gelu-duminica-sociolog-judecata-talibani-ortodocsi-1695812
    Cu asemenea talibani autohtoni, de ce ar mai fi nevoie de altii din orientul indepartat? Sau, cum zice sociologul Claudiu Tufis folosind expresia americana, „if it walks like a duck, if it quacks like a duck…”

    • Mircea, fă-te că lucrezi.
      Îți șade mai bine decât să colportezi ideile năstrușnice ale sociologului de platou TV Duminică.

  13. Domnul Maci a scris, ca de obicei, un articol excelent. Totusi, de aceasta data, sunt in dezacord cu dumnealui sau, mai bine, zis, nu sunt complet de acord. Nu cred ca este vorba de o limita a modernitatii. Poate fi, nu stiu, dar pana sa ajungem acolo sunt foarte multe lucruri pe teren care au mers prost. Coruptia afghanilor este proverbiala dar uitam sau nu mentionam ca ea nu ar fi fost posibila fara coruptia americanilor. Cum este posibil ca ministri din guvern, aliati apropiati ai guvernului american sa fie multi milionari in dolari pentru ca, pe langa activitatea lor guvernamentala, administreaza si firme care se ocupa cu, de exemplu, importul de armanent venit din SUA? Si este doar un exemplu. Toate ajutoarele trimise de americani erau dijmuite de zeci de ori, de oficialii afghani corupti dar si de intermediarii americani. Se tot vorbeste de lipsa de vointa a armatei afghane in fata talibanilor, nu vad insa aproape nimic mentionat de echipamentele armatei afghane. Talibanii, pentru standardele moderne, sunt inarmati foarte modest. Evident, au si ei sponsorii lor si nu sunt lipsiti de mijloace. Dar daca armata afghana ar fi fost inarmata cu adevarat i-ar fi calcat in picioare (analogie: daca esti un cavaler inzauat si cu sabie poti sa eziti oricat si sa fii complet lipsit de vointa si tot vei castiga in fata unui copil inarmat cu un bat). Practic, acum s-a dovedit ca ultimii 20 de ani au fost un esec dar, inainte sa vorbim de un esec principial al modernitatii putem discuta de un esec practic generat de coruptia si incompetenta oficialilor americani care au gestionat intregul proces.

  14. In primul razboi al Imperiului Britanic in Afganistan, 1842, scapa un singur englez cu viata. Si razboiul dintre sovietici si talibanii se termina cu retragerea rusilor, prabusirea Lagarului ortodoxo-comunist, 1989. Musulmanii sovieticii nu credeau in Marx. Interventia NATO in razboiul civil din Afganistan, acolo unde Marile Puteri se confrunta de secole in „Great Game“ (Rudyard Kipling) pentru influenta in Asia Centrala si de Sud, reconfirma, acolo e cimitirul imperiilor, „Graveyard of Empires“. Urmeaza China, care isi freaca mainile? Criza rasista, neo-marxista din USA nelinisteste lumea, dar victoria talibanilor in Kabul, Asia Centrala, trezeste la realitate Occidentul crestin, mai ales NATO, care isi reconsidera iluzia rasuflata a Razboiului Rece, ca lumea aspira la democratia anglo-mozaica, American way of life. Rusia a revenit la crestinism, Dumezeu e in Constitutie, si Strategiea de aparare se bazeaza pe o Internațională Conservatoare, fundament al unei noi Sfinte Aliante”. ”Viaţa îl pedepseşte pe cel care vine prea târziu” (Mihail Gorbaciov).

  15. Da, un text foarte bun. Intr-adevar societatile moderne se confrunta tot mai des cu fenomenul fragmentarii, unitatea nu se mai poate obtine. E adevarat ca accentul mare pus pe valorile individuale in dauna valorilor comune, face ca fragmentarea sa se produca mai usor. Dar si la nivelul clanurilor apare fragmentarea intre diverse clanuri. Deci mai trebuie ceva ca fragmentarea sa nu se produca. Acest ceva e LIANTUL sau SENSUL cel mai general. Omenirea are nevoie de un sens general acceptat, altfel se fragmenteaza in mii de parti. Acest sens nu poate fi ideologic, caci ideologiile sunt cu miile, plus ca sunt inventate de om si sunt legate de dorinte ale omului, care sunt schimbatoare si de nestavilit. Sensul trebuie sa fie ceva transcendent omului, sa-l ridice pe om dpdv moral intai si apoi material. Rezulta ca acest sens general si transcendent nu poate fi decat religios. Sigur si aici sunt posibile mai multe asemenea Sensuri, cum ar fi: sensul crestin, sensul islamic, sensul budist, sensul confucianist sau hindus. Dar macar sunt mult mai putine si pot sa functioneze in paralel, in zone distincte, cu cooperari intre ele. Problema cu modernitatea este ca-si deconstruieste si destructureaza sensul ei religios crestin, dar nepunand nimic in loc decat o jalnica ideologie a egalitatii, a nivelarii in jos, a hedonismului consumerist, a lipsei de identitate. Pe cand celelalte „civilizatii” neatinse de morbul „modernitatii” inca isi protejeaza identitatea si sensul lor religios. Acest lucru ne face sa ne unim pe noi „modernii” numai impotriva cuiva si nici atunci pe toti, si sa fim tot mai dezbinati pentru ceva comun. In plus hedonismul ataca si fibra morala a societatilor moderne. Ne descompunem moral dar vrem sa dam lectii altora. Orgoliu nemasurat.

