sâmbătă, decembrie 4, 2021

Caricaturile Profetului, arc peste timp…

Scriam în 2005 un text la cald despre scandalul provocat de câteva caricaturi apărute într-o publicație daneză (Jyllands-Posten). Masacrul petrecut azi la Paris, la sediul săptămânalului francez de satiră Charlie Hebdo, mă determină să reiau acest text cu o vechime, iată, de 9 ani. Nu am schimbat o virgulă. Istoria recentă nu a schimbat o virgulă. Nimic substanțial nu pare a se fi ramplasat în maniera occidentală de raportare la fundamentalismul islamic. Chiar și așa, ne permitem (încă) luxul unor lecturi care să ne deschidă puțin mintea cu privire la acest flagel al lumii în care trăim. Jytte Klausen (The Cartoons that Shook the World, Yale University Press, 2009), Paul Berman (Teroare și liberalism, Curtea Veche, 2005), ori André Glucksmann (Dostoïevski à Manhattan, Robert Laffont, 2002), sunt doar câteva lecturi obligatorii pe acest drum al raționalizării fenomenului în discuție.

Condoleanțe familiilor celor uciși azi cu atâta sălbăticie, nous sommes tous des Charlie!

Textul din 2005:

Firul evenimentelor: pe 30 septembrie 2005, ziarul danez Jyllands-Posten (cel mai important din această ţară) decide să publice o serie de caricaturi ale profetului Mahomed, iar pe data de 9 octombrie, acelaşi an, purtătorul de cuvânt al Comunităţii Religioase Islamice din Danemarca cere scuze oficiale din partea Jyllands-Posten. Pe 14 octombrie au loc manifestaţii în Copenhaga, în vreme ce, pe 19 ale lunii, 11 ambasadori ai unor ţări musulmane cer prim-ministrului danez o audienţă pentru a discuta sancţiuni guvernamentale împotriva publicaţiei cu pricina. În lunile următoare (noiembrie şi decembrie), o delegaţie a musulmanilor danezi organizează în Orientul Mijlociu întâlniri cu lideri religioşi islamici la care prezintă inclusiv caricaturi „ofensatoare” nepublicate în ziarul danez. Pe 29 decembrie, Liga Statelor Arabe îl critică dur pe prim-ministrul danez (Anders Fogs Rasmussen) pentru modul în care gestionează criza. Acesta, în discursul său adresat naţiunii daneze (pe 1 ianuarie 2006), subliniază importanţa libertăţilor de expresie, religioasă şi aşa mai departe. În data de 10 ianuarie 2006, publicaţia norvegiană Magazinet îşi asumă riscul de a da cititorilor săi mostre din caricaturile incriminate. În 21 ianuarie, Uniunea Internaţională a Învăţaţilor Musulmani îşi anunţă sprijinul pentru un boicot în Danemarca. Cinci zile mai târziu, un boicot de tip comercial începe în Arabia Saudită. După încă 3 zile, Libia îşi închide ambasada din Danemarca, iar redactorul cultural al lui Jyllands-Posten acordă postului panarab al-Jazeera un interviu în care îşi exprimă regretul asupra faptului că publicarea caricaturilor a ofensat neintenţionat musulmanii. Unwittingly („neintenţionat”) nu este tradus în arabă. Pe 30 ianuarie, redactorul şef al lui Jyllands-Posten afişează pe Internet (în daneză, engleză şi arabă) o declaraţie în care reiterează scuzele cu privire la ofensa pe care caricaturile au adus-o lumii musulmane, dar nu şi cu privire la publicarea în sine a unor caricaturi (care nu intră în niciun fel în contradicţie cu legislaţia daneză sau cu deontologia presei daneze).

Mai mult sau mai puţin, aceasta este desfăşurarea iniţială a evenimentelor, aşa cum transpar ele chiar pe site-ul publicaţiei daneze. Dar ce anume îi determinase pe redactorii ziarului respectiv să publice caricaturi pe subiectul Mahomed? Jurnaliştii de la Jyllands-Posten constataseră că mai mulţi scriitori şi artişti danezi practicau auto-cenzura atunci când temele lor preferate puteau aduce jignire unor musulmani importanţi. Kaare Bluitken, de pildă, încercând să scrie un manual pentru copii cu privire la profetul Mahomed, se lovise de dificultatea găsirii unui ilustrator. În cele din urmă s-a găsit un artist care să „deseneze” cartea doar sub protecţia anonimatului. Şi toate acestea numai pentru că anumite interpretări islamice găsesc ca reprobabilă, inimaginabilă şi eretică orice reprezentare grafică a Profetului. În consecinţă, Jyllands-Posten se lansează în publicarea mai multor articole în care „deconstruieşte” imaginea unor non-islamici obedienţi şi complexaţi în faţa preceptelor coranice. Şi tocmai pentru a testa gradul de auto-cenzură al artiştilor danezi (non-islamici), ziarul lansează un concurs de grafică satirică pe marginea înfăţişării posibile a Profetului. Răspunsul a venit din partea a 12 indivizi care şi-au prezentat „operele” în paginile publicaţiei daneze. Presupunem, desigur, că board-ul director al lui Jyllands-Posten ştia ce fel de reacţii o să suscite publicarea caricaturilor de concurs, dar, în general, presa daneză a avut şi are o anumită istorie în ceea ce priveşte caricaturizarea autorităţilor politice, religioase ş.a.m.d.

Celelalte reacţii ale lumii „jignite” sunt cvasi-cunoscute: incendierea ambasadelor occidentale (în special daneze) la Damasc, Beirut, proteste care mai de care mai înfiorătoare în mai toate capitalele importante ale Europei şi ale lumii musulmane, ameninţări cu moartea, cu atentatul, cu bomba de gât, cu burka la vedere.

Mă văd nevoit să am o atitudine dintre cele două mari posibile. Pe de-o parte, există o seamă de comentatori care, bonomi şi împăciuitori, mediatori prin născare, pacifişti fără arme şi moralişti fără judecăţi de valoare, se proclamă adepţii epistemologicului step aside. Cu alte cuvine, de ce să-i jignim, domnilor, când am putea să n-o facem, de ce adicătelea să-i interacţionăm când ei îşi au propriile enclave în sânul societăţilor occidentale, cu propriile lor reguli? De cealaltă parte, în colţul acut occidental al ringului civilizaţional, găsim comentatorii angajaţi (spectatori, în unele idiomuri elitiste!), raţiunile gata să ia în piept bombele şi gloanţele furiei islamice, dispuşi să pună pe masă argumentele apărării/acuzării active în marele proces de calomnie al coranicilor. Cei care nu se lasă intimidaţi cu una cu două, sau, mai bine zis, cei care se lasă intimidaţi, dar nu cu una cu două. Pe care dintre cei doi reactivi paradigmatici ar trebui să-i salutăm?

O minte normală, aşa cum cred că are un occidental care a trecut şi prin Renaştere, şi prin Iluminism şi chiar prin două războaie devastatoare, ar răspunde: pe care vrem! Cred că am găsit răspunsul potrivit, contrar fundamentalismului religios, impunător drastic şi imperturbabil de şabloane univoce. Alegerea liberă este cea care validează opţiunile occidentale. Şi liber mă voi simţi eu însumi în a-mi alege opţiunea ideologică, afinitatea electivă în consecinţă.

Musulmanii vremii noastre n-au făcut, în fond, decât să înlocuiască modele umane, în sensul mercantil al show bizz-ului: de la Averoes şi Avicena (gânditori musulmani îndrăgostiţi de logica peripatetică, de interpretarea analitică a Coranului; Averoes însuşi este pictat de către Rafael Sanzio, fără ca în urma acestui gest să incendieze heraldicele curţii de Urbino), islamicii recenţi trec la revendicarea mai profitabilă de tip Ruhollah al-Mussavi al-Khomeini (faqih – jurist corect şi instruit – care pune recompense edenice pe capul lui Salman Rushdie) sau Osama bin Laden (liliacul peşterilor anti-americane). S-a întâmplat ceva pe drum? Raţionalismul islamic… să-şi fi pierdut el oare cota de piaţă, valoarea la bursă? Se pare că da. Nu fac decât să constat evidenţe. Se vinde mult mai bine un tricou cu un atentator ludic decât unul cu „Iubeşte-ţi aproapele!”. Şi dacă tot se vinde tot… atunci de ce n-am vinde istoriei trăite indiciile secrete ale unei lumi neînţelese şi neînţelegătoare. Dacă se vând bandane cu George W. Bush, în tutu, punând coarne Papei de la Vatican… de ce, adică, n-am putea vinde şi tricouri cu un Profet jamaican, destul de chill cât să nu ia foc în pustie la auzul notelor de raggae alternativ? Tocmai aici am eu nevoie de neurochirurgi, în momentul în care începe să mă doară creierul. Şi singura operaţie pe cerebel care mă poate salva de la neînţelegere este o profundă mankurtizare aitmatoviană cu epidermă de cămilă islamică. Adică să nu mai ştiu nimic, să uit, să nu-mi mai fac probleme, să mă dau la o parte din calea „intelectului” universal.

Trebuie neapărat (adică e opţiunea mea, personală, şi nu o impunere ex nihil) să mulţumesc Proniei că Martin Scorsese n-a fost musulman, sau că părinţii lui Nikos Kazantzakis nu pelerinau la Mecca… căci altfel, „Ultima ispită a lui Mahomed” ar fi fost şi ultima oară când ar mai fi gândit în public. La fel, tot Proniei îi aduc nenumărate elogii pentru faptul că Alfred Jarry, scouter de ciclişti talentaţi, s-a oprit la marele Lance Armstrong creştin (Cristos) şi la Turul Golgotei (în scriitura comică La Passion Raconteé comme une course de côté), ignorând (dinadins aş zice!) un mare talent rutier precum Mahomed. Aşijderea, mă bucur şi voi organiza chiar nişte bacanale în onoarea faptului că Bertrand Russell n-a scris De ce nu sunt musulman (rezumându-se la a spune doar de ce nu e creştin), sau în memoria lui Oskar Panizza (1895) care comite în Das Liebeskouzil impertinenţa de a-i pune în mâini Sfintei Fecioare un exemplar din Decameron (fără ca astfel, deeply offensive, să-şi piardă capul – şi nu mă refer deloc la cumpăt). Tare mi-ar plăcea să-l văd supus unor astfel de probe mistice pe Mahmoud Ahmadinejad, preşedintele Iranului care urăşte muzica occidentală dar care îndrăgeşte necontenit să parieze pe calul cu numărul 92 din cursele înarmării (în tabelul lui Mendeleev uraniul ocupă poziţia a 92-a). Ce-i drept, ar putea să ne răspundă obraznic Ahmadinejad, e tot o chestie de loisir.

Ca să demonstrez mai limpede de ce anume mulţumeam Providenţei pentru că indivizii de mai sus au fost norocoşi făcând „caterincă” doar de Iisus Cristos, nu şi de Mahomed, voi folosi în cele ce urmează un exemplu de nefericit: Theo van Gogh! Tipul ăsta e (era) unul dintre cei mai în vogă (adică avea presă bună, se vindea bine şi, pesemne, avea şi puţintică valoare) regizori şi producători de filme olandezi (pentru utilizatorii de DCPlusPlus: Luger, No Potatoes, False Light, 06, Blind Date etc. etc.). Şi ca orice om de cultură care se respectă mai scria şi articole pe ici, pe colo. Adică era împlinit. Dar în loc să-şi vadă de lungul nasului său batav, s-a apucat să cerceteze, în interes umanist, resorturile interioare ale Islamului. Observând putregaiurile, non-sensurile, dogmatismul imbecil al lumii ăsteia, Theo van Gogh a vrut să se exprime: şi a făcut-o în presă, în interviuri, în filmele sale, în produsele artistice ale conştiinţei lui occidentale. La fel a fost cazul cu scurt-metrajul Submission, în care constată, cu ustensilele pe care le are în dotare, rolul ingrat, supus şi mizer al femeii în societatea islamică. „Actriţa” e ea însăşi familiarizată cu realitatea (Hirsi Ali, membră a parlamentului olandez şi fostă refugiată somaleză în ţara adversarilor din Preliminarii). Bineînţeles că fundamentaliştii islamici au sărit ca arşi (pardon de expresie) când au aflat de film (bazându-mă pe reacţia musulmană faţă cu caricaturile Profetului, pot prezuma, cel puţin, că poate nici n-au văzut filmul… dar era despre ei şi asta conta!). Unul dintre ei a sărit chiar calul şi, pe data de 2 noiembrie 2004, dimineaţa, l-a înjunghiat şi împuşcat de mai multe ori pe Theo van Gogh. Ca mai întotdeauna după 9/11, era vorba de un tânăr cu cetăţenie (cel puţin) dublă, dintre care una a ţării în care indivizii respectivi samavolnicesc. Unii ar putea constata doar îngroşarea memoriei lui Pim Fortuyn cu un nou caz, inflamarea extremismului olandez, repercusiunile politice ale faptului în sine… Eu nu pot decât să constat că o entitate religioasă care se bucură de drepturi civile, politice, identice cu ale altor confesionali (majoritari chiar), îşi permit să terorizeze şi să violeze codul penal (în primul rând) şi bunul-simţ (nu în ultimul rând).

Am auzit că incriminatele caricaturi sunt mai ales un gen artistic, o formă de expresie care în zona euro-atlantică e sinonimă cu libertatea neîngrădită a mijloacelor de exprimare. Am auzit că trebuie să ne apărăm cultura noastră occidentală intrată în derivă şi atacată – iată! – acum de o cultură barbară. Am auzit că manifestaţiile furibunde în faţa ambasadelor europene sunt manipulări politice şi escamotări penibile ale realităţii paralele şi mai îngrijorătoare – ascensiunea politică a Hamas, poziţia impertinentă a Iranului, micile strategii subversive şi criminale ale Siriei şi aşa mai departe. Am auzit că dacă nu facem ce ne spun teroriştii (egal persoane care terorizează) o să ne pară rău. Am auzit că establishment-ul politic european cere mii de scuze, jonglează cu măsuri etice diferite, se pleacă în faţa adevărului coranic unic, dar nu este în stare să precizeze constituţional natura confesională a Europei şi nici să îmbine laissez faire-ul cu welfare-ul. Am auzit teama din glasurile liderilor occidentali, am auzit în eter focurile şi bubuiturile, am auzit urletele gloatei, am auzit de toate… N-am auzit în schimb asumarea, identificarea oficială, poziţia unui main stream ne-islamic. Şi ce fac eu atunci? Constat că libertatea de expresie diversifică dar uită să unifice, constat că impasul vine din lipsa redefinirii unor concepte cheie în teoria politică şi filosofică a culturii occidentale: libertate, normă, coerciţie, suveranitate, cetăţenie etc.

Probabil că în toate rândurile astea se iţeşte o alergie islamică, dar, mai presus de toate, presupun că am fost la fel de neangajat ca toate opiniile pe care le-am consemnat cu conştiinciozitate. E în gena noastră, a iudeo-creştinilor, credincioși sau agnostici, deci a occidentalilor ce suntem, să ne relativizăm până la molecule şi atomi. Poziţia de forţă, sau măcar poziţia neechivocă, unică şi riscantă… cam asta ne lipseşte nouă şi le prisoseşte, fără a fi de invidiat, musulmanilor. Şi ca totuşi să nu las impresia că ştiu cu precizie de ce boală sufăr, eu, ca occidental, dar că nu pot să mi-o tratez dintr-un fel de abulie kafkiană… risc să fiu anti-islamic şi să dau şi eu, în semn de solidaritate cu redactorul care şi-a pierdut job-ul cel de toate zilele, dintr-un moft planetar, o versiune a Profetului:

…un amestec de impostură, promisiune infantilă şi show mediatic. Ar trebui totuşi, sfidând trecutul care ne umbreşte, să le spunem odată musulmanilor că Moş Crăciun nu există!

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Eu cred ca atitudinea asta de „las”, sa nu-i jignim pe musulmani, este in masura mai mare vinovata de victimele de la Paris. Musulmanii trebuie sa primeasca acelasi tratament ca restul populatiei, iar ei trebuie sa accepte acelasi reguli, regulile lumii libere. Ceea ce e clar ca nu s-a intamplat. Au fost putine publicatii care au avut curajul sa publice pozele cu mohamed, iar asta a lasat publicatia – care acum a cazut victima „credintei” traditionaliste musulmane – izolata, care a devinit astfel o tinta. Veti vedea ca si acum putine publicatii isi vor permite asta invocand diverse pretexte, cea mai ironica: ca publicarea unor ilustratii cu mohamed nu intra in categoria libertatilor (evident satire cu crestini sau „necredinciosi” intra in categoria normalului)

    Au fost a serie de articole aici pe contributors care au explicat foarte clar fundamentul acestei religii (stupide), care defineste calea de succes prin biruinta si nimicirea altor altor credinte, care a explicat clar ca pana in momentul in care religia musulmana nu se va reforma (si nu se va reforma de la sine asa cum nici ortodoxismul nu se reformeaza de la sine) nu va exista pace intre musulmani si restul populatiei. Lumea sa tot ascude in spatele declaratiilor impaciutoare si de condamnare al unor lideri religiosi care spun ca actele teroriste nu au nimic de a face cu coranul; totusi, doveziile ii contrazic, avand in vedere ca „teroristii” invoca ca temei intocmai inscrisurile pe care ei le considera sacre.

  2. Nu va puteti alege optiunea ideologica. Spre exemplu nu va puteti constitui in fascist, si nu puteti constitui un partid fascist, nici nu aveti dreptu de a exprima liber propaganda fascista, este interzis prin lege. Am vazut o caricatura de craciun a numitului hebdomadar care figura o Fecioara Maria cracanata expuzind un fat aureolat. La nive de cuviosenie europeana reprob prostu gust si lipsa de consideratie pentru cei care o venereaza pe Fecioara Maria. Textual desigur discutam cu discretie si cu cine n-ar suferi in credinta lui despre imaculata conceptiune, in care nu credem. Zeus a procreat-o singur pe Atena cu ajutoru lui Hefaistos care i-a crapat capul cu o lovitura de ciocan. Nu exista in societate ibertati abolute ci ibertati convenite si relative. Nu insemneaza deloc ca trebuie acceptat ca in nuee credintelor cuiva sa fiu afectat LA MINE ACASA, si sunt afectat pentru ca mi-am conceput fantezist casa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

Metroul la Otopeni – marele eșec al unor politicieni mărunți

Eșecul magistralei de metrou M6: 1 Mai – Aeroportul Otopeni este eșecul politicienilor preocupați să dovedească faptul că nu se poate, în...

Egalitatea și economia de piață

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin...

Lașități românești, profituri maghiare (2)

LEGENDA, MITUL ȘI CULTUL LUI DRACULA Să fim serioși, legenda, mitul și mai ales cultul lui Dracula nu au...

Despre felonie si sperjur

Domnule Klaus Iohannis, Cand Marius Manole si Radu Paraschivescu v-au returnat decoratiile, a fost vorba de o despartire lipsita de orice ambiguitate....

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro