… Cartarescu, idiotul

… citesc in Evenimentul Zilei ca Ion Cristoiu revine la ziar dimpreuna cu Bulina Rosie. Cum e turcul, si pistolul. Logodna, soptita pe la colturi, s-a oficializat. Ce-i drept, omul stie cum sa faca din rahat bici, ba chiar si din mizerie panas, altminteri n-ar fi reusit sa vanda atatea ziare cu gaini mamifere. Nu-i de colea sa te poti mandri c-ai introdus in Romania deontologia lui « ce se vinde » si, cu un drum, ai tabloidizat un popor intreg. Lui Horia Tabacu i s-au strecurat intr-atat de multe lacrimi sub pleoape, ca nici nu mai tine minte ce haine purta maestrul la intalnirea de-acum doua zile. Mi s-au strecurat si mie vreo doua, si tot pentru Evenimentul Zilei, dar din alte motive. Pe vremuri, calitatea unui ziar nu se masura la kilogram. Alte vremuri. Déjà vu.

O nimica toata. De incalzire. Partea serioasa de-abia urmeaza.

Citesc in acelasi numar editorialul lui Mircea Cartarescu. Gata ! S-a saturat de politica ! I-a ajuns. «[D]e astăzi voi părăsi orice preocupare politică, orice implicare, prin scris sau chiar şi numai prin citit, în orice ţine de acest domeniu pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele, asemenea condamnatului din colonia penitenciară a lui Kafka. Am făcut jurnalistică, în mare parte politică, timp de vreo opt-nouă ani. Cred că e destul pentru cineva al cărui sens în viaţă e cu totul altul. » Ma mai podidesc cateva lacrimi. Si din nou, din alte motive.

Deschid fereastra, ma uit in sus, la ceruri. In New Orleans inca nu s-au deschis. E inca senin. A plouat astazi, dar a stat. Norii s-au mai imbunat. Spre apus. Ma uit in jos. Nici pamanturile nu s-au deschis. Podeaua e la locul ei. Intru iarasi pe internet si verific pe Hotnews. Nici in Romania nu s-au deschis cerurile. Ba nici pamanturile. Doar ce s-a asternut zapada. O fi vreun semn.

Sa te lehamisesti de politica e lesne. Mai cu seama ca intelectual, turnul de fildes iti sade la indemana, in orice clipa, dupa colt. Ca-i zicem turn, ca-i zicem pestera din Himalaya a lui Mircea Eliade, nu mai are importanta. E un refugiu in vremuri de greata: vita contemplativa, nu vita activa, cum ar fi zis Hannah Arendt, tragand patimasa din tigara.

Zice Cartarescu : « Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine.” [Nota mea pentru corectori: E filosofie, nu filozofie, ca intelepciunea nu vine de la Zophia! « Detaliile » astea chiar conteaza.]

Mai citesc o data si ma scarpin in crestet. Parca am mai citit asta undeva. Ba chiar de mai multe ori. Si nu, nu avea nimic de-a face nici cu Basescu, nici cu Ponta, nici cu Voiculescu sau Diaconescu. Ba, daca stau bine sa ma gandesc, n-avea legatura nici macar cu Romania. Avea de-a face, pur si simplu, cu natura umana.

Gata ! Stiu ! Am citit-o la Max Weber, Politicul ca vocatie. Acolo, omul vorbea despre conditia tragica a politicianului. Nu politicianul-lichea, nu politicianul-demagog, ci politicianul din convingere. Asta, sireacul, vrea – nu vrea, are o conditie tragica : trebuie sa jongleze dialectic intre etica responsabilitatii si etica principiala, cea a convinegerilor ultime. Si, aidoma oricarui erou tragic, trebuie sa decida de unul singur (si asumandu-si toata responsabilitatea) nu doar unde sa traga linia dincolo de care scopul nu mai scuza mijloacele, ci si daca e pregatit sa-si piarda sufletul (la propriu, zice Weber) facand asta. Pentru altii. Pentru ca de pierdut, la capatul liniei, tot va pierde. Or, pentru a accepta din start perspectiva infrangerii necesita ceva. Ziceti-i curaj, daca n-aveti curajul sa-i ziceti cojones.

Hopa ! Dar Cartarescu nu e politician. E – a fost ? – doar un om implicat in viata politica. Un om caruia ii pasa. Prin urmare, s-ar zice, nu il putem judeca pe Cartarescu folosind aceeasi unitate de masura precum in cazul politicianului, desi influenta lui in viata publica a Romaniei o depaseste cu mult pe cea a majoritatii parlamentarilor si ministrilor. A ceea ce numim politicieni, in general.

N-avem a ne ocupa aici cu ideea daca aceasta influenta e justificata au ba. E suficient sa constatam ca exista. Io-te secretul lui Polichinelle : In politica aparenta este realitatea. Daca  nu ma credeti, intrebati-l pe Adrian Nastase si despre cum a pierdut el alegerile (si) din  motive de « Baroane ! ». Sau pe Traian Basescu cand se plange ca poporul simte ca nu mai e reprezentat de EL. La urma urmei, si Sofocles a fost ales ‘strategoi’, general (singurul post in democratia Ateniana care NU era tras la sorti) nu atat pentru calitatile sale militare, cat pentru cele dramaturgice. Aparent, cine poate scrie Antigona, poate conduce si o armata. Alte vremuri.

Si-atunci se cuvine sa aplicam « patul lui Weber » non-politicianului Cartarescu ? Nu e, n-a fost si nu va fi vreodata politician – corect ? Beeep ! Incorect ! Mircea Caratescu a fost, va fi si va ramane politician in masura in care va ramane interesat de ceea ce ce se intampla cu viata politica a acestei tari. Si in masura in care va continua sa incerce s-o influenteze cum poate. Unii pot scrie doar o pancarta. Altii pot doar vorbi de la tribuna Parlamentului, acolo unde nu-i asculta nimeni. Altii semneaza  OG-uri. Altii spun bancuri. Cartarescu poate scrie un articol. Ca impact – si, repet, in politica facem cum facem si tot la impact ajungem – ii bate pe multi ministri si grevisti. Cartarescu sta, de unul singur, pe un butoi de pulbere, calare pe un tun si lumea se uita la el cugura cascata sa vada incoto va trage.

« Dar de-acum, dar de-acum s-a ispravit . Cri-cri-cri. » Primavara gri.

Cartarescu s-a lehamisit de politica.

Nu vreau sa mai pomenesc Aristotel si de omul ca vietate politica (zoon politikon), ca m-as simti ca la cursurile introductive si mi-ar fi mie rusine de rusinea altora. Suntem oameni in masura in care suntem « politici ». Inzestrati cu ratiune si cu vorbe. Pentru ca prin vorbe putem descoperi ceea ce e drept. Prin vorbe putem gandi abstract. Si, fara abstract n-am avea concret, adica nici masini, nici I-pads, nici Facebook pentru exhibitionisti. Asta, acum vreo 2400 de ani, era bun simt. Astazi e moft.

N-am acum timp sa intru in detalii. Ma multumesc cu tusele groase.

Cicero stia ceva mai bine decat Cartarescu. Scrie Cicero, bunaora, ca, « zice-se », numai scursurile si oamenii de nimic intra in politica, asa ca un om respectabil nu se va tavali prin mocirla, ca-l vor manca porcii. (Iertata-mi fie licenta. Dar asta-i ideea.) Si p-orma, se-ntreaba acelasi Cicero, acesti oameni se-ntreaba de ce sunt condusi de catre scursuri ?

Marturisesc, mie-mi place Cicero (chit ca viata lui a fost la ani lumina de scrierile lui). Imi place ca nu s-a dat batut pan’ ce n-au venit aia si i-au taiat capul (si el l-a scos, gratios, pe geam). Pana atunci a continuat sa faca politica si, mai cu seama, sa scrie. N-a salvat republica, nu s-a salvat nici macar pe sine, dar ne-a salvat pe noi.

Cicero invatase de la greci – pe care a si incercat sa-i imite. La greci si-a trimis fiul sa studieze filosofia (y compris a’ politica). Cicero n-a inventat nimic, dar a latinizat filosofia greaca. Nu e nici asta de colea.

Si-acum: Grecii aia vechi, aia care ne-au dat si filosofia, da’ si politica, si democratia dar si pericolele ei (ca, printre altele, l-au omorat pe Socrate) aveau o vorba : Alora care nu se ocupau/ nu participau in politica si isi vedeau « de treaba lor », le ziceau, simplu, « idiotes ». Si asta nu e o gluma. E un fapt.