    • De ce considerați că „ne descompunem moral”?
      Sunt curios in ce mediu și în ce comunități vă trăiți viața dumneavoastră de ați ajuns sa considerați că „ne descompunem moral”. „Bula” mea extinsă este ok dpdv moral. Nu avem neapărat nevoie de un „sens creștin”, cu toate ca, intim, suntem cu toții credincioși ortodocși. Ceea ce ne leagă și ne dă sens este „educația”. Rafinamentul educației. Dorința de mai bine și dorința de mai mult. Intelectual și, de ce nu, economic.
      „Sensul ortodox” înseamnă pentru noi, pe lângă cele 10 porunci, Noul Testament. Nu dogmele ortodoxe. Iubirea și grija fata de aproapele, toleranta fata de orice persoana, cinstea, respectul reciproc.
      Chiar nu înțeleg cum „ne descompunem moral”. Cine anume „se descompune”?

      • „Nu avem neapărat nevoie de un „sens creștin”, cu toate ca, intim, suntem cu toții credincioși ortodocși.”
        „Sensul ortodox” înseamnă pentru noi, pe lângă cele 10 porunci, Noul Testament. Nu dogmele ortodoxe.”

        Trebuie sa decidem cum vrem sa traim si ce credem. Daca vrem cu adevărat sa fim parte a comunității creștine atunci da, avem „neapărat nevoie de un „sens creștin” si chiar daca noi nu suntem monahi si monahii in mănăstiri, „Sensul ortodox” înseamnă si pentru noi, pe lângă cele 10 porunci, Noul Testament si dogmele ortodoxe. Dogmele sunt adevarurile de credinta ale religiei crestine. Adevarurile acestea sunt revelate, adica insuflate si descoperite de Dumnezeu. 
        Toate lucrurile frumoase de care ati pomenit, inclusiv sensul si dogmele, sunt parti ale unui intreg, nu se pot exclude.

        • Mulțumesc domnule A. Tudor de răspuns. Permiteti-mi sa subliniez din textul dumneavoastră: „Daca vrem cu adevărat sa fim parte a comunității creștine”.
          Eu vad doua tipuri de comunități: „clanul creștin” care încearcă să impună regulile proprii, cu dogmele limitative și coercitive (de aceea am și numit „clan”). Și „prietenii creștini”, care acceptă oamenii așa cum sunt si împart cu bucurie aceeași credință în Dumnezeu, Isus Hristos, Sfanta Maria și Noul Testament. Dogmele sunt pentru cei care doresc sa le accepte și să le adopte, nu avem nimic cu ei. Oamenii au nevoie sa se supună coercitiilor grupurilor din care aparțin, le confirma sentimentul apartenenței și puterii în „clan”. Dar nu, mulțumesc, eu nu pot pune pune pe același plan al importanței credința cu dogmele. E jignitor pentru credința mea.

          • „clanul creștin” care încearcă să impună regulile proprii, cu dogmele limitative și coercitive”
            „Oamenii au nevoie sa se supună coercitiilor grupurilor din care aparțin, le confirma sentimentul apartenenței și puterii în „clan”

            Nu ati precizat care sunt „regulile proprii, dogmele limitative si coercitive” la care trebuie sa se „supuna” oamenii. Ori va referiti la confesiuni diferite si vi se pare prea restrictiva, exigenta, pretentioasa cea ortodoxa in comparatie cu altele mai relaxate, permisive, ori aveti o viziune proprie, personala despre credinta. In Biserica Ortodoxă (Răsăriteană) oamenii nu sunt pedepsiti sau blamati daca nu urmeaza indrumarile.

  16. Pentru ca întrebările despre COVID au luat o pauza pana la amplificarea valului al patrulea, la moda au devenit întrebările despre cand ne vor bate talibanii la usa.

    Astfel, unii au prilejul sa-i înjure pe americani, altii, religia de orice fel, altii Occidentul, altii ziua si locul in care s-au născut si asa mai departe…

    Mai uitam astfel de felul in care este numit ministrul de finanțe si cum este guvernata tara.

    Doar ca americanii au realizat impreuna cu aliații (inclusiv romani) ceea ce si-au propus, adica sa nu mai avem atentate precum cele din 9-11. Si de doua decenii nu am mai avut.

    Nici americanii si nimeni altcineva NU are dreptul de a re-forma vreo națiune, inclusiv pe cea afgana! Fix de asta au fost acuzați pe nedrept americanii in deceniile in care au fost prezenți in Afganistan!

    Acum, prietenii rușilor si ai chinezilor ii înjură pe americani si pe aliații lor (printre care ne numărăm) pentru ca au plecat din Afganistan!

  17. deja sunt si la noi. chit ca ii cheama romani, apucaturile sunt clar de talibani. ai impresia cand inca sunt in comuna primitiva cand ii auzi ce frustrari au si cum pun problema.

    mie imi vine greu insa sa cred ca americanii nu au realizat ca tribul e structura fundamentala a afganilor si nu au facut nimic in tot timpul asta. cred ca nu au vrut.

  18. ..ca-ntotdeauna, o plăcere să vă citesc. Interesantă analogia cu zorii creștinismului.

    Aș observa, cu voia dvs, că mesajul lui Isus era totuși unul pacifist, propovăduind iertarea (ce-a visat Constantin cel Mare și la ce s-au dedat vajnicii cruciați, ceva mai târziu, denaturându-i e adevărat bunele intenții, cu pilde cu tot..)
    Cei care-au tulburat lumea-ntreagă zilele astea par a fi mai degrabă discipolii aprigului Zarathustra, cel care promitea indulgențe (și el..) nelimitate propriilor credincioși. În rest fiind preocupat mai degrabă de dreptate decât de iertare.

    Deși noi toți suntem într-un fel continuatorii Zoroastrismului (Iudaismul, Creștinismul și Islamismul, fiind puternic influențate de acest cult), între timp ne-am mai calmat. Nu și cei care-au recucerit Afganistanul. În fond, dacă dacă evreii se ciondănesc cu arabii, de ce nu s-ar ciondăni și talibanii cu toată lumea ..?

    Aș mai adăuga că acești băieți n-au fost întâmpinați (precum Isus la intrarea în Ierusalim) cu flori, iar refugiații îngroziți nu sunt tocmai apostolii lor.. Altfel, apucăturile de sorginte tribală fiind instalate apriori atât în Europa, cât și în SUA. Să ne gândim doar la partizanatul presei noastre când vine vorba de politică, sau la manifestările de „dragoste” față de aproape (a se citi echipa adversă..), de pe stadioane..

    Se poate întâmpla desigur ca-n Franța (de exemplu) ca a doua sau a treia generație să uite de ce-au plecat ai lor din țara mamă și să se radicalizeze pe fondul marginalizării și a incapacității de integrare.
    Cultura mai avansată se impune totuși, mai devreme sau mai târziu.
    Eșecul din Afganistan ține cred de o abordare superficială și de proasta alegere a metodelor și a oamenilor. Poate că „Imagine” ar putea fi mai convingător decât miliardele de dolari cheltuiți cu vitejii din armată.. : https://www.youtube.com/watch?v=464Ux-B_5uY

  19. O incercare interesanta, pe tema ´tribalism´ ( de fapt organicism ) vs. ´individualism´ modern. Se simte o influenta a populismului lui Christopher Lasch. Lasch, care a pendulat capricios de la stanga radicala la dreapta conservatoare, intra in traditia ´antimoderna´ a non-conformistilor europeni, ´critici culturali´ ce se considerau ´dincolo de dreapta si de stanga´, corporatisti, personalisti comunitaristi, ´organicisti´, moda intelectuala specifica anilor 20-30 ( Mounier, A. Marc, De Rougemont, Maritain, G. K. Chesterton, dar si T. S. Eliot – care era maurrasian, si deci si R. Kirk, agrarienii sudisti, D. Davidson, R. Weaver, etc. ) , impartaseau multe cu ´revolutia conservatoare´, ´a treia cale´ , invecinandu-se astfel si cu fascismul ( acela real, al lui Gentile , Brasilach, Drieu sau Manoilescu, caci tot ne-a fost re-propus acesta recent , ca model ´etico-politic´ … ). Amestecul acesta de dreapta si stanga e o marca, socialism mistic si nationalist ( Sorel, Peguy ) sau conservatorism ´revolutionar´ , tot asa trecerile de pe stanga pe dreapta , atat de caracteristice conservatorilor americani postbelici, ceea ce explica si elanul revolutionar si chiar subversiv.
    Exista o tendinta, la istoricii conservatori, de a idealiza si romanta trecutul, ca si cum omul premodern ar fi fost ´integrat organic´ in societatea traditionala, ba chiar in ´cosmos´ ! , ne-alienat, etc., e o iluzie, o variatie a motivului ´bunului salbatic´, din recuzita unei religii romantice si panteiste, nu crestine ; si invers, de a acuza ´individualismul´ atomizant al modernitatii – un refren hegelian, etc. , de unde si impresia de stranie ambiguitate a acestui tip de discurs nostalgic, antimodern caci postmodern.
    Paradoxal, ´talibanismul´ e indisociabil de modernitate sau modernizare, e pseudo-arhaic. In America si in Europa fundamentalismul a fost o reactie la teologia liberala – deci la ceea ce era perceput ca decadentism religios – , inrudit cu neo-ortodoxia ( in sens generic, neconfesional ), teologia dialectica, existentialista, ´a crizei´, etc., deci o forma noua de religie, extrem de inovatoare, ´modernista´ ( tocmai prin arhaismul strident, un ´primordialism´ utopic si revitalizant ), ´revolutionara´, militanta si politizata, in unele cazuri, armata. Deci talibanii corespund, cu toate limitele acestei generalizari, sectelor de ´patrioti crestini´, sumanelor negre sau studentilor Ustasha, dar si fundamentalistilor Gush Emunim ( si e important ca acestia sunt respinsi de rabinii ortodocsi ), nu reprezinta nicidecum lumea islamica traditionala, care e un univers in sine. Avem si noi ´talibanii´ nostri, seminaristii nostri extremisti, fratiile ortodoxe, urmasii lancierilor si ai legionarilor si, dupa cum merg lucrurile in politica, talibanizarea e aproape – tocmai ce am auzit o predica studenteasca stil H. Sima – , ar trebui sa ne interesam de biletele de elicopter.

  20. Stimate domnule Mihai Maci vreau sa va felicit pentru substanță articolului. Comentariile lăsate de unii dintre cititori sunt de luat in seama pentru viitoarea dvd carte și nicidecum pentru un articol.
    O sugestie, dacă îmi permiteți: mai puține paranteze.

  21. ma bucur ca astfel de articole mai pot fi publicate. am vazut un singur comentariu aici din partea noii dogme a political corectness si cancel culture care vor sa interzica acest tip de gandire.
    o intrebare nepusa direct dar care rezulta din articol ar fi, de ce se accepta si promoveaza emigratia persoanelor din aceste societati care evident isi mentin obiceiurile si credintele, cand aceste obiceiuri sunt total in contradictie cu societatea occidentala?
    alta intrebare este , de ce ni se refuza noua membrilor societatii occidentale sa ne identificam ca fiind diferiti de aceste populatii si sa avem afinitate pentru grupul nostru, in numele nediscriminarii rasiale si nationale?

  22. Foarte interesanta analiza, dar nu poate fi exhaustiva : societatile din Extremul Orient (China) sau India au alte baze : famila ca baza a societatii in China sau casta in India. Si asa ajungem la cele patru mari structuri sociale care domina lumea actuala : individul, familia, tribul si casta, cu diferite variante intermediare( vezi Rusia, etc.). De fapt, nimic nou, au existat dintotdeauna, important care a devenit dominant si unde. Si asa am ajuns, cred, la 4 mari societati : Europa + Americile, Orientul Mijlociu + Africa, India si Extremul Orient. Cu diverse variante particulare. Dar aceasta evolutie este pornita din interior si este foarte veche, de mii de ani. In fond, actuala infruntare dintre Europa si Orientul Mijlociu a inceput la Maraton, a continuat cu Alexandru si Roma si continua si acum. Nimic nou, deci. Si, spre aducere aminte, si Roma devenise la un moment dat tot o societate care se considera inclusiva si decadenta. Si aveau aceeasi problema ca si noi ! Si atunci a aparut Iisus si ne-a oferit o alta perspectiva. S-ar putea deci ca Malraux sa fi avut dreptate. Si nu sunt de loc de accord cu autorul : nu vom deveni Talibani, am renuntat la asta de mai mult de 2000 de ani, am fost mereu in frunte, chiar DACA nu eram primii, si vom gasi un nou drum pentru societatea Europei. Poate un nou Iisus, de ce nu ? Important sa-l recunoastem. Si scuze pentru lungimea textului. Dar multe ganduri pentru noi toting si multi porcarie in media.

  23. Toate bune și frumoase ! Dar am o întrebare . Supraviețuiește ROMÂNIA după 1930 ? Aș zice să ne grăbim cu răspunsul. Nu mai avem mult timp să ne ferim de un răspuns : 8 – 9 ani fug într-o clipă .Intotdeauna timpul nu a mai avut răbdare !

  24. MNT: O plăcere, ba chiar o bucurie. să citeşti un asemenea material. Bine scris, clar, structurat sintetic, fără meandre inutile.
    Dar îmi pare rău, în opinia mea, în Occident nu primează de ceva vreme valorile individuale. Este idilică societatea formată din individualităţi gata să nu-şi facă rău una alteia. Asta a „ţinut” cât timp lăcomiile au fost exportate în colonii şi neocolonii, centrul păstrându-şi aura binefăcătoare. Comunismul şi nazismul s-au născut la vremea toleranţei liberalismului clasic. De aceea mi-este teamă că nu am văzut ce este mai rău.
    De mult, hedonismul din motive evidente a fost manipulat înspre formatarea de turmă, în cele mai multe ţări de acum cu participarea Statului însuşi, deşi structuri ale societăţii amintind de clanuri – toate formele organizate ale societăţii civile – stau la baza formatării iniţiale, mai rea decât orice clanism, inclusiv religios.
    Este noua religie neoliberală, în care diferenţele sunt mai strivite decât în orice forma de clan orizontală sau de cetăţenie verticală. Deşi pare o doctrină a păcii în fapt orice împotrivire este echivalentă cu marginalizarea dură. Fără şanse. pentru că mijloacele sunt pe măsură. Este greu de răspuns ce este mai rău, mai greu de îndurat moartea sau viaţa de supravieţuitor fără pespective.
    De mult a fost depăşită bariera toleranţei prin ură şi dispreţ pentru că toleranţa nu a fost cultivată/crescută spre acceptare.

  25. Respect pentru modul de abordare, domnule Maci! Chapeau, că de fiecare data!

    Da, „clanul” versus „individul”.
    Problema pe care o văd eu este problema evoluției.
    In „clan” totul se mediază la „valorile clanului”. Valori tradiționale, salvate, pastrate și transmise secole după secole.
    Societățile occidentale oferă libertate „individului”. El poate „țâșni”, că evoluție, mult dincolo de „clan”. „Stigma” (sau „privilegiul”) clanului poate fi rupt chiar într-o generație.

    Asta este ceea ce oferă societatea occidentală. Nu neapărat „ruperea de clan”, cat „evoluția personala”. Acest confort de a rămâne alaturi și de „clan”, dar și oportunitatea „țâșnirii” către direcția dorită.

    O alta problema este cea a diversității. „Clanul” refuza sa se diversifice, își menține dominația sau își crează alianțe prin înrudire cu alte „clanuri”.
    Societățile occidentale în schimb forțează evoluția personala prin diversificare. Diversificarea aduce perspective noi, interacțiuni noi, forțând adaptarea și toleranta la schimbare. Cred că, pe termen lung, supraviețuitoare de anduranță vor fi persoanele care se pot adapta cel mai bine, cele cu toleranta crescuta la schimbare.

    In ceea ce privește „salvarea”, e clar că „clanul” nu trebuie salvat. Se salvează prin el însuși, că o mâzgă uleioasa care se întinde sau de restrânge atât cât ii permite socio-economic-politic. Structurile statului sunt importante și păstrate atâta timp cât permit „clanului” sa ramana el însuși și să se desfășoare conform lui însuși.
    In fata „salvării”, „individul” este singur. Statul, prin structurile lui, are aceasta responsabilitate de a avea grija individului și a îl salva in momente de criza economica / socială /politica. In Statele normale, „individul” primează și nevoile lui. A te baza pe stat însemna a avea o predictibilitate a vieții. Că nu mai ai nevoie de „clan” pentru a te proteja, ci ai confortul de a știi că statul este acolo pentru tine.

    De aici și pericolul ridicării „naționalismului” și a „clanurilor” politice. „Clanul” are grija „clanului”, nu a „individului”, „naționalismul/clanismul” este cel care piedică „țâșnirea” celor care doresc altceva decât „valorile tradiționale”.

    Respect din nou domnule Maci, aveam nevoie de aceasta perspectivă in ceea ce privește problema Afgană, și „tânguirea”/uimirea/revolta lumii occidentale. „clanul” se salvează prin el însuși. „Indivizii” lăsați în urma plătesc prețul idealului personal.

  26. Articolul este bime scris numai ca trebuie pus in alt context.
    1. „E limpede că Occidentul contemporan, cu tehnologia, libertățile și drepturile lui constituie mediul cel mai favorabil al realizării fiecărui om, al posibilității de a-și cunoaște vocația și de-a și-o urmări, schimbând – adesea – registrul preocupărilor, locul de muncă, țara, limba (și, odată cu ele, ceva din identitatea lui).”
    1A. Este limpede ca Occidentul contemporan este cel mai corupt mod de dezvoltare a unei societati umane cu mediul cel mai defavorabil al realizarii fiecarui om sau mai bine zis a majoritatii oamenilor care compun aceasta societate. Analizati 60% dintre americanii din patura de jos si veti intelege. Nu mai spun de Romania.
    Cand eram la facultate proful de Socialism Stiintific ne-a dat ca tema citirea lucrarii „Das Kapital” de Karl Marx.
    Sincer sa va spun atunci am citit-o din obligatie. Totusi am retinut cate ceva.
    Dupa 30 de ani vazand ce inseamna Monopolistische Kapitalismus in Romania postRevolutie pe propria piele am inceput sa-mi dau seama cata dreptate avea KM. Noi traim cu amintirile de pe vremea lui Nea Nicu. Acela a fost un Comunism Stahanovist impus de catre Rusi in conditiile de atunci. Uitati-va la ce face China acum si ce va face in urmatorii 30 de ani si o sa-mi dati dreptate.
    O sa-mi spuneti ca sunt un
    Am aplicat teoria sistemelor la actualul Sistem Kapitalist tinand cont de faptul ca Societatea Occidentala este practic condusa de niste miliardari lacomi si corupti pana in maduva oaselor (0.75%) din populatia lumii care detin 98.5% din bogatiile lumii .. …. Rezultaul….”crash”.
    Asta este Occidentul Kapitalist.
    Cum s-a manifestat in timp acest Occident.
    – Au distrus populatiile de Indieni din SUA prin exterminare. Aia erau ca Talibanii din Afganistan numai ca nu cresteau capre.
    – Au distrus populatiile de Mayasi din Mexic exact pe acelasi principiu…. si nu vreau sa continui.
    Talibanii traiesc de mii de ani in acest sistem si in aceasta religie….e greu sa modifici o astfel de societate in 20 de ani.
    Ce s-a intamplat in ultimii 40-50 de ani cu Vietnam, Irak, Serbia,Siria, Afganistan, etc….neluand in considerare ce atrocitati a comis Imperiul Britanic in ultimii 300 de ani in lume o sa va dati seama ca acest Occident este de fapt un monstru pentru umanitate.
    Popoarele din acest Occident sunt ostatice ale Monopolistische Kapitalismus si le va duce spre distrugere si
    subsecvent va duce actuala lume spre razboi.
    Sper sa nu fie asa dar toate datele arata aceasta directie.

    2. Pentru afgani (și multe alte nații ale lumii) forma de bază a societății este clanul sau tribul.Firește că islamul a amprentat profund teritoriile în care fie prin cuceririre militară, fie prin convertirea de-a lungul rutelor comerciale s-a impus ca religie dominantă.
    2A. Islamul intr-adevar este o religie restrictiva greu de inteles pentru noi dinafara. Din pacate dupa modul cum in-„evolueaza” Occidentul in ziua de azi (migratie islamica masiva in Europa si restul Occidentului, instabilitati sociale masive in SUA si restul lumii occidentale care vor duce la „prabusirea” actualului Occident) tare ma tem ca peste cateva decenii noi toti vom deveni „talibani”.
    Mai tineti mite ce era sa fie acum vreo 400-500 de ani cu Otomanii? Din pacate nu invatam nimic din trecut. Sper ca Occidentul sa nu devina un „nou” Imperiu Bizantin…stiti la ce ma refer.
    Sper sa nu am dreptate….dar asta arata datele mele dintr-un studiu a Teoriei Sistemelor.

    • Cand infierati (cu sfanta manie proletara) Occidentul, uitati sa mentionati ca peste toate relele astea, tot ei, europenii le-au dat satrapilor si sefilor de triburi din lumea a treia si a patra până si mijloacele sa-si umple frigiderele cu sampanie si sa fie plimbati in limuzine Rolls-Royce (de telefoane mobile batute in diamante nu mai vorbim…)

  27. Noi suntem deja la nivel de triburi in Romania. Ma rog, cel putin la nivel de cnezate si voievodate. Societatea noastră poate fi compatibilă cu cea din Afganistan, iar „talibanii” damboviteni sunt demult la putere, doar ca nu au barba si kalashnikov. Zilele trecute ma uitam cat de fericită era mama atunci cand a aflat că vor baga canalizare si pe strada ei. I-a făcut o bucurie primarul. Este ceea ce isi dorea ea de o viata: o țeavă de canalizare. Vi se pare mare diferenta intre Kabul si Valenii de Munte? Uite ca talibanii nostri s-au gândit să le facă o bucurie romanilor! Personal nu simt nevoia întoarcerii la lucrurile simple, la natura, la brînză care te „mangaie” atunci când stai pe toaletă din fundul curții, la frunza de brusture. Nu nene, sunt de acord să merg la toaleta din curte daca este in stil japonez (cu butoane si leduri) si daca are WiFi. Dacă tot avem pretentii de societate europeana…

  28. Un articol extrem de bine scris si, mai ales , legat de realitatea momentului. Am remarcat cu placere sintagma „hedonism consumerist” si observatia ca tribul sau comunitatea trebuie sa fie si o unitate de productie. In plus , comunitatea poate , si trebuie, sa ofere un sens existentei ( poate e pricipalul scop si ultima motivatie a necesitatii sale) . Si, continuand ideile articolului, de ce nu ne concentram sa formam comunitati viabile economic si care sa fie „inarmate”si cu o doctrina soteriologica – de exemplu daca am propune si dezvolta, ca sens al existentei , nevoia de creatie?

  29. Nevoia de clan exista si in Occident. Izolarea sociala este tot mai pregnanta, renunțarea la structuri de tip comunități religioase, izolarea de familia extinsa si scăderea dramatică a numărului de membri ai partidelor politice si sindicatelor ii face pe indivizi sa caute alte forme de asociere. Una din ele este extinderea cluburile de bike, de fotbal, a numarului de „prieteni” de pe feisbuci, etc.

    • Nu exista nevoia clanurilor in occident. ele exista real, mai ales cele arabe incepand cu libanezii si pana la turci.
      Treceti prin Berlin, Frankfurt si zona Ruhr a Germaniei, aveti impresia ca sunteti in Beirut iar politia se uita neputincioasa cum aceste clanuri isi fac de cap ea neputand interveni din diferite motive incepand de la corectitudinea politica si pana la acuzatii de rasism.
      Asa si cu Afganistanul, americanii cat si aliatii lor nu puteau actiona dupa regulile unui razboi, ei actionau dupa cum dictau retelele sociale si politicieni diletanti si este pacat de fiecare mort in parte din randul acestor soldati si ofiteri pt care frustrarile acum trebuie sa fie enorme nemaivorbind de moralul la pamant.

      • Ma refeream la clanuri ca noi forme de agregare a individului occidental nu al emigranților libanezilor, turcilor sau arabilor magrebieni.

  30. Daca inlocuiti taliban cu neocomunist/corupt/nepotism concluzia e ca sunt deja aici tara aia muntoasa a beneficiat de 20 de ani de libertate. Comparabil cu Romania ocupata de urmasi ai hotilor liberali si ai hotilor bolsevici.
    Din cate tin minte prin carti scrie ca Romania Mare a avut parte doar de o runda de alegeri complet libere unde guvernul a pierdut alegerile.
    Da si PSD a pierdut cu Ilici niste alegeri de bunavoie dupa ce golisera de tot cuferele mostenite de la Ceasca, au gandit ca mai bine sa traga CDR ponoasele esecului comunismului cu fata umana provaduit de Gorbi si clica lui de kaghebisti romani, aia care au aparut pe la TV si in guvernarea 90/96, nici nu era nevoie de sute sau mii ca nici teroristii nau fost teleportati cu miile in Romania doar unde conta sa fie victime colaterale sa justifice hartiile de revolutionar.

  31. Ma bucur sa vad inca o analiza in care inca un autor demonstreaza ca a inteles exact ce se intimpla azi in Afganistan, in America si in restul lumii, de ce se intimpla asa si nu altfel, cum va arata viitorul omenirii, care sint riscurile civilizationale si, fundamental, care e calea buna de urmat (detribalizarea si atomizarea ca premise ale visului de aur, globalizarea) si care e calea rea, de evitat (nationalismul si natiunea – ale caror principale elemente unificatoare sint limba si religia, aka talibanismul).

    Nu cred ca e o mare problema faptul ca autorii indemnati la scris de evenimentele in desfasurare din Afganistan, informindu-se din surse diferite, au perceptii si concluzii diferite. E normal. Asa a fost si dupa evenimentele din Romania, decembrie 1989. Toata lumea scria si fiecare explica cititorilor situatia pe baza informatiilor la care avusese acces si pe care le interpreta in functie de pozitionarea sa ideologica, de posibilitatile proprii de analiza si, foarte adesea, de cine il platea sau cui voia sa ii faca cu ochiul. Evident ca – si asta am inteles-o cei mai multi abia la 15-20 de ani dupa, la fel ca si in cazul atacului de la 11 septembrie 2001 – majoritatea analizelor erau complet lipsite de valoare, fiindca informatiile pe care se sprijineau argumentatiile erau fie total false, fie vag adevarate (insa teribil de lacunare), fie pur si simplu piese de propaganda si dezinformare produse in laboratoare de specialitate. Ca si atunci, si acum sint destui analisti care cred, sau vor sa ne faca sa credem, ca istoria o fac masele, nu elitele (si nici serviciile secrete finantate de elite), ca Ceausescu si regimul lui au fost maturati de vitejii revolutionari romani iesiti in strada si solidarizati împotriva a ceva (și, mai ales, împotriva cuiva) („cea mai primitivă modalitate de realizare a solidarizării”), iar americanii si regimul democratic impus de ei in Afganistan, cu o armata care a basculat in citeva ore, exact la fel ca armata romana in decembrie 1989, au fost maturati de teroristii talibani, care au zis, si ei, intr-un moment de solidarizare împotriva a ceva (și, mai ales, împotriva cuiva) („cea mai primitivă modalitate de realizare a solidarizării”): AJUNGE cu democratia! Si, la fel de simplu si natural ca in Romania, regimul democratic din Afganistan s-a prabusit ca un castel de nisip in doar citeva zile. Fara absolut nici o interventie din afara.

  32. Doua articole pe aceasi tema, unul scris de domnul Carp in care sunt prezentate realitatile dramei afgane iar cel al domnului Maci scris cu incursiuni mai profunde atat in sociologie, religie cat si filosofie.
    La domnul Carp 21 de comentarii, la domnul Maci 45 , sa ne placa oare mai mult filosofia decat realitatea cruda care nu prea tine cont de nimic, este vorba de viata si moarte, de a trai in conditiile unei terori barbare sau in libertate sau pur si simplu este vorba doar de interese materiale incepand de la traficantii de droguri si pana la cei de arme.
    Cei implicati in acest conflict nu cred sa fie in masura sa poata descifra cele intamplate in intr-o cheie intelectuala prea inalta, cartusul nu iarta.

  33. Au ajuns de mult timp. Uite-i cum au impus cârpele pe fața oamenilor, ba chiar au extins portul burkăi și la bărbați și copii. Iată-i cum încep să-i pedepsească pe necredincioși, pe care-i consideră cetățeni de mâna a doua, un soi de dhimmi. Ba sunt semne că am urma modelul fundamentaliștilor francezi care au început să-i vâneze pe kufari și să le blocheze accesul in alimentare condamnîndu-i la moarte lentă prin înfometare.

    Iar talibanii noștri nu duc lipsă de susținători și admiratori. Mișcarea studențească comunistă ‘flacăra’ s-a reșapat și a devenit o adevărată sectă sănătoristă care forțează convertirea celorlalți cu orice prilej, in orice conversație. Luați orișicare taliban public, pardon, intelectual public (adică de stat) și întrebați-l despre compatibilitatea regimului autoritarist ‘de alertă’ maximă și perpetuă cu libertățile noastre constituționale și o să-ți râdă in față, o să te facă apoi cu ou și cu oțet și in cele din urmă te va scoate vinovat de dezastrul sănătății publice.

    ‘Tu, necredinciosule, îl atragi pe Satana in tine, îl coci acolo in gâtlejul tău de ghiaur guraliv și apoi îl scuipi in târg fără nicio jenă, umplînd copilașii de stropi diavolești, îmbolnăvind bătrâni și femei gravide cu fierea ta de sceptic. ‘

    Ș-apoi dosar penal pentru zădărnicerea combaterii Răului colectiv.

    ‘Ești Inamicul Public numărul 1, un egoist cinic, un nonconformist, un refractar, un gânditor de capul lui, un reacționar ce refuză mântuirea oferită gratuit, ba chiar tombolizată, de căpetenii, cesămai…un individualist feroce. La pușcărie! ‘

    Talibani. Adică oameni cu școală. Care au devenit stăpâni pe ea. Care se cred deținătorii Adevărului Suprem. Care au pus laba pe Știință și au transformat-o in Religie de Stat. E plină țara de ei. Dacă nu ești atent (la ce scoți pe gură) îți iau maul pe stradă.

  34. Trebuie sa vedem întâi care sunt Talibanii și pe urma să ne temem că ar putea câștiga și la noi. Când două narațiuni sa înfruntă putem spune că ne aflăm între două tabere de talibani și exact asta se întâmplă în lumea așa zis modernă. Antiteza alb negru, progresist conservator, comunist nazist și tot așa, aduce societatea și individul in ipostaza de a adera partizan, ieșind din confortul lumii indiferente de care vorbea Cioran. De aici se ajunge tocmai la tribalism și a alege talibanul preferat, adică nu există ieșire. Talibani sunt pe cale sa vina și la noi și peste tot.

  35. As spune ca pentru romani pattern-ul cel mai interesant scos in evidenta de revenirea talibanilor la putere este cel al unei tari incremenite in proiect. Asa cum Romania nu poate scapa de PSD, in Afganistan talibanii pot prelua puterea oricind. Ambele miscari politice intretin un ciclu al subdezvoltarii, ambele sint bune de gura, dar distrugatoare in fapte, ambele tin societatile respective captive.

  36. Stimate,
    Alin,
    Articolele sint perfect ,,echilibrata” analitic, d-l Carp punind accentul in analiza pe componenta politica si militara a acestei situatii, pe cind d-l Maci a prezentat MAGISTRAL, cauzele economice si sociale ale acestui dezastru militar.
    Mai precis ale acestui ,,asteptat” si de neevitat dezastru militar, in care se pare ca nimeni afara de d-l Maci nu-i intelege cauzele sociale si economice si nici faptul ca SUA nu si-a propus practic o schimbare sistemica in Afganistan, datorita duratei si costurilor economice-financiar insuportabile chiar si pentru o tara atit de mare.
    Daca talibanii vor fi invinsi de cineva, cindva, atunci acel ,,cineva” nu poate fi decit din societatea afgana, care a gustat ceva din libertatea si democratia vestica si in timp va intelege ca aceasta este alternativa, in ciuda fortei actuale a popilor care manevreaza studentii talibani…

  37. Talibanii au venit in Romania. Au bagat in puscarie sute de mii de oameni-elita politica si intelectuala, tarani si muncitori cinstiti,multi au murit in chinuri ucisi bestial.
    Restul i-a pupat in fund pe talbanii nostri comunsti , i-au aplaudat 50 de ani,multi au tacut si si-au vazut de treaba. Nu au adus aici Sharia,dar nici macar marxismul in forma lui autentica,ci un stat totalitar de tip asiatic si deci politienesc. Niste fanatici, niste brute si talibanii nostrii si talibanii din Afganistan.Când vor ajunge talibanii și la noi? Pai,au siajuns si mai dainuie prin serviciile secrete care scot in fata insi ca Ghita,Coldea,Catu,Campeanu si cati ca ei. Sigur nu mai suntemin anii 50, dar un anume talibanism danuie si azi aici.Prea multe persoane dubioase ca Barna, Dacian Ciolos, Clotilde Armand,Florin Catu cu legaturi cunoscute cu diverse servicii, in diferite epoci. Ase vedea numai comentriul lui Marius Oprea de ai :
    https://www.mediafax.ro/editorialistii/prezentul-fara-perdea-marius-oprea-de-ce-cred-ca-florin-citu-este-acoperit-al-serviciilor-intre-altele-pentru-ca-nu-putea-spala-vase-pentru-250-000-de-dolari-cit-l-au-costat-studiile-in-sua-20243928

    • Romania se confrunta cu fenomenul coruptiei generalizate. Marius Oprea insa, judeca oameni si lipeste etichete – asa dupa ureche – fara nici un fel de evidente. In acest context, si nu numai, atitudinea lui seamana foarte mult cu cea a fostilor peceristi – un fel de Aceasi Marie cu Alta Palarie. Cam atat despre talibani! https://www.mediafax.ro/autor/marius-oprea

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro