Am scris acest articol pentru vechiul „Cotidianul”, în urmă cu nouă ani, în toiul scandalului caricaturilor ofensatoare apărute într-un ziar danez. Violența de atunci a fost în principal verbală, ieri episodul s-a repetat, de data asta mult mai sângeros și mai violent. Întrebarea este dacă violența ar trebui sau nu să îndoaie un principiu…
Chestionat, la un moment dat, dacă nu cumva Rusia se îndreaptă spre un regim dictatorial, preşedintele Putin a replicat emfatic că garantează personal faptul că drepturile şi libertăţile democratice vor continua să fie respectate în ţara sa. Nu ştiu dacă acest răspuns atât de categoric şi, în aparenţă, de natural l-a mulţumit pe interlocutor, sau dacă cei care au citit declaraţia s-au simţit mai liniştiţi în această privinţă. Însă replica conţine un paradox pe care autorul ei nu-l poate probabil percepe. Prin natura ei, o democraţie, nu doar că nu are trebuinţă de garanţia liderului suprem pentru a funcţiona, ci trebuie să poată funcţiona indiferent sau chiar în ciuda liderilor şi garanţiilor lor. Oferind garanţia sa că democraţia rusă va funcţiona pe mai departe, preşedintele Putin a oferit demonstraţia afirmaţiei contrare. Nu e de mirare, în acest caz, că dl Putin nu înţelege de ce presa daneză nu ascultă de guvern.
O părere categorică şi, aparent, naturală în ce priveşte caricaturile înfăţişându-l pe profetul Mahomed este că libertatea de exprimare trebuie să aibă limite şi că acestea au fost încălcate prin publicarea unor desene cu caracter ofensator la adresa religiei islamice. Sunt aici două afirmaţii. Prima este perfect adevărată. Exercitarea oricărui drept are o limită bine definită; o limită absolut necesară pentru ca definirea noţiunii de drept să rămână coerentă. Ea se enunţă aşa: orice drept încetează acolo unde, prin exercitarea lui, s-ar încălca drepturile altei persoane. Nu pot invoca dreptul la liberă exprimare ca să dezvălui identitatea victimelor unor abuzuri sexuale, de exemplu, pentru că în acest fel le-aş încălca lor dreptul la demnitate personală. Nu pot să clamez dreptul la liberă circulaţie ca să intru în casa (sau în moschea) cuiva împotriva voinţei gazdei, pentru că în acest fel i-aş încălca acestuia dreptul la proprietate şi viaţă privată.
A doua afirmaţie, însă, nu este doar incorectă, în schimb, la fel ca garantarea democraţiei ruseşti de către dl Putin, e o afirmaţie care se contrazice pe sine. Afirmarea oricărui drept are, în esenţă, un caracter defensiv. Este o apărare a individului faţă de autoritate, fie că vorbim de cea a unui grup restrâns de conducători, fie că vorbim de cea a mulţimii. Nu doar că ofensarea altora nu depăşeşte limitele noţiunii de drept, ofensarea altora este chiar în centrul noţiunii de drept. Dacă nu pot să-mi exercit liberatea de exprimare altfel decât exprimând exclusiv opiniile care nu ofensează pe nimeni, atunci care este noima pentru care o mai numesc „libertate”? Dacă dreptul la demnitate personală nu-l pot pretinde decât cei care sunt în prealabil judecaţi a fi demni, atunci de bună seamă că „dreptul” e ca şi dispărut. „Nedemnii” n-ar mai putea să-l invoce, iar ceilalţi n-ar mai avea nevoie, de vreme ce rostul invocării lui ar fi fost să obţină tocmai lucrul pe care deja au fost judecaţi că-l au. Dacă libertatea de mişcare are un sens, acesta este să permită individului să se deplaseze când şi unde îi place, nu când şi unde le place autoritaţilor; dacă dreptul la viaţă personală are un sens, acesta este să permită individului să trăiască cum crede de cuviinţă, indiferent cât de necuviincios ar putea să-l considere alţii.
Sigur, valoarea dreptului în sine, ca principiu, e departe de a se extinde automat asupra oricărui lucru care intră sub protecţia lui. Dreptul la opinie îmi permite să spun şi prostii, libertatea de mişcare mă poate duce şi pe fundul unei râpe. Pot şi trebuie, în continuare, să-mi impun limite personale în exercitarea lor; ce nu pot şi nu am voie este să impun limitele mele altora. Poate că eu sunt ofensat că în unele ţări islamice editori care au publicat două din acele caricaturi, inofensive zic eu, s-au pomenit aruncaţi după gratii. Dar n-am să incendiez ambasadele ţărilor respective, n-am să umblu să le omor cetăţenii din cauza asta. Dacă violenţele celor ofensaţi ar bloca libertatea de exprimare, atunci liberatea ar fi pierdută, înlocuită cu o caricatură jalnică a ei. Dacă, fie şi într-un singur caz, indiferent de circumstanţe, am face o excepţie şi am renunţa la principiul, de bază pentru democraţie, al respectării drepturilor individuale, atunci principiul ar dispare şi excepţia i-ar lua locul. De aceea, chiar dacă preşedintele rus nu înţelege, guvernul Danemarcei nu are mai multe motive să-şi ceară scuze pentru caricaturi decât are el însuşi. Pentru că nici guvernul local, nici – Slavă Domnului! – dl Putin, nu pot pune limite libertăţii de exprimare a ziarelor daneze.
Eu n-am priceput un lucru, nici atunci nici acum: de ce s-au simtit unii ofensati de caricatura Profetului lor cu bomba si au apelat tocmai la bomba ca sa-i apere imaginea fara de bomba?
Cred ca trebuie sa cititi coranul ca sa intelegeti. Si sa re-vedeti istoria (nu tocmai placuta) a inceputurilor Islamului. Spre deosebire de Cristos, Mohamed duce ceva razboaie de cucerire. Are 11 neveste si nu-stiu-cite concubine. Ultima nevasta are 6 ani la casatorie; intretine relatii sexuale cu ea cind fetita implineste 9 ani. Pe la noi se numeste pedofilie.
Ex: http://www.usc.edu/org/cmje/religious-texts/quran/
Luucrurile trebuie privite in ansamblu. Iata cateva idei:
1. Suntem 7 miliarde si nu ne respectam intre noi => elita mondiala are instrumentul cu care sa starneasca pasiuni si razboaie pe principiul ” dezbina si cucereste ”
2. trebuie sa fii deosebit de limitat si nemiapomenit de arogant sa gandesti ca exista mai multi Dumnezei – adica fiecare guru dupa cum il taie capul, fiecare cu „partidul” lui. La scara Universului suntem mici-mici-mici si Dumnezeu nu poate fii decat UNUL. Restul este politica, manipulare si terapie de masa in interesul unor grupuri conducatoare.
3. daca chiar vrei sa fii credincios respecta cele 10 porunci, care sunt valabile in TOATE religiile, sectele, grupuletele etc.
4. nicio religie nu este „mai buna” sau”mai rea”, ci toate au adepti de toate categoriile, pana la fanatici care deservesc, constient sau inconstient, niste indivizi si niste interese
5. rolul unor astfel de incidente grave si regretabile ca cele de la Paris, este sa manipuleze masele, sa ofere baza pentru reducerea drepturilor cetatenesti ( deja s-a cerut reintroducerea pedepsei cu moartea => cale libera pentru abuzuri ), sa introduca controlul oficial al maselor, supravegherea individului pe toate caile, intarirea aparatului represiv etc, pt. ca atunci cand SISTEMUL va face POC! ( si va face curand ! ) situatia sa fie „sub control”.
6. cand ai 6 milioane de concetateni musulmani faci tot posibilul sa menajezi sentimentele lor religioase ,nu sa zgandari cu batul prin gard
7. la noi nu este nevoie de masuri suplimentare de siguranta pentru ca noi ne „pazim” unii pe altii, adica cum unul scoate capul din rahat, vine vecinul si-i da in cap
Ionica presupun ca raspunsul tau a fost la articol, nu la comentariul lui its_not_news. Tin insa sa iti atrag atentia ca te contrazici in 3 bullet point-uri.
in primul bullet point spui ca trebuie sa ne respectam toti 7 miliarde unii pe altii. In al doilea bullet point elimini din categoria celor ce merita respectati atat un miliard de hindusi cat si pe toti adeptii altor religii politeiste. Probabil ai in cap si eliminarea a celor 1.1 miliarde de atei, agnostici si non-religiosi. In al treilea bullet point faci o afirmatie cel putin ridicola (prima parte) si elimini in a doua parte (cerinta de a respecta cele 10 porunci) inca o data din lista celor ce merita respectati cam tot ce misca in afara de o ultraminoritate.
Poruncile 1 si 2 elimina toti politeistii si dupa multe interpretari elimina si pe musulmani din ecuatie
Porunca 3 elimina pe toti catolicii.
Porunca 5 elimina pe majoritatea crestinilor, pentru ca nu fac cum faceti tu si soacra-mea, sa nu speli rufe duminica
Porunca 7 elimina pe 90% (conservative estimate) din cei ramasi ca suntem toti oameni.
Porunca 10, care in mod foarte dragut pune vita si femeia in aceeasi categorie, elimina pe toti care au indrazneala sa aiba un neuron liber – incriminezi nu actiunile ci gandurile oamenilor..
Pai culmea, „ofensa” perceputa de domniile lor nu era bomba din turbanul lui mahomed, ci simpla prezentare a chipului lui musiu profetu’ pe hartie. Ca sa zic asa, gluma din caricatura „went over their head”.
Si au reactionat aproximativ precum Drax the Destroyer: „Nothing goes over my head! My reflexes are too quick. I would catch it!”
Uimitor de multi nu pot pur si simplu pricepe ca cei gata sa te ucida pentru ca le-ai insultat barbosul sunt gata sa o faca si pentru ca ai mancat friptura de porc.
Nu va inteleg argumentatia. Eu unul nu vad diferenta intre afirmatia „Dreptul meu la libertatea de miscare este limitat de dreptul la proprietate al celorlalti” si „Dreptul meu la libertatea de exprimare este limitat de dreptul la demnitate al celorlalti”. Si nu pareti sa o vedeti nici dvs.
Dupa care, totusi, faceti glisare, ca sa va justificati argumentatia. Spuneti ca exprimarile batjocoritoare la adresa lui Mahomed au fost anti-religie (adica anti institutionale), si ca atare nu pot fi incadrate in incalcari ale libertatii/demnitatii altor persoane.
Si aici faceti o greseala majora. Acei oameni nu au atacat redactia ca sa apere Muftiatul, Califatul, Coranul, etc (adica o religie, o institutie). Ei au reactionat personal. Ei s-au razbunat pentru umilinta personala, pe care au simtit-o ei. (sa nu ma intelegeti gresit, eu nu le justific gestul criminal, el ramane un gest criminal). O blasfemie ii atinge personal, ii umileste personal, pentru ca ei, ontologic, sunt legati de persoana injurata, in cazul de fata Mahomed.
Daca cineva ma injura de mama, si eu ii dau cu o piatra in cap, gestul meu ramane criminal, insa sunt convins ca dvs. nu veti avea nicio problema in a identifica faptul ca persoana respectiva a incalcat limita libertatii de exprimare, mi-a lezat demnitatea. Cand cineva imi incalca proprietatea, am optiunea sa-l impusc sau sa sun la 112. Cand cineva ma injura de mama am optiunea sa ii trag una, sau sa…well, sa ii intorc spatele si sa merg mai departe, pentru ca sistemul de drept nu imi ofera nicio posibilitate de a ma apara de o astfel de persoana.
Ce nu inteleg eu este cum poate atata lume ignora faptul ca cei de la Charlie Hebdo (si altii asemenea lor) au incalcat demnitatea musulmanilor, crestinilor, evreilor practicanti de atata ori, deci au trecut limitele libertatii de exprimare. Diferenta intre noi si musulmani este ca noi ne-am obisnuit (e ca si utilizarea lui „fuck” de catre anglofili – nu mai e o injuratura in limba lor, insa daca eu as zice futu-ti in romana, e perceputa ca injuratura). Ei inca nu s-au obisnuit, pentru ca in cultura lor inca nu au trecut prin echivalentul „iluminismului”, „revolutiei franceze”, laicismului obsesiv, etc. La un moment dat se vor obisnui, si nu vor mai reactiona atat de violent. Insa asta nu inseamna ca libertatea de exprimare nu trece niste limite cand blasfemiaza ce au mai drag la suflet milioane de oameni.
Dezamagirea mare pentru mine este ca analisti fini, ca dvs., nu vad diferenta esentiala intre a face misto in public de Fecioara Maria, Iisus sau Mahommed si a face misto de Putin, Obama, NSA, sau Hollande. Sunt doua lucruri diferite.
Repet, crima odioasa de ieri ramane crima odioasa si nu exista justificare pentru ea. Insa nu acesta este subiectul nostru aici, ci libertatea de expresie si limitele ei.
Un alt subiect interesant pentru mine este de ce e acceptabil in societatea noastra sa faci misto de Dumnezeu, insa nu e acceptabil sa faci misto de gay, evrei, grasi, negri, s.a.m.d. ? Eu am aici urmatoarea explicatie: cei care au stabilit aceste limite ale accetabilitatii sunt de buna credinta, insa laici fiind, au gandit probabil asa: Dumnezeu nu exista, deci nimeni nu se va simiti ofensat daca facem misto de el, in timp ce persoane gay exista, deci se vor simti ofensate, discriminate, etc. Problema este ca pentru multi Dumnezeu exista, deci se simt ofensati personal de injurii aduse Lui.
Marius, dreptul la demnitate nu este definit prin perceptia subiectiva a celui care il reclama. Este definit limitativ, se refera la dreptul la viata privata si chiar si in acest sens este limitat (de exemplu doar la activitatile consensuale). Nu se refera in nici un caz la eventualele ofense precepute de fiecare, pentru ca asta ar subiectiviza in intregime dreptul de care vorbim.
Injuratura de mama nu este ilegala btw, nu incalca nici un drept fundamental. Decat in masura in care injuratura include calomnii sau este facuta prin intermediul unor calomnii.
Ca sa extrapolam la injuratura de profet (de care sunt acuzati domnii de la Charlie Hebdo) ar fi cu siguranta o incalcare a dreptului la demnitate daca eu as afirma despre un oarecare practicant al Islamului ca a fost observat practicand relatii sexuale cu propriul profet. Fie profetul fie musulmanul ar putea sa ma dea in judecata pentru calomnie. Daca insa scriu un roman erotic-SF in care profetul este readus la viata prin tehnologii avansate de clonare si reconstructie neuronala si un fictiv musulman s-a indragostit de aceasta reconstructie si a decis sa intretina relatii sexuale cu profetul renascut, nu incalc dreptul la demnitate al nimanui. Decat al unor personaje fictive.
Blasfemia nu este, si nu are voie sa devina, ilegala.
il citez pe domnul Damian:
„Nu pot invoca dreptul la liberă exprimare ca să dezvălui identitatea victimelor unor abuzuri sexuale, de exemplu, pentru că în acest fel le-aş încălca lor dreptul la demnitate personală”.
Daca eu dezvalui identitatea unei victime a abuzului sexual, nu este o calomnie (fiind o informatie corecta) insa ii lezez acelei persoane demnitatea? Depinde de persoana (fiecare persoana individuala are sensibilitatea sa). Deci e o limita fluida, personala, si nu e obiectiva. Cum bine ati observat si in exemplele date de dvs. Iata, pot dezvalui identitatea victimei unei talharii (desi in ambele cazuri e vorba de victima unei infractiuni). Diferentierea intre cele doua scenarii nu se bazeaza pe nimic obiectiv, si totusi cele doua sunt tratate diferit de lege.
Daca nu ma insel, inclusiv in Romania, dar si in Franta, daca fac pipi pe tricolor in public (sa zicem un gest artistic echivalent cu crucifixul in urina, o sculptura celebra) cred ca incalc o lege si sunt pasibil de pedeapsa. De ce? Pentru ca multe persoane se vor simti lezate in demnitatea lor (nationala ?!!!) pentru ca batjocoresc un simbol public. Hopa!!! Ne intoarcem la ce am spus: acceptabilitate. Limitele pe care le incalc nu sunt obiective, (spre deosebire de cazul incalcarii proprietatii, cum bine ati sesizat) ci sunt definite de societate. Asa se face ca in societatea noastra unele simboluri sacre pentru unii pot fi batjocorite (Dumnezeu, Coranul, etc.) cu impunitate in fata legii in timp ce alte simboluri, tot sacre pentru unii (Tricolorul de exemplu) nu pot fi batjocorite fara impunitate in fata legii. Asimetria aceasta vine tocmai din definitia acceptabilitatii de catre societatea noastra. Pur si simplu societatea noastra accepta unele blasfemii si nu le accepta pe altele. In schimb, poate la ei e invers. Poti da foc la steaguri in piata publica, insa nu poti desena chipul Profetului.
Va mai dau un exemplu: daca intr-o piata din Roma umbli in sanii goi pe strada esti arestata, desi nu se poate masura obiectiv incalcarea demnitatii cuiva. Daca in jungla amazoniana, in mijlocul unui trib, faci acelasi lucru, nu se pune problema arestarii, nu? Pentru ca acea societate considera acceptabil acest lucru.
Cum am ajuns, noi, ca societate, sa consideram acceptabila blasfemierea divinitatii in timp ce consideram ofensatoare (si pedepsim) nuditatea? Mie personal, mi s-ar parea normal invers.
Iar a doua intrebare: cum nu intelegem atatea persoane rationale la un loc ca ceea ce definim noi (societatea vestica in sec XXI) drept comportament social acceptabil nu este o masura universala si absoluta? Este doar ceva ce noi consideram acceptabil si nu neaparat se suprapune pe ceea ce considera altii acceptabil.
Sper ca n-o sa intelegeti din tot ce am spus eu aici ca justific in vreun fel crima de ieri.
De unde si pana unde este calomnie dezvaluirea? Nici pe departe. Calomnia se refera strict la informatii false si defaimatoare.
Exemplul domului Damian despre dezvaluirea identitatii victimelor nu intra in categoria calomnie. Si nu este nici injuratura. Este lezarea dreptului la viata privata.
Injuratura de profet nu lezeaza dreptul la viata privata si nu este nici calomnie.
Exemplul dat de tine cu defaimarea simbolurilor nationale nu are nimic de a face cu dreptul la demnitate. In Romania este 100% legal sa defaimez simbolurile altei tari, este ilegala doar defaimarea simbolurilor nationale romanesti. La fel si in Franta. Si este, in opinia mea, ca si a multor altor legiuitori (vezi SUA) o constrangere imorala a dreptului la libera exprimare.
Expunerea indecenta este de asemenea un exemplu prost, nu are legatura cu dreptul la demnitate, si este in aceeasi categorie cu exemplul de mai sus.
Penultimul paragraf din comentariul tau este absolut halucinant. Ce inseamna „masura universala si absoluta”? N-am auzit emisa aceasta pretentie decat din partea habotnicilor religiosi despre reguluile extrase din cartile lor sfinte, si o resping in totalitate in legatura cu toate valorile morale, moderne sau antice. Valorile morale sunt proprietati emergente ale soceitatilor.
Scuze, greseala mea, am fost echivoc (din cauza semnului de intrebare de la finalul frazei). Asta si voiam sa zic, ca nu e calomnie (fiind informatie corecta). Insa totusi lezez persoana. Deci e ilegal. De ce? (asta e semnul meu de intrebare).
Insa daca dezvalui identitatea victimei unei talharii, nu incalc legea. De unde diferenta? Nu e vorba in ambele cazuri de viata privata? Asta era intrebarea pe care voiam sa v-o puneti. De ce cazuri similare sunt tratate diferit? Pentru ca e vorba de sexualitate. De aceea. Sexualitatea/nuditatea sunt inca tabu in societatea noastra. Deci atentatul la pudoare este pedepsit, in timp ce blasfemia nu. Intelegeti? Conventie.
Etica judeo-crestina care sta la temelia civilizatiei vestice, ca si etica musulmana, considera blasfemia un pacat capital.
@mariusip
„Nu va inteleg argumentatia. Eu unul nu vad diferenta intre afirmatia “Dreptul meu la libertatea de miscare este limitat de dreptul la proprietate al celorlalti” si “Dreptul meu la libertatea de exprimare este limitat de dreptul la demnitate al celorlalti”. Si nu pareti sa o vedeti nici dvs.”
Domnule,
„Nu inteleg” poate fi cauzat fie de o explicatie proasta, fie de lipsa capacitatii. O sa va acord prezumtia de nevinovatie si-o explicatie ca pentru copii de 2 ani.
Proprietatea este clar definita. Curtea mea incepe unde se termina gardul vecinului. Demnitatea NU este clar definita. Dupa propria dvs logica, demnitatea mea se poate simti lezata pentru ca dumneavoastra aruncati o tigara pe strada. Si va dau c-o piatra in cap. Poate n-a fost tigara aruncata, poate a fost faptul ca ati stranutat. Sau poate nu va „tine” deodorantul.
Capacitatea omului de-a se simti ofensat nu are limite. Sistemul de drept public (ce are o varsta apreciabila) se bazeaza pe niste principii, dintre care unul e proportionalitatea. Faptul ca dumneavoastra faceti misto de mine sau nu intelegeti un lucru altfel simplu, nu-mi da, conform acestui sistem, dreptul sa va impusc, sa va ard familia de vie, samd. Conform logicii dumneavoastra, da, pentru ca am fost provocat.
Cred ca explicatia e suficient de clara ca sa o puteti intelege daca o cititi de cateva ori, eventual cu voce tare si cu un creion si-o hartie in fata. Daca nu, pot si mai simplu: fac pariu ca exista cel putin cateva credinte pe fata pamantului care spun ca cei care nu cred se duc in iad proportional cu cate pacate comit. Ca atare, practicantii respectivi au *datoria* sa va omoare pe dumneavoastra, necredinciosul, ca sa va scada chinul din viata de apoi. Poate sesizati si un paralelism cu crimele legate de religie.
A bon entendeur, salut
mai simplu spus, argumentatia articolului poate fi rezumata de afirmatia urmatoare:
„NU EXISTA DREPTUL DE A NU FI OFENSAT”
motivul e simplu si s-a descris deja mai sus foarte bine: „Capacitatea omului de-a se simti ofensat nu are limite”
asadar, niciodata nu poti sa fii sigur ca cineva, undeva, nu se va simti ofensat de ceva ce ai spus, deci daca acceptam ideea ca exista dreptul de a nu fi ofensat, nu ne ramane decat sa tacem din gura si sa nu mai spunem nimic.
ceea ce este inacceptabil din mai multe motive decat am eu rabdare sa scriu acum si care ar trebui oricum sa fie de la sine intelese.
Excelent rezumat. Subscriu cu invidie pentru capacitatea de sinteza a autorului :)
Caricaturile din Charlie Hebdo sint un pretext pentru atacul respectiv, asta e clar. Sint perfect de acord cu ceea ce spui „capacitatea omului de a se simti ofensat nu are limite” Tocmai de aceea în general si cu atat mai mult, trebuie sa te porti cu manusi cu ceilalti, nu? Ca sa ne întelegem, deci pe de o parte esti constient ca omul are o capacitate enorma de a simti ofensat dar pe de alta parte tu vii si dai cu barosul. Nu ti se pare ca e o oarece incoerenta in maniera asta de a actiona? E ceva care nu merge in chestia asta. Ti se pare ca desenele din Charlie Hebdo înseamna a te purta cu manusi? Nici pe departe. Un comentator francez la radio spunea apropo de acest eveniment tragic, ca în general „nu te plimbi cu chibritul aprins pe langa un put de petrol”. Sa nu uitam ca primul razboi mondial despre care stim cu totii ce a fost, astepta un pretext pentru a se porni. Iar astazi nici macar nu se poate vorbi de asa ceva pentru ca exista deja razboi in Irak, Afganistan, Siria. Chiar Hollande spune astazi la Conférence de Paris ca Franta are trupe in Irak pentru a lupta împotriva terorismului.
@ mariusp,
„Nu va inteleg argumentatia”,
nu este un argument pentru a contrazice.
Poate pentru a va spune opiniile; care credeti ca ar fi infilibile. Nu sint.
– „Daca cineva ma injura de mama, si eu ii dau cu o piatra in cap, gestul meu ramane criminal” Da, gest prostesc si criminal.
Pentru dvoastra niste caricaturi sau „o injuratura de mama” sint egale cu folosirea kalasnikovului?
– „Repet, crima odioasa de ieri ramane crima odioasa si nu exista justificare pentru ea. Insa nu acesta este subiectul nostru aici, ci libertatea de expresie si limitele ei.”
Pai tocmai, impotriva libertatii de expresie tu accepti sa devii avocatul diavolului si folosirea gloantele :P
– „Problema este ca pentru multi Dumnezeu exista, deci se simt ofensati personal de injurii aduse Lui.”
Si Dumnezeul tau iti spune „Ucide-l pe cel ce nu crede in mine?”
Asta ti-e raspunsul?
Perfect de acord cu comentariul tau. In plus de asta cei de la Charlie Hebdo fac confuzii crase inacceptabile pentru oameni care manuiesc creionul. Printre ele doua mi se par flagrante:
– Ei spun ca sint impotriva oricarei ideologii formatante si atunci le ataca pe toate cu arma umorului. Confuzia consta in faptul ca religia nu este o ideologie asa cum pretind ei, feminismul este ideologie, comunismul, national-socialismul, statul islamic sint ideologii, dar religia nu este o ideologie, nu ai decat sa-l citesti pe Eliade pentru a întelege ca religia nu este o ideologie ci o maniera practica de a te conecta cu ceva mai mare decat tine. Diferenta dintre ideologie si religie consta in faptul ca una se adreseaza societatii pe cand cealalta se adreseaza individului (persoanei) Cum religia se adreseaza direct individului atunci orice atac împotriva ei poate fi perceput ca o agresiune personala.
– Alta confuzie practicata de cei de la Charlie Hebdo este legata de laicitate. In principiu laicitatea asa cum a fost ea definita in ultima lege legata de portul semnelor religioase in spatiul public spune ca nu poti, deci nu ai voie, sa etalezi in spatiul public semne religioase ostentatorii. Deci voalul integral a fost interzis in Franta precum si alte semne ale altor religii. In schimb cei de la Charlie Hebdo fac desene legate de religie care sint afisate apoi ostentativ in toate chisocurile din Franta pentru a fi vazute de poporul francez si cumparate de acesta. Pai chioscurile alea de ziare nu fac parte din spatiul public? Ba da. Pai ce inseamna asta? Asta este laicitate? Dupa mine asta este departe de a fi laicitate pentru ca semnele alea sint mai mult decat ostentatorii, sint chiar explicite. Iar cuvantul de ordine la Charlie Hebdo este, ca prin ceea ce fac, ei vor sa promoveze laicitatea.
Bineinteles ca asta nu scuza cu nimic crima barbara din zilele astea din Franta dar cred ca trebuie rediscutat despre libertatea de expresie si despre laicitate si spatiul public. Ca exemplu în America sînt jurnale importante care evita sa publice, adica sa expuna in spatiul public, lucruri care pot afecta grupuri de persoane care nu au facut nimic pentru a suporta asta.
Si înca ceva, sint de acord cu comentatori din media ca desenele caricaturale din Charlie Hebdo sint pretexte pentru atacuri de genul celui petrecut împotriva oamenilor de la Charlie Hebdo, dar în acelasi timp cred ca occidentul trebuie sa gaseasca alta arma împotriva islamismului integrist (Statului Islamic) care este o IDEOLOGIE, si sa lase la o parte critica religiei musulmane care ea NU ESTE O IDEOLOGIE ci pur si simplu o maniera personala de comunicare cu divinul ca oricare alta.
Pe de alta parte atacurile lui Charlie Hebdo împotriva religiei catolice nu scuza in nici un fel atacurile impotriva religiei musulmane. Faptul de a înjura toate religiile nu este un semn de laicitate.
Asadar termenul de blasfemie trebuie eliminat din dictionar? Sau daca nu sfera sa o defineste doar una din parti? CE FACEM CU INJURATURA DE MAMA CARE NU RESTRANGE IN NICI-UN FEL LIBERTATEA CELUI INJURAT?
Sau insulta la adresa unui imn national sau a unui steag ca nic aia nu restrange vre-o libertate a celui ce poate se considera lezat.
Adca fara sa ontrazic autorul cred ca atunci cand se si moare(vezi Eco – Pendulul lui Foucault) merita sa fim mai profunzi.
Dle Adrian,
întrebarea nu este dacă termenul de ”blasfemie” trebuie eliminat din dicționar, ci dacă trebuie reintrodus în codul penal. Sau în orice alt ”cod” ale cărei reguli, dacă nu le impune statul, măcar tolerează impunerea lor de către oameni înarmați cu mitraliere și bombe.
Eu nu discut aspectul legal intrucat din acest punct de vedere lucrurile sunt clare, Dar daca ma injuri de mama si eu orbit de furie iti dau un branci si tu cazi lovindu-te la cap si mori, chiar daca nu am intentiont sa mori va fi omor din culpa, dar poate chiar fiind noi doi intr-o crasma iti troznesc una cu o sticla in cap cu dorinta de a te omora. Evident ca sunt un ucigas sau un asasin dar daca tu nu o injurai pe mama si nu te obliga nimic sa o faci, oare nu erau evitate acestea? La asta ma refer eu. Pe de alta parte am mai spus intr-o alta postare ca daca vii intr-o tara care a scos din dictionar cuvantul blasfemie(ar fi posibil, de ce nu?) si ceri azil sau drept de sedere(cetatenie) acolo, inseamna ca accepti regulile respectivei tari si daca nu-ti place pleci . Dar cine face asta in fapt? Eu discut despre realitati si nu despre teorii, caci de murit se moare in mod real si nu teoretic. Atat si nimic mai mult.
Si daca cineva va injura de mama, ce-i faceti? Il impuscati? II taiati capul?
Singurul mod in care eu voi folosi violenta impotriva cuiva va fi doar pentru autoaparare, sau pentru a apara pe altcineva (spre ex., copilul meu). Apararea prietenilor imaginari de atacul cu o poza mi se pare… „exagerat” (desi e putin spus). Blasfemia exista daca tu crezi in ea. Eu nu cred. Si nu-mi poti impune sa cred.
In romania sunt destui pentru care injuratura de maa este o ofensa de neacceptat si la care vad rosu. Este o realitate si nu o teorie si te rog fa experienta pe pielea nu in vorbe aici . Acei ziaristi cinste lor au facut-o pe pilea lor si asumandu-si consecionte pe care le si prevazusera . Ce nu stiau ei era ;CAND? Motivul si al utmei caricaturi a directorului(pare-mi-se).
By the way: Criminalii cu intentie indiferent de motive nu au circumstante atenuante.
Da, termenul de blasfamie (nu ca metafora) trebuie eliminat din dictionar. E un concept din evul mediu care nu mai are obiect intro societate moderna. Respectul se castiga in zilele noastre nu e oferit a priori.
Pentru cei care le gasesc decerebratilor circumstante atenuante apelind la sofisme ieftine, le propun ca atunci cind ziaristii italieni, englezi, francezi, ne mai fac tigani, lenesi, hoti sa formam un comando si sa nu ne lasam mai prejos de fratii nostri de ieri de la Paris.
Pe ei si pe mama lor: m-ai injurat de mama? o rafala de gloante, ai spus ca sint hoţ? o grenada cind esti la masa cu familia, te uiti urit la mine? iau o piatra (a la @ mariup) din caldarim si iti dau in cap.
Dupa cit ne-au umilit si bestelit unii ziaristi amintiti mai sus, ma si mir cind vad atita curajosi pe net, ca nu au actionat pina acum.
Dar nu-i tirziu, mindri ca sintem romani.
Chiar asa, bine zis. Dar de ce nu am duce-o la extrem: daca orice „contributor” spune ceva care vine in contradictie cu „cultura” si „religia” unuia sau altuia; luam o grenada si… si atunci sa vedem daca mai are cineva curajul sa exprima o opinie. Duse sunt libertatile de exprimare cand ele trebuie limitate si cenzurate.
„ Nu doar că ofensarea altora nu depăşeşte limitele noţiunii de drept, ofensarea altora este chiar în centrul noţiunii de drept .” ( Da ?)
Si atunci cum ramane cu respectul celuilalt si regulile comportamentului civilizat ?
Dar deocamdata nu cred ca este momentul discutiilor scolastice despre cati ingeri pot sta in varful unui ac.
Cu ceva timp in urma presedintele Basescu a avut o recomandare pentru presa care se pare ca a fost respectata de comun acord :
http://www.gandul.info/puterea-gandului/crp-si-presedintele-basescu-au-recomandat-presei-nepublicarea-caricaturilor-ofensatoare-13753104
In prezent se pare ca situatia s-a mai schimbat. Ce spuneti de asta :
„Nu le împărtăşim opiniile. Dar astăzi publicăm caricaturile lor. Din respect pentru ei şi pentru a ne apăra propria libertate. ”
http://inliniedreapta.net/insemnare/stephane-charbonnier-alias-charb-prefer-sa-mor-picioare-decit-sa-traiesc-genunchi/
Nu stiu sigur de unde vine perceptia dumneavoastra, probabil sunteti idealist, avand in vedere ca spuneti: „Dacă nu pot să-mi exercit liberatea de exprimare altfel decât exprimând exclusiv opiniile care nu ofensează pe nimeni, atunci care este noima pentru care o mai numesc “libertate”?
Oricine, orice ar zice are sansa sa jigneasca pe cineva. Comunicarea este din interior catre exterior, pentru a putea fi utila pentru cineva; daca eu care doresc sa comunic si singura informatie pe care o transmit este un fel de mesaj emotiv de supunere fara a divulga nimic din ceea ce simt, ceea ce cred, ceea ce am constatat, ce sens mai are comunicarea?
Nu pot decat sa condamn articolul dumneavoastra; tocmai astfel de atitudine „non-combatanta” nea adus unde suntem acum. Si nu ma refer la persecutarea musulmanilor, ci la apararea libertatilor si democratiei. Si consider ca gresiti inclusiv in legatura cu Putin, aceste libertati trebuie aparate, va faceti iluzii ca culturile straine se adaptea (sau orice persoana luata individual se schimba), isi schimba mentalitatea si cultura doar asa, in numele multiculturalismului liberal.
Aici nu cred ca era vb de „ofensa”: am senzatia ca Doc nu a gasit, de data aceasta, cel mai potrivit cuvant. Ofensa este o acuza, nesustinuta de fapte, o insulta gratuita deci. Dar cand ii spui hotului ca e hot, nu e ofensa, ci reflectarea adevarului. Cine se simte jignit de asta, are el insusi o problema. Desigur, exista si adevaruri care nu se fac publice, precum exemplul oferit de Autor in context.
Si nu, Doc nu greseste in legatura cu Putin: democratia si libertatea au un caracter autoreglant, nu e necesar a fi garantate de un lider, de vreun Despot luminat.
”Atitudine noncombatantă” ? Sunteți sigur că ați citit articolul?
Libertatea de exprimare e o notiune du geometrie variabila asa ca sa nu mai facem atata tarboi du ea. De exemplu Charlie hebdo a publicat fara probleme caricaturi du papa care viola un copil, cu Issu sau du Mahomed un pozitii scabroase, in schimb cei care au publicat caricaturi du ministra taubira semanand cu o maimuta au fost dati un judecata. Incercati un franta sa publicati statistici etnice si veti vedea cum ajungeti direct un fata tribunalului
Vătămarea corporală poate fi ”o noțiune cu geometrie variabilă”, orice va fi însemnând asta în context. Încearcă să aduci argumentul acesta pentru a cere cuiva care tocmai a fost bătut sau împușcat să nu mai facă atâta tărăboi.
Cred ca noi, romanii, despicam prea mult firul in patru. Faptele sunt simple: pe teritoriul Europei s-a comis un masacru, din motive religioase. Motivatia este delictul de opinie. Prin caricaturile lor, cei de la Charlie Hebdo si-au exprimat opiniile critice la adresa mai multor religii (nu doar Islamul a fost victima taiosilor desenatori), oameni politici, etc. Un grup de fanatici religiosi i-a asasinat cu sange rece, pretinzand ca-l razbuna pe profetul Mahomed. Indiferent de ratiunile crimei, este un masacru abominabil si victimele sale nu sunt vinovate, pentru ca in Europa nu se pedepseste delictul de opinie, iar fanatismul de orice fel este condamnat.
Din câte văd, cea mai mare parte din reproșuri se bazează pe o confuzie simplă: cea între ”acceptabil” și ”permis”. ”Dacă autorul consideră că anumite lucruri trebuie permise, chiar protejate de stat, este din pricină că el le consideră acceptabile.” De unde se deduce asta, nu știu, cu siguranță că nu din ce am scris. Este ratarea unei distincții simple, o ratare cu atât mai stranie cu cât e parte centrală a articolului – încă o dată, recomand cu căldură citirea lui înainte de a-l comenta.
În fine, alt temei al contrargumentelor este refuzul de a considera o linie de demarcație îndeajuns de clară. Nici măcar nu trebuie să caut exemple prea departe. De tot felul de abuzuri verbale am avut parte eu însumi, în comentariile de aici și de aiurea. Atacuri directe, personale, căutând malițios să mă ”rănească”. Nici măcar în ce privește așa ceva n-aș considera acceptabilă vreo interdicție din partea statului – ceea ce probabil că ar face pe unii să spună că asta înseamnă că le consider acceptabile, dintr-un fel de masochism, de bună seamă. Și cu atât mai mult n-aș extinde o astfel de interdicție, nu doar la persoana mea, ci și la sistemul meu de convingeri politice, filosofice și/sau religioase pe care-l am. Or, dacă între categoriile astea, să zicem, linia de demarcație nu este îndeajuns de clară, între categoria unde sunt incluse și cea a încălcării altori drepturi, cum e de exemplu integritatea fizică, demarcația e cât se poate de clară. Să fiu ”rănit” de niște vorbe e una, să fiu rănit de niște bâte e cu totul altceva. Cui i se pare la fel… asta e, ce să fac. Nu-mi pot propune să dezbat cea mai simplă aritmetică cu cineva care consideră că operația ”doi ori doi” dă un rezultat neclar, volatil, care ar putea fi la o adică egal cu ”trei ori cinci”.
Lucrurile astea sunt discutate si paradiscutate. In prefata la Ferma Animalelor, Orwell da una dintre cele mai frumoase definitii ale libertatii de expresie: „Daca libertatea mai inseamna ceva, atunci inseamna dretptul de a spune lucruri pe care unii nu vor sa le auda”.
Așa este, pe de altă parte, așa cum ziceam în altă parte, poate că sună inutil să zici că pământul este rotund, dar nu atunci când așa multă lume în jurul tău insistă că e pătrat.
Tema libertăţii de exprimare este una falsă tocmai fiindcă exprimarea respectivă nu a fost făcută în ciuda unui regim local care să o limiteze din acele puncte de vedere.
Dacă, prin absurd, în Franţa, exista pedeapsa cu moartea pentru atingerea anumitor subiecte distorsionate sau ascunse prin canalele oficiale, iar respectivii le atingeau în numele adevărului şi a informării corecte a publicului, da, ar fi fost eroi ai libertăţii de exprimare.
Faptele însă sunt altele: au stârnit pur şi simplu furia unor psihopaţi, care i-au masacrat. Unde e lupta pentru libertatea de exprimare? Posibilitatea unui asemenea atentat, odată asumată de autori şi de redacţie, prin conceperea şi publicarea unor materiale care sunt cu siguranţă provocatoare pentru un segment deosebit de violent al musulmanilor, reprezintă o alegere personală şi la nivelul colectivului redacţional, nu o luptă pentru libertatea de exprimare.
Nu știu cum poate fi definită *falsitatea* unei anumite teme; de asemenea, n-am spus nicăieri că Charlie Hebdo ar fi avut vreo interdicție de a-și publica respectivele caricaturi. Însă, la fel ca acum nouă ani, în România cel puțin, după ce se întâmplă un astfel de eveniment sunt publicate opinii conform cărora libertatea respectivă nefiind absolută, ea trebuie să se oprească acolo unde încep anumite sensibilități. La această opinie îi e o replică articolul de mai sus.