vineri, martie 29, 2024

Cărbune și societate în Valea Jiului. Depănând istoria locurilor cu profesorul universitar Mircea Baron

Cărbune și societate în Valea Jiului. Depănând istoria locurilor cu profesorul universitar Mircea Baron

Din perspectivă istorică Valea Jiului este asemeni unui experiment temporal pe scară largă despre progres și stagnare, despre devenire și dezintegrare, despre viziune versus lipsă de viziune – un carusel continuu al industrializării și dezvoltării accelerate cu episoade de stagnare-regres și un apogeu atins undeva în a doua parte a secolului XX, urmat de o dezindustrializare abruptă, odată cu începutul secolului XXI.

Mircea Baron, istoric și dascăl la Universitatea din Petroșani, s-a dedicat o bună parte din viață ridicării vălului așezat de trecut peste comunitățile din regiune, tratând cu acribie faptele istorice sub cele mai diverse componente, de la viața socială, tradiții și până la istoria industrială în cele mai surprinzătoare detalii, inclusiv cele tehnice.

Foto: arhiva profesor Mircea Baron

Ideea unui dialog cu profesorul Mircea Baron a fost de la început strâns legată de propriul meu interes: chiar dacă m-am născut și format în Valea Jiului, niciodată n-am putut spune cu mâna pe inimă că știu tot ce mi-aș fi dorit să știu despre trecut, chiar și despre cel trăit, ca să nu mai vorbesc despre cum a determinat el viitorul, așa cum îl percepem astăzi.

După ce mi-a căzut în mână „Cărbune și societate în Valea Jiului”, un tratat complex de istorie a regiunii, am decis că-i musai să găsesc o cale de a-l provoca la vorbă pe Mircea Baron și apoi să-i aștern spusele pe hârtie, ca să le afle și alții. Ca de obicei, când există determinare apar și soluțiile și iată interviul realizat: vă invit să-l urmăriți, știind bine că va fi la final de lectură o surpriză plăcută pentru cei care l-au parcurs.

Prima întrebare, domnule profesor Mircea Baron, pleacă de la exercițiul de argumentație din prefața cărții dumneavoastră: De ce Valea Jiului? De ce despre minerit? Sunteți istoric, format în templul universitar ardelenesc de la Babeș-Bolyai, și singurele dumneavoastră legături cu mineritul din Valea Jiului sunt că locuiți în Petroșani și ați predat până la pensionare istorie studenților de la Universitatea petroșăneană. În tot acest timp nu ați intrat în subteranul unei mine de cărbune decât în vizită, probabil, nu ați dat cărbune cu lopata în abataj, nu ați împins vagoneți pe galerii și nici nu ați dat găuri de abataj ca să scoateți cărbune. De unde, la o adică, dragostea aceasta pentru minerit? Sau poate nu este dragoste, poate este la mijloc un sentiment de datorie față de comunitatea care v-a adoptat de copil, de locul în care s-a desfășurat viața și cariera dumneavoastră?

Aș spune că există un destin în toate, dar cred că societatea în care trăiești și poți să te formezi, ca și propria ta zbatere intelectuală, sunt factori importanți pentru a-ți scrie acest destin. Și, de altfel, toată viața am crezut în acea parabolă a „barierei”, care spune că  existența noastră nu este altceva decât un șir nesfârșit de întâlniri cu această barieră, pe care cei șmecheri o sar sau trec pe sub ea, iar cei încăpățânați, dar nu proști!, se „încăpățânează” să aștepte să se ridice sau o ridică chiar ei, pentru a merge mai departe, respectând astfel precepte morale, dar și încercând să fie creativi; și cred că aceștia din urmă sunt cei care duc societatea înainte. Iar acest crez am încercat să-l transmit și generațiilor de studenți cu care am lucrat în Institutul de Mine, astăzi Universitatea din Petroșani. 

Revenind, să spun că aveam vreo nouă ani și eram la Arad – eu sunt născut la Sebiș, pe valea Crișului Alb – pe stadionul UTA, când am auzit la radio, unde se transmiteau meciurile de fotbal din Divizia A, pentru prima dată, cuvântul „Lupeni”, ce desemnează orașul mineresc din Valea Jiului, și care avea o echipă de fotbal, „Minerul” ce intrase în prima Divizie și reușise „minunea” de a bate la București, cu scorul de 2-0, echipa C.C.A., viitoarea „Steaua”. Și nu a mai trecut mult timp și într-un februarie rece și cețos al anului 1960, coboram împreună cu mama mea, în gara din Petroșani, dintr-un tren în care ne-am urcat în gară la Simeria, noi venind de la Arad, și apoi am luat trenul spre Lupeni, acolo unde începe existența mea jiană.

Sunt 62 de ani de atunci și, cu excepția celor cinci ani ai formării mele universitare în domeniul istoriei, petrecuți la Cluj, în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, acolo unde din 1990 mi-am desăvârșit pregătirea prin studiile de doctorat în istorie, nu am mai părăsit nici fizic, nici spiritual și nici sentimental spațiul Văii Jiului, care m-a cucerit și mă face mândru că îi aparțin.

Până la urmă, și împotriva celor care, din varii motive, au încercat să creeze un stereotip ce duce cu gândul la o lume primitivă, Valea Jiului este o realitate social-culturală, cu bunele și tarele sale, așa cum este, de altfel, societatea românească, în general, și în care m-am obișnuit să trăiesc, un spațiu primitor și prietenos fizic și uman, pe care îl iubesc pentru că, datorită valorilor sale intrinseci, a creat cadrul care mi-a permis să-mi realizez propriile aspirații.

Iar pentru că destinul a lucrat în continuare, la terminarea Facultății în anul 1972, printre posturile scoase la repartiția guvernamentală – așa era în vremurile acelea, fiecărui absolvent de studii superioare i se asigura un loc de muncă – a fost și un post de cadru didactic la o școală din Petroșani, iar media cu care am terminat Facultatea mi-a permis să prind acel post și, astfel, să mă întorc în Valea Jiului.

Iar tot destinul este cel care mi-a deschis în toamna anului 1983 „bariera” pentru a putea urca Dealul Institutului, acolo unde se află campusul Universității din Petroșani și unde am început să predau un curs din calupul „științelor sociale”, și care se făcea la toate specializările din învățământul superior românesc: „Probleme fundamentale ale Istoriei României”. Și aici am rămas până la ieșirea la pensie în anul 2016, urcând treptele carierei academice, de la lector la profesor universitar.

Răspunzând celei de a două părți a întrebării, aș spune, anecdotic, că da, am intrat de multe ori în minele din Valea Jiului în vizită, nu am „împins vagoneți” pe galerii, nu am dat găuri de pușcare în front, nu am „forolit crațerul” și nici nu am răpit stâlpii de susținere, dar o singură dată, într-o acțiune voluntară, am intrat în mină și am lopătat în abataj, după pușcare. Așa că, glumind, am fost o dată/odată miner!

De ce opera mea științifică, atâta câtă este, se referă, aproape în exclusivitate, la Valea Jiului și la mineritul carbonifer, existând și un pasaj în care m-am ocupat de unele aspecte ale mineritului aurifer? O parte a răspunsului se regăsește în ceea ce am spus mai sus despre aprecierea mea față de spațiul de la izvoarele Jiurilor – de Est (Românesc) și de Vest (Transilvănean),  care se unesc la Iscroni, la intrarea în defileul Jiului (Pasul Surduc) – și la comuniunea ce am reușit să o stabilesc cu acesta și de aici, obligația mea de istoric de a scrie, atât cât am reușit să adun informație și să o înțeleg, despre ceea ce s-a întâmplat aici de-a lungul a aproape 150 de ani.

Valea Jiului este nu numai un spațiu fizic ci și unul construit, în care din anii ’60 ai secolului al XIX-lea începe exploatarea industrială a cărbunelui, iar aici vor veni oameni care au fost capabili să facă acest lucru, se vor întâmpla lucruri bune, catastrofe și derapaje, iar tot acest univers are fascinația sa și cred că cineva, care a și trăit printre mineri, și a înțeles cât de cât acest univers, poate/ar trebui să îl povestească, venind în întâmpinarea nevoii de a explica mai ales ceea ce este definitoriu și pozitiv.

A doua întrebare, înainte de a intra în substanța lucrării dumneavoastră – „Cărbune și societate în Valea Jiului” -, ajunsă deja la a doua ediție, este legată de formarea ca profesor și cercetător științific, ba chiar mai țintită: a fost subiectul tezei dumneavoastră de doctorat legat tot de minerit și de Valea Jiului, pentru ca de aici să pornească apoi un lung parcurs de cercetare istoriografică asupra acestor teme?

Aș spune că mi-a plăcut, deopotrivă, și meseria de dascăl, dar am descoperit, mai ales după 1990 că pot „performa” și în cercetare. Nu știu cât de bun dascăl am fost, dacă da sau nu, asta pot să spună foștii mei studenți, dar cred că am dezvoltat o calitate absolut indispensabilă acestei profesii, aceea de a fi capabil să transmiți informația care să fie înțeleasă, dar și să ajute la formarea intelectuală și socială a celor care sunt interlocutorii tăi. Și, totdeauna am intrat la curs sau la seminar convins că am ce spune, dar și cu convingerea că în fața mea sunt tineri care au ales să facă un parcurs academic, au un bagaj de cunoștințe bogat și sunt dornici să cunoască, iar pentru toate acestea trebuie respectați.

De cercetare m-am apropiat, mai apăsat, după 1990, atunci când am reușit să intru la doctorat, dar și în condițiile în care, de acum, se schimbă în învățământul superior paradigma, cercetarea științifică și, implicit, valorificarea acesteia, devenind condiție obligatorie, chiar absolută, aș putea spune!, pentru a putea să promovezi și să te menții în mediul academic.

Apoi, după 1990 științele sociale în învățământul tehnic pierd din importanță, apar noi specializări și am fost obligat, ca și ceilalți colegi, inclusiv inginerii, să răspund cerințelor impuse de noile curricule universitare. Și astfel, a trebuit să trec de la predarea unui curs general de istorie a României, axat eminamente pe latura social-politică a realității istorice, la predarea unor cursuri care trebuiau să abordeze aspecte particulare ale Istoriei: istoria economiei și istoria mineritului.

Asta a presupus un nou urcuș spre cunoaștere, iar studiile de doctorat au venit, întâmplător sau nu, în întâmpinarea acestei nevoi. În 1990, după mai mulți ani de stagnare, s-a dat drumul la doctorate, au fost numiți mai mulți conducători de doctorat și au fost scoase la concurs mai multe locuri. Am mers la Cluj pentru a mă înscrie la concurs, voiam să fac o temă legată de mișcarea națională a românilor transilvăneni la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX și la același profesor cu care îmi făcusem lucrarea de diplomă la terminarea Facultății dar, așa-i cu destinul!, m-am întâlnit cu un alt cadru didactic, cu care mă știam din timpul Facultății și care va ajunge în anii 2000 rector al Universității „Babeș-Bolyai”, căruia îi port o recunoștință veșnică, și care mi-a pus atunci o întrebare care urma să-mi schimbe  întreg destinul profesional: de ce vrei să faci o asemenea temă și nu faci o temă despre Valea Jiului?!

Tot acest coleg m-a introdus la profesorul cu care mi-am făcut doctoratul, care era un bun cunoscător al arhivelor miniere ale Văii Jiului și care m-a acceptat cu tema: „Societățile carbonifere și evoluția social-economică a Văii Jiului în perioada interbelică”.

Acum începe munca care mi-a dat, în timp, substanța pentru a putea să finalizez și teza de doctorat, să particip la conferințe naționale și internaționale, să public cărți, dar și studii în reviste de specialitate și în volume colective. Și, nu în ultimă instanță, să urc în cariera mea academică.

Aș mai aminti două lucruri. Anii petrecuți în arhive și biblioteci mi-au adus și cunoaștere, dar paradoxal m-au făcut să înțeleg că acea cugetare atribuită lui George Călinescu: „cu cât știi mai mult, cu atât îți dai seama că știi prea puțin” exprimă un adevăr de care trebuie să fim conștienți. De aceea, pentru a putea performa, enciclopedismul ne ajută, dar suntem obligați să devenim „unilaterali”, atenție, nu limitați!, și să ne ducem spre îngustarea domeniului/domeniilor în care facem cercetare și putem să aducem un plus în cunoaștere.

De aceea, la început fortat de studiile doctorale, dar și de noile cursuri pe care trebuia să le predau pentru a rămâne în continuare în Școala superioară de la Petroșani, am trecut de la istoria politică la istoria economiei, cu o fereastră mai îngustă spre minerit și o alta și mai îngustă care se referă la mineritul carbonifer, cu o privire absolut obligatorie asupra Văii Jiului și cu o încercare de a vorbi despre mineritul aurifer, în special a celui din zona Munților Apuseni și cu precădere din bazinul aurifer din jurul orașului Brad.

Al doilea lucru care trebuie spus este acela că timp de peste 30 de ani am lucrat în Institutul de Mine/Universitatea din Petroșani – care în decembrie 2023 va împlini 75 de ani de existență  – iar aici am întâlnit/există un mediu academic în care m-am putut dezvolta și, mai ales, mi-a arătat, prin exemplul celorlalți, că se poate, dar și că lucrurile trebuie duse la capăt.

În același timp am beneficiat de expertiza colegilor mei geologi și ingineri, de cărțile tehnice din biblioteca Universității, legate, în principal, de minerit, pentru a putea înțelege, sigur la limita profanului, termeni tehnici, procesele petrecute în scoarța terestră, metodele de exploatare ale zăcămintelor de cărbune și a celor auro-argentifere, caracteristicile tehnologice ale utilajelor și instalațiilor folosite la extracția cărbunelui și minereului și la prelucrarea primară a acestora etc.

Iar această apropiere de componenta tehnică a activității industriale mi-a permis să descriu, lucru ce pare mai greu de realizat pentru un istoric nespecializat în inginerie și de aceea încercat de puțini, ceea ce s-a întâmplat din acest punct de vedere în mineritul din Valea Jiului, și fără de care ar fi greu de înțeles nașterea și parcursul prin modernitate al acestui spațiu de țară.

Încă de la o primă parcurgere a cuprinsului amplei dumneavoastră lucrări observăm că demersul istoriografic este complex: analiza amplă asupra societății din Valea Jiului de la mijloc de secol XIX până în interbelic, sfârșit de război mondial și debutul comunizării în România, regim economic de la tehnici miniere la piețe financiare, trecând prin politici salariale și de personal și așa mai departe. Ați putea fi de acord că lucrarea al cărei autor sunteți poate fi considerată cel mai complex și complet demers istoric privind trecutul Văii Jiului între secolele XIX și XX? Cu alte cuvinte, că este o carte de referință?

Aș completa textul de început al întrebării, spunând că referința este la cartea mea, apărută în anul 2020 la Editura „Universitas” a Universității din Petroșani, Cărbune şi societate în Valea Jiului. De la începuturile mineritului industrial și până la sfârșitul anilor ’40 ai secolului XX, vol. I-III, 1.930 pagini. Este ediția a doua – revăzută și adăugită – a cărții apărute în 1998 și care se referea la parcursul Văii Jiului de la începuturile mineritului industrial și până în perioada interbelică, în fapt textul tezei mele de doctorat.    

Ediția din 2020 este rezultatul acumulării de informație care mi-a permis să extind perioada cercetată până la sfârșitul anilor ’40 ai secolului XX, adică, în linii mari, odată cu naționalizarea mijloacelor de producție din 11 iunie 1948 și până la încheierea prezenței Societății româno-sovietice „Sovromcărbune” în mineritul din Valea Jiului în mai 1954.

Petroșani, anul 1934. Foto: curtoazia profesor Mircea Baron

De asemenea, am abordat mai larg anumite teme deja cercetate, au apărut teme noi și toate au făcut ca să pot scrie o lucrare de asemenea dimensiune și care, da, putem să o considerăm de referință pentru înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat aici de-a lungul a cel puțin un secol, dar un secol care a reușit să transforme un spațiu pastoral-agrar, cum era Valea Jiului la mijlocul secolului al XIX-lea, într-unul industrial și urban ce a pus cărămizi însemnate la drumul spre azi al societății românești.

De ce am ales titlul: Cărbune și societate? În primul rând pentru că Valea Jiului de astăzi, și mai ales cea de ieri, este rezultatul existenței aici a unui zăcământ de cărbune care începe să fie exploatat industrial cu anii 1860, din anul 1868 datând prima producție cunoscută: 853 tone cărbune. Iar acest demaraj industrial și deschiderea primelor mine, a fost urmat de venirea celor care urmau să lucreze, în principal în minerit, de realizarea construcțiilor industriale și construirea spațiilor de locuit, de impunerea elementelor urbane, de apariția unei vieți sociale și culturale și, toate acestea contribuie la închegarea unei societăți care va căpăta treptat o specificitate proprie.

Ați remarcat că demersul istoriografic pe care l-am realizat este complex și am putut face acest lucru pentru că, în timp, am acumulat o informație vastă, dar și pentru că eu ca istoric cred în ceea ce Nicolae Iorga în Generalități cu privire la studiile istorice ne învață, și anume că în abordarea trecutului apare necesitatea unei viziuni de ansamblu, a descoperirii corelației strânse între toate fenomenele istorice, a legăturii dintre realitățile economice, sociale, politice, militare, culturale, religioase, dintre evenimente și instituții, dintre fenomenele locale și evoluția generală.

Iar Nicolae Iorga se inspiră, la rândul său, din gândirea istorică germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce elaborase conceptul de „unitate organică a popoarelor” și da, extrapolând, cred că Valea Jiului s-a manifestat în acești 150 de ani ai parcursului său modern ca un tot organic, iar un tot organic nu poate fi înțeles decât în unitatea și integralitatea sa.

Și de aici nevoia de a așeza Valea Jiului într-un spațiu geografic și istoric și de a o privi ca un tot unitar; a vorbi cu precădere despre minerit, atât ca formă de organizare, cât și ca activitate extractivă și a scoate în evidență contribuția pe care Valea Jiului a avut-o la progresul lumii în care ea a existat: Imperiul austro-ungar până la 1918 și România odată cu începutul perioadei interbelice; a aminti despre alte activități și instituții care au apărut și s-au dezvoltat pe măsura dezvoltării activității extractive, cum ar fi meșteșugăritul și comerțul; a insista pe modul în care s-au creat și au funcționat rețeaua școlară și cea sanitară; despre instituțiile și manifestările culturale din acest timp; modul în care s-a populat Valea Jiului cu oameni, mulți veniți din zone cu minerit carbonifer sau metalifer și aportul acestora atât la activitatea extractivă, cât și la tot ce a însemnat viață economică, socială și culturală, oameni care au dat regiunii un caracter multietnic, multiconfesional și multicultural, caracteristică care se menține până astăzi etc.

Răspunzând finalului întrebării pot accepta ideea că am realizat un demers complex, dar nu cred că este complet. Cred, fără falsă modestie, că ceea ce am spus reprezintă ceva infinitezimal în comparație cu tot ce s-a întâmplat aici în anii de la începutul exploatării industriale a cărbunelui. Și gândiți-vă că oameni, este drept nu mulți și, deci, și istorie, s-a întâmplat aici și în timpurile dinaintea mineritului, iar pe de altă parte, eu m-am oprit cu demersul meu la sfârșitul anilor 1940 și pentru că atât am reușit să adun într-o cercetare care a durat mulți ani, dar și pentru că eu cred în acel concept deontologic care spune că o privire obiectivă asupra trecutului se poate realiza doar atunci când cei care cercetează au rupt orice legătură cu acel trecut și dispare, pe cât se poate, latura subiectivă în abordare.

De altfel, la finalul cărții, în „Epilog”, mărturisesc convingerea că multe teme au rămas netratate, că poate, multe dintre temele pe care le-am abordat ar fi meritat o mai mare atenție, că au fost teme de care ne-am apropiat sentimental, că pot exista realități pe care nu le-am descoperit, dar știm sigur, că am dorit să depășim permanent starea noastră subiectivă, căutând cauzalitatea fiecărei fapte și să spunem cât mai multe despre ceea ce credem noi că este Valea Jiului dintr-un anumit timp istoric, fără gândul de a oculta.

Și poate că  se vor găsi în generațiile viitoare cercetători care vor avea răbdarea de a sta în arhive și biblioteci, să facă, dacă trebuie, și istorie orală, pentru a întregi demersul nostru, pentru că spațiul geografic de la izvoarele Jiurilor produce în continuare istorie.

Cum găsiți, din dubla postură de istoric, om de știință obligat la un demers științific obiectiv, dar și de om al locului, deci subiectiv, că arată arcul peste timp ce se întinde peste Valea Jiului de la industrializarea accelerată, începând cu deceniul VI (dacă nu mă înșel) al secolului XIX și până la dezindustrializarea accelerată, așa cum este aceasta prevăzută în calendarul din „Ordonanța de Urgență privind decarbonizarea sectorului energetic”, potrivit căruia până în 2032 ultimele mine vor fi închise. Care ar fi bornele istorice de neratat care trebuie marcate, în opinia dumneavoastră, când vine vorba despre acest arc peste timp, ce va număra în final 17 decenii?

Am mai spus că Valea Jiului de astăzi este rezultatul cărbunelui. În 1773 viitorul împărat habsburg Iosif II, atunci coregent, face o călătorie în Transilvania și Banat, iar în 22 mai ajunge în Valea Jiului, venind dinspre Țara Hațegului, mergând pe ceea ce astăzi numim generic „Drumul Poștalioanelor”, de la Merișor spre Vulcan, unde era sediul Vămii, și urcă în Pasul Vâlcan, trecând preț de aproape o oră în Țara Românească.

În drumul său observă o culme în care s-a descoperit cărbune/huilă și chiar o gură de mină, dar spune el, acest cărbune nu valorează prea mult într-o țară bogată în lemn. Nu a avut premoniție, pentru că nu trec nici 100 de ani, și în condițiile revoluției industriale începute în Anglia în a doua jumătate a secolului XVIII și care pătrunde și în Imperiul austro-ungar și în Transilvania, cărbunele devine vedeta acestui nou parcurs spre modernitate al societății europene, se conștientizează importanța zăcământului de cărbune din Valea Jiului și începe, cum spuneam, cu anii 1860, exploatarea industrială, într-un ritm accelerat, a acestuia: se ajunge de la 853 tone cărbune extras de 65 angajați în anul 1868, la 2. 229.255 tone cărbune extras în anul 1913 de 13.860 angajați.

Iar acest cărbune de Valea Jiului va avea întrebuințări diverse, dar va fi folosit cu precădere la punerea în mișcare a locomotivelor căilor ferate, la încălzitul casnic și industrial, în metalurgie și siderurgie. Și pe măsura acestui demaraj industrial se naște, treptat, Valea Jiului modernă, apare urbanizarea și o parte a vechilor sate ale țăranilor băștinași – momârlanii – se urbanizează și se formează structura habituală care există și astăzi.

Și pentru că îmi cereți să vorbesc de bornele care jalonează parcursul mineritului din Valea Jiului, aș spune că față de ceea ce se întâmplă după 1990 când întreaga industrie, inclusiv cea minieră se prăbușește, datorită și carențelor de ordin managerial, dar mai ales politicii economice și sociale incoerente a celor care au guvernat România în ultimii 30 de ani, în timpurile care preced un asemenea dezastru decidenții politici, dar și cei implicați în derularea proceselor economice au găsit pârghiile pentru a asigura dezvoltarea.

Avem exemple care ne arată că în fiecare etapă decisivă a existat o gândire și o acțiune concretă pentru a asigura cadrul necesar unui progres constant. Sigur că, Valea Jiului a făcut parte din Statul dualist austro-ungar până la 1918, dar începuturile mineritului aici se datorează, dincolo de existența zăcământului, politicilor economice promovate de Stat pentru a reglementa modul de desfășurare a activității, cum este Legea Minelor din 1854, politicilor de stimulare a investițiilor etc., dar și existenței capitalului bancar și industrial dispus să investească în domenii de interes într-o epocă a industrializării accelerate.

Iar dacă mă refer la România, aș spune că pentru fiecare etapă din evoluția societății românești moderne a existat o gândire, un proiect: generația de la 1848 a reușit să creeze Statul român modern, să scoată România de sub dominația otomană și să o așeze în concertul european, în fapt a pus bazele României moderne; după primul război mondial au venit, în principal liberalii, și au spus că trebuie în continuare să ne industrializăm și, mai ales, să facem acest lucru „prin noi înșine”, iar legile economice, cum este Legea Minelor din 1924 și tot acum Legea Energiei și Legea comercializării întreprinderilor economice al Statului etc., asigură cadrul pentru o activitate susținută; după al doilea război mondial au venit comuniștii, care sigur, rup un curs care părea firesc al evoluției societății românești alături de lumea occidentală, produc un experiment care s-a dovedit, în anumite limite, traumatizant și falimentar, dar nu le-a lipsit coerența în politica social-economică. Iar întreg complexul industrial românesc, așa cum exista în 1989, cu plusurile și minusurile sale, era, îndrăznesc să spun, nu numai o creație a anilor comunismului, ci o construcție care s-a făurit de-a lungul a peste 150 de ani de dezvoltare modernă.

Mina Petrila, astăzi. Foto: arhiva personală

Este o temă de discuție, se pot naște controverse, dar trist este că toată construcția realizată până la 1989 și care putea să ne asigure o anumită independență și siguranță a fost distrusă, din motive pe care putem să le intuim, dar și pentru a lăsa loc „îmbogățiților de război”. Iar Nicolae Iorga spunea undeva că detestă revoluțiile care mai întâi distrug înainte de a pune ceva în loc.

Valea Jiului a traversat aceleași etape pe care le-a traversat societatea. Am vorbit de o primă bornă, cea a apariției și dezvoltării accelerate a extracției cărbunelui până la primul război mondial. Urmează anii primului război mondial și, mai ales după vara anului 1916, când aici se duc lupte, odată cu intrarea României în război, se ajunge la o scădere a producției, proces care se va stopa de-abia cu anii 1922-1924.

După 1918 Valea Jiului intră în cadrele Statului român și acum, cu aportul capitalului românesc, se vor constitui noi Societăți miniere prin preluarea activelor vechilor Societăți ce au funcționat cu capital maghiar, austriac, belgian, german etc. Politicile economice ale Statului, nevoia de cărbune pentru căile ferate, dar și pentru alte ramuri ale economiei, vor determina creșterea producției, în 1927 obținându-se cea mai mare producție din toată perioada interbelică, 1.847.841 tone cărbune.

Din păcate, criza economică din anii 1929-1933 va fi ruinătoare, afectând Valea Jiului prin scăderea interesului/nevoii de cărbune, dar remarcabil este faptul că în acești ani, dincolo de concentrarea capitalului și a capacităților de producție, se fac investiții mari, care au vizat, de exemplu, modernizarea instalațiilor de preparare a cărbunelui, apărând Preparațiile de la Petrila și Lupeni care a funcționat până în anii 2000. Astfel că Valea Jiului va ieși întărită din criza economică, va fi lider pe piață, asigurând, ca exemplu, peste 60 % din necesarul de cărbune al C.F.R. După stagnarea de la începutul anilor 1930, producția începe să crească, inclusiv în anii celui de al doilea război mondial, când necesarul de cărbune crește și datorită nevoii de a funcționa mașina de război.

După 23 august 1944, Valea Jiului devine un câmp de bătălie, comuniștii văzând în acest spațiu destul de turbulent, de altfel, de-a lungul timpului, un loc în care pot câștiga bătălia politică cu adversarii din Partidele istorice. Sigur că acest lucru va duce la scăderea producției, dar tot atât de adevărat este că după 1947, odată cu instaurarea regimului comunist, se instalează liniștea, lucrul reintră în normal și, mai ales prin investiții, deschiderea de mine noi, atragerea forței de muncă care vine din toate regiunile țării și asigurarea unor condiții sociale și culturale superioare altor regiuni, producția va crește contant, de la 1.941.240 tone cărbune în anul 1947 la 9.239.500 tone cărbune în anul 1980.

Și, tot timpul s-a avut în vedere că cărbunele de Valea Jiului este o componentă importantă în ceea ce se definea ca „balanța energetică” a țării, la începutul anilor 1980 existând chiar o ideea, care în final nu s-a dovedit fezabilă, a creșterii capacităților de producție care să fie capabile să asigure realizarea unei producții anuale de cca. 24 milioane tone cărbune.

După 1990 asistăm la extincția, programată este mult spus, a întregii industrii românești, catalogată de către un personaj important al tranziției haotice din acei ani ca „un morman de fiare vechi”. Iar pentru că sigur, întregul funcționează dacă sunt menținute în funcțiune părțile componente, închiderea unor capacități va duce la dispariția rostului celor care depindeau de acestea, atât pe orizontală cât și pe verticală. Funcționează principiul „dominoului”, iar industria minieră, implicit mineritul carbonifer din Valea Jiului care ajunsese în anul 1989 să dea aproape 11 milioane de tone de cărbune, va intra în acest carusel, și chiar dacă acceptăm că nu tot ce funcționa înainte de 1989 era rentabil, eficient și uneori necesar, decizia politică și poate interesele personale a celor care au avut puterea, vor face ca de la 18 mine funcționale în 1990 să mai rămână astăzi patru mine la Lupeni, Lonea, Livezeni/Petroșani și Vulcan, care fără investiții în dezvoltare, deschideri de noi orizonturi de exploatare, un personal insuficient etc. nu sunt capabile să asigure decât consumul pe două zile din săptămână pentru Termocentrala de la Paroșeni.

Așa că finalul mineritului din Valea Jiului este previzibil și minele tind să se închidă natural înainte de anul 2032, iar „decarbonizarea sectorului energetic” tinde să devină o „glumă”, ceva ca în acel banc care spunea că pe noi sfârșitul lumii în anul 2000 nu ne va afecta pentru că suntem cu 100 de ani în urmă față de Occident.

Și nimeni nu înțelege, ceea ce clasa politică de la începutul perioadei interbelice a conștientizat, că existența capacităților care să îți asigure exploatarea propriilor resurse minerale, este în folosul propriei societăți, dar îmbracă și o componentă de securitate. Iar nemții, polonezii, chiar și ungurii continuă să exploateze cărbune și să-l folosească în termocentrale și nu numai, dând un exemplu pe care noi nu îl agreăm, pentru că nu suntem capabili să gândim independent, atitudine care poate este un dat genetic după secole de trăit sub stăpânirea altora, dar și pentru că există mult lichelism în rândul celor care sunt așezați să ne conducă.           

Putem vorbi, în context istoric, despre dezvoltarea în zona Văii Jiului a unui tip de comunități și a unei filozofii societale particulare, într-un oarecare sens desprinzând caracteristici psiho-sociale ușor diferite față de restul națiunii și al țării? De ce această întrebare: după ce m-am stabilit în București, mai multă lume a fost curioasă să afle de la mine cum suntem noi, cei din Valea Jiului. Și pe bună dreptate: Valea Jiului a dat mereu fiori guvernanților și în interbelic, și în comunism, cu acea revoltă din august 1977 care i-a luat total pe nepregătite pe liderii partidului comunist și pe Ceaușescu, ca să nu mai vorbesc de tristele episoade de violență cunoscute ca „mineriade”. Eu nu am avut pregătit un răspuns obiectiv pentru astfel de întrebări. Dumneavoastră, însă, ca istoric, ați putea încerca un astfel de răspuns?

Nu știu dacă putem vorbi de un tip de comunitate specific Văii Jiului, nemaiîntâlnit în spațiul românesc. Putem vorbi, poate, de un tip de comunitate specific zonelor industriale, dacă vreți să particularizăm, regiunilor în care mineritul este dominant și, unde, date economice, dar și sociale, determină un anumit tip de comportament.  

Cei familiarizați cu Valea Jiului știu că aici suntem două grupuri social-economice distincte și cărora li se datorează parcursul istoric al regiunii. Acestea vor sfârși prin a conviețui, dar va trece mult timp până când vor apărea și punți de legătură între ele.

Pe de o parte țăranii băștinași, numiți generic „momârlani”, care nu au fost mulți nici atunci când începe mineritul industrial, în jur de 6.000, și să spunem că au rămas atâția și astăzi. Ei au rămas în satele ce au devenit părți componente al centrelor urbane care se nasc datorită mineritului, au continuat să practice ocupații agrar-pastorale și au refuzat până la un moment dat să lucreze în minerit. Dar, treptat, se vor apropia de noua lume modernă care se construia aici, vor face școli, unii devenind „domni”, și se vor încadra fie în minerit fie în alte activități, deci se vor integra, unii renunțând la vechile ocupații și la tipul de viață ancestral, alții încercând să îmbine lucrurile, practicând o economie duală și trăind în continuare în satele și cătunele regiunii.

De cealaltă parte sunt cei care au venit, în timp, să lucreze în Valea Jiului sau cei care s-au născut aici din cei care au venit, numiți generic „barabe”, adică venetici sau „vinituri”, cum îi definesc țăranii băștinași. Sigur că aceștia reprezintă majoritatea populației, dacă ne gândim că față de cei 6.670 locuitori din cele 11 așezări recenzați în anul 1854, în anul 1992 Valea Jiului avea o populație de 169.000 locuitori.

Miner în uniforma din Imperiu. Foto: arhiva personală[1]

Și practic ei sunt cei care nasc și dezvoltă Valea Jiului modernă, rupând ritmul ancestral al existenței țărănimii băștinașe și transformând regiunea, într-o perioadă nu prea lungă de timp, într-un puternic centru industrial. Valea Jiului este un exemplu cum un centru industrial se naște datorită unei resurse a subsolului care este rentabil să fie exploatată, dar nu cu aportul populației băștinașe ci a celor care au venit/au fost aduși pentru împlinirea scopului pe care și l-au propus cei care au investit aici, în cazul acesta Statul și capitalul privat.

Sunt mai multe etape și direcții ale acestui proces migrator – de „colonizare”, ca să citez din titlul unei cărți scrise în 1927 despre procesul de constituire a acestui univers industrial – funcție de zonele de unde au venit cei care vor lucra aici, dar putem remarca că unii au venit din zone apropiate Văii Jiului, alții din regiuni cu minerit, alții din alte zone ale spațiului carpatic. Unii au venit și s-au așezat fie definitiv, fie pentru anii în care vor lucra la mină până la pensionare, alții au venit și au plecat nu după mult timp, unii au venit sezonier etc.

Dar această venire va da Văii Jiului, așa cum am mai spus, un caracter multietnic, multiconfesional și multicultural, în 1930 vorbindu-se aici cel puțin 12 limbi și existând cel puțin 16 confesiuni. Și un lucru remarcabil, Valea Jiului a fost și rămâne un spațiu al înțelegerii multietnice.

Se formează o comunitate urbană care trăiește împreună, pentru că majoritatea bărbaților lucrează la/în mină și aceștia cu familiile lor locuiesc în cartierele construite de Societățile miniere, așa numitele „colonii”, iar în anii comunismului o parte a acestor colonii  dispar, pentru a face loc locuirii în apartamente de bloc, mai confortabile, dar care mențin ideea de conviețuire, de comunitate. Există astfel permanent imaginea unei mulțimi cu aceleași obișnuințe și cu aceleași aspirații.

Pe de altă parte, pe măsura dezvoltării complexului industrial crește numărul celor angajați: ingineri, maiștri și tehnicieni, muncitori, care lucrează într-un mediu în care pericolele pândesc tot timpul și la tot pasul. Ca să citez un fost șef de brigadă de la Mina Dâlja/Petroșani de dinainte de 1989, pericolul în mină începe din momentul când întinzi piciorul pentru a intra în colivia puțului cu care urmează să cobori în subteran, pentru că s-ar putea ca în acel moment aceasta să pornească și să te prindă; și vă rog să credeți că am văzut odată la morga Spitalului din Petroșani un miner decedat, care a pățit acest lucru!

Munca în subteran și într-un colectiv care devine tot mai numeros pe măsura extinderii activității creează stereotipuri: convingerea că numai prin cooperare se pot realiza, hai să le numim „sarcinile de plan”; că pericolul în mină este același indiferent de etnicitate și religie și de aceea regulile trebuie respectate pentru a nu se produce accidente și catastrofe; că munca lor, desfășurată într-un mediu ostil omului este importantă, cărbunele punând în mișcare multe din instalațiile epocii industriale.

Trăind în colectivitate minerii capătă conștiința numărului și a forței pe care o reprezintă și, ca să citez un concept marxist, se transformă dintr-o clasă în sine, amorfă, într-o clasă pentru sine, devin conștienți că sunt un grup numeros și important economic pentru a fi îndreptățiți să își ceară și să impună ceea ce considerau că li se cuvine. Minerii din Valea Jiului vor fi printre primele detașamente muncitorești care se vor organiza în sindicate, dar își vor stabili și lideri informali, și toți aceștia vor căuta prin negocieri sau acțiuni persuasive să obțină condiții de muncă și de viață din ce în ce mai bune pentru cei pe care îi reprezentau.

Acestea pot fi doar o parte a cauzelor care fac din mineri o categorie „turbulentă”, care a experimentat toate formele de luptă cu caracter economic, social sau politic, de la protest la grevă. Prima grevă se produce deja la 1873, și marile confruntări cu patronatul și autoritățile se succed, am spune ciclic, unele soldându-se cu mulți morți și răniți cum ar fi, ca să dăm două exemple, greva generală din octombrie 1920 și greva de la Lupeni de la începutul lunii august 1929.

Și asta în condițiile în care raporturile de muncă din cadrul întreprinderilor miniere vor fi reglementate, începând cu anul 1920, prin contracte colective de muncă, iar condițiile sociale care s-au asigurat minerilor din Valea Jiului și membrilor lor de familie au fost, îndrăznim să spunem, mult peste ceea ce s-a obținut în alte centre industriale din țară.

Iar acest comportament, caracterizat printr-o permanentă nemulțumire faţă de patronat – care să nu credem că era format din buni samariteni, ci din oameni care considerau că trebuie asigurate condiții, pentru ca forța de muncă folosită să poată fi eficientă – și ceea ce acesta putea/dorea/era obligat să asigure, va fi exploatat, așa cum am mai spus, de liderii comuniști după 23 august 1944.

Lucrurile se vor calma treptat, minerii devin „detașamentul cel mai înaintat al clasei muncitoare”, sunt folosiți propagandistic ca un exemplu de abnegație față de noul sistem politic instaurat acum și lucrurile vor curge pe un făgaș de stabilitate, până când în august 1977 minerii constată că le sunt încălcate unele drepturi, că regimul de muncă este prea constrângător etc. și, spre surpriza tuturor, Partid, Securitate etc., atunci când nu se mai credea că în anii „socialismului victorios” pot să existe nemulțumiri fundamentale, chiar minerii, „avangarda clasei muncitoare”, se răzvrătesc, devin din nou „turbulenți” și induc societății românești ideea că nu există numai fericire și că sistemul nu este infailibil.

Fără a vrea să devin „avocatul diavolului”, aș mai face o remarcă: aceea, care transpare într-un fel din ceea ce am spus mai înainte și anume că în anii care s-au scurs până în 1989, atât în timpul Societăților miniere și apoi a Statului comunist, lumii minerești din Valea Jiului i s-a inculcat convingerea că minerii sunt absolut indispensabili societății românești, pentru asigurarea unor nevoi economice și de aici tot ceea ce s-a asigurat acestora, mai ales din punct de vedere social, lucru până la urmă firesc, dar care a creat convingerea că totul se cuvine. Iar schimbarea de paradigmă de după 1990, care duce la schimbări radicale de viziune asupra rosturilor fiecăruia, îi va prinde pe mineri nepregătiți și poate, de aici reacția lor, turbulentă față de un viitor care se anunța nesigur.

Anii 1990 i-au scos pe minerii din Valea Jiului, din nou, în evidență, de data asta în mod negativ, ei fiind protagoniștii „mineriadelor” care nu au făcut altceva decât să arunce anatema pe un grup profesional care nu reușea să înțeleagă că timpurile sunt în schimbare și că vremea lor a apus, rămânând o categorie socio-profesională ca orișicare alta.

Nu este mai puțin adevărat că minerii nu au înțeles că sunt manipulați, din varii motive, de către proprii lideri de sindicat, dar și de cei care îi conduceau administrativ, și că erau folosiți ca un factor de presiune de către aceștia în raport cu autoritățile Statului, dar și de către o parte a clasei politice formată după 1990 în lupta acesteia pentru anihilarea adversarilor politici.

Sigur că acțiunile lor au creat resentimente, justificate, în rândul populației, Valea Jiului începe să fie caracterizată, uneori și cu sprijinul mass-media, ca un spațiu primitiv, parcă cu oameni trăind în caverne și care trebuie ocolit. Dar vă asigur că în Valea Jiului, așa cum am mai spus, trăiește o lume care asumă aceleași valori ca restul societății românești.

Revin la „Cărbune și societate” și vă întreb dacă nu cumva mineriadele pot fi considerate primul simptom istoric al sfârșitului industriei miniere carbonifere din Valea Jiului? Să mă explic. La jumătatea secolului XIX, mineritul, siderurgia, manufacturile și transporturile feroviare erau vedetele industrializării accelerate cu care Imperiul Austriac (apoi dualist) încerca să se ridice la înălțimea celei mai mari puteri economice a vremii, Imperiul Britanic. Ulterior, după Marea Unire, mineritul, siderurgia, transporturile și fabricile Transilvaniei, Banatului și Bucovinei au fost rapid preluate de capitalul românesc, pentru a susține dezvoltarea accelerată a noului regat. Comuniștii i-au considerat pe mineri un „detașament muncitoresc de avangardă”, iar mineritul ca pe-o cheie de boltă a economiei centralizate. După Revoluție, însă, mineritul din Valea Jiului s-a arătat de la început a fi o piatră de moară pentru tranziția economică ezitantă și, în curând, statul a trecut la restructurare, arătând că nu mai contează pe acest segment industrial. Puteți fi de acord cu un astfel de sinopsis?

Văzând ceea ce se întâmplă astăzi cu extincția industriei extractive, care tinde să devină la noi doar un subiect tratat în cărțile de istorie, ne întrebăm dacă cei care au condus România după 1990 au conștientizat vreodată, dincolo de, hai să zicem, aplicarea legilor economiei de piață, că de când este umanitatea aceasta a folosit resursele subsolului, și că revoluția industrială care dă startul formării lumii în care trăim astăzi nu s-ar fi putut realiza fără cărbune, fier, cupru etc.

În fapt tot ceea ce folosim astăzi are componente care sunt obținute din prelucrarea unor zăcăminte ale subsolului, fie cărbune, substanțe metalifere sau nemetalifere și că dacă nu le ai, sau nu le exploatezi, ești la mâna altora, și poți să îți pierzi independența; vedem ce se întâmplă acum cu criza energetică și cât de dependenți suntem, și nu numai noi, de gazul sau energia electrică pe care așteptăm să le primim de la alții.

Despre ceea ce a însemnat mineritul și Valea Jiului pentru țările și perioadele în care acesta a însemnat ceva am vorbit și până aici. Și cred că ceea ce am spus este în concordanță cu raționamentul dumneavoastră.

Nu știu dacă mineriadele sunt cauza generală a ceea ce s-a întâmplat cu mineritul din Valea Jiului. Constatăm cu toții, pentru că mulți dintre noi am traversat acești ultimi 30 de ani, că cei care au condus, fie că au fost de dreapta sau de stânga nu au fost capabili să mențină un tip de economie în care industria, și cea extractivă, dar și cea prelucrătoare, să funcționeze și să aducă plus valoare în societate. Nu au fost capabili sau au avut alte interese, iar așa numita restructurare – termen care presupune, în principal, gândire creatoare etc. – a însemnat mai ales dezindustrializare și trecerea la un alt tip de economie.

Iar Valea Jiului a intrat în acest tăvălug demolator, alături de toată industria extractivă și, la indicațiile și presiunile unor instanțe internaționale, din anii 1997-1998, când se dau primele hotărâri de guvern privitoare la închiderea unor mine și la disponibilizarea personalului, și până în anul 2010 sunt închise cvasitotalitatea capacităților extractive din România. Vom vedea noi și, mai ales generațiile viitoare, cât de justă a fost această abordare și trist este faptul că nu numai Valea Jiului ci multe alte regiuni ale României unde mineritul era principala activitate economică au avut și au de suferit, pentru decidenți componenta socială neavând nici o relevanță.

De ce ar cumpăra un cititor al platformei Contributors cartea dumneavoastră? Pentru că o recomand eu? Pentru că are, în total, vreo 2000 de pagini? La ce i-ar folosi? Ca să nu merg mai departe și să întreb la ce ne mai folosește astăzi în general să citim cărți de istorie? Viitorul este ceea ce ne interesează, iar viitorul este cel prefigurat de inteligența artificială, de noile industrii, de rețelele neuronale și viața trăită în virtualul Meta. Poate ați scris degeaba „Cărbune și societate” sau poate că nu? Foștii dumneavoastră studenți ce spun? Ce semnale aveți de la bibliotecă?

Sigur că eu, care o viață m-am hrănit din istorie, pot fi bănuit de parti-pris atunci când aș încerca să conving că este necesar să cunoaștem ceea ce s-a întâmplat cu cei de dinaintea noastră. Am arătat că am predat despre acest trecut și, fără a încerca să epatez, spun că am făcut acest lucru cu pasiune. Am explicat de ce am scris despre timpurile trecute și voi continua să fac atâta timp cât voi putea.

Accept că, așa cum unora nu le place matematică etc. vor fi destui cei cărora să nu le placă istoria, nu găsesc nimic interesant și instructiv din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. Dar tot atât de adevărat este și că există oameni pasionați de istorie, mulți practicând alte profesii, dar care consideră că, dincolo de cunoaștere, istoria le permite și un exercițiu intelectual, iar aceștia merită să fie ajutați, printr-o bogată literatură de specialitate, să își împlinească aceste dorințe.

Fără a fi didacticiști trebuie să spunem că Istoria ca știință are o funcție informativ-cognitivă, dar și una formativ-educativă. Istoriei i se dă o puternică conotație politică, în istorie găsim argumente pentru a justifica, sau a impune, o anumită realitate sau un anumit scop, iar prin recursul la istorie se formează conștiința identității naționale, se creează modele care pot fi urmate, se dezvoltă patriotismul, se dă un sens acțiunilor înfăptuite de oameni.

De aceea cred că Nicolae Iorga avea dreptate când afirma că prin cunoașterea trecutului putem să deschidem porți necesare pentru înțelegerea prezentului și prevederea viitorului. Și s-a dovedit de multe ori în istorie că aserțiunea filosofului american George Santayama: „cei ce nu cunosc trecutul sunt condamnați să-l retrăiască” este, din păcate, mereu actuală.

Fără a fi patetici, din acest tip de gândire s-au hrănit de-a lungul istorie cei care au trudit să lase contemporanilor și urmașilor lor o imagine, obiectivă sau subiectivă! asupra unui trecut care nu trebuie ocultat. Și din aceste motive cred că paginile scrise de mine merită să fie citite. Eu am scris această carte și nu numai, din motivele pe care le-am expus și cred că oamenii care au trudit aici, unii pierind în explozii, surpări etc. pentru „a da țării cât mai mult cărbune”, ca să citez o lozincă din anii 1980, merită considerația noastră.

Este un spațiu geografic și uman care are farmecul său, poate cei care vor citi și au idei preconcepute despre regiune și le vor schimba și vor trece pe aici ca să vadă cât de frumos este defileul Jiului, mai ales, toamna, vor admira munții și vor încerca să schieze sau să facă turism alpin, vor interacționa cu oamenii și vor descoperi caractere puternice etc. Poate, cartea ar merita citită ca să se poată compara între două epoci, aceea a construcției și a progresului constant, care a aparținut, din păcate, numai trecutului, și ce se întâmplă cu tot ceea ce înaintașii ne-au lăsat.

Cârciuma gării Petroșani 1901. Foto: curtoazia profesor Mircea Baron

Cinic vorbind, am scris și pentru propriul „eu”, a fost până la urmă un exercițiu intelectual, care cred că mi-a ieșit și mă mândresc că s-a întâmplat acest lucru. Dar cred și că dacă nu aș fi dus lucrurile la capăt nu m-aș fi simțit împlinit, și mi-aș fi reproșat că am pierdut vremea, energie și resurse pentru a sta atâția ani în arhive și biblioteci, iar toată cunoașterea care am acumulat-o ar fi rămas în mintea unui singur om și nu în beneficiu celor doritori de cunoaștere.

Deci nu am sentimentul că am scris degeaba, cred că nici dumneavoastră nu credeți lucrul acesta, și există destui dintre cei care au ajuns în posesia cărții care au apreciat – tot este la modă termenul printre facebook-iști – multitudinea temelor abordate, capacitatea de a descrie procesele tehnice specifice mineritului, acribia științifică. Vom vedea în timp ce se  va mai spune, câți vor fi cei care vor folosi informația pentru a produce noi contribuții, dar sper să nu răspundă cei ce vor fi întrebați despre carte, în spiritul liderului comunist chinez, Ciu-En-Lai, care întrebat ce crede despre revoluția franceză de la 1789 a opinat că 200 de ani de la producerea acelui eveniment sunt prea puțini pentru a ne putea forma o părere.  

Vă rămân total dator pentru disponibilitatea și răbdarea dumneavoastră, pentru cărțile de istorie ale Văii Jiului pe care le-ați scris și cărora le-ați dedicat timp și energie pe care nu le-ați măsurat, doar pentru ca un trecut ce nu merită să moară să continue să existe în memoria celor ce le vor citi. Știu că aveți și alte proiecte în lucru pentru viitor și continuați să osteniți buchisind și scriind. Spuneți-ne ceva despre aceste proiecte și lăsați-ne și un cuvânt de învățătură, ca de la magistru la învățăcei. Pentru care, anticipat, eu vă mulțumesc și mă înclin!

În cei șase ani care au trecut de la ieșirea mea la pensie, când nu am mai avut sarcini didactice și nici administrative în Universitate, m-am concentrat pe cercetare, întorcându-mă pentru stagii de documentare mai lungi în Arhivele de la Deva și la Biblioteca Centrală Universitară de la Cluj. Am beneficiat acum și de schimbările tehnologice care facilitează un acces mai rapid la cunoaștere și la prezervarea informației.

Toate acestea mi-au permis să închei în 2020 lucrarea mea generală despre Valea Jiului, dar și să public în 2018 o carte dedicată celor 100 de ani de la Marea Unire: Drumul Văii Jiului spre Alba Iulia, în 2021 o carte de mică întindere – 64 pag – despre Drumul poștalioanelor din Pasul Vâlcan, o punte de legătură între provinciile carpatice, iar anul acesta am îngrijit  și am scris o postfață amplă la un volum cu o singură povestire: Femeia Munților de Kelemen Tibor, care narează întâmplări din viața unei femei care a trăit la Câmpu lui Neag, în extremitatea vestică a Văii Jiului, în prima jumătate a secolului XX.

Lucrez acum la o carte care se referă la istoria de 75 de ani a Universității din Petroșani, în 3 decembrie 1948 deschizându-și aici porțile Institutul Cărbunelui, devenit apoi Institutul de Mine pe care l-ați absolvit și unde ați continuat studii de masterat și de doctorat, și sper să finalizez proiectul până la momentul aniversar din 2023.

Am fost întrebat odată dacă arta a fost esențială în devenirea mea. Mi s-a părut curioasă întrebarea, mai ales că eu sunt un consumator ocazional de artă și nu un creator. Dar, dincolo de preocupările mele științifice care se cantonează temporal între sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, mărturisesc că iubesc nespus Renașterea, pe care îl consider ca cel mai luminos moment din istoria culturii și civilizației când, într-un context social-economic favorabil, apar acele spirite luminate care au fost capabile să rupă Europa de lumea medievală și să pună bazele modernității în care trăim astăzi.

Prin Renaștere am ajuns să iubesc pictura și sculptura, deopotrivă, să mă încânte capacitatea arhitecților de a imagina  volume în spațiu și a remodela spațiul urban, dar cred că muzica, capabilă să creeze o armonie a sunetelor, este spațiul în care mă simt cel mai bine. Muzica presupune rigoare, fără de care sunetele nu ar putea fi transformate în artă, și din muzică am învățat un lucru esențial: poți fi eficient și creativ dacă ești riguros, iar rigoarea se învață și se exersează, dar cred că vine și dintr-un fond interior. Rigoarea presupune respectul de sine, dar și față de ceilalți, și doar societățile și națiunile care și-au dezvoltat această matrice au fost și sunt capabile de progres și, implicit, de prosperitate. 


[1] Prin curtoazia Muzeului Mineritului din Petroșani

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. O scriere despre care nu stim inca mare lucru dar care pare a avea , ca si componeta , viata traita ,de catre autor, in Valea Jului , ce impreuna cu stiinta obtinuta pe subiectul propus dezbateri poate deveni o lectura interesanta .Am trait cu totii in regimul comunist acolo unde costurile de productie erau cu mult mai mari decit suma final obtinuta , la raft” in majoritatea cazurilor, exceptiile parind a confirma si ele regula si in acelasi timp am fost martori a mineriadelor ,succesiv aparute, despre care stim atit de multe .Esenta capitalismului ,dincolo de regulile democratice si economice cel il sustin , are la baza si obtinerea profitului ce nu se poate face decit in conditii de concurenta economica .Nici Valea Jiului cu al sau „hei rup„ hei rup” nu face exceptie .Calitatea carbunelui , lipsa unei tehnologii capabile sa micsoreze pretul de cost , apartia unicei sanse ,ce a constat in aderarea la Uniunea Europeana si NATO , ne-a obligat sa ne reconsideram prioritatile din economie .Industria nostra extrativa de carbune nu avea nici o sansa de revitalizare . Ramane sa citim , cei care sunt interesati de acest subiect, aceasta carte , in care autorul a investit , din cite se pare , o mare cantitate de emotie si stiinta aferenta subiectului .

    • pe rationamentul Dvs. nimik nu are rost,
      si mai bine importam totul,
      asa ajungem maine poimaine sa spunem ca nici sa gandim nu mai are rost, ca e mai ieftin sa gandeasca altii in locul nostru,

      nemti mai neproceputi ca si conducatorii nostrii renunta la centralele atomoelectrice si au repus in functiune sau vor repune curand termocentrale pe carbune,

      si apropos, pt. necunoscatori, mineritul era rentabil inainte de 89,
      erai platit pt cat carbune, minereu, etc. scoteai la suprafata, si nu cat steril (pamant)
      mineritul avea dupa el doua industri: una care ii asigura echipament minier si alta care prelucra produsu minier: carbune, minereu, etc.

      existenta minelor de cabune a mentinut o perioada un anumit cost al curentului electric,
      in 89 o mare parte a curentului electric era produsa de termocentrale,

      pt cine nu stie, sau a uitat,
      in toate peroadele de seceta majora curentul electric e produs in cea mai mare parte de termocentrale pe carbune,

      daca ai curent ieftin poti fi rentabil,
      iar a fi indepedent nu are pret,
      cum se vede in pretu curentului si al gazului,

      daca curerntul electric e scump s-ar prea putea ca toata industria sa nu mai fie rentabila,
      numai ca existenta unor industrii inseamna oamerni, famili, natiune,
      in lipsa unor oportunitati multi din cei care lucrau in industriilor anterioare anilor 90 au ales calea strainatatii,
      o fi bine, o fi rau ?

      dar au venit ani 89,
      regimul iliescu si urmatoarele care a schimbat conditile de pensionare si salarizare in minerit,
      iesire la penmsie la 45 de ani sau chiar mai repede la inchiderea minei – multe famili distruse, etc.

      plus prietenii regimurilor care s-au perindat la putere si care prin contracte de furnizare, au facut profituri astronomice pe seama lucrarilor de intretinere si furnizare echipamente miniere (multe de proasta calitate) – se cunosc cazuri multe, mult prea multe, inclusiv cu carbunele rusesc care intra in tara cu minciuna ca vine de la unguri, etc.

      asa ca mineritu a devenit in timp nerentabil,
      pt ca se fura mai mult decat se producea,
      cum a ajuns toata industria,

      dar sa vezi minune imparateasca, toata industria privatizata a facut profituri astronomice
      si a ajuns unde trebuie: parte din industria metalurgica la rusi, o parte din rafinarii tot la ruisi, aluminiu la rusi, petrom la austrieci, etc.

      asa ca povestea cu industria tip fieru vechi e buna pt cei care mesteca usor,
      un om pregatit si care a cauta un pic de informati a aflat ca in comuniosm s-au facut mari abuzuri in ceea ce priveste drepturile omului, dar industria inclusiv extractiva era rentabila – hoti au facut industra nerentabila, multi dintre ei transformati in formatori de opinie, genii, ministrii,
      ca in poezia din 1916 a lui Octavian Goga
      https://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/ce-scria-octavian-goga-in-1916-despre-politicienii-romani-450969.html

      asa ca omu sfinteste locu,
      iar conducatori pe care ii votam cu ochi larg inchisi au spurcat tara,

      industria si mineritu nu era fier vechi,
      fier vechi si gunoaie au fost conducatori nostrii care au distrus tara,

      • Informaţii extrase din lista produselor industriale şi a activităţilor lucrative din România care erau nerentabile la data de 30 aprilie 1989 (listă prezentată lui Nicolae Ceauşescu):
        1. Cocs metalurgic: Preţ de livrare 1755 lei/tonă; Preţ de producţie 1755 lei/tonă; Cost realizat 2076 lei/tonă – Pierdere 321 lei/tonă;
        2. Cocs brichete: Preţ de livrare 2650 lei/tonă; Preţ de producţie 2650 lei/tonă; Cost realizat 3860 lei/tonă – Pierdere 1210 lei/tonă;
        3. Lanţuri miniere: Preţ de livrare 25.821 lei/tonă; Preţ de producţie 25.821 lei/tonă; Cost realizat 29.069 lei/tonă – Pierdere 3248 lei/tonă;
        4. Ţagle pentru relaminare din oţel slab aliat: Preţ de livrare 4104 lei/tonă; Preţ de producţie 3910 lei/tonă; Cost realizat 4158 lei/tonă – Pierdere 248 lei/tonă;
        5. Lignit din carieră: Preţ de livrare 149,2 lei/tonă; Preţ de producţie 149,2 lei/tonă; Cost realizat 152,3 lei/tonă – Pierdere 3,1 lei/tonă;
        6. Lignit din subteran: Preţ de livrare 269,0 lei/tonă; Preţ de producţie 269,0 lei/tonă; Cost realizat 322,7 lei/tonă – Pierdere 53,7 lei/tonă;
        7. Huilă brută de Valea Jiului: Preţ de livrare 451,0 lei/tonă; Preţ de producţie 451,0 lei/tonă; Cost realizat 520,1 lei/tonă – Pierdere 69,1 lei/tonă;
        8. Barită preparată: Preţ de livrare 2068 lei/tonă; Preţ de producţie 2068 lei/tonă; Cost realizat 2562 lei/tonă – Pierdere 494 lei/tonă;
        9. Cupru în concentrate: Preţ de livrare 88.565 lei/tonă; Preţ de producţie 88.565 lei/tonă; Cost realizat 93.091 lei/tonă – Pierdere 4526 lei/tonă;
        10. Aur în concentrate auro-argentifere: Preţ de livrare 390.830 lei/tonă; Preţ de producţie 390.830 lei/tonă; Cost realizat 403.120 lei/tonă – Pierdere 12.290 lei/tonă;
        11. Ţiţei din producţia internă, livrat de schelele de producţie petrolieră: Preţ de livrare 839 lei/tonă; Preţ de producţie 839 lei/tonă; Cost realizat 1003,2 lei/tonă – Pierdere 164,2 lei/tonă. Preţul de livrare a petrolului românesc către rafinării era de 2000 lei/t;
        12. Energie termică: Preţ de livrare 137,94 lei/Gcal; Preţ de producţie 137,94 lei/Gcal; Cost realizat 152,94 lei/Gcal – Pierdere 15,0 lei/Gcal;
        13. Transportul cu metroul: pierdere 18.831.000 lei, în perioada 1 ianuarie – 30 aprilie 1989;
        14. Apă potabilă: pierdere 11.314.000 lei;
        15. Transport de călători: 128.000.000 lei.
        Etc.
        Pierderile enumerate nu pot fi imputate reprezentanţilor F.M.I. şi celor de la Banca Mondială. Este adevărat însă faptul că se puteau obţine rezultate economice şi mai slabe decât cele de mai sus, mai ales dacă la conducerea ţării ajungeau ţepeşiştii de astăzi, plini de sânge revoluţionar-progresist şi de strategii verzi ca un castravete.

        • La punctele 1-12, pierderile erau minore. Cel mai probabil, schema de personal supradimensionată era explicația.

          La vremea aceea, unii vecini din cartier lucrau la un combinat de utilaj greu. În schimbul de noapte făceau cuțite și topoare din șină de cale ferată, pe care le vindeau duminica în talcioc. Nu-i deranja nimeni nici măcar când tăiau bucăți din șina nouă, deși era destulă șină veche prin combinat. Când luau doar 60% salariu fiindcă nu aveau comenzi, chiar și pentru șefi era greu să le mai zică ceva muncitorilor despre vândut în talcioc diverse.

          Utilajele din combinat consumau o mulțime de energie pentru acele cuțite și topoare. Ar fi fost mult mai ieftin pentru toată lumea să stea acasă în schimbul de noapte.

          În zilele noastre se repetă practic toată povestea: mai întâi preia statul toate capacitățile de producție (industria, mineritul, transportul feroviar etc.) după care le închide pentru că provoacă pierderi. Nu e cam suspect un asemenea pattern, mai ales când se repetă?

          • Una dintre ideile economice principale, întâlnite atât la Gheorghiu-Dej, cât şi la Ceauşescu, era inexistenţa şomajului în societatea socialistă. De aici, supradimensionarea schemelor de personal.

        • @Petre Opris
          interesante informatiile,
          inseamna ca mergeam pe pierdere totala ca țară,,
          direct in cap,
          pai daca era totu la pierdere de unde plateam datoriile alea cu care se lauda ceusescu,
          ca nu cred ca avea ceausescu tiparnita de valuta in dormitor,
          sau mai sti, o fi pitit si el lingourile in cimitire ca un fost primar, fost minister de finant, fost sef de program de guvernare, si posibil viitor nevinovat,

          totusi, informatiile trebuie privite si analizate punctual,
          pretul lignitului de cariera nu cred ca e in regula,

          poate ma insel, dar parca la inceputul anilor 2000 exploatrea lignitului era rentabila – era singura activitate miniera care nu era subventionata de la buget,
          bine ca electrica uita, cu ajutorul guvernului, sa mai plateasca carbunele e alta poveste, si parca de aia s-a transformat cnlo in snlo – dupa seceta din 2003

          asta nu a a oprit in nici un fel hotia si foamea politicioanului român:
          https://pressone.ro/primele-de-succes-si-doua-afaceri-de-coruptie-in-a-treia-cea-mai-mare-firma-de-stat

          a mai fost parca, daca nu ma insel, si un caz cu un director, tot de la lignit, care cumpara terenurile prin interpusi si le revindea la explotarea miniera- a fost parca achitat

          dar ce faci ca aflii ca vin straini si ei sunt si vor fi pe profit,
          https://pressone.ro/primele-de-succes-si-doua-afaceri-de-coruptie-in-a-treia-cea-mai-mare-firma-de-stat

          raman la parerea ca omu sfinteste locu,
          de aia aluminiu merge, de aia petromu merge (pe primele 9 luni din 2022 peste 1 mld de euro profit) etc

          ca de aia omu sfinteste locu, ca Oradea a luat fonduri UE mai mult decat capitala patriei,
          si capitala patriei avea un fost primar care acorda subventi marite la agentu termic dar uita sa achite bani catre radet, care radet a intrta normal in insolventa,
          acelasi fost primar al capitalei nu platea datoriile catre radet dar gasea bani pt bicilete, vouchere de vacanta pt pensionari, investiti la preturi haliucinante la spitalu gomoiu, etc.

          cred totusi ca anumite industrii au avut justificare inainte de 89,
          iar industria miniera era rentabila luata global,
          sau chiar daca explotarea miniera era nerentabila probail erau rentabile fabricile de prelucrare: metalugia fierului, a cuprului, etc.

          • Mi-e frică să caut documente şi despre fabricile de prelucrare.
            Aseară citeam delaţiunea din anul 1985 a unui informator al Securităţii, care se plângea că la Întreprinderea de Tehnică Medicală din Bucureşti a fost sabotată o propunere de eficientizare economică: fabricarea de betoniere pentru o companie olandeză, timp de şase luni.
            Ministerul Sănătăţii nu avea în acel moment bani pentru a lansa comenzile de tehnică medicală stabilite pentru acel an şi informatorul a fost speriat de faptul că delaţiunea sa la Securitate a ajuns în cele din urmă la conducerea fabricii, prin intermediul unui om de bine care a venit în control şi care i-a persiflat pe securiştii care vedeau sabotaje economice peste tot.

        • @ Petre Opris
          nu crede tot ce spuneau comunistii,
          mai minteau si ei,
          la ce te poti astepta daca emil bobu 4 clase conducea tara impreuna cu ielena,

          in realitate, metalurgia este rentabila chiar cand cumperi fabrici aduse prin grija statului si incompetenta guvernului in starea de fier vechi
          https://valahiamedia.ro/cos-targoviste-cumparat-de-italienii-de-la-betrame-group-cu-38-de-milioane-de-euro-nu-va-bucurati-prea-tare/
          https://www.revistabiz.ro/cos-targoviste-a-fost-cumparata-de-beltrame-group-pentru-38-3-milioane-de-euro/
          daca am inteles bine, se prea poate sa ma insel, se pare ca persoanele care au cumparat de la fier vechi COS Targoviste nu au intentia de a exporta ceea ce se va produce – piata interna este suficient de mare

          un alt exemplu este fabrica de la Otelui Rosu cumparata de turci si se pare ca va fi relocata toata la ei in tara
          https://adevarul.ro/stiri-locale/resita/companie-turceasca-interesata-de-combinatul-de-la-1807623.html

          apoi, de cateva zile Republica Moldova are probleme cu energia electrica si, daca am inteles bine, cumpara de la noi de pe bursa,
          inseamna ca se justifica sa marim productia de carbune pt ca productia de energie neconventionala iarna scade destul de mult,
          ar trebui marita capacitatea si pornite capacitatile termocentralelor aflate in conservare,
          dar cu conducatori care apara plagiate si alte infractiuni e greu,
          greu la deal cu….

          crede-ma tara avea cercetatori adevarati inainte de 89,
          multi publicau articole inclusiv in reviste de specialitate din Vestu Evropei – reviste de specilitate tehnica incepand cu rezistenta materialelor, motoare termice petrochimie, fizica atomica… etc.
          existau multi pasionati de tehnica in institutele de cercetare,
          ca alte hobyuri erau destu de greu de intretinut,
          astazi multi dintre ei si-au incheiat calatoria pe pamant s-au nu mai lucreaza,

          institute de cercetare serioase au participat la proiectarea in detaliu a dezvoltarii industriei noastre din anii 60-80 ai secolului trecut,
          multe echipamente aduse din Evropa Occidentala,
          multe echipamenmte care erau de varf pe plan mondial,

          faptu ca azi faculatile noastre produc și multe nulitati cu doctorate copy paste nu ne da dreptul de a considera ca acei care au fost inainte de noi au fost la fel de necalificati ca si conducatori nostrii de azi,

          omu sfinteste locu

      • Doar pentru a putea intelege voi zice doar atit . De unde credeti ca platea Statul Comunist diferentele dintre costul de fabricatie sau de extragere a produsului si pretul acestuia existent ,in final, la raft .Cind acest lucru este inteles intelegem si care a fost valoarea industriei din Romania . Doar citeva componente ale industriei din Romania erau rentabile restul functionau pe spinarea nivelului de trai al populatiei si asta pina la un punct in care nu s-a mai putut face nici macar atit .Atunci intreg sistemul a cazut . Acum Rusia doreste sa refaca ceea ce a avut cindva . Girbaciov a evitat haosul si luptele intestine ce erau evidente ca si aparitie in timp ce Putin a pornit la lupta fara sa ii pese de nimeni si de nimic .Principiul este cunoscut : noi nu avem ce pierde , voi da sau daca noi nu , atunci nici voi .

          • @Petre Opriș
            Am trăit probabil in realitati si percepțiii diferite sau avem o reprezentare profund diferită a istoriei de dinainte de 89, a capacității industriale si tehnice a industriei românești, a celor care au trudit la proiectarea lor
            Pt ca industria extractivă, prelucrătoare si constructoare de mașini avea in spate multi oameni, institute de cercetare
            Sigur ca la vârf erau nulitati gen emil bobu, chivu stoica, ceausestii si alți cărora le plăcea sa se audă vorbind
            Dar erau si multi oameni cu scoli adevarate
            In spate, care țineau industria pe linia de plutire
            Care visau viitoru industriei
            Nu cu plagiate si idei copiate de la unu la altu
            Oameni care in regimu ăla opresiv gândeau cu capu lor

            Eu n-am stat prin arhive atât de mult dar știu ce am văzut si am auzit cu urechile mele
            Am cunoscut câțiva care au lucrat in cercetare avansată si in proiectare
            Multi nu mai sunt si nu prea sunt altii in loc

            N-are nici o legătura subevaluarea produselor agroalimentare si a materiilor prime ca nu se exporta grâu, mălai sau cărbune, aluminiu, fier, cupru, etc

            Astea sunt povesti nemuritoare de sâmbătă noaptea ca din subevaluarea materiilor prime si a produselor agroalimentare se făceau exporturi sau se regla prețu

            Se exportau produse cu valoare adăugată
            Nu se exporta grâu ci se exportau porci sau carne de porc de la Comtim sau din alte fabrici
            Dacă am înțeles bine, nu se exporta cărbune ci se exporta curent,
            Nu se exporta oțel, fier sau cupru ci diverse produse cu valoare adăugată : mașini unelte, etc
            Se exporta inclusiv armament: rachete, etc

            Industria de dinainte de 89 ducea in multe cazuri lipsa de suficientă materie prima
            Cum sa exporți materie prima când nu aveai suficienta

            Nu se exportau ca astăzi busteni, peleți,cherestea sau pal ci se exporta mobila – era plină tara de fabrici de mobila

            Se exporta înainte de 89 inclusiv inteligenta românească – santiere prin tarile arabe si africane: Energomontaj, Vulcan Export, Sonde, etc
            Pe seama unor astfel de santiere s-au trezit după 89 unii care au preluat creanțele statului parca de prin Libia si am ajuns cu un miliardar in euro

            Câteva întrebări intrebatoare pe pierdere:
            Pai dacă aia care făceau valoare adăugată adică industria extractivă, industria prelucrătoare si restu erau pe pierdere mare, din ce se plătea si cum trăia armata si restu care nu produc plus valoare ?
            De unde erau bani de înzestrare militara ?
            Din ce se plătea investițiile alea care s-au făcut ?

            Sigur ca regimul comunist a făcut mult rău
            Sigur ca nu exista o familie care sa nu aibă o persoana sau o rudenie pe care regimul comunist sa nu își fi făcut nevoile

            Dar industria aia dinainte de 89 avea oameni in spate, unii care credeau ca lasă ceva pt cei care vin,

            industria cărbunelui a existat
            Iar articolul de mai sus spune ca a existat cândva un vârf
            Care nu se va repeta prea curând

            Istoria e făcută de oameni

            Iar omu poate sfintii locu
            Deși libertatea religioasă de după 89 ne demonstrează ca pt multi libertatea poate fi o cale sigura spre falimentul personal, al comunității si al tarii

  2. In opinia mea dezastrul mineritului romanesc in general, nu doar cel de carbune, isi are originea in lipsa cronica de investitii de dupa 1977. Investitii facute cu cap, zic, in zacaminte valoroase si, sa le zic cu o vorba mare strategice, si care pot fi profitabile, nu hai sa gaurim munti ca asa zice partidu’ la plenara nu stiu care. Ca partidu’ a zis si de investitii complet aiuristice facute numai dracu stie de ce. Sa ajunga vreun Giga in Marea Adunatura Nationala eventual. Un exemplu la indemina: cariera Campul lui Neag. O groapa pe care doreau sa o exploateze mai apoi in subteran, asta in conditii de zacamint deloc prielnice. Asta:
    https://www.google.com/maps/search/cariera+campu+lui+neag/@45.3039209,23.0400679,523m/data=!3m1!1e3
    E ca si cind cineva s-ar apuca sa sape in propria cada avind deasupra capului jetul puternic de apa rece al unui furtun de pompieri. Misto gindire, asta cind tu ai la doi pasi zacaminte valoroase, unele mai dificile e drept, in care daca bagi niste bani ai productie buna si stabila si pentru energie si pentru otelarii.

    Asta nu a fost valabil doar in Jalea Viului ci peste tot in mineritul romanesc. Pina si intr-o mina „privilegiata” cum a fost cea in care mi-am facut eu stagiatura incepusera inginerii si maistrii vechi sa se plinga de lipsa investitiilor si de calitatea materialelor cu care lucrau. Iar la noi se bagau bani grei in cercetare-dezvoltare in programe multianuale, in pregatiri si deschideri noi zacaminte, nu ca in alte parti.
    Personal nu cred ca justificatul oprobriu public la care a fost supusa pe buna dreptate o parte dintre minerii romani dupa ’90 are vreun rol in distrugerea lui ulterioara, inclin sa cred ca Romania nu si-a mai putut permite tinerea in activitate a unor mine in acei ani.
    Unde cred ca s-a gresit a fost inchiderea oricaror exploatari de orice fel, nu conta ce produc, daca e important si strategic, contabilii Bancii Mondiale au hotarit ca radem tot domeniul. Atit stiu ei sa faca cu creion chimic, plombagina si minecute pe creier. De unde si din ce materii prime urma sa se faca in viitor inevitabila relansare a industriei Romaniei nu i-a preocupat vreodata. Nu era in job description-ul lor insa ar fi trebuit sa fie in cel al guvernantilor Romaniei. Ca produce Romania la strategi si analisti de putem face export, doar, doar scapam naibii de ei!

    O amintire: la vremea cind London Metal Exchange publica un anuar am ramas masca vazind pe coperta a 3 a reclama la Cuprom. Pe toata pagina! Pierdusem legatura cu domeniul minier insa m-am apucat sa sap sa vad cine sint astia si ce fac. Privati, oameni de finante, faceau o treaba foarte buna, de la minerit la cabluri de cupru. Nu e cazul sa discut aici de ce a fost inchis si lichidat Cuprom de catre proprii actionari, e treaba lor. E insa cazul de discutat de ce detinatorul materiilor prime ale Romaniei si in majoritate al capitalului investit in activitati miniere nu e in stare sa dezvolte ceva ci doar sa ia redevente.
    Uite totusi ca poate-i sperie criza asta in energie si cu spatele la zid (si inevitabil imitind Nemtia cu investitiile ei masive in lignitii ei nenorociti fara de care se stinge lumina la Berlin si le explodeaza transformatoarele in Ruhr) fac ce trebuie facut cu carbunii romanesti: scosi afara si pusi la treaba sa incalzeasca si sa lumineze tara asta. Basca unii dintre ei sint cocsificabili si pretul cocsului e foarte mare in anii astia. Dar nu, contabilii fac cit stiu ei sa faca. Mai stii, poate ca de-asta nu sint bancheri ci ministri de finante?

  3. „În 1733 viitorul împărat habsburg Iosif II, atunci coregent, face o călătorie în Transilvania și Banat, iar în 22 mai ajunge în Valea Jiului, venind dinspre Țara Hațegului, mergând pe ceea ce astăzi numim generic „Drumul Poștalioanelor”, de la Merișor spre Vulcan, unde era sediul Vămii, și urcă în Pasul Vâlcan, trecând preț de aproape o oră în Țara Românească.” Dacă e vorba de Iosif al II-lea, viitorul Imparat German (1765), împarat al Austriei, Rege neincoronat al Ungariei, atunci anul specificat este greșit meenționat.

    • Aveți dreptate, este o eroare pe care o îndrept acum: 1773, cu un an înainte de mișcarea țărănească condusă de Horea, Closca și Crișan.

  4. Am „facut” turistic vorbind, anul asta Valea Jiului, http://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2022/07/jurnal-de-calatorie-xv.html
    Bumbesti Livezeni,
    Înfruntând furtuni/ Spargem munţi-n pumni/ Lupta noastră nu s-a sfârşit/ Pân’ la unul o să piară/ Duşmanii poporului….
    si la doua facem pauza.
    Luăm cetăţi cu-asalt…/ Îndurând şi foame şi ger.
    „Hei-rup! Hei-rup! Cad stânci de fier/ În lupta dusă de brigadieri!” Hei-rup! Hei-rup! Buuum

    • Generic, Valea Jiului este ținutul momarlanilor, adică de pe cursul superior al răului, cu cele două Jiuri, oriental și occidental, care se unesc la Livezeni și o pornesc printr-un defileu de vreo 25 km către Gorj și mai la vale, spre podișul Olteniei.
      Târgu Jiu este orașul ce reprezintă centrul spiritual, sufletul gorjean. Dar nu și Valea Jiului, ținutul momarlanesc, chiar dacă Gorjul de munte are unele similarități cu ce găsești dincolo de Valcan sau Parâng.
      Valea Jiului, spiritual a primit influente din Hațeg, Marginimea Sibiului și din Gorj: primele firești, ca părți ale Imperiului, Marginimea fiind și un centru puternic al ortodoxismului ardelean.
      Cât privește Gorjul montan, momarlanii de dincoace de vama imperială au avut și au pășuni pe versantul sudic al muntelui dincolo de Pasul Valcan.
      Dar Târgu Jiu nu este Valea Jiului, așa cum Petroșani, Lupeni, Vulcan etc. nu sunt gorjenesti. Pentru că, totuși, munții sunt și vor rămâne ca o barieră între regiuni.
      Mai aproape ați fost de Valea Jiului când ați vizitat Peștera Bolii, venind dinspre Hunedoara și Hațeg. Odată trecute Crivadia și Merisorul, ați întrat în Valea Jiului și apoi ați părăsit-o când ați trecut de Pasul Lainici (marcat de frumoasa mănăstire cu același nume).

  5. Felicitari pentru acest excelent material, faptul ca ne ajutati sa descoperim oameni a caror existenta, in aceste vremuri, doar o banuiam este exceptional. Multumiri.

  6. Pentru cei care mai regretă încă perioada comunistă:

    Lista produselor şi activităţilor nerentabilizate din Republica Socialistă România, la data de 12 mai 1989.

    MINISTERUL INDUSTRIEI METALURGICE
    1. Cocs metalurgic;
    2. Blum pentru relaminare din oţel slab aliat
    3. Ţevi pentru cazane schimbătoare de căldură din oţel calmat
    4. Cocs brichete
    5. Bandaje şi discuri
    6. Material mărunt pentru calea ferată
    7. Lanţuri miniere
    8. Ţagle pentru relaminare din oţel slab aliat

    MINISTERUL INDUSTRIEI CHIMICE ŞI PETROCHIMICE
    1. Furfurol
    2. Rezorcină
    3. Metacrilat de metil
    4. Îngrăşăminte chimice NPK cu atac sulfuric 100% P2O5
    5. Copolimeri ai stirenului sort C
    6. Polipropilenă
    7. Fire vâscoză
    8. Cupru electrolitic

    MINISTERUL MINELOR
    1. Lignit din carieră
    2. Lignit din subteran
    3. Huilă brută de Valea Jiului
    4. Barită preparată
    5. Cupru în concentrate
    6. Aur în concentrate auroargentifere

    MINISTERUL PETROLULUI
    1. Ţiţei din producţie internă, livrat de schele de producţie petrolieră

    MINISTERUL ENERGIEI ELECTRICE
    1. Energie termică

    MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI TELECOMUNICAŢIILOR
    1. Transportul cu metroul

    CONSILIUL POPULAR AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
    1. Apă potabilă
    2. Transport călători

    • nimeni nu se regreta perioada comunista,
      se regreta competenta unor oameni pregatiti,
      oameni care au fost de fapt in realitate in spatele industrializarii tarii,
      si al apogeului exploatari de carbune din Valea Jiului,

      cu parere de rau constat ca Dvs. considerati ca istoria au scris-o emil bobu, chivu stoica, nu stiu care ministru de externe, generali si ceausestii,
      sa ne intelegem toti astia mentionati de Dvs si care apar prin stenograme si arhive erau in cea mai mare parte nulitati,
      ei nu gandeau cu capu lor, spunea sau vehiculau informati prezentate de altii,
      nu faceau ei analiza si sinteza necesara luarii unei anumite decizii,
      cei mai multi din conducere nu stiau nici sa isi lege pantofii,
      altii mai pregatiti decat ei si care aveau in subordine oameni deosebit de bine pregatiti,
      iar acestia din urma stiau ce trebuie facut,
      iar conducatoirilor li se prezenta ce se poate face, iar acestia aprobau ce li se spune ca se poate realiza,

      credeti ca bobu, ceasescu, ministru de externe sau nu stiu care general calcula rentabilitatea si justificarea unei anumite investitii ?

      lipsa sau inlaturarea oamenilor bine pregatiti ne-a adus unde suntem azi,
      cu industria distrusa in cea mai mare parte, la un nivel fara precent in celelate tari din estu Evropei,

      cu mare parte din polulatie in afara tarii, pt ca si-a pierdut locu de muna, increderea si speranta,
      cu spor negativ,
      la costurile materiilor prime care le stim,
      cu autostrazi sau lucari de infratructura din care se fura mult, dar nu exista vinovati,
      si spre o rostogolire a datoriei publice la cele mai mari costuri din Evropa, spunea în urmă cu câteva zile, un fost prim ministru ce se considera economist ceva de o dobanda de 10 % si peste,
      cu o crestere galopanta a datoriei publice nu pt lucrari de investitii publice ci pt plata de pensi si salarii in sectorul bugetar,

      ce va fi vom vedea ?
      dar la prima vedere viitoru nu e pe roz,
      sau poate nu am io o reprezentare corecta a realitatii,

    • @petre opris
      exemplele Dvs nu ma conving,
      am vazut in lista Dvs. ca apa potabila nu era rentabila, inainte de 89, la capitala patriei,
      atunci traduceti-mi si mie ce inseamna asta: populatia capitalei nu tb sa consume apa potabila pt ca nu era rentabila sau trebuia sa se apuce la sapat de fantini in fata blocurilor ca sa reduca piederea ?

      stim cu certitudine ca azi metrou nu este rentabil si este la minister nu la capitala, ca sa poata fi subventionat suficient de mult,
      cu toate acestea metrou se extinde,
      si asa este normal,

      din ce inteleg io, tarom e pe pierdere de mai multi ani, pierderi consistente acoperite din bugetul de stat,
      cu toate acestea sunt planuri mari de investitii, flote de avioane noi, contracte semnate,
      la fel cfr, etc.
      infratrctura feroviara se modernizeaza cu sume astronomice,

      stim cu certitudine ca fostu primar al capitalei se lauda ca mareste sau mentine suibventionarea gagacaloriei iar banii n-au mai ajuns la radet si elcen – ambele in insolventa,
      ar trebui pe acelasi rationament al Dvs sa desfintam capitala ca nu e rentabila ?

      toate entitaile astea mari de mai sus sunt pe pierdere ca se fura mult din ele,
      iar autoritatile nu sunt in stare sa faca nimic,
      ba da, au produs pensii speciale pt aia care trebuiau sa faca ordine si sa asigure suprematia legii,
      pensii speciale pt ca hotii sunt liberi, pt ca minele s-au inchis, pt ca industria s-a distrus,

      asa ca astea de mai sus s-a dus spre faliment si odata cu ele si explotarea carbunelui,
      mai apoi spe faliment multe familii si comunitati,
      cu onor inainte, pe masura conducerii,

      cata vreme expolotarea carbunelui e rentabila in Ungaria, Polonia, Rusia, si mai recent Germania,
      se putea face sa fie rentabila si la noi,

      dar populatia a votat cu oclii larg inchisi,
      si sa vezi minune, care era mai hot sau tradator, ala a iesit la vot,
      sigur e ceva cu religia, altfel nu se explica minunile astea,

      asa ca e usor sa stai pe margine sa spui,
      mineritu nu e rentabil,
      industria nu e rentabila,
      dar cum explici tarii ca metrou, tarom, elcen si restu tb mentinute
      iar explotarea carbunelui tb inchisa

      meseria de inginer presupune gasirea de soluti la diverse probleme tehnice,
      ia menajamentu fabricii ar trebui sa aiba cunostinte de marketing,
      astea te fac competitiv,
      sigur ca utilitatile si materia prima introduc limitari mari de cost, dar avem guverne, ministere,
      cei 15.000 de specialisti ai cedere, etc.

      omu sfinteste locu,

      dar noi am avut prea multe gunoaie la conducere,
      gunoaiele de la conducere au distrus exploatarile de carbune, industria si tara,

      din neferiucire, sunt multi care inca aplauda si gasesc justificari pt hoti si distrugerea tarii,

      • @capatu satului – ”azi metrou nu este rentabil si este la minister nu la capitala, ca sa poata fi subventionat suficient de mult, cu toate acestea metrou se extinde, si asa este normal”

        Metroul trebuie să fie un mijloc (de transport) nu un scop în sine.

        Metroul se extinde pe trasee fanteziste, M6 în zig-zag și M4 paralelă cu M2, la cel mult 1.500 de metri distanță. Toată țara contribuie la aceste trasee fanteziste, iar într-o zi or să stea din nou magistralele neterminate cu anii, cum au stat și cele începute aiurea de Ceaușescu.

        Faptul că unele tronsoane de metrou ar fi neprofitabile nu e o mare problemă per se, dar bucureștenii se plimbă la prețuri subvenționate în toată rețeaua de metrou din București. Fără nicio intenție de a schimba ceva. Consecința e că oamenii pleacă în continuare din țară, iar într-o zi decrețeii or să iasă la pensie. Și o să vedem atunci ce faceți cu Bucureștiul, că plimbarea pensionarilor cu metroul nu generează PIB.

  7. Am lucrat in Valea Jiului 12 ani din care ca sef de sector timp de 8 ani in perioada anilor 1960. Titlu de Dr. ing al Institutului de Mine Petrosani mi s-a conferit in anul 1984. Nu am citit cartea „Carbune si Societate in Valea Jiului. ” Le voi citi imediat ce apare editia II. Sunt de acord cu marea majoritate a punctelor de vedere a prof. univ. dr. M. Baron. Recunosc ca este imposibil sa cuprinzi intr-un interviu multimea problemelor tratate intr-un volum de 2000 pagini. Pe de alta parte, asa cum afirma I.D.Sarbu filozoful si asistentul lui Lucian Blaga, devenit in anii 50 „decanul de varsta a vagonetarilor din Romania” este greu sa descrii mineritul din exterior.De aceia, indraznesc sa fac unele completari .
    1. In perioada interbelica Societatile Miniere din V.J. au fost conduse dupa principiile enuntate de inginerul minier francez Henry Fayol considerat in lumea stintifica ca parintele managementului. Cu exceptia anilor anteriori declanserii grevei din 1929 cand liberarii au facut gresel inpardonabile in V.J. a fost relatii corespunzatoare intre mineri si conducerea societatilor miniere.
    2. Dupa nationalizare din 1948 a fost o liniste aparenta. In interior era furtuna, care cauta sa fie stapanita prin dezbinarea societatii, prin „lupta de clasa” sau prin suprimarea celor cu principii. ( Vezi Consfatuirea pe tara a minerilor din industria caronifera din Petrosani in anul 1952 ). A aparut pe langa conducatorul tehnic , Secretarul de Partid , Presedintele de sindicat, sefi la UTM, securistul, directorul numit dintre muncitori, etc,S-a incalcat principiu lui Fayol „comenzile vin de la un singur superior” . Era perioada „Dictaturii Proletariatului” cand se credea ca devotamentul fata de Partid poate inlocui competenta. Ca sa-si arate devotamentul toata lumea striga la cel considerat inferior. Occidentul si intelectualii erau considerati dusmani ai poporului. Au aparut Stananovistii, sefi de brigada care, pretindeau cele mai bune locuri de munca ca sa poata realiza si ei performantele prezentate de agitatori de depasire a productivitatii muncii de 14 ori. Aceste povesti produceau ilaritate dar nu aveam curajul sa zambim. La consfatuire cu tov. Gh. Gheorghiu Dej au aparut si intre personalul tehnic oportunisti care si-au luat angajamentul sa introduca mecanizarea mineritului ignorand faptul ca nu existau utilaje, in abataje aveam transportoare primitive TP-1, stalpi GHH de 100 de Kg. si grinzi de funii confectionate la mina din toroane de cablu scoase diu uz. Au aparut divergente intre intre coducerea sovietica a Sovromcarbune si conducerea romana privind modul cum rusii intelegeau sa participe la cheltuielile de productie. Gheorghiu Dej tributar lui Stalin pentru sprijinul acordat in lichidarea opozitiei din partid ( Ana Pauker, Th. Georgescu, V. Lucaci ) a condamnat partea romana. Aceasta perioaea fost singura perioada tulbure inainte de 1989. In anii 1960 minerii au redevenit cea mai disciplinata categorie de muncitori din industria Romaneasca. Competenta era recunoscuta si ierarhia respectata. Importul de utilaje performante, realizarile Industriei constructoare de masini efortul formidabil depus de mineri a permis cresterea continua a productiei si productivitatii muncii. Sarcinile erau foarte mari. In anul 1965 nu am avut nici o zi libera afara de concediu de odihna. Pentru conducerea tehnica era „munca ne normata” In situatia ca mergeam la film sau spectacole comunicam dispecerului unde ne poate gasi. Muncitorii se sculau dimineata in jurul orei 4 ca sa ajunga la mina la ora 5 , pana se echipau, luau lampa de la lamparie se prezentau la apel intrau in mina pentru ca schimbul se realiza la frontul de lucru.Traiau in intuneric . In mina stiau cand intra, dar nu stiau cand ies si daca ies. Erau supusi unui efort fizic mare in conditii intuneric sau lumina artificiala in mediu umed,praf silicogen,gaze toxice si explozive. In general speranta lor de viata mult mai mica decat media pe tara. Ca salvator am vazut multe , puteam sa dispar de multe ori asa cum a disparut colegul meu de an prof. dr. ing. Teodorescu Constantin. Am vizitat un subaltern bolnav de silicoza cu o saptamina inainte de a muri .E o moarte groaznica. Minerii si-au asumat riscurile meseriei lor dar au pretins ca si organele de decizie sa respecte conditiile unui trai decent si sa sprijine familia in conditiile unei tragedii. . 3. Nu pot accepta ideia ca minerii sunt o categorie de muncitori „tulburenti” intrucat le cunosc psihologia.
    In perioada celor 8 ani de sef de sector am avut un efectiv scriptic intre 450 si 550 angajati. Am fost ferm in dispozitiile date si incoruptibil. M-am bucurat de respect din partea acestora. Acesti oameni cu o cultura modesta datorita conditiilor in care traiesc sunt cinstiti nu accepta incompetenta si demagogia . Cand sun mintiti devin violenti. Pot insa accepta ca au fost manipulati de lideri sindicali, de persoane politice interesate si de organe specializate. Au participat la „mineriade” cu precadere proaspetii angajati veiti in Valea Jiului . Cuvantul „mineriada” nu se gaseste nici intr-o limba a fost inventat de politicieni si de presa pentru a murdari una din cele mi respectabile meserii. Asa cum de fapt a recunoscut si prof. universitar dr. Baron mineritul a aparut odata cu omenirea si va dispare odata cu disparitia ei, pentru ca in toate obiectele ce ne inconjoara se gaseste materializata munca minerului.
    4. S-a afirmat ca in 1977 conducerea de Partid a fost luata prin surprindere. Acest lucru nu este adevarat. In luna iunie 1977 sunt chemat la Comitetul de Partid pe Institut si sunt rugat sa-mi spun parerea despre Legea 3/1977 si sa fac apreciere scrisa. Sunt de acord. A doua zi aduc materialul si-l prezint Secretarului de Partid. Punctul meu de vedere a coincis cu unele revendicari pe care le-au solicitat minerii in august. Peste 2 ore sunt rechemat la Partid de data asta in fata comitetului si mi se spune : „Tovarase….nu aceasta asteapta de la noi tov. Secretar General.
    5. Valea Jiului a avut printre cele mai dificile conditii de zacamnt din Europa . Astfel: Minele erau grizutoase si cu praf de carbune exploziv, praf silicogen, carbune autoinflamabil presiuni excesive, strate situate la mare adancime, Aceste conditii au facut ca pretul de cost al carbunelui di Valea Jiului sa fie mult mai mare decat huila produsa in Silezia sau in Dombas. La aceste greutati sau cumulat incompetenta si interese ascunse.a factorilor de decizie.

  8. Raspuns la „Capatul Satului ” In Germania si Polonia se exploateaza huila din strate situate in apropierea suprafetei in cariere la preturi de cost de 5 ori mai mici decat costul tonei de carbune din Valea Jiului. Carbunele din Valea Jiului este situat la adancimi de peste 300m. Mina Petrila a atins adancimea de 600 metri. Conditiile de zacamant : carbune autoinflamabil, emanatii de gaz exploziv , presiuni excesive, zacamant tectonizat, etc. Conditiile de zacamant din V. Jiului sunt printre cele mai grele din Europa. Ungaria exploateaza lignit in cariere ca noi in Oltenia. Zacamintele de carbuni din Rusia sunt in conditii de zacamant foarte bune.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Felea
Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